ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 680/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului; Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 879/85/2010, la data de 24 februarie 2010, reclamanta B.G.C. Blăjel a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.O.R. Blăjel, obligarea acesteia din urmă să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilele înscrise în C.F., Blăjel, cimitir de 806 mp, biserică și curte de 816 mp, grădină de 834 mp, casă și curte de 3.205 mp și grădină de 4.053 mp Reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând anularea efectelor încheierii C.F. nr. 1863/1958 din C.F., Blăjel prin care ea a fost expropriată, iar pârâta a dobândit proprietatea și să se dispună, în consecință, retrocedarea imobilelor către reclamantă; rectificarea C.F., Blăjel în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și revenirea la situația anterioară de C.F.; obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilele înscrise în C.F.

Blăjel. Prin sentința civilă nr. 645 din 31 mai 2011, Tribunalul Sibiu a admis, în parte, acțiunea formulată și precizată de reclamantă și în consecință: A constatat nulitatea Încheierii nr. 1863/1958 din C.F., Blăjel ca urmare a nevalabilității titlului. A dispus rectificarea C.F. Blăjel numai în ceea ce privește biserică și curte de 816 mp, grădină de 834 mp, casă parohială și curte de 3.205 mp și grădină de 4.053 mp în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și revenirea la situația anterioară de C.F. cu întabularea ca proprietar a B.G.C. Blăjel. A obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilele înscrise în C.F., Blăjel. Au fost respinse celelalte cereri din acțiunea formulată și precizată de reclamantă.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parțiale de 450 lei. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Imobilul în litigiu este compus din cimitir (C.F., Blăjel), biserică și curte, casă parohială și curte și două grădini, anexe ale acestor construcții bisericești. Imobilele au aparținut O.P.G.U. Blăjel, iar în 1958 prin Încheierea nr. 1843/1958 au fost întabulate în favoarea Oficiului P.O.R. din Blăjel. Întabularea din 1958 s-a făcut în baza Decretului nr. 3811/1950 și a Decretului nr. 2994/1950. Mențiunile din C.F. nu sunt clare sub acest aspect, iar actele în baza cărora s-a efectuat întabularea nu se mai găsesc nici în posesia părților și nici în arhiva de C.F.

În Cartea funciară se face referire la aceste două acte din 1950 fără a se putea stabili dacă este vorba despre acte normative (decret) sau hotărâri judecătorești (decizii), ca urmare nu se poate stabili dacă întabularea a fost făcută cu titlu sau fără titlu legal și nici nu există posibilitatea verificării acestora. Este cunoscut faptul că prin Decretul nr. 177/1948, patrimoniul cultului greco-catolic a fost preluat de Statul Român, iar lăcașurile de cult au fost date în folosința B.O.R., însă prin acel act normativ se stabilea o procedură prin care se efectua întabularea B.O.R., procedura care se finaliza printr-o hotărâre judecătorească. Ori în cauză, întabularea nu s-a făcut nici pe baza actului normativ sus-menționat (pentru că nu s-a întabulat în favoarea statului) și nici pe baza unei hotărâri judecătorești.

Examinând excepțiile prematurității și inadmisibilității acțiunii față de lipsa procedurii de conciliere prevăzute de Decretul-Lege nr. 126/1990 și a excepției prescripției acțiunii invocate de pârâtă, Tribunalul le-a constatat nefondate. S-a reținut că prin art. 3 al Decretului Lege nr. 126/1990 s-a prevăzut că situația juridică a lăcașelor de cult a caselor parohiale ce au aparținut B.R.U.R. și preluate de B.O.R. se va stabili de către o comisie mixtă ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste terenuri, sens în care partea interesată trebuia să îndeplinească o procedură de convocare a celeilalte părți cu respectarea unor condiții de formă specifice (art. 3 alin. (2)). Cu toate că reclamanta nu a respectat strict această procedură, prima instanță a apreciat că acțiunea nu este inadmisibilă și nici prematură, ci se poate soluționa prin analizarea fondului cauzei.

Această soluție se impune întrucât procedura prealabilă a fost instituită în vederea soluționării amiabile a litigiului, iar condițiile pentru conciliere au fost stabilite pentru a da celeilalte părți un termen pentru analizarea propunerilor și găsirea unei soluții amiabile. În cauză reclamanta a făcut dovada că au existat din partea sa mai multe încercări de ajungere la un compromis fără a obține niciun rezultat. Întrucât pârâta nu a manifestat nicio intenție de conciliere pentru celelalte imobile, accesorii ale lăcașului de cult, instanța a apreciat că procedura prevăzută de art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu ar fi condus la un rezultat, chiar dacă ar fi fost legal îndeplinită.

Pentru aceste motive, excepțiile invocate au fost respinse, prima instanță făcând trimite și la jurisprudența C.E.D.O., respectiv cauza P.G.C. Sâmbăta Bihor contra România. În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, instanța de fond a considerat că reclamanta nu trebuia, în legătură cu obiectul cauzei de față, să formuleze cerere nici la comisia specială, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, pentru că lăcașurile de cult au fost expres exceptate de la aplicarea acestei legi speciale. În ceea ce privește casele parohiale tribunalul a apreciat că acestea trebuie considerate un accesoriu al lăcașului de cult și supuse aceluiași regim juridic, deci nici pentru casa parohială nu era necesară cererea de restituire în baza O.U.G.

nr. 94/2000, ci doar o acțiune conform dreptului comun (aceasta este singura soluție în lipsa unui act normativ special a cărui elaborare și adoptare nu s-a realizat, deși s-a manifestat această intenție de peste 10 ani). Accesorialitatea casei parohiale față de lăcașul de cult rezultă și din H.G. nr. 53/2008 în care se arată că biserica, casa parohială, curtea, grădina aferentă și cimitirul ca anexe ale acesteia formează un tot unitar. Tribunalul a reținut și că acțiunea nu este prescrisă. Conform art. 36 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în vigoare la data efectuării înscrierilor C.F., acțiunea în revendicare, sub rezerva prescripției acțiunii de fond va fi imprescriptibilă față de dobânditorul nemijlocit.

În fond, acțiunea în rectificarea C.F. a fost admisă pentru următoarele considerente: Reclamanta a fost proprietara imobilelor în litigiu care au fost preluate abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 358/1948 și apoi atribuite B.O.R. Susținerea pârâtei conform căreia trecerea preotului greco-catolic la ortodoxism s-a făcut de bunăvoie, iar lăcașul de cult nu a fost preluat abuziv, ci s-a produs doar o schimbare a denumirii, este nefondată ținând cont de contextul politic și de temeiul juridic al schimbării denumirii - Decretul nr. 358/1948 - prin care practic cultul greco-catolic a fost scos în afara legii. Ca urmare, nu a existat un titlu valabil de preluare, deci încheierea de C.F. este lovită de nulitate.

Așa fiind rezultă că, în temeiul art. 480 C. civ., reclamanta este îndreptățită la restituirea lăcașului de cult și a casei parohiale care i-au aparținut și au fost preluate abuziv fără plata unei despăgubiri, o astfel de privare de proprietate fiind contrară și art. 1 al Protocolului C.E.D.O., cum în mod constant a reținut C.E.D.O. în jurisprudența sa recentă. S-a apreciat că numărul credincioșilor nu are nicio relevanță pentru existența dreptului de proprietate al reclamantei și stabilirea situației juridice actuale a lăcașului de cult și a caselor parohiale. Pentru considerentele de fapt și de drept arătate mai sus, acest capăt de cerere din acțiune a fost admis, iar pârâta a fost obligată să îi predea reclamantei în deplină posesie și pașnică folosință lăcașul de cult greco-catolic și casa parohială.

La adoptarea acestei soluții, tribunalul a avut în vedere și acordul pârâtei pentru redarea lăcașului de cult și faptul că acesta este folosit deja de către reclamantă. S-a apreciat că aceeași soluție se impune și pentru celelalte imobile - casa parohială, curte și o grădină - acestea fiind accesorii lăcașului de cult. Nu se poate reține apărarea pârâtei cum că a cumpărat aceste imobile prin contractul de vânzare-cumpărare de la fila 50 din dosar, întrucât acest contract nu identifică imobilele nici administrativ și nici prin datele de C.F. În contract nu se face referire la teren (nici nu era posibil, pentru că nu e un înscris autentic), ci doar la construcții (sediu C.A.P., magazie); contactul nu a fost încheiat cu proprietarul de C,F, (care era O.P.O.

Blăjel, ci cu un neproprietar, C.A.P. Blăjel). În ceea ce privește imobilul cimitir înscris în C.F., Blăjel, s-au respins toate capetele de cerere (rectificare C.F., revendicare, anulare încheiere C.F.) întrucât în conformitate cu art. 3 pct. 10 anexa I din Legea nr. 213/1998 și art. 11 alin. (1) din aceeași lege, acesta face parte din domeniul public al localității. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta P.O.R. Blăjel prin care s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii reclamantei numai cu privire la lăcașul de cult, celelalte capete de cerere urmând a fi respinse. Prin Decizia civilă nr. 150 din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința atacată și rejudecând cauza, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta B.G.C.

Blăjel și în consecință: A dispus anularea parțială a Încheierii de întabulare nr. 1863/1958 din C.F., Blăjel, numai în ceea ce privește, biserica și curte în suprafață de 816 mp, înscris în cartea funciară la nr. de ordine A+3, în sensul înscrierii dreptului de proprietate, biserica și curte în suprafață de 816 mp, nr. de ordine A+3, în favoarea reclamantei B.G.C. Blăjel. A obligat pârâta P.O.R. Blăjel să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei B.G.C. Blăjel, imobilul înscris în C.F., Blăjel, biserica și curte în suprafață de 816 mp, înscris în C.F. A respins în rest celelalte cereri și a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parțiale, în fața instanței de fond, în cuantum de 450 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că prin acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, s-a invocat ca temei de drept al acțiunii art. 480 C. civ., Decretul Lege nr. 126/1990, art. 34 din Legea nr. 7/1996. Prin urmare, în principal, cererea reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. În speță, s ingura parte care reușește să facă dovada proprietății este pârâta care, potrivit extraselor de C.F., în 1958 a devenit proprietar tabular asupra imobilelor în litigiu, de atunci având și posesia lor, dreptul de proprietate. Anterior pârâtei, în cartea funciară a fost întabulat dreptul de proprietate al unui minor (al cărui nume este indescifrabil), reclamanta nefiind niciodată întabulată asupra imobilelor indicate în petitul acțiunii.

Or, în sistem de carte funciară, potrivit dispozițiilor legale incidente la acel moment, înscrierea în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi, astfel că un drept neînscris se considera că nu există. În speță, reclamanta nu și-a întabulat niciodată dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu, astfel că nu a avut niciodată calitatea de proprietar tabular. Dreptul de proprietate al pârâtei a fost dobândit în temeiul Decretului nr. 3811/1950 și Decretului nr. 2994/1950, iar la momentul respectiv, un astfel de mod de dobândire a proprietății era reglementat prin art. 645 C. civ. În cauză reclamanta nu a făcut dovada calității de proprietar și nu are decât parțial posesia imobilelor.

În sistem de carte funciară, înscrierea unui drept real are efect constitutiv, conform art. 32 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938, astfel că persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui drept. Probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumție care reglementează principiul forței probante a înscrierii în cartea funciară, iar reclamanta nu a dovedit îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 480 C. civ. Din probatoriul administrat rezultă că pârâta și-a întabulat dreptul de proprietate în 1958, prin Încheierea nr. 1863/1958, în baza Decretului nr. nr. 3811/1950 și Decretului nr. 2994/1950. În această ipoteză, reclamanta nu are posibilitatea să revendice, în lipsa dreptului care-i legitimează acțiunea, bunurile deținute și preluate prin actul normativ menționat.

Pe cale de consecință, acțiunea în revendicare a imobilelor în litigiu întemeiată pe dreptul comun a fost constatată nefondată. S-a reținut de asemenea că unul dintre imobilele revendicate este o biserică înscrisă în C.F., Blăjel. Regimul juridic al lăcașelor de cult ce au aparținut cultului greco-catolic este reglementat de Decretul-Lege nr. 126/1990, prin care, în art. 1, se recunoaște oficial B.R.U.R. (greco-catolică). Din perspectiva acestui act normativ, s-a reținut că față cerințele legale pe care le impune pentru a se dispune restituirea lăcașului de cult, s-ar fi impus soluția de respingere și cu privire la acest imobil, însă prin întâmpinarea depusă la fond, precum și prin cererea de apel, pârâta a fost de acord ca imobilul biserică și curte înscris în C.F., Blăjel, în suprafață de 816 mp să fie înscris în C.F.

pe numele reclamantei. Față de această poziție, asimilată cu o achiesare, care este irevocabilă, s-a apreciat că instanța este ținută de recunoașterea pârâtei, dând, exclusiv din acest punct de vedere, o soluție de admitere a acestui petit, prin substituirea totală a motivării instanței de fond sub acest aspect. Deși pârâta nu a fost de acord și cu admiterea petitului referitor la lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie reclamantei pe motiv că imobilul este deja folosit de catolici, instanța de apel a apreciat că se impune și admiterea acestui capăt de cerere, ca o consecință a admiterii primului capăt, prin aceasta consolidându-se dreptul de proprietate recunoscut de pârâtă în favoarea reclamantei.

Cu privire la celelalte imobile care fac obiectul acțiunii de față (cimitir, grădină, casă și curte înscrise în C.F., Blăjel), Curtea a constatat că regimul juridic și condițiile de restituire a acestora este reglementat de un act normativ special, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul revendicării imobilelor naționalizate ce au aparținut cultelor religioase și a stabilit un sistem reparator pe care l-a subordonat controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Această reglementare cu caracter special oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele ce cad sub incidența sa.

Ca urmare, câtă vreme O.U.G. nr. 94/2000 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat ce au aparținut cultelor religioase (cum este cazul imobilelor în litigiu, cu excepția bisericii), și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar art. 480 C. civ. are un caracter general față de O.U.G. nr. 94/2000, dispozițiile C. civ. nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile preluate de la cultele religioase în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000. Ca urmare, cu privire la aceste imobile, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) apare ca inadmisibilă, astfel că și sub acest aspect, apelul pârâtei este privit ca fondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta. Prin Decizia civilă nr. 6530 din 25 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași curte de apel. În considerentele deciziei, instanța de recurs a reținut că soluția dată în apel este corectă numai în ce privește imobilele, cu destinație de grădină, întrucât procedura de restituire a unor astfel de imobile este reglementată de dispoziții speciale, respectiv de O.U.G. nr. 94/2000, iar reclamanta nu a urmat procedura reglementată de această ordonanță. În ce privește imobilul, casă parohială și curte, s-a reținut că acesta reprezintă un accesoriu al lăcașului de cult, iar acțiunea de revendicare pe drept comun este admisibilă, nefiind incidentă O.U.G.

nr. 94/2000, ca urmare, s-a dispus rejudecarea apelului sub acest aspect. În rejudecare la curtea de apel, dosarul a fost reînregistrat sub Dosar nr. 879/85/2010*. Prin Decizia civilă nr. 41 din 07 mai 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de pârâta P.O.R. Blăjel împotriva sentinței civile nr. 654/2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în Dosar nr. 879/85/2010, a schimbat în parte sentința, în sensul respingerii acțiunii reclamantei B.G.C. Blăjel și în ce privește revendicarea imobilelor înscrise în C.F., Blăjel. S-au menținut în rest dispozițiile sentinței atacate. În considerentele deciziei s-au reținut următoarele: Imobilul înscris în C.F., Blăjel , are destinația de casă parohială și curte.

Potrivit art. 178 alin. (3) din H.G. nr. 53/2008 casa parohială se consideră anexă a lăcașului de cult și urmează regimul juridic al acestuia. Lăcașul de cult revendicat de reclamantă este imobilul înscris în C.F., Blăjel. Prima instanță a admis acțiunea reclamantei cu privire la acest imobil, iar pârâta, prin motivele de apel nu a criticat sentința sub acest aspect. Dimpotrivă, și-a menținut poziția procesuală exprimată la fond în sensul că este de acord cu acțiunea în revendicarea lăcașului de cult. Față de aceste prevederi legale, având în vedere că biserica a fost restituită și că imobilul cu destinația de casă parohială urmează același regim juridic, fiind accesoriu lăcașului de cult, Curtea a constatat nefondat apelul pârâtei cu privire la imobil și a menținut sub acest aspect hotărârea atacată.

Referitor la imobile, Curtea a constatat că prin apelul declarat, pârâta a criticat hotărârea primei instanțe în ce privește soluția de admitere a acțiunii în revendicare a imobilelor. Prin decizia de casare, instanța de recurs a dezlegat problema de drept ce vizează revendicarea pe calea dreptului comun a imobilelor, în sensul aplicării legii speciale și, în consecință, a inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun. În aceste circumstanțe, având în vedere prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii, Curtea a constatat că în privința celor două imobile, soluția instanței de fond, de admitere a cererii în revendicare, este nelegală.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta și pârâta. Prin Decizia civilă nr. 377 din 05 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație Justiție, secția I civilă, au fost admise ambele recursuri, a fost casată decizia atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Curții de Apel Alba-Iulia. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că în al doilea ciclu procesual, limitele rejudecării apelului promovat exclusiv de pârâta P.O.R. Blăjel au fost fixate prin Decizia civilă nr. 6530/2012 a Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a decis, irevocabil, că soluția instanței de apel este corectă numai în ceea ce privește imobilele, cu destinație grădină, acestea intrând sub incidența O.U.G.

nr. 94/2000 și neputând fi retrocedate pe calea dreptului comun, cum a solicitat reclamanta. S-a mai reținut că, prin aceeași decizie s-a constatat că soluția de respingere a cererii de revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ., privind imobilul cu nr. 15, este nelegală, întrucât casa parohială constituie un accesoriu al lăcașului de cult, supusă aceluiași regim juridic, potrivit dispozițiilor art. 178 alin. (3) din Statutul de Organizare și Funcționare a B.O.R., astfel că, pentru imobilul cu această destinație, nu era necesară parcurgerea procedurii speciale reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun fiind admisibilă.

În rejudecare, instanța de apel, reținând că instanța de recurs a dezlegat problema de drept ce vizează revendicarea pe calea dreptului comun a imobilelor, în sensul aplicării legii speciale și inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun exercitată de reclamantă, a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința, respingând acțiunea reclamantei și în ce privește revendicarea imobilelor înscrise în C.F., Blăjel. Instanța de recurs a apreciat însă, că, privitor la imobilul înscris în C.F., Blăjel, constând în casă parohială și curte, instanța de apel a aplicat doar formal dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., respectiv, chiar dacă instanța de recurs a reținut în prima decizie de casare că nu s-a procedat la o analiză în fond a pretențiilor reclamantei vizând imobilul cu nr. top 15, instanța de trimitere nu a făcut decât să constate că imobilul casă parohială urmează același regim juridic aplicabil lăcașului de cult, fiind accesorie acestuia, admițând, în consecință, cererea reclamantei de restituire a acestui imobil.

Se arată că instanța de trimitere va trebui să analizeze motivele de apel și criticile de recurs expuse, precum și apărările reclamantei, să cerceteze istoricul mențiunilor de carte funciară și să stabilească regimul juridic al imobilului înscris în C.F., Blăjel, sub aspectul titlurilor de proprietate asupra acestuia, identificării și destinației sale, având în vedere că recurenta pârâtă învederează că, în C.F., Blăjel, apare casă din trei camere cu mențiunea marginală că aparține lui B 3, adică unui minor, iar nu unei instituții de cult, să identifice persoana de la care s-a preluat imobilul, în raport de susținerile recurentei pârâte, care a învederat că preluarea bunului imobil s-a făcut de la o persoană fizică, minor la epoca preluării și nu de la reclamantă, să lămurească orice alte elemente necesare dezlegării cauzei și, în urma acestei analize, să expună argumentele substanțiale care vor determina deznodământul judiciar al litigiului.

Se mai precizează că, deși instanța supremă a afirmat, de principiu, că imobilul casă parohială este un accesoriu al lăcașului de cult, instanța de apel va trebui să realizeze, în baza probelor administrate în cauză, o analiză particulară a imobilului înscris în C.F., Blăjel, întrucât destinația imobilului este esențială pentru a-i putea aplica acestuia principiul accesorialității. În ceea ce privește recursul reclamantei, s-a reținut că acesta repune în discuție soluționarea cererii privind imobilele, cerere care a fost dezlegată în mod irevocabil de către instanța supremă, în sensul aplicării legii speciale, și, în consecință, a inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun exercitată de reclamantă, astfel că aceste aspecte nu pot fi reiterate.

Singura critică a reclamantei ce trebuie analizată de instanța de apel, în rejudecare, este cea privind existența unui singur corp funciar, analiză care va fi intrinsecă stabilirii identității imobilului înscris în C.F., Blăjel, iar soluția admiterii recursului reclamantei s-a apreciat că se impune din considerente procedurale, pentru a se asigura o judecată unitară a cauzei. Prin Decizia civilă nr. 59 din 24 iunie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâta P.O.R. Blăjel împotriva sentinței civile nr. 654/2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în Dosar nr. 879/85/2010 și în consecință: A schimbat în tot sentința atacată și a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta B.G.C.

Blăjel în contradictoriu cu pârâta P.O.R. Blăjel pentru revendicare. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a constatat următoarele: Prin Decizia nr. 6530/2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție s-a statuat irevocabil că soluția instanței de apel cuprinsă în Decizia nr. 150/2011 de respingere a cererii reclamantei este corectă numai în ceea ce privesc imobilele, cu destinația grădină, acestea neputând fi retrocedate pe calea dreptului comun. Din considerentele ultimei decizii de casare rezultă că instanța de apel, în cea de-a doua rejudecare, este limitată la analizarea pe fond a pretențiilor, criticilor și apărărilor părților cu privire la imobilul casă, înscris în C.F., Blăjel. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel a solicitat O.C.P.I.

Sibiu - B.C.P.I. Mediaș lămuriri sub aspectul înscrierilor din C.F., Blăjel cu referire la titularii dreptului de proprietate asupra, răspunsul acestei instituții fiind cuprins în adresa din 2014 (filele 25 - 26). În antetul în limba germană a foii A a cărții funciare cu nr. 112 Blăjel, apare B.G.C.U. cu Roma din Blăjel (conform traducerii consemnate în înscrisul de la fila 6 al primului Dosar de recurs nr. 879/85/2010 al Înaltei Curții de Casație și Justiție). Din explicațiile oferite de O.C.P.I. Sibiu prin adresa din 2014, rezultă că uzanțele, la deschiderea cărților funciare, erau în sensul că titularul dreptului de proprietate era înscris în foaia A, apoi, ca urmare a transmiterii dreptului de proprietate de la proprietarul din foaia A, înscrierile referitoare la numele proprietarului se efectuau în foaia B (partea a II-a a cărții funciare).

Așa cum s-a arătat mai sus, în foaia A, în antet, apare ca proprietar tabular B.G.C., Blăjel, numele acestui proprietar fiind subliniat și în dreptul său făcându-se mențiunea B 4, în sensul că dreptul de proprietate a fost transmis de la proprietarul din foaia A (B.G.C.) la proprietarul de la B 4 (Oficiul P.O.R. din Blăjel), astfel cum se explică în adresa de la O.C.P.I. Rezultă că în această carte funciară a avut loc o transmitere a dreptului de proprietate de la proprietarul inițial, trecut în antet, conform uzanțelor, la proprietarul de la B 4. Ceea ce trebuie verificat în speță, în acord cu recomandarea instanței de casare, este obiectul acestei transmiteri (preluări), cu referire la topograficul, singurul rămas în discuție.

Conform traducerii din limba maghiară a copiei C.F., Blăjel, a fost transcris în această carte funciară din C.F. la 8 februarie 1921, toate trei fiind descrise în foia A la poziția 5. Topograficul nr. 15 este descris ca fiind casă de piatră și curte în suprafață de 3.208 mp Prin Încheierea 295 din 8 februarie 1921, prin care acest imobil s-a transcris în C.F., Blăjel, dreptul de proprietate asupra acestuia a fost întabulat în baza unui contract de vânzare-cumpărare, în favoarea proprietarului deja înscris, care la B 2 apare ca fiind în anul 1900 (Încheierea nr. 3287 din 22 mai 1900), o persoană minoră, cu numele indescifrabil. Din traducerea în limba maghiară a copiei C.F., rezultă astfel, cu evidență că, în anul 1921, imobilul de sub A+5 se afla în proprietatea unei persoane fizice (minor în anul 1900), înscrisă la B 3, iar nu în proprietatea B.G.C.

Blăjel. Următoarea operațiune în foaia B este cea de sub B 4, respectiv întabularea dreptului de proprietate al Oficiului P.O.R. Blăjel asupra imobilelor. Rezultă, conform mențiunilor de carte funciară, că preluarea casei, s-a făcut de la o persoană fizică, iar nu de la B.G.C. Blăjel, aceasta neavând calitatea de proprietară tabulară asupra casei la data preluării de către B.O.R. Blăjel. În ceea ce privește destinația acestui imobil, în cartea funciară nu apare decât că imobilul este descris ca fiind casă de piatră și curte, nefăcându-se nicio mențiune în sensul că ar fi casa parohială. Având un număr topografic distinct și o suprafață a curții de 3.208 mp, este evident că imobilul are o existență de sine stătătoare.

Împrejurarea că toate pot forma un singur corp de avere (casă, curte, grădină), nu este de natură a face imposibilă analiza separată și stabilirea pentru fiecare număr topografic a unui anumit regim juridic. Rezultă din considerentele expuse că reclamanta nu a dovedit că la data preluării imobilului, era proprietară tabulară a acestuia și nici că acesta avea destinația de casă parohială, astfel că solicitarea acesteia de revendicare a acestui imobil a fost respinsă, nefiind îndeplinite cerințele art. 480 C. civ. De asemenea, în condițiile în care instanța de casare a tranșat chestiunea revendicării imobilelor, în sensul că acestea nu pot fi retrocedate pe calea dreptului comun, se impune schimbarea și sub acest aspect a hotărârii primei instanțe.

În consecință, se impune admiterea apelului pârâtei P.O.R. Blăjel, în baza art. 296 C. proc. civ., cu consecința schimbării sentinței primei instanțe și a respingerii în totalitate a cererii de revendicare formulată de reclamantă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.G.C. Blăjel, solicitând instanței de control judiciar, ca prin hotărârea ce va pronunța, să admită recursul, iar pe cale de consecință, în principal, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. să caseze hotărârea atacată și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în vederea administrării probelor necesare pentru stabilirea destinației imobilului înscris în C.F., Blăjel. În subsidiar, să modifice în totalitate decizia atacată, în sensul respingerii în întregime a apelului promovat de pârâta P.O.R.

Blăjel și menținerea în totalitate a sentinței instanței de fond, cu obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în apel și în recurs. I) Hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și a principiului autorității de lucru judecat. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, nesocotind grav dispozițiile art. 315 C. proc. civ., sub trei aspecte. a) Admițând apelul, curtea de apel a schimbat în totalitate sentința tribunalului, respingând acțiunea civilă formulată de reclamantă. Soluția este eronată, întrucât potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Prin Decizia nr. 377 din 05 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis ambele recursuri, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel. Indicațiile instanței de casare au vizat, în esență, verificarea mențiunilor din cartea funciară în sensul stabilirii regimului juridic al imobilului (casă parohială) înscris în C.F., Blăjel; stabilirea pe baza probelor administrate a destinației aceluiași imobil (pentru a se verifica aplicabilitatea sau nu a principiului accesorialității) și, nu în ultimul rând, analiza cu privire la existența unui singur corp funciar (alcătuit din toate topograficele înscrise în același C.F.).

Aceste indicații sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare. Nici apelul declarat de intimata pârâtă și nici recursurile ulterioare nu au vizat situația tuturor imobilelor înscrise în C.F., Blăjel. Acțiunea inițială are în vedere pe lângă casa parohială, curtea și grădina, lăcașul de cult înscris în același C.F., (biserică și curte de 816 mp) și cimitirul înscris în C.F. Instanța de fond a admis acțiunea în ce privește lăcașul de cult înscris în C.F., (biserică și curte de 816 mp), iar intimata nu a formulat apel cu referire la acest imobil, parte de dispozitiv care a intrat, în acest context, sub autoritate de lucru judecat. Respingând acțiunea în totalitate instanța de apel, în rejudecare, a nesocotit limitele investirii în baza art. 315 C. proc.

civ., pronunțându-se și în ceea ce privește imobilul biserică și curte înscris în C.F., Blăjel, deși acesta nu a format obiect al apelului. b) Potrivit art. 315 alin. (4) C. proc. civ., la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanța de recurs dispozițiile art. 296 se aplică în mod corespunzător. Potrivit acestui text de lege apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Cererea cu privire la imobilul biserică și curte, a fost soluționată irevocabil prin hotărârile judecătorești anterioare, iar prin respingerea acțiunii reclamantei, în totalitate, deci și cu privire la acest nr. topografic, prin decizia ce face obiectul recursului de față instanța de apel a creat o situație mai grea reclamantei decât cea din hotărârea atacată cu apel.

c) Se susține, în continuare, că hotărârea atacată este nelegală, întrucât instanța de apel a nesocotit indicațiile din hotărârea de casare, sub aspectul realizării unei analize particulare pe baza probelor administrate a imobilului, în sensul stabilirii destinației acestuia, destinația fiind esențială în ceea ce privește aplicabilitatea sau nu a principiului accesorialității. Întrucât înscrierea în cartea funciară nu este suficient de relevantă sub acest aspect, imobilul fiind menționat doar ca și casă, reclamanta a propus încuviințarea probei testimoniale cu un martor contemporan. Instanța de apel nesocotind în mod flagrant dispozițiile instanței de casare a respins ca neconcludentă proba, pentru ca mai apoi, prin hotărârea atacată să rețină că nu s-a făcut dovada că imobilul respectiv avea destinație de casă parohială.

II) Prin decizia atacată instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Pârâta P.O.R. Blăjel a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 645/2011 a Tribunalului Sibiu. Pe calea apelului pârâta a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii reclamantei numai cu privire la lăcașul de cult, respingând celelalte capete de cerere. Acestea sunt limitele în care a fost investită instanța de control judiciar. Pronunțând o hotărâre prin care a respins în totalitate acțiunea în revendicare, instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut. III) Hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a legii, cu referire la interpretarea eronată a dispozițiilor legale cu privire la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară.

În acest sens se arată că instanța de apel s-a aflat într-o gravă eroare de interpretare a înscrierilor din cartea funciară în prezenta cauză. Interpretarea corectă a mențiunilor de carte funciară este în sensul că la data preluării imobilelor, proprietarul acestora este cel inițial, respectiv B.G.C. Blăjel înscrisă în foaia A potrivit uzanțelor din acea vreme. Abia după operațiunea de comasare interpretarea mențiunilor din C.F. se face potrivit rațiunii avansate de instanța de apel, respectiv în ordine cronologică. Aceasta este marea eroare în care se găsește instanța de apel. Concluzia este că din interpretarea corectă a mențiunilor de carte funciară rezultă fără nici un dubiu că preluarea celor trei imobile, s-a făcut de la reclamantă.

IV) Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Instanța de apel reține în considerentele hotărârii atacate (fila 11) că în speță trebuie verificat, în acord cu recomandarea instanței de casare, obiectul preluării, cu referire la topograficul nr. 15, singurul rămas în discuție. Această susținere se contrazice în mod flagrant cu partea de dispozitiv a hotărârii, respectiv cu dispoziția de respingere a întregii acțiuni în revendicare care are ca obiect un număr de 5 topografice. În concluzie, se solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat cu obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând recursul declarat de reclamanta P.G.C. Blăjel, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru considerentele ce succed: Recurenta reclamantă invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și a principiului autorității de lucru judecat prin hotărârea atacată, critică ce se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens se constată că face obiectul controlului judiciar pendinte problema dacă prin respingerea acțiunii reclamantei pentru revendicare, instanța de trimitere, în rejudecare după casare, a nesocotit limitele investirii în baza art. 315 C. proc. civ., pronunțându-se și în ceea ce privește imobilul biserică și curte înscris în C.F., Blăjel.

Critica nu este fondată deoarece, referitor la cererea de revendicare formulată de reclamantă cu privire la imobilul în cauză rezultă următoarele: Prin sentința civilă nr. 645 din 31 mai 2011, Tribunalul Sibiu a admis, în parte, acțiunea formulată și precizată de reclamanta P.G.C. Blăjel și, printre altele, a obligat pârâta P.O.R. Blăjel să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilele înscrise în C.F., Blăjel. Totodată, prin respingerea celorlalte cereri din acțiunea formulată și precizată de reclamantă, au fost respinse cererile pentru revendicarea imobilelor (biserică și curte în suprafață de 816 mp) și (cimitir). Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta P.O.R. Blăjel care, în acest context, avea interes să critice soluția de admitere a capetelor de cerere privind revendicarea imobilelor.

Reclamanta nu a declarat apel, singura care avea interes să critice soluția de respingere a acțiunii în revendicare pentru imobile. Față de această situație, nu este reală susținerea recurentei reclamante în sensul că, „instanța de fond a admis acțiunea în ceea ce privește lăcașul de cult înscris în același C.F. (biserică și curte de 816 mp), iar intimata nu a formulat apel cu referire la acest imobil, parte de dispozitiv care intră, în acest context, sub autoritate de lucru judecat”. Prin Decizia civilă nr. 150 din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința atacată și rejudecând cauza, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâta (printre altele) să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilul înscris în C.F., Blăjel, biserica și curte în suprafață de 816 mp, înscris în cartea funciară la nr. de ordine A+3.

A respins, în rest, celelalte cereri. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta, iar prin Decizia nr. 6530 din 25 octombrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași curte de apel. În considerentele acestei decizii de casare, instanța de recurs a reținut că soluția (de respingere) dată în apel este corectă numai în ce privește imobilele, cu destinație de grădină, însă, în ce privește imobilul, casă parohială și curte, s-a reținut că acesta reprezintă un accesoriu al lăcașului de cult, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun fiind admisibilă. Ca urmare, s-a dispus rejudecarea apelului în ceea ce privește imobilul, casă parohială și curte.

În rejudecare, după casare, prin Decizia civilă nr. 41 din 07 mai 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de pârâta P.O.R. Blăjel împotriva sentinței civile nr. 654 din 31 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a schimbat în parte sentința, în sensul respingerii acțiunii reclamantei B.G.C. Blăjel și în ce privește revendicarea imobilelor înscrise în C.F., Blăjel. S-au menținut în rest dispozițiile sentinței atacate. Prin Decizia nr. 377 din 05 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost admise recursurile declarate de reclamantă și de pârâtă, a fost casată decizia atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Curții de Apel Alba-Iulia, cu precizarea reluării judecății numai pentru imobil (casă parohială și curte), în condițiile în care problema cererii în revendicare privind imobilele, a fost dezlegată în mod irevocabil de către instanța supremă în primul ciclu procesual.

În rejudecare după casare, prin Decizia civilă nr. 59 din 24 iunie 2014, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâta P.O.R. Blăjel împotriva sentinței civile nr. 654 din 31 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a schimbat în tot sentința atacată și a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta B.G.C. Blăjel pentru revendicare. În considerentele acestei decizii, curtea de apel a menționat în mod expres că, urmare considerentelor ultimei decizii de casare, instanța este limitată la analizarea pe fond a pretențiilor, criticilor și apărărilor părților cu privire la imobilul casă parohială înscris în C.F., Blăjel. În acest context al dispozițiilor instanțelor de judecată luate pe parcursul derulării procesului nu este reală susținerea recurentei reclamante în sensul că, „respingând acțiunea în totalitate instanța de rejudecare a nesocotit limitele investirii în baza art. 315 C. proc.

civ. și principiul autorității de lucru judecat”, deoarece, hotărârea de primă instanță împotriva căreia s-a judecat apelul, în cel de-al treilea ciclu procesual, este sentința civilă nr. 654 din 31 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, prin care s-a respins cererea reclamantei pentru revendicarea imobilului biserică și curte înscris în C.F., Blăjel, constatându-se că acesta se află în posesia și folosința reclamantei. Împotriva acestei sentințe reclamanta nu a făcut apel, nefiind reală susținerea recurentei reclamante în sensul că, „instanța de fond a admis acțiunea în ceea ce privește lăcașul de cult înscris în același C.F. (biserică și curte de 816 mp), iar intimata nu a formulat apel cu referire la acest imobil, parte de dispozitiv care intră, în acest context, sub autoritate de lucru judecat”.

În ultimul ciclu procesual, curtea de apel s-a pronunțat prin decizia supusă recursului de față, numai cu privire la imobilul înscris în C.F., Blăjel, casă parohială și curte, în limitele și cu respectarea întocmai a Deciziei de casare nr. 377 din 05 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, neputându-se susține, astfel, încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și a principiului autorității de lucru judecat. Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanța de trimitere, rejudecând cauza - în cel de-al treilea ciclu procesual, a creat o situație mai grea reclamantei decât cea din hotărârea atacată cu apel, deoarece, principiul non reformațio in pejus, consacrat în art. 296 teza a II-a C. proc.

civ. presupune că părții care a declarat apel nu i se poate crea o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată. Drept urmare, recurenta reclamantă nu poate invoca faptul că i s-ar fi creat o situație mai grea în rejudecare, decât cea din sentința atacată cu apel de către pârâtă, recurenta reclamantă neputând obține în cadrul rejudecării o soluție, eventual, defavorabilă părții adverse, care a exercitat apelul și a obținut casarea hotărârii. Referitor la critica potrivit căreia instanța de apel în rejudecare a nesocotit indicațiile din hotărârea de casare, sub aspectul obligativității administrării unor probe, respectiv a „probei testimoniale cu un martor contemporan”, Înalta Curte constată că instanța de casare dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel a reținut că instanța de trimitere nu a răspuns motivelor de apel formulate de pârâta P.O.R.

Blăjel, că va trebui să realizeze, în baza probelor administrate în cauză, o analiză particulară a imobilului înscris în C.F., Blăjel, iar în ceea ce privește recursul reclamantei, singura critică care va trebui analizată, cu ocazia rejudecării, este cea privind existența unui singur corp funciar, analiză care va fi intrinsecă stabilirii identității imobilului mai sus-menționat. Așadar, reținând nesoluționarea cauzei „într-o manieră veritabilă”, precum și incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (în partea privind: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină), instanța de casare a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel, fără a da însă, indicații precise în legătură cu probele care urmează a fi administrate.

Singura îngrădire adusă atribuțiilor judecătorilor de fond care rejudecă procesul după casare este aceea că hotărârea instanței de control judiciar este obligatorie cu privire la problemele de drept dezlegate. Starea de fapt a procesului urmează să fie stabilită de instanța de trimitere, în baza probelor administrate în cauză. Rejudecând cauza, instanța de trimitere este obligată, potrivit art. 315 C. proc. civ., să se conformeze indicațiilor din decizia de casare referitoare la administrarea probelor, numai când există asemenea indicații precise în legătură cu probele care urmează a fi administrate în cauză. Altfel, instanța de rejudecare este suverană în a dispune asupra utilității, pertinenței și concludenței probelor ce trebuie administrate pentru stabilirea pe deplin a situației procesului.

În speță, instanța de apel, în rejudecare, respingând proba testimonială ca nerelevantă soluționării cauzei, nu a încălcat în vreun fel dispozițiile instanței de casare, astfel cum în mod eronat susține recurenta reclamantă. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 teza I C. proc. civ. - instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, acesta nu poate fi invocat decât în măsura în care instanța de trimitere, găsind întemeiat apelul, a schimbat soluția primei instanțe și, pronunțându-se asupra fondului pretențiilor, a acordat mai mult decât a constituit obiectul cererii de chemare în judecată. În speță, admițând apelul declarat de pârâtă, schimbând în tot sentința atacată și respingând acțiunea civilă pentru revendicare formulată de reclamantă, curtea de apel nu a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea introductivă de instanță.

Mai mult, din considerentele deciziei recurate rezultă în mod clar că instanța de apel, în cea de-a treia rejudecare, a fost limitată prin decizia de casare la analizarea pe fond a pretențiilor, criticilor și apărărilor părților cu privire la imobilul înscris în C.F., Blăjel, acesta fiind, de fapt, imobilul cu privire la care a respins acțiunea civilă pentru revendicare. Considerentele explicitează dispozitivul hotărârii în acest sens. Nici teza a II-a a art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut nu este incidentă în speță, pentru că așa cum rezultă din considerentele de mai sus, respingând acțiunea în revendicare cu privire la imobilul înscris în C.F., Blăjel, instanța de rejudecare s-a pronunțat, exclusiv, în limitele investirii sale prin decizia de casare, astfel încât nu se poate susține că a acordat ceea ce nu s-a cerut de către reclamantă.

Critica privind interpretarea eronată a înscrierilor din cartea funciară nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. Din moment ce recurenta reclamantă se plânge de interpretarea eronată a mențiunilor din cartea funciară, respectiv în ordine cronologică, ci nu de interpretarea eronată a unor dispoziții legale relative la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, ceea ce este cu totul altceva, instanța de control judiciar apreciază că această critică vizează greșita interpretare și apreciere a probelor administrate, ceea ce a dus la stabilirea greșită a situației de fapt, aspect de netemeinicie a hotărârii atacate care nu poate face obiectul prezentei analize a instanței de recurs.

În ceea ce privește motivul de recurs bazat pe incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta reclamantă invocă contradicții între ceea ce a reținut instanța de apel în considerente, în sensul că ceea ce trebuie verificat este obiectul preluării, cu referire la topograficul nr. 15, singurul rămas în discuție, și dispozitivul hotărârii pronunțate, din care rezultă, în opinia recurentei reclamante, că instanța a respins acțiunea în revendicare în întregime. În primul rând, această susținere nu se încadrează în nici-o ipoteză a motivului de recurs invocat, care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești, deoarece astfel trebuie calificată o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Argumentele recurentei reclamante, astfel cum au fost dezvoltate, vizează în mod cert nerespectarea deciziei de casare în sensul menționat de aceasta, ceea ce nu atrage incidența motivului de nelegalitate invocat, reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Pe de altă parte, din considerentele deciziei atacate rezultă că ceea ce a verificat instanța de apel, în rejudecare, în acord cu recomandarea instanței de casare, este obiectul preluării, cu referire la topograficul nr. 15, singurul rămas în discuție. Concluzia din finalul hotărârii privind respingerea cererii de revendicare formulată de reclamantă vizează exclusiv imobilul cu nr. top. 15, ci nu toate topograficele, așa cum în mod eronat a înțeles recurenta reclamanta, și acest lucru rezultă cu evidență din considerentele care explicitează dispozitivul hotărârii.

Concluzionând în sensul că nu există motive de nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta P.G.C. Blăjel, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.G.C. Blăjel împotriva Deciziei civile nr. 59 din 24 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 martie 2015.