ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 680/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 680/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului;

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului Sibiu sub nr. 879/85/2010, la data de 24 februarie 2010,

reclamanta B.G.C. Blăjel a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.O.R.

Blăjel, obligarea acesteia din urmă să-i lase în deplină proprietate și posesie

imobilele înscrise în C.F., Blăjel, cimitir de 806 mp, biserică și curte de 816

mp, grădină de 834 mp, casă și curte de 3.205 mp și grădină de 4.053 mp

Reclamanta și-a

precizat acțiunea, solicitând anularea efectelor încheierii C.F. nr. 1863/1958

din C.F., Blăjel prin care ea a fost expropriată, iar pârâta a dobândit

proprietatea și să se dispună, în consecință, retrocedarea imobilelor către

reclamantă; rectificarea C.F., Blăjel în sensul radierii dreptului de

proprietate al pârâtei și revenirea la situația anterioară de C.F.; obligarea

pârâtei să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilele înscrise în C.F.

Blăjel.

Prin sentința civilă nr.

645 din 31 mai 2011, Tribunalul Sibiu a admis, în parte, acțiunea formulată și

precizată de reclamantă și în consecință:

A constatat nulitatea

Încheierii nr. 1863/1958 din C.F., Blăjel ca urmare a nevalabilității titlului.

A dispus rectificarea

C.F. Blăjel numai în ceea ce privește biserică și curte de 816 mp, grădină de

834 mp, casă parohială și curte de 3.205 mp și grădină de 4.053 mp în sensul

radierii dreptului de proprietate al pârâtei și revenirea la situația

anterioară de C.F. cu întabularea ca proprietar a B.G.C. Blăjel.

A obligat pârâta să

lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilele înscrise în C.F.,

Blăjel.

Au fost respinse

celelalte cereri din acțiunea formulată și precizată de reclamantă.

A fost obligată

pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parțiale de 450 lei.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Imobilul în litigiu

este compus din cimitir (C.F., Blăjel), biserică și curte, casă parohială și

curte și două grădini, anexe ale acestor construcții bisericești. Imobilele au

aparținut O.P.G.U. Blăjel, iar în 1958 prin Încheierea nr. 1843/1958 au fost

întabulate în favoarea Oficiului P.O.R. din Blăjel. Întabularea din 1958 s-a

făcut în baza Decretului nr. 3811/1950 și a Decretului nr. 2994/1950.

Mențiunile din C.F.

nu sunt clare sub acest aspect, iar actele în baza cărora s-a efectuat

întabularea nu se mai găsesc nici în posesia părților și nici în arhiva de C.F.

În Cartea funciară se face referire la aceste două acte din 1950 fără a se

putea stabili dacă este vorba despre acte normative (decret) sau hotărâri

judecătorești (decizii), ca urmare nu se poate stabili dacă întabularea a fost

făcută cu titlu sau fără titlu legal și nici nu există posibilitatea

verificării acestora.

Este cunoscut faptul

că prin Decretul nr. 177/1948, patrimoniul cultului greco-catolic a fost

preluat de Statul Român, iar lăcașurile de cult au fost date în folosința

B.O.R., însă prin acel act normativ se stabilea o procedură prin care se efectua

întabularea B.O.R., procedura care se finaliza printr-o hotărâre

judecătorească. Ori în cauză, întabularea nu s-a făcut nici pe baza actului

normativ sus-menționat (pentru că nu s-a întabulat în favoarea statului) și

nici pe baza unei hotărâri judecătorești.

Examinând excepțiile

prematurității și inadmisibilității acțiunii față de lipsa procedurii de

conciliere prevăzute de Decretul-Lege nr. 126/1990 și a excepției prescripției

acțiunii invocate de pârâtă, Tribunalul le-a constatat nefondate. S-a reținut

că prin art. 3 al Decretului Lege nr. 126/1990 s-a prevăzut că situația

juridică a lăcașelor de cult a caselor parohiale ce au aparținut B.R.U.R. și preluate

de B.O.R. se va stabili de către o comisie mixtă ținând seama de dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste terenuri, sens în care partea

interesată trebuia să îndeplinească o procedură de convocare a celeilalte părți

cu respectarea unor condiții de formă specifice (art. 3 alin. (2)). Cu toate că

reclamanta nu a respectat strict această procedură, prima instanță a apreciat

că acțiunea nu este inadmisibilă și nici prematură, ci se poate soluționa prin

analizarea fondului cauzei.

Această soluție se

impune întrucât procedura prealabilă a fost instituită în vederea soluționării

amiabile a litigiului, iar condițiile pentru conciliere au fost stabilite

pentru a da celeilalte părți un termen pentru analizarea propunerilor și

găsirea unei soluții amiabile. În cauză reclamanta a făcut dovada că au existat

din partea sa mai multe încercări de ajungere la un compromis fără a obține

niciun rezultat. Întrucât pârâta nu a manifestat nicio intenție de conciliere

pentru celelalte imobile, accesorii ale lăcașului de cult, instanța a apreciat

că procedura prevăzută de art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu ar

fi condus la un rezultat, chiar dacă ar fi fost legal îndeplinită. Pentru

aceste motive, excepțiile invocate au fost respinse, prima instanță făcând

trimite și la jurisprudența C.E.D.O., respectiv cauza P.G.C. Sâmbăta Bihor

contra România.

În ceea ce privește

inadmisibilitatea acțiunii, instanța de fond a considerat că reclamanta nu

trebuia, în legătură cu obiectul cauzei de față, să formuleze cerere nici la

comisia specială, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, pentru că lăcașurile de cult

au fost expres exceptate de la aplicarea acestei legi speciale. În ceea ce

privește casele parohiale tribunalul a apreciat că acestea trebuie considerate

un accesoriu al lăcașului de cult și supuse aceluiași regim juridic, deci nici

pentru casa parohială nu era necesară cererea de restituire în baza O.U.G. nr. 94/2000,

ci doar o acțiune conform dreptului comun (aceasta este singura soluție în

lipsa unui act normativ special a cărui elaborare și adoptare nu s-a realizat,

deși s-a manifestat această intenție de peste 10 ani).

Accesorialitatea

casei parohiale față de lăcașul de cult rezultă și din H.G. nr. 53/2008 în care

se arată că biserica, casa parohială, curtea, grădina aferentă și cimitirul ca

anexe ale acesteia formează un tot unitar.

Tribunalul a reținut

și că acțiunea nu este prescrisă. Conform art. 36 din Decretul-Lege nr. 115/1938,

în vigoare la data efectuării înscrierilor C.F., acțiunea în revendicare, sub

rezerva prescripției acțiunii de fond va fi imprescriptibilă față de

dobânditorul nemijlocit.

În fond, acțiunea în

rectificarea C.F. a fost admisă pentru următoarele considerente:

Reclamanta a fost

proprietara imobilelor în litigiu care au fost preluate abuziv de Statul Român

prin Decretul nr. 358/1948 și apoi atribuite B.O.R. Susținerea pârâtei conform

căreia trecerea preotului greco-catolic la ortodoxism s-a făcut de bunăvoie,

iar lăcașul de cult nu a fost preluat abuziv, ci s-a produs doar o schimbare a

denumirii, este nefondată ținând cont de contextul politic și de temeiul juridic

al schimbării denumirii - Decretul nr. 358/1948 - prin care practic cultul

greco-catolic a fost scos în afara legii. Ca urmare, nu a existat un titlu

valabil de preluare, deci încheierea de C.F. este lovită de nulitate.

Așa fiind rezultă că,

în temeiul art. 480 C. civ., reclamanta este îndreptățită la restituirea

lăcașului de cult și a casei parohiale care i-au aparținut și au fost preluate

abuziv fără plata unei despăgubiri, o astfel de privare de proprietate fiind

contrară și art. 1 al Protocolului C.E.D.O., cum în mod constant a reținut

C.E.D.O. în jurisprudența sa recentă. S-a apreciat că numărul credincioșilor nu

are nicio relevanță pentru existența dreptului de proprietate al reclamantei și

stabilirea situației juridice actuale a lăcașului de cult și a caselor

parohiale.

Pentru considerentele

de fapt și de drept arătate mai sus, acest capăt de cerere din acțiune a fost

admis, iar pârâta a fost obligată să îi predea reclamantei în deplină posesie

și pașnică folosință lăcașul de cult greco-catolic și casa parohială. La

adoptarea acestei soluții, tribunalul a avut în vedere și acordul pârâtei

pentru redarea lăcașului de cult și faptul că acesta este folosit deja de către

reclamantă. S-a apreciat că aceeași soluție se impune și pentru celelalte

imobile - casa parohială, curte și o grădină - acestea fiind accesorii

lăcașului de cult. Nu se poate reține apărarea pârâtei cum că a cumpărat aceste

imobile prin contractul de vânzare-cumpărare de la fila 50 din dosar, întrucât

acest contract nu identifică imobilele nici administrativ și nici prin datele

de C.F. În contract nu se face referire la teren (nici nu era posibil, pentru

că nu e un înscris autentic), ci doar la construcții (sediu C.A.P., magazie);

contactul nu a fost încheiat cu proprietarul de C,F, (care era O.P.O. Blăjel,

ci cu un neproprietar, C.A.P. Blăjel).

În ceea ce privește

imobilul cimitir înscris în C.F., Blăjel, s-au respins toate capetele de cerere

(rectificare C.F., revendicare, anulare încheiere C.F.) întrucât în

conformitate cu art. 3 pct. 10 anexa I din Legea nr. 213/1998 și art. 11 alin.

(1) din aceeași lege, acesta face parte din domeniul public al localității.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta P.O.R. Blăjel prin care s-a solicitat admiterea

apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii

reclamantei numai cu privire la lăcașul de cult, celelalte capete de cerere

urmând a fi respinse.

Prin Decizia civilă nr.

150 din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul pârâtei, a

schimbat în tot sentința atacată și rejudecând cauza, a admis în parte acțiunea

civilă formulată de reclamanta B.G.C. Blăjel și în consecință:

A dispus anularea

parțială a Încheierii de întabulare nr. 1863/1958 din C.F., Blăjel, numai în

ceea ce privește, biserica și curte în suprafață de 816 mp, înscris în cartea

funciară la nr. de ordine A+3, în sensul înscrierii dreptului de proprietate,

biserica și curte în suprafață de 816 mp, nr. de ordine A+3, în favoarea

reclamantei B.G.C. Blăjel.

A obligat pârâta P.O.R.

Blăjel să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei B.G.C. Blăjel,

imobilul înscris în C.F., Blăjel, biserica și curte în suprafață de 816 mp,

înscris în C.F.

A respins în rest

celelalte cereri și a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de

judecată parțiale, în fața instanței de fond, în cuantum de 450 lei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut că prin acțiunea formulată de

reclamantă, astfel cum a fost precizată, s-a invocat ca temei de drept al

acțiunii art. 480 C. civ., Decretul Lege nr. 126/1990, art. 34 din Legea nr. 7/1996.

Prin urmare, în principal, cererea reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art.

480 C. civ.

În speță, s

ingura parte care

reușește

să facă dovada proprietății este pârâta care, potrivit extraselor de C.F., în

1958 a devenit proprietar tabular asupra imobilelor în litigiu, de atunci având

și posesia lor, dreptul de proprietate.

Anterior pârâtei, în

cartea funciară a fost întabulat dreptul de proprietate al unui minor (al cărui

nume este indescifrabil), reclamanta nefiind niciodată întabulată asupra

imobilelor indicate în petitul acțiunii. Or, în sistem de carte funciară,

potrivit dispozițiilor legale incidente la acel moment, înscrierea în cartea

funciară avea efect constitutiv de drepturi, astfel că un drept neînscris se

considera că nu există. În speță, reclamanta nu și-a întabulat niciodată

dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu, astfel că nu a avut

niciodată calitatea de proprietar tabular.

Dreptul de

proprietate al pârâtei a fost dobândit în temeiul Decretului nr. 3811/1950 și

Decretului nr. 2994/1950, iar la momentul respectiv, un astfel de mod de

dobândire a proprietății era reglementat prin art. 645 C. civ.

În cauză reclamanta

nu a făcut dovada calității de proprietar și nu are decât parțial posesia

imobilelor. În sistem de carte funciară, înscrierea unui drept real are efect

constitutiv, conform art. 32 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938, astfel

că persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui

drept. Probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumție care

reglementează principiul forței probante a înscrierii în cartea funciară, iar

reclamanta nu a dovedit îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 480 C. civ.

Din probatoriul administrat rezultă că pârâta și-a întabulat dreptul de

proprietate în 1958, prin Încheierea nr. 1863/1958, în baza Decretului nr. nr. 3811/1950

și Decretului nr. 2994/1950.

În această ipoteză, reclamanta nu are posibilitatea să revendice, în lipsa

dreptului care-i legitimează acțiunea, bunurile deținute și preluate prin actul

normativ menționat.

Pe cale de

consecință, acțiunea în revendicare a imobilelor în litigiu întemeiată pe

dreptul comun a fost constatată nefondată.

S-a reținut de

asemenea că unul dintre imobilele revendicate este o biserică înscrisă în C.F.,

Blăjel. Regimul juridic al lăcașelor de cult ce au aparținut cultului

greco-catolic este reglementat de Decretul-Lege nr. 126/1990, prin care, în art.

1, se recunoaște oficial

B.R.U.R.

(greco-catolică). Din perspectiva acestui act normativ, s-a reținut că față

cerințele legale pe care le impune pentru a se dispune restituirea lăcașului de

cult, s-ar fi impus soluția de respingere și cu privire la acest imobil, însă

prin întâmpinarea depusă la fond, precum și prin cererea de apel, pârâta a fost

de acord ca imobilul biserică și curte înscris în C.F., Blăjel, în suprafață de

816 mp să fie înscris în C.F. pe numele reclamantei. Față de această poziție,

asimilată cu o achiesare, care este irevocabilă, s-a apreciat că instanța este

ținută de recunoașterea pârâtei, dând, exclusiv din acest punct de vedere, o

soluție de admitere a acestui petit, prin substituirea totală a motivării

instanței de fond sub acest aspect.

Deși pârâta nu a fost de acord și cu admiterea petitului

referitor la lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie reclamantei

pe motiv că imobilul este deja folosit de catolici, instanța de apel a apreciat

că se impune și admiterea acestui capăt de cerere, ca o consecință a admiterii

primului capăt, prin aceasta consolidându-se dreptul de proprietate recunoscut

de pârâtă în favoarea reclamantei.

Cu privire la

celelalte imobile care fac obiectul acțiunii de față (cimitir, grădină, casă și

curte înscrise în C.F., Blăjel), Curtea a constatat că regimul juridic și

condițiile de restituire a acestora este reglementat de un act normativ

special, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii

la dreptul comun în cazul revendicării imobilelor naționalizate ce au aparținut

cultelor religioase și a stabilit un sistem reparator pe care l-a subordonat

controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Această

reglementare cu caracter special oferă cadrul juridic complet pentru

restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent pentru

imobilele ce cad sub incidența sa. Ca urmare, câtă vreme O.U.G. nr. 94/2000

constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de

stat ce au aparținut cultelor religioase (cum este cazul imobilelor în litigiu,

cu excepția bisericii), și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea

publică, iar art. 480 C. civ. are un caracter general față de O.U.G. nr. 94/2000,

dispozițiile C. civ. nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile

preluate de la cultele religioase în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

care au fost introduse după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000. Ca

urmare, cu privire la aceste imobile, acțiunea în revendicare întemeiată pe

dreptul comun (art. 480 C. civ.) apare ca inadmisibilă, astfel că și sub acest

aspect, apelul pârâtei este privit ca fondat.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs reclamanta.

Prin Decizia civilă nr.

6530 din 25 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul reclamantei și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași

curte de apel.

În considerentele

deciziei, instanța de recurs a reținut că soluția dată în apel este corectă

numai în ce privește imobilele, cu destinație de grădină, întrucât procedura de

restituire a unor astfel de imobile este reglementată de dispoziții speciale,

respectiv de O.U.G. nr. 94/2000, iar reclamanta nu a urmat procedura

reglementată de această ordonanță.

În ce privește

imobilul, casă parohială și curte, s-a reținut că acesta reprezintă un

accesoriu al lăcașului de cult, iar acțiunea de revendicare pe drept comun este

admisibilă, nefiind incidentă O.U.G. nr. 94/2000, ca urmare, s-a dispus rejudecarea

apelului sub acest aspect.

În rejudecare la

curtea de apel, dosarul a fost reînregistrat sub Dosar nr. 879/85/2010*.

Prin Decizia civilă nr.

41 din 07 mai 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de pârâta

P.O.R. Blăjel împotriva sentinței civile nr. 654/2011 pronunțată de Tribunalul

Sibiu, secția I civilă, în Dosar nr. 879/85/2010, a schimbat în parte sentința,

în sensul respingerii acțiunii reclamantei B.G.C. Blăjel și în ce privește

revendicarea imobilelor înscrise în C.F., Blăjel. S-au menținut în rest dispozițiile

sentinței atacate.

În considerentele

deciziei s-au reținut următoarele:

Imobilul înscris în C.F.,

Blăjel

, are

destinația de casă parohială și curte. Potrivit art. 178 alin. (3) din H.G. nr.

53/2008 casa parohială se consideră anexă a lăcașului de cult și urmează

regimul juridic al acestuia. Lăcașul de cult revendicat de reclamantă este

imobilul înscris în C.F., Blăjel. Prima instanță a admis acțiunea reclamantei

cu privire la acest imobil, iar pârâta, prin motivele de apel nu a criticat

sentința sub acest aspect. Dimpotrivă, și-a menținut poziția procesuală

exprimată la fond în sensul că este de acord cu acțiunea în revendicarea

lăcașului de cult.

Față de aceste

prevederi legale, având în vedere că biserica a fost restituită și că imobilul

cu destinația de casă parohială urmează același regim juridic, fiind accesoriu

lăcașului de cult, Curtea a constatat nefondat apelul pârâtei cu privire la

imobil și a menținut sub acest aspect hotărârea atacată.

Referitor la imobile,

Curtea a constatat că prin apelul declarat, pârâta a criticat hotărârea primei

instanțe în ce privește soluția de admitere a acțiunii în revendicare a

imobilelor. Prin decizia de casare, instanța de recurs a dezlegat problema de

drept ce vizează revendicarea pe calea dreptului comun a imobilelor, în sensul

aplicării legii speciale și, în consecință, a inadmisibilității acțiunii în

revendicare de drept comun.

În aceste

circumstanțe, având în vedere prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit cărora, în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii, Curtea a constatat că în

privința celor două imobile, soluția instanței de fond, de admitere a cererii

în revendicare, este nelegală.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanta și pârâta.

Prin Decizia civilă nr.

377 din 05 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație

Justiție, secția I civilă, au fost admise ambele recursuri, a fost casată

decizia atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Curții de Apel

Alba-Iulia.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că în al doilea ciclu procesual, limitele

rejudecării apelului promovat exclusiv de pârâta P.O.R. Blăjel au fost fixate

prin Decizia civilă nr. 6530/2012 a Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin care s-a decis, irevocabil, că soluția instanței de apel este corectă

numai în ceea ce privește imobilele, cu destinație grădină, acestea intrând sub

incidența O.U.G. nr. 94/2000 și neputând fi retrocedate pe calea dreptului

comun, cum a solicitat reclamanta.

S-a mai reținut că,

prin aceeași decizie s-a constatat că soluția de respingere a cererii de

revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ., privind imobilul cu nr. 15,

este nelegală, întrucât casa parohială constituie un accesoriu al lăcașului de

cult, supusă aceluiași regim juridic, potrivit dispozițiilor art. 178 alin. (3)

din Statutul de Organizare și Funcționare a B.O.R., astfel că, pentru imobilul

cu această destinație, nu era necesară parcurgerea procedurii speciale

reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, acțiunea în revendicare întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun fiind admisibilă.

În rejudecare,

instanța de apel, reținând că instanța de recurs a dezlegat problema de drept

ce vizează revendicarea pe calea dreptului comun a imobilelor, în sensul

aplicării legii speciale și inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept

comun exercitată de reclamantă, a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte

sentința, respingând acțiunea reclamantei și în ce privește revendicarea imobilelor

înscrise în C.F., Blăjel.

Instanța de recurs a

apreciat însă, că, privitor la imobilul înscris în C.F., Blăjel, constând în

casă parohială și curte, instanța de apel a aplicat doar formal dispozițiile art.

315 C. proc. civ., respectiv, chiar dacă instanța de recurs a reținut în prima

decizie de casare că nu s-a procedat la o analiză în fond a pretențiilor

reclamantei vizând imobilul cu nr. top 15, instanța de trimitere nu a făcut

decât să constate că imobilul casă parohială urmează același regim juridic

aplicabil lăcașului de cult, fiind accesorie acestuia, admițând, în consecință,

cererea reclamantei de restituire a acestui imobil.

Se arată că instanța

de trimitere va trebui să analizeze motivele de apel și criticile de recurs

expuse, precum și apărările reclamantei, să cerceteze istoricul mențiunilor de

carte funciară și să stabilească regimul juridic al imobilului înscris în C.F.,

Blăjel, sub aspectul titlurilor de proprietate asupra acestuia, identificării

și destinației sale, având în vedere că recurenta pârâtă învederează că, în C.F.,

Blăjel, apare casă din trei camere cu mențiunea marginală că aparține lui B 3,

adică unui minor, iar nu unei instituții de cult, să identifice persoana de la

care s-a preluat imobilul, în raport de susținerile recurentei pârâte, care a

învederat că preluarea bunului imobil s-a făcut de la o persoană fizică, minor

la epoca preluării și nu de la reclamantă, să lămurească orice alte elemente

necesare dezlegării cauzei și, în urma acestei analize, să expună argumentele

substanțiale care vor determina deznodământul judiciar al litigiului.

Se mai precizează că,

deși instanța supremă a afirmat, de principiu, că imobilul casă parohială este

un accesoriu al lăcașului de cult, instanța de apel va trebui să realizeze, în

baza probelor administrate în cauză, o analiză particulară a imobilului înscris

în C.F., Blăjel, întrucât destinația imobilului este esențială pentru a-i putea

aplica acestuia principiul accesorialității.

În ceea ce privește

recursul reclamantei, s-a reținut că acesta repune în discuție soluționarea

cererii privind imobilele, cerere care a fost dezlegată în mod irevocabil de

către instanța supremă, în sensul aplicării legii speciale, și, în consecință,

a inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun exercitată de

reclamantă, astfel că aceste aspecte nu pot fi reiterate.

Singura critică a

reclamantei ce trebuie analizată de instanța de apel, în rejudecare, este cea

privind existența unui singur corp funciar, analiză care va fi intrinsecă stabilirii

identității imobilului înscris în C.F., Blăjel, iar soluția admiterii

recursului reclamantei s-a apreciat că se impune din considerente procedurale,

pentru a se asigura o judecată unitară a cauzei.

Prin Decizia civilă nr.

59 din 24 iunie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis

apelul declarat de pârâta P.O.R. Blăjel împotriva sentinței civile nr. 654/2011

pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în Dosar nr. 879/85/2010 și în

consecință:

A schimbat în tot

sentința atacată și a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta B.G.C.

Blăjel în contradictoriu cu pârâta P.O.R. Blăjel pentru revendicare.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a constatat următoarele:

Prin Decizia nr. 6530/2012

a Înaltei Curții de Casație și Justiție s-a statuat

irevocabil că soluția instanței de apel cuprinsă în Decizia nr. 150/2011 de

respingere a cererii reclamantei este corectă numai în ceea ce privesc

imobilele, cu destinația grădină, acestea neputând fi retrocedate pe calea

dreptului comun.

Din considerentele

ultimei decizii de casare rezultă că instanța de apel, în cea de-a doua

rejudecare, este limitată la analizarea pe fond a pretențiilor, criticilor și

apărărilor părților cu privire la imobilul casă, înscris în C.F., Blăjel.

Cu ocazia rejudecării,

instanța de apel a solicitat O.C.P.I. Sibiu - B.C.P.I. Mediaș lămuriri sub

aspectul înscrierilor din C.F., Blăjel cu referire la titularii dreptului de

proprietate asupra, răspunsul acestei instituții fiind cuprins în adresa din

2014 (filele 25 - 26).

În antetul în limba

germană a foii A a cărții funciare cu nr. 112 Blăjel, apare B.G.C.U. cu Roma

din Blăjel (conform traducerii consemnate în înscrisul de la fila 6 al primului

Dosar de recurs nr. 879/85/2010 al Înaltei Curții de Casație și Justiție).

Din explicațiile

oferite de O.C.P.I. Sibiu prin adresa din 2014, rezultă că uzanțele, la

deschiderea cărților funciare, erau în sensul că titularul dreptului de

proprietate era înscris în foaia A, apoi, ca urmare a transmiterii dreptului de

proprietate de la proprietarul din foaia A, înscrierile referitoare la numele

proprietarului se efectuau în foaia B (partea a II-a a cărții funciare).

Așa cum s-a arătat

mai sus, în foaia A, în antet, apare ca proprietar tabular B.G.C., Blăjel,

numele acestui proprietar fiind subliniat și în dreptul său făcându-se

mențiunea B 4, în sensul că dreptul de proprietate a fost transmis de la

proprietarul din foaia A (B.G.C.) la proprietarul de la B 4 (Oficiul P.O.R. din

Blăjel), astfel cum se explică în adresa de la O.C.P.I. Rezultă că în această

carte funciară a avut loc o transmitere a dreptului de proprietate de la

proprietarul inițial, trecut în antet, conform uzanțelor, la proprietarul de la

B 4.

Ceea ce trebuie

verificat în speță, în acord cu recomandarea instanței de casare, este obiectul

acestei transmiteri (preluări), cu referire la topograficul, singurul rămas în

discuție.

Conform traducerii

din limba maghiară a copiei C.F., Blăjel, a fost transcris în această carte

funciară din C.F. la 8 februarie 1921, toate trei fiind descrise în foia A la

poziția 5.

Topograficul nr. 15

este descris ca fiind casă de piatră și curte în suprafață de 3.208 mp

Prin Încheierea 295

din 8 februarie 1921, prin care acest imobil s-a transcris în C.F., Blăjel,

dreptul de proprietate asupra acestuia a fost întabulat în baza unui contract

de vânzare-cumpărare, în favoarea proprietarului deja înscris, care la B 2

apare ca fiind în anul 1900 (Încheierea nr. 3287 din 22 mai 1900), o persoană

minoră, cu numele indescifrabil.

Din traducerea în

limba maghiară a copiei C.F., rezultă astfel, cu evidență că, în anul 1921,

imobilul de sub A+5 se afla în proprietatea unei persoane fizice (minor în anul

1900), înscrisă la B 3, iar nu în proprietatea B.G.C. Blăjel.

Următoarea operațiune

în foaia B este cea de sub B 4, respectiv întabularea dreptului de proprietate

al Oficiului P.O.R. Blăjel asupra imobilelor.

Rezultă, conform

mențiunilor de carte funciară, că preluarea casei, s-a făcut de la o persoană

fizică, iar nu de la B.G.C. Blăjel, aceasta neavând calitatea de proprietară

tabulară asupra casei la data preluării de către B.O.R. Blăjel.

În ceea ce privește

destinația acestui imobil, în cartea funciară nu apare decât că imobilul este

descris ca fiind casă de piatră și curte, nefăcându-se nicio mențiune în sensul

că ar fi casa parohială. Având un număr topografic distinct și o suprafață a

curții de 3.208 mp, este evident că imobilul are o existență de sine stătătoare.

Împrejurarea că toate pot forma un singur corp de avere (casă, curte, grădină),

nu este de natură a face imposibilă analiza separată și stabilirea pentru

fiecare număr topografic a unui anumit regim juridic.

Rezultă din

considerentele expuse că reclamanta nu a dovedit că la data preluării

imobilului, era proprietară tabulară a acestuia și nici că acesta avea

destinația de casă parohială, astfel că solicitarea acesteia de revendicare a

acestui imobil a fost respinsă, nefiind îndeplinite cerințele art. 480 C. civ.

De asemenea, în condițiile în care instanța de casare a tranșat chestiunea

revendicării imobilelor, în sensul că acestea nu pot fi retrocedate pe calea

dreptului comun, se impune schimbarea și sub acest aspect a hotărârii primei

instanțe. În consecință, se impune admiterea apelului pârâtei P.O.R. Blăjel, în

baza art. 296 C. proc. civ., cu consecința schimbării sentinței primei instanțe

și a respingerii în totalitate a cererii de revendicare formulată de

reclamantă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

reclamanta P.G.C. Blăjel,

solicitând instanței de control judiciar, ca

prin hotărârea ce va pronunța, să admită recursul, iar pe cale de consecință,

în principal, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. să caseze hotărârea

atacată și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în

vederea administrării probelor necesare pentru stabilirea destinației

imobilului înscris în C.F., Blăjel. În subsidiar, să modifice în totalitate

decizia atacată, în sensul respingerii în întregime a apelului promovat de

pârâta P.O.R. Blăjel și menținerea în totalitate a sentinței instanței de fond,

cu obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în

apel și în recurs.

I) Hotărârea atacată

este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în încălcarea dispozițiilor art. 315

C. proc. civ. și a principiului autorității de lucru judecat.

Instanța de apel a

pronunțat o hotărâre nelegală, nesocotind grav dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., sub trei aspecte.

a) Admițând apelul,

curtea de apel a schimbat în totalitate sentința tribunalului, respingând

acțiunea civilă formulată de reclamantă. Soluția este eronată, întrucât

potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare

hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin Decizia nr. 377

din 05 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, a admis ambele recursuri, a casat decizia atacată și a trimis cauza

spre rejudecare instanței de apel. Indicațiile instanței de casare au vizat, în

esență, verificarea mențiunilor din cartea funciară în sensul stabilirii

regimului juridic al imobilului (casă parohială) înscris în C.F., Blăjel;

stabilirea pe baza probelor administrate a destinației aceluiași imobil (pentru

a se verifica aplicabilitatea sau nu a principiului accesorialității) și, nu în

ultimul rând, analiza cu privire la existența unui singur corp funciar

(alcătuit din toate topograficele înscrise în același C.F.). Aceste indicații

sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare.

Nici apelul declarat

de intimata pârâtă și nici recursurile ulterioare nu au vizat situația tuturor

imobilelor înscrise în C.F., Blăjel. Acțiunea inițială are în vedere pe lângă

casa parohială, curtea și grădina, lăcașul de cult înscris în același C.F.,

(biserică și curte de 816 mp) și cimitirul înscris în C.F.

Instanța de fond a

admis acțiunea în ce privește lăcașul de cult înscris în C.F., (biserică și

curte de 816 mp), iar intimata nu a formulat apel cu referire la acest imobil,

parte de dispozitiv care a intrat, în acest context, sub autoritate de lucru

judecat.

Respingând acțiunea

în totalitate instanța de apel, în rejudecare, a nesocotit limitele investirii

în baza art. 315 C. proc. civ., pronunțându-se și în ceea ce privește imobilul biserică

și curte înscris în C.F., Blăjel, deși acesta nu a format obiect al apelului.

b) Potrivit art. 315 alin.

(4) C. proc. civ., la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către

instanța de recurs dispozițiile art. 296 se aplică în mod corespunzător.

Potrivit acestui text de lege apelantului nu i se poate crea în propria cale de

atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Cererea cu privire

la imobilul biserică și curte, a fost soluționată irevocabil prin hotărârile

judecătorești anterioare, iar prin respingerea acțiunii reclamantei, în

totalitate, deci și cu privire la acest nr. topografic, prin decizia ce face

obiectul recursului de față instanța de apel a creat o situație mai grea

reclamantei decât cea din hotărârea atacată cu apel.

c) Se susține, în

continuare, că hotărârea atacată este nelegală, întrucât instanța de apel a

nesocotit indicațiile din hotărârea de casare, sub aspectul realizării unei

analize particulare pe baza probelor administrate a imobilului, în sensul

stabilirii destinației acestuia, destinația fiind esențială în ceea ce privește

aplicabilitatea sau nu a principiului accesorialității. Întrucât înscrierea în

cartea funciară nu este suficient de relevantă sub acest aspect, imobilul fiind

menționat doar ca și casă, reclamanta a propus încuviințarea probei

testimoniale cu un martor contemporan. Instanța de apel nesocotind în mod

flagrant dispozițiile instanței de casare a respins ca neconcludentă proba,

pentru ca mai apoi, prin hotărârea atacată să rețină că nu s-a făcut dovada că

imobilul respectiv avea destinație de casă parohială.

II) Prin decizia

atacată instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a

cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Pârâta P.O.R. Blăjel

a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 645/2011 a Tribunalului Sibiu.

Pe calea apelului pârâta a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate,

în sensul admiterii acțiunii reclamantei numai cu privire la lăcașul de cult,

respingând celelalte capete de cerere. Acestea sunt limitele în care a fost

investită instanța de control judiciar.

Pronunțând o hotărâre

prin care a respins în totalitate acțiunea în revendicare, instanța de apel a

acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.

III) Hotărârea

atacată este dată cu aplicarea greșită a legii, cu referire la interpretarea

eronată a dispozițiilor legale cu privire la înscrierea dreptului de

proprietate în cartea funciară.

În acest sens se

arată că instanța de apel s-a aflat într-o gravă eroare de interpretare a

înscrierilor din cartea funciară în prezenta cauză.

Interpretarea corectă

a mențiunilor de carte funciară este în sensul că la data preluării imobilelor,

proprietarul acestora este cel inițial, respectiv B.G.C. Blăjel înscrisă în

foaia A potrivit uzanțelor din acea vreme.

Abia după operațiunea

de comasare interpretarea mențiunilor din C.F. se face potrivit rațiunii

avansate de instanța de apel, respectiv în ordine cronologică. Aceasta este

marea eroare în care se găsește instanța de apel.

Concluzia este că din

interpretarea corectă a mențiunilor de carte funciară rezultă fără nici un

dubiu că preluarea celor trei imobile, s-a făcut de la reclamantă.

IV) Hotărârea atacată

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanța de apel

reține în considerentele hotărârii atacate (fila 11) că în speță trebuie

verificat, în acord cu recomandarea instanței de casare, obiectul preluării, cu

referire la topograficul nr. 15, singurul rămas în discuție. Această susținere

se contrazice în mod flagrant cu partea de dispozitiv a hotărârii, respectiv cu

dispoziția de respingere a întregii acțiuni în revendicare care are ca obiect

un număr de 5 topografice.

În concluzie, se

solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat cu obligarea intimatei

pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând recursul

declarat de reclamanta P.G.C. Blăjel, Înalta Curte constată că nu este fondat

pentru considerentele ce succed:

Recurenta reclamantă

invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. și a principiului autorității de lucru judecat prin hotărârea atacată,

critică ce se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens se

constată că face obiectul controlului judiciar pendinte problema dacă prin

respingerea acțiunii reclamantei pentru revendicare, instanța de trimitere, în

rejudecare după casare, a nesocotit limitele investirii în baza art. 315 C.

proc. civ., pronunțându-se și în ceea ce privește imobilul biserică și curte

înscris în C.F., Blăjel.

Critica nu este

fondată deoarece, referitor la cererea de revendicare formulată de reclamantă

cu privire la imobilul în cauză rezultă următoarele:

Prin sentința civilă nr.

645 din 31 mai 2011, Tribunalul Sibiu a admis, în parte, acțiunea formulată și

precizată de reclamanta P.G.C. Blăjel și, printre altele, a obligat pârâta P.O.R.

Blăjel să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilele înscrise

în C.F., Blăjel. Totodată, prin respingerea celorlalte cereri din acțiunea

formulată și precizată de reclamantă, au fost respinse cererile pentru

revendicarea imobilelor (biserică și curte în suprafață de 816 mp) și (cimitir).

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta P.O.R. Blăjel care, în acest context, avea

interes să critice soluția de admitere a capetelor de cerere privind

revendicarea imobilelor.

Reclamanta nu a

declarat apel, singura care avea interes să critice soluția de respingere a

acțiunii în revendicare pentru imobile.

Față de această

situație, nu este reală susținerea recurentei reclamante în sensul că,

„instanța de fond a admis acțiunea în ceea ce privește lăcașul de cult înscris

în același C.F. (biserică și curte de 816 mp), iar intimata nu a formulat apel

cu referire la acest imobil, parte de dispozitiv care intră, în acest context,

sub autoritate de lucru judecat”.

Prin Decizia civilă nr.

150 din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul pârâtei, a

schimbat în tot sentința atacată și rejudecând cauza, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantă și a obligat pârâta (printre altele) să lase în deplină

proprietate și posesie reclamantei imobilul înscris în C.F., Blăjel, biserica

și curte în suprafață de 816 mp, înscris în cartea funciară la nr. de ordine

A+3. A respins, în rest, celelalte cereri.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs reclamanta, iar prin Decizia nr. 6530 din 25

octombrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat

decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași curte de

apel.

În considerentele

acestei decizii de casare, instanța de recurs a reținut că soluția (de

respingere) dată în apel este corectă numai în ce privește imobilele, cu

destinație de grădină, însă, în ce privește imobilul, casă parohială și curte,

s-a reținut că acesta reprezintă un accesoriu al lăcașului de cult, acțiunea în

revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun fiind admisibilă. Ca

urmare, s-a dispus rejudecarea apelului în ceea ce privește imobilul, casă

parohială și curte.

În rejudecare, după

casare, prin Decizia civilă nr. 41 din 07 mai 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a

admis apelul declarat de pârâta P.O.R. Blăjel împotriva sentinței civile nr.

654 din 31 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a schimbat

în parte sentința, în sensul respingerii acțiunii reclamantei B.G.C. Blăjel și

în ce privește revendicarea imobilelor înscrise în C.F., Blăjel. S-au menținut

în rest dispozițiile sentinței atacate.

Prin Decizia nr. 377

din 05 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, au fost admise recursurile declarate de

reclamantă și de pârâtă, a fost casată decizia atacată, iar cauza a fost

trimisă spre rejudecare Curții de Apel Alba-Iulia, cu precizarea reluării

judecății numai pentru imobil (casă parohială și curte), în condițiile în care

problema cererii în revendicare privind imobilele, a fost dezlegată în mod

irevocabil de către instanța supremă în primul ciclu procesual.

În rejudecare după

casare, prin Decizia civilă nr. 59 din 24 iunie 2014, Curtea de Apel

Alba-Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâta P.O.R. Blăjel

împotriva sentinței civile nr. 654 din 31 mai 2011 pronunțată de Tribunalul

Sibiu, secția I civilă, a schimbat în tot sentința atacată și a respins

acțiunea civilă formulată de reclamanta B.G.C. Blăjel pentru revendicare.

În considerentele

acestei decizii, curtea de apel a menționat în mod expres că, urmare

considerentelor ultimei decizii de casare, instanța este limitată la analizarea

pe fond a pretențiilor, criticilor și apărărilor părților cu privire la

imobilul casă parohială înscris în C.F., Blăjel.

În acest context al

dispozițiilor instanțelor de judecată luate pe parcursul derulării procesului

nu este reală susținerea recurentei reclamante în sensul că, „respingând

acțiunea în totalitate instanța de rejudecare a nesocotit limitele investirii

în baza art. 315 C. proc. civ. și principiul autorității de lucru judecat”,

deoarece, hotărârea de primă instanță împotriva căreia s-a judecat apelul, în

cel de-al treilea ciclu procesual, este sentința civilă nr. 654 din 31 mai 2011

pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, prin care s-a respins cererea

reclamantei pentru revendicarea imobilului biserică și curte înscris în C.F.,

Blăjel, constatându-se că acesta se află în posesia și folosința reclamantei.

Împotriva acestei

sentințe reclamanta nu a făcut apel, nefiind reală susținerea recurentei

reclamante în sensul că, „instanța de fond a admis acțiunea în ceea ce privește

lăcașul de cult înscris în același C.F. (biserică și curte de 816 mp), iar

intimata nu a formulat apel cu referire la acest imobil, parte de dispozitiv

care intră, în acest context, sub autoritate de lucru judecat”.

În ultimul ciclu

procesual, curtea de apel s-a pronunțat prin decizia supusă recursului de față,

numai cu privire la imobilul înscris în C.F., Blăjel, casă parohială și curte,

în limitele și cu respectarea întocmai a Deciziei de casare nr. 377 din 05

februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, neputându-se susține, astfel, încălcarea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și a principiului autorității de lucru

judecat.

Nu poate fi primită

nici critica potrivit căreia instanța de trimitere, rejudecând cauza - în cel

de-al treilea ciclu procesual, a creat o situație mai grea reclamantei decât

cea din hotărârea atacată cu apel, deoarece, principiul non reformațio in

pejus, consacrat în art. 296 teza a II-a C. proc. civ. presupune că părții care

a declarat apel nu i se poate crea o situație mai grea decât cea din hotărârea

atacată.

Drept urmare,

recurenta reclamantă nu poate invoca faptul că i s-ar fi creat o situație mai

grea în rejudecare, decât cea din sentința atacată cu apel de către pârâtă,

recurenta reclamantă neputând obține în cadrul rejudecării o soluție, eventual,

defavorabilă părții adverse, care a exercitat apelul și a obținut casarea

hotărârii.

Referitor la critica

potrivit căreia instanța de apel în rejudecare a nesocotit indicațiile din

hotărârea de casare, sub aspectul obligativității administrării unor probe,

respectiv a „probei testimoniale cu un martor contemporan”, Înalta Curte

constată că instanța de casare dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la

curtea de apel a reținut că instanța de trimitere nu a răspuns motivelor de

apel formulate de pârâta P.O.R. Blăjel, că va trebui să realizeze, în baza

probelor administrate în cauză, o analiză particulară a imobilului înscris în C.F.,

Blăjel, iar în ceea ce privește recursul reclamantei, singura critică care va

trebui analizată, cu ocazia rejudecării, este cea privind existența unui singur

corp funciar, analiză care va fi intrinsecă stabilirii identității imobilului mai

sus-menționat.

Așadar, reținând

nesoluționarea cauzei „într-o manieră veritabilă”, precum și incidența art. 304

pct. 7 C. proc. civ. (în partea privind: când hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină), instanța de casare a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare la curtea de apel, fără a da însă, indicații precise în legătură cu

probele care urmează a fi administrate.

Singura îngrădire

adusă atribuțiilor judecătorilor de fond care rejudecă procesul după casare

este aceea că hotărârea instanței de control judiciar este obligatorie cu

privire la problemele de drept dezlegate. Starea de fapt a procesului urmează

să fie stabilită de instanța de trimitere, în baza probelor administrate în

cauză.

Rejudecând cauza,

instanța de trimitere este obligată, potrivit art. 315 C. proc. civ., să se

conformeze indicațiilor din decizia de casare referitoare la administrarea

probelor, numai când există asemenea indicații precise în legătură cu probele

care urmează a fi administrate în cauză. Altfel, instanța de rejudecare este

suverană în a dispune asupra utilității, pertinenței și concludenței probelor

ce trebuie administrate pentru stabilirea pe deplin a situației procesului.

În speță, instanța

de apel, în rejudecare, respingând proba testimonială ca nerelevantă

soluționării cauzei, nu a încălcat în vreun fel dispozițiile instanței de

casare, astfel cum în mod eronat susține recurenta reclamantă.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 teza I C. proc. civ. - instanța a

acordat mai mult decât s-a cerut, acesta nu poate fi invocat decât în măsura în

care instanța de trimitere, găsind întemeiat apelul, a schimbat soluția primei

instanțe și, pronunțându-se asupra fondului pretențiilor, a acordat mai mult

decât a constituit obiectul cererii de chemare în judecată.

În speță, admițând

apelul declarat de pârâtă, schimbând în tot sentința atacată și respingând

acțiunea civilă pentru revendicare formulată de reclamantă, curtea de apel nu a

acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea introductivă de instanță. Mai

mult, din considerentele deciziei recurate rezultă în mod clar că instanța de

apel, în cea de-a treia rejudecare, a fost limitată prin decizia de casare la

analizarea pe fond a pretențiilor, criticilor și apărărilor părților cu privire

la imobilul înscris în C.F., Blăjel, acesta fiind, de fapt, imobilul cu privire

la care a respins acțiunea civilă pentru revendicare. Considerentele

explicitează dispozitivul hotărârii în acest sens.

Nici teza a II-a a art.

304 pct. 6 C. proc. civ. - instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut nu este

incidentă în speță, pentru că așa cum rezultă din considerentele de mai sus,

respingând acțiunea în revendicare cu privire la imobilul înscris în C.F.,

Blăjel, instanța de rejudecare s-a pronunțat, exclusiv, în limitele investirii

sale prin decizia de casare, astfel încât nu se poate susține că a acordat ceea

ce nu s-a cerut de către reclamantă.

Critica privind

interpretarea eronată a înscrierilor din cartea funciară nu se încadrează în

motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de art. 304 C.

proc. civ.

Din moment ce

recurenta reclamantă se plânge de interpretarea eronată a mențiunilor din

cartea funciară, respectiv în ordine cronologică, ci nu de interpretarea

eronată a unor dispoziții legale relative la înscrierea dreptului de

proprietate în cartea funciară, ceea ce este cu totul altceva, instanța de

control judiciar apreciază că această critică vizează greșita interpretare și

apreciere a probelor administrate, ceea ce a dus la stabilirea greșită a situației

de fapt, aspect de netemeinicie a hotărârii atacate care nu poate face obiectul

prezentei analize a instanței de recurs.

În ceea ce privește

motivul de recurs bazat pe incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recurenta reclamantă invocă contradicții între ceea ce a

reținut instanța de apel în considerente, în sensul că ceea ce trebuie

verificat este obiectul preluării, cu referire la topograficul nr. 15, singurul

rămas în discuție, și dispozitivul hotărârii pronunțate, din care rezultă, în

opinia recurentei reclamante, că instanța a respins acțiunea în revendicare în

întregime.

În primul rând,

această susținere nu se încadrează în nici-o ipoteză a motivului de recurs

invocat, care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești, deoarece astfel

trebuie calificată o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Argumentele

recurentei reclamante, astfel cum au fost dezvoltate, vizează în mod cert

nerespectarea deciziei de casare în sensul menționat de aceasta, ceea ce nu

atrage incidența motivului de nelegalitate invocat, reglementat de art. 304 pct.

7 C. proc. civ.

Pe de altă parte, din

considerentele deciziei atacate rezultă că ceea ce a verificat instanța de apel,

în rejudecare, în acord cu recomandarea instanței de casare, este obiectul

preluării, cu referire la topograficul nr. 15, singurul rămas în discuție.

Concluzia din finalul hotărârii privind respingerea cererii de revendicare

formulată de reclamantă vizează exclusiv imobilul cu nr. top. 15, ci nu toate

topograficele, așa cum în mod eronat a înțeles recurenta reclamanta, și acest

lucru rezultă cu evidență din considerentele care explicitează dispozitivul

hotărârii.

Concluzionând în sensul că nu există motive

de nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile

art. 312 alin. (1)

C.

proc. civ.,

va

respinge recursul declarat de reclamanta P.G.C. Blăjel, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta P.G.C. Blăjel împotriva Deciziei civile nr. 59

din 24 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 martie 2015.