ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 534/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 534/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Judecata în primă

instanță

Prin demersul

judiciar inițiat la data de 11 septembrie 2006, reclamanta Parohia Română Unită

cu Roma Greco-Catolică nr. 2 Aiud a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Parohia Ortodoxă Aiud, anularea efectelor exproprierii operate în baza

Decretului nr. 358/1948 cu privire la lăcașul de cult și casa parohială situate

în Aiud, înscrise în C.F. nr. 1553 Aiud, retrocedarea în favoarea reclamantei a

lăcașului de cult și a casei parohiale, rectificarea C.F. nr. 1553 Aiud în

sensul radierii transcripției apărute în baza Decretului nr. 358/1948 și intabularea

pe numele proprietarului inițial, adică al reclamantei, motivat de faptul că,

prin Decretul nr. 358/1948 a fost desființat Cultul Greco-catolic, iar întregul

patrimoniu care a aparținut acestei biserici a fost dat Bisericii Ortodoxe, iar

prin Decretul-lege nr. 126/1990 a fost recunoscută oficial biserica

Greco-catolică, ca urmare a abrogării actului normativ sus arătat și în aceste

condiții este îndreptățită la retrocedarea lăcașului de cult și a casei parohiale.

În drept s-au invocat

art. 480 C. civ., Decretul-lege nr. 9/1989, Decretul-lege nr. 126/1990, iar

prin precizări ulterioare, a solicitat instanței să se constate nulitatea

titlului de preluare a imobilelor lăcașului de cult Biserica Greco-catolică și

Casa Parohială, să se dispună anularea încheierii de intabulare nr. 755/1948

din C.F. 1553 Aiud și revenirea la situația anterioară de carte funciară, obligarea

pârâtei la restituirea în posesie și pașnică folosință a respectivelor imobile,

precum și intabularea acestora.

Prin întâmpinare

pârâta a invocat aplicabilitatea prescripției prevăzută de art. 27 alin. (1)

din Decretul-lege 115/1938, în sensul că a exercitat asupra imobilelor în

litigiu o posesie de bună credință de mai mult de 10 ani, respectiv 58 ani,

acțiunea reclamantei fiind prescrisă, deoarece în cazul în care potrivit

susținerilor acesteia predarea imobilelor s-a făcut cu forța, adică prin

violență, aceasta trebuia introdusă în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, care s-a împlinit la data de 25 aprilie 1993.

Prin sentința civilă

nr. 658/2009, Tribunalul Alba a respins excepția neîndeplinirii procedurii

prealabile prevăzute de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și excepția

prescripției prevăzute de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, invocate de

pârâtă și a admis în parte acțiunea reclamantei, instanța dispunând parcelarea

imobilului înscris în C.F. 1553 Aiud sub A+2 nr. top 1341/1/2 loc de casă de

988 mp și nr. top 1342 grădină de 245 mp, A+3 nr. top 1339/2 loc de casă de 504

mp, A+4 nr. top 1341/1/1/2/1 curte și nr. top 1341/2/1 curte ambele în

suprafață de 144 mp astfel: parcela nr. 1 cu nr. top. nou 1339/2/1 loc de casă

în suprafață de 345 mp, nr. top nou 1341/1/2/1 loc de casă în suprafață de 324

mp, nr. top nou 1342/1 grădină în suprafață de 204 mp, iar parcela nr. 2 cu nr.

top nou 1339/2/2 loc de casă de 159 mp, nr. top. nou 1341/1/2/2 loc de casă de

64 mp, nr. top nou 1342/2 grădină de 41 mp, nr. top vechi 1341/1/1/2/1 și

1341/2/1, curte în suprafață de 144 mp.

A constatat nulitatea

titlului de preluare de la pârâtă a imobilului, cuprins în parcela nr. 1 și a

dispus anularea parțială a încheierii de intabulare nr. 755/1948, cu privire la

imobilele menționate în această parcelă.

A dispus reunificarea

numărului topo nou 1339/2/1, în suprafață de 345 mp, a numărului topo nou 1341/1/2/1,

în suprafață de 324 mp, a numărului top nou 1342/1, în suprafață de 204 mp, într-un

singur corp de avere și schimbarea categoriei de folosință în biserică și

curte.

A dispus intabularea

dreptului de proprietate al reclamantei asupra parcelei nr. 1 identificată mai

sus și a obligat pârâta să predea reclamantei în deplină posesie și pașnică

folosință imobilul, urmând ca parcela nr. 2 să revină pe vechiul proprietar de

carte funciară, Biserica Ortodoxă Aiud, în cotă de 1/1 părți, fiind respinse în

rest celelalte capete de cerere din acțiune.

Tribunalul a

constatat neîntemeiată excepția neîndeplinirii procedurii prealabile prev. de

art. 3 din Decretul-lege 126/1990, reținând că, încă din anul 2005 s-a trimis

de către reprezentanții reclamantei o cerere de înființare a unei comisii mixte,

pentru retrocedarea bunurilor care au aparținut cultului greco-catolic și care

în prezent se află în proprietatea Parohiei Ortodoxe nr. 1 Aiud, însă nici până

la data pronunțării sentinței nu s-a făcut dovada că, în cadrul acestei comisii

mixte, s-ar fi luat în discuție această cerere de retrocedare.

În ceea ce privește

excepția prescripției speciale, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite

condițiile pentru operarea acesteia, întrucât art. 27 din Decretul-lege

115/1938 condiționează dobândirea dreptului real de posesia cu bună-credință a

imobilului.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că acțiunea reclamantei este admisibilă, întrucât, potrivit

extrasului de carte funciară in extenso, reclamanta era proprietară prin

cumpărare, aceasta intabulându-și dreptul de proprietate în anii 1932 și 1935. După

desființarea cultului greco-catolic în anul 1948, bunurile acestuia au fost

preluate de cultul ortodox, astfel încât proprietar asupra imobilului din C.F.

1553 Aiud devine Biserica Ortodoxă Română Aiud, prin intabulare în baza

încheierii nr. 755din 07 decembrie 1948 pentru imobilele de sub A+2-5, iar

titlul Bisericii Ortodoxe asupra imobilului în litigiu nu are semnificația unei

„legi", în sensul unui act al puterii legislative, Decretele 358 și

177/1944 sunt emise de Ministerul Cultelor, reprezentând acte emise în

executarea legilor.

Judecata în apel

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta Parohia Ortodoxă Română Aiud, solicitând

schimbarea sentinței și respingerea acțiunii reclamantei, arătând că în mod

greșit a fost respinsă excepția neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzută

de art. 3 din Decretul-lege 126/1990, care trebuia admisă, iar acțiunea

reclamantei trebuia respinsă, ca prematur introdusă.

Prin decizia civilă

nr. 4/A din 14 ianuarie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, s-a admis

apelul declarat de pârâtă, a fost schimbată în parte sentința atacată, în

sensul respingerii în tot a acțiunii, fiind menținute dispozițiile referitoare

la respingerea excepției neîndeplinirii procedurii prealabile și înlăturându-se

dispozițiile sentinței referitoare la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor

de judecată în favoarea reclamantei.

În ceea ce privește

motivul de apel referitor la aplicarea art. 27 din Decretul-lege 115/1938,

instanța a reținut că pârâta posedă imobilele în litigiu din anul 1948, când

cultul greco-catolic a fost scos în afara legii, iar bunurile aparținând

Bisericii Greco-catolice au fost trecute în patrimoniul Bisericii Ortodoxe

Române. Întrucât prin art. 1 din Decretul-lege 126/1990, Biserica Română Unită

cu Roma a fost recunoscută oficial și s-a prevăzut modalitatea de restituire a

bunurilor care au fost preluate în perioada regimului comunist, violența, ca

viciu de consimțământ, a încetat la data publicării acestui decret. Buna

credință cu care pârâta a posedat imobilele în litigiu, cel puțin începând cu

1990, rezultă și din întreaga atitudine a reclamantei în demersurile sale de

a-și edifica în municipiul Aiud un nou locaș de cult cu sprijinul autorităților

administrației publice centrale și locale.

Prin Hotărârea nr. 48

din 24 iulie 1997, modificată prin Hotărârea nr. 66 din 10 septembrie 1997,

Consiliul Local Aiud a concesionat reclamantei suprafața de 1000 mp teren

pentru edificarea bisericii. Ulterior, prin Hotărârea nr. 230 din 25 octombrie 2007,

Consiliul Local Aiud a transmis în proprietate, fără plată reclamantei

suprafața de 1000 mp înscrisă în C.F. 9284 Aiud. Pe terenul concesionat

reclamanta a edificat biserica pentru care a beneficiat în perioada 2005-2009

de sume bănești din partea Ministerului Culturii și Cultelor, reclamanta fiind

intabulată în C.F. 9284 Aiud ca proprietară pe teren și pe construcție.

Prin urmare, curtea

de apel a constatat că în cauză sunt operante dispozițiile art. 27 din Decretul-lege

115/1938, privind prescripția achizitivă, imobilul fiind posedat de pârâtă cu

bună credință timp de mai mult de 10 ani, începând cu anul 1990, astfel că, în

mod greșit a fost respinsă această excepție de instanța de fond.

În ceea ce privește

fondul cauzei, instanța de apel a reținut că acțiunea reclamantei este întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ., însă aceasta nu este proprietară de carte

funciară asupra bunului litigios, care se află în proprietatea pârâtei, intabulat

în temeiul art. 37 din Decretul-lege 177/1948.

S-a concluzionat că

acțiunea reclamantei nu poate fi admisă, nefiind îndeplinire condițiile

acțiunii în revendicare, iar motive pentru anularea încheierii de intabulare

nr. 755/1948 și pentru anularea titlului pârâtei, nu există.

Judecata în recurs

Împotriva deciziei

pronunțată de instanța de apel a declarat recurs reclamanta, încadrat în

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia

și, în consecință, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii. Reclamanta

susține că, în mod greșit instanța a admis excepția prescripției acțiunii, reținând

că pârâta a posedat cu bună-credință imobilul în litigiu, atâta timp cât

trecerea bunurilor Bisericii Ortodoxe s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Decretelor

358 și 177/1948, în vigoare la momentul preluării. Termenul prevăzut de art. 27

din Decretul-lege 115/1938 a început să curgă de la momentul intabulării în

cartea funciară, și nu de la reînființarea cultului greco-catolic.

Nu se poate reține

afirmația instanței de apel, în sensul că reclamanta ar fi avut posibilitatea,

anterior anului 2004, să solicite retrocedarea bisericii, căci forma inițială a

Decretul-lege 126/1990 prevedea doar că cererea se adresează comisiei mixte

formată din reprezentanți ai cultelor, neprevăzând și posibilitatea accesului

la justiție, posibilitate ce a fost consacrată legislativ abia prin

introducerea art. 3 din Decretul-lege 126/1990 prin Legea 182/2005 de aprobare

a Ordonanța Guvernului nr. 64/2004.

Precizează că a

solicitat nulitatea unui act juridic, care este imprescriptibila, și nu

anulabilitatea sa, iar faptul că în Aiud s-a construit o biserica

greco-catolică după anul 1990, nu are nicio relevanță juridică față de obiectul

dedus judecății, întrucât art. 4 din Decretul-lege 126/1990 nu prevede un mod

de reparație cu privire la bunurile care au aparținut Bisericii Greco-Catolice,

ci, prevede, pentru toate cultele recunoscute de legea română, sprijin pentru

construirea de noi lăcașuri de cult, prin punerea la dispoziție a terenului

aferent, precum și fonduri bănești.

Față de obiectul

dedus judecății, nu are nicio relevanță care este numărul de credincioși greco-catolici

la momentul prezent, Decretul-lege 126/1990 necondiționând retrocedarea

bunurilor, care au aparținut Bisericii Greco-Catolice, de numărul prezent al

credincioșilor.

Hotărârea atacată, așa

cum a fost motivată încalcă flagrant dreptul reclamantei la acces liber la

justiție, garantat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe fondul cauzei, în

mod greșit instanța de apel a admis apelul pârâtei și a respins acțiunea ca

nefondată.

În anul 1948 era în

vigoare legea cultelor, care condiționa trecerea credincioșilor și a bunurilor

bisericii de la un cult la altul, pe baza unui înscris confirmat printr-o

hotărâre judecătorească, care în speță nu a existat, ceea ce dovedește

încălcarea decretului nr. 177/1948. Titlul de preluare a imobilelor înscrise în

C.F. nr. 1553 Aiud, s-a făcut în mod abuziv, cu nerespectarea dispozițiilor art.

37, art. 38 si art. 39 din Decretul nr. 177/1948 și a dispozițiilor art. 17, art.

45, art. 46 și art. 126 din Decretul-lege 115/1938.

Era imperios necesară

examinarea respectării întocmai a procedurii instituite de art. 37 din Decretul

nr. 177/1948, pe care pârâta își întemeiază dreptul de proprietate, și nu doar

constatarea existenței acesteia.

Potrivit art. 38 si art.

39 din același act normativ, trecerile de la un cult la altul sau părăsirea

unui cult sunt liber consimțite, or, în speță, trecerea de la un cult la altul

s-a făcut forțat.

Intabularea pârâtei

în cartea funciară s-a făcut în lipsa existenței unei încheieri de carte

funciară, la dosarul cauzei neexistând vreun înscris în acest sens, iar

încheierea de carte funciară nu este o hotărâre judecătoreasca în sensul pretins

de decret, aceasta nefiind întocmită și pronunțată în condiții de

contradictorialitate, care să reflecte împrejurarea că opțiunea credincioșilor

greco-catolici de a trece la ortodoxism a fost liber consimțită.

Transmisiunea

dreptului de proprietate de la reclamantă la pârâtă, s-a făcut cu încălcarea

dispozițiilor art. 45 - 46 din Decretul-lege nr. 115/1938, în sensul că înscrierea

dreptului de proprietate nu s-a făcut pe baza declarației exprese a celui al

cărui drept a fost strămutat, de consimțire la înscrierea noului proprietar.

Înalta Curte,

analizând recursul din prisma motivelor invocate, constată că acesta este

nefondat, pentru considerentele ce succed:

Critica referitoare

la interpretarea eronată, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 27

din Decretul-lege nr. 115/1938, nu poate fi primită.

Art. 27 din acest act

normativ reglementează uzucapiunea tabulară, denumită și ”convalescența

titlului”, dispoziție legală de natură a consolida un drept înscris deja în

cartea funciară.

Astfel, textul de

lege menționat se referă la situația în care un drept real imobiliar s-a

înscris în cartea funciara fără cauză legitimă, deci în temeiul unui titlu

nevalabil, în favoarea unei persoane care a posedat cu bună-credință. Deși

înscrierea s-a făcut în temeiul unui titlu nevalabil, după trecerea perioadei

prevăzute de lege, starea de aparență tabulară se va consolida, iar dreptul va

fi dobândit cu efect retroactiv de la data înscrierii lui în cartea funciară.

Consolidarea dreptului se face fără a fi necesară o hotărâre judecătorească

pentru înscrierea dreptului real imobiliar în cartea funciară, întrucât înscrierea

este deja efectuată și dreptul consolidat în temeiul legii.

Cum, în speță, pârâta

și-a întabulat dreptul de proprietate în anul 1948, conform

încheierii nr. 755

din 7 decembrie 1948 a fostei Judecătorii Aiud - C.F. 1553 Aiud, starea de

aparență tabulară creată prin înscrierea titlului nevalid s-a consolidat,

punându-se de acord cu realitatea.

Critica vizând

caracterul abuziv al preluării lăcașului de cult în temeiul art. 37 din

Decretul nr. 177/1948, este practic lipsită de obiect în condițiile în care,

prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel a recunoscut acest

caracter, fiind, de altfel, un fapt istoric de notorietate că trecerea la

cultul ortodox s-a făcut ca urmare a presiunilor exercitate de autoritățile

vremii asupra credincioșilor greco-catolici, cu încălcarea art. 27 alin. (1)

din Constituția României din 1948, în vigoare la acel moment, care garanta

libertatea conștiinței și libertatea religioasă. Hotărârea instanței de apel

prezintă detaliat argumentele pentru care s-a reținut buna-credință a pârâtei,

caracterul abuziv al preluării imobilului ducând la vicierea posesiei, iar

dispariția violenței exercitate având loc odată cu apariția Decretului-lege nr.

126/1990, prin care Biserica Unită cu Roma a fost recunoscută oficial.

Nici critica

referitoare la imposibilitatea de a se adresa justiției anterior apariției

Legii nr. 182/2005, privind aprobarea O.G. nr. 64/2004 pentru completarea art.

3 din Decretul-lege nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la Biserica Romana Unită cu Roma, nu poate fi primită.

Într-adevăr

dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 consacră o procedură

specială, fiind exclusă intervenția autorității judecătorești, iar, în speță,

comisia mixtă paritară avea competența să stabilească situația juridică a

lăcașelor de cult și a caselor parohiale, luând în seamă dorința

credincioșilor. Aceasta, însă, nu este o procedură administrativă prealabilă

obligatorie, care ar face inadmisibilă o acțiune în revendicare, ca cea în

cauză, dar este semnificativ că, până în prezent, comisia mixtă nu a examinat

lăcașurile de cult revendicate,

astfel că, sub acest aspect, considerentele

deciziei recurate se substituie cu cele ce succed.

Prevederile acestui

decret pot fi considerate ca fiind de recomandare, ele neputând fi opuse

aplicării legii civile, aceasta și în condițiile în care, conform art. 21 din

Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea

drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, dreptul de proprietate

fiind garantat, astfel încât dreptul reclamantei la acces liber la justiție,

garantat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu a fost încălcat.

Unicul aspect ce

comportă discuție îl reprezintă calitatea de titular al unei acțiuni în

revendicare, prin care se invocă caracterul abuziv al preluării lăcașului de

cult.

Chiar dacă acțiunea

introductivă se întemeiază pe dispozițiile de drept comun ale art. 480 C. civ.,

având în vedere obiectul acesteia, nu se poate face abstracție de dispozițiile

speciale ale art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 care prevăd că

„situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au

aparținut Bisericii Unite cu Roma se va stabili ținând seama de dorința credincioșilor

din comunitățile care dețin aceste bunuri”.

În mod just a reținut

instanța de apel că, o altă interpretare a dispozițiilor art. 37 din Decretul

nr. 177/1948 și ale art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, prin care

Biserica Unită cu Roma este recunoscută oficial, ar putea aduce atingere unui

drept fundamental al majorității credincioșilor, care nu poate fi restrâns

decât în condițiile art. 53 din Constituția României, revizuită în anul 2003,

acela potrivit căruia lăcașul de cult are un regim juridic special, revenind de

drept majorității credincioșilor din parohie.

Mai mult, abrogarea

Decretului nr. 358/1948 și recunoașterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege

nr. 126/1990 nu poate duce la concluzia, susținută de reclamantă în recurs, că,

de jure, bunurile revendicate nu au ieșit niciodată din proprietatea sa, conform

art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Cum s-a arătat,

reclamanta a pierdut proprietatea, iar pârâta a dobândit-o prin efectul legii,

urmată de exercitarea, de aceasta din urmă, timp de peste 58 de ani a

atributelor dreptului de proprietate.

Cu privire la

îndeplinirea cerințelor art. 37 din Legea nr. 177/1948, încheierea nr. 755 din

7 decembrie 1948 a fostei Judecătorii Aiud - C.F. 1553 Aiud, reprezintă o

hotărâre judecătorească dată în procedură necontencioasă, asemenea oricărei

încheieri de carte funciară, nefiind îndeplinite cerințele art. 335 C. proc.

civ., care să dea cererii de înscriere un caracter judicios.

În sistemul

publicității imobiliare, drepturile reale se constituie, modifică, transmit și

se sting prin înscrierea în cartea funciară, înscriere în baza căreia pârâta

și-a consolidat dreptul de proprietate asupra imobilului, în timp ce

reclamanta, care nu a putut opune părții adverse un titlu valabil de proprietate,

nu a întreprins nicio măsură care să paralizeze efectuarea de către pârâtă a

formelor de publicitate imobiliară asupra imobilului revendicat.

Faptul că în extrasul

de carte funciară figurează încheierea nr. 755 din 07 decembrie 1948, care nu a

fost atașată la dosarul cauzei, nu conduce la nulitatea transmisiunii dreptului

de proprietate, atâta timp cât, potrivit art. 26 din Legea nr. 115/1938,

drepturile reale pot fi dobândite prin expropriere și fără înscriere în cartea

funciară.

Astfel, în mod corect

a reținut instanța de apel că dobândirea de drept, în sensul art. 37 alin. (3)

din Decretul nr. 177/1948, a constituit o excepție de la principiul constitutiv

de drepturi, excepție prevăzută de o lege specială.

Pentru toate aceste

considerente, constatând ca nu poate fi reținut ca întemeiat motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și niciunul dintre

celelalte motive prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza

art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică nr.

2 Aiud împotriva deciziei nr. 4/A din 14 ianuarie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 ianuarie 2011.