ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 660/2015

Asupra cauzei constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 237 din 06 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 6891/117/2012 au fost respinse excepțiile lipsei capacității procesuale de folosință, a inadmisibilității, a prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamantei și a prescripției achizitive; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Popești împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română Popești, reclamanta fiind obligată să plătească pârâtei suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește excepția lipsei capacitații procesuale de folosință a reclamantei, s-a apreciat că aceasta este nefondată întrucât din adeverința din 01 februarie 2013 emisă de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco Catolică de Cluj - Gherla rezultă că Parohia Popești aparține Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco - Catolice de Cluj Gherla fiind continuatoarea Parohiei Popești de dinainte de 1948, subordonată Protopopiatului Greco - Catolic Cluj. Așadar, reclamanta are capacitate procesuală de folosință, fiind înființată și funcționând în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 126/1990. Excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamantei a fost apreciată ca neîntemeiată întrucât, raportat la obiectul cauzei, respectiv revendicare, acțiunea dedusă judecății are caracter imprescriptibil.

Excepția prescripției achizitive a fost, de asemenea, apreciată ca neîntemeiată ca urmare a neîndeplinirii condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 întrucât pârâta s-a intabulat în cartea funciară în baza Decretului nr. 358/1948, adică printr-un titlu valabil, fiind discutabilă exercitarea cu bună credință a unei posesii utile asupra imobilului dedus judecății. În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut, din copia C.F. Popești, că asupra imobilului, grădină, intravilan, în suprafață de 277 stânjeni, casă și curte în suprafață de 155 stânjeni, grădină în suprafață de 85 stânjeni, grădină în suprafață de 380 stânjeni, grădină în suprafață de 1.538 stânjeni, curte în suprafață de 210,7 stânjeni (biserică și cimitir în suprafață de 307 stânjeni), cimitir în dâmbul satului în suprafață de 853 stânjeni, este înscris dreptul de proprietate în favoarea pârâtei în baza Decretului nr. 358/1948.

S-a apreciat că, deși prin acțiunea formulată s-a solicitat anularea înscrierilor de carte funciară și obligarea pârâtei la predarea în deplină proprietate și posesie a imobilelor din litigiu, nu se poate face abstracție de faptul că în speță sunt incidente dispozițiile speciale ale Decretului Lege nr. 126/1990, fiind în prezența unei acțiuni în revendicare speciale, dispoziții în raport de care a și fost analizată temeinicia acțiunii . Așadar, admițând incidența în cauză a dispozițiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, s-a observat că reclamanta a convocat pârâta în vederea constituirii comisiei mixte și soluționării cererii pe cale amiabilă la data de 24 aprilie 2012, iar conform procesului verbal încheiat la acea dată, reprezentanții clericali ai celor două parohii au convenit ca o noua întâlnire sa aibă loc la data de 25 mai 2012. Cu ocazia acestei ultime întâlniri nu au reușit să ajungă la soluționarea amiabilă a situației imobilelor din litigiu, așa cum rezultă din procesul verbal înregistrat din 15 mai 2012, fiind astfel parcursă procedura prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată.

Plecând de la observarea conținutului art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, instanța a reținut că s-a reglementat o procedură specială de restituire a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolice și care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, având drept criteriu de restituire cel al dorinței credincioșilor din comunitatea care dețin aceste bunuri. Din adeverința din 15 ianuarie 2013 Primăria com.

Baciu rezultă că în urma recensământului populației din anul 2011, în localitatea Popești figurează înregistrate un număr de 591 persoane stabile, din care 544 de religie ortodoxa, 12 de religie romano-catolică, 16 de religie greco-catolică și 19 persoane de alte religii, iar potrivit tabelului nominal anexat la dosar, un număr de 420 credincioși ortodocși din Parohia Popești si-au exprimat dorința ca lăcașul de cult - biserica ortodoxă și terenurile aferente acesteia - să rămână în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Popești. Totodată, din declarațiile martorilor audiați a rezultat că în satul Popești sunt cca. 500-600 persoane aparținând cultului ortodox și cca. 4-6 persoane/familii aparținând cultului greco-catolic.

Coroborând aceste probe s-a stabilit că numărul credincioșilor ortodocși arondați Parohiei Ortodoxe Romane Popești este mult mai mare decât numărul credincioșilor greco-catolici arondați Parohiei Romane Unite cu Roma Greco Catolică Popești, aceștia exprimându-și fără echivoc dorința ca imobilele din litigiu să rămână în patrimoniul Parohiei Ortodoxe Popești.

În temeiul dispozițiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, din care rezultă că dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile constituie un criteriu de care se ține seama cu ocazia analizării și stabilirii situației juridice a lăcașurilor de cult și caselor parohiale, instanța a constatat pe baza probelor administrate că dorința majoritară a credincioșilor din comunitate este ca imobilele din litigiu să rămână în patrimoniul Parohiei Ortodoxe Române Popești, dorință exprimată de un număr de 420 familii de credincioși ortodocși, aceștia fiind doar o parte din totalul de 544 familii care se prezumă că exprimă aceiași dorință, în condițiile în care au rămas atașați cultului creștin ortodox, față de numai 16 familii de religie greco-catolică.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, care a susținut, în esență, că prin abrogarea Decretului nr. 358/1948 a fost înlăturat efectul atribuirii bunurilor aparținând bisericii greco-catolice unui alt cult și că, în ceea ce privește Parohia Greco-catolică Popești nu există absolut nicio hotărâre judecătorească în temeiul art. 37 alin. (4) din Decretul nr. 177/1948 deoarece nu s-a făcut dovada trecerii în 1948 a 75% din numărul credincioșilor greco-catolici la cultul ortodox pentru că nu există absolut nicio adeziune. În aceste circumstanțe parohia a fost desființată, iar averea sa a fost trecută în posesia parohiei ortodoxe în temeiul Decretului nr. 358/1948.

Puterea legislativă, prin Decretul-Lege nr. 9/1989, a declarat Decretul nr. 358/1948, izvorul drepturilor pârâtei, ca fiind în categoria unor "reglementări legale emise de fostul regim dictatorial care prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale și morale poporului roman, intereselor legitime ale tuturor cetățenilor, desfășurării unor relații normale cu celelalte state", iar prin Decretul-Lege nr. 126/1990 s-a început înlăturarea efectelor sale.

Interzicerea de facto a accesului efectiv la instanță a unui cult deoarece are mai puțin enoriași reprezintă o încălcare a art. 6 și 13 (coroborate cu art. 14) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în timp ce interpretarea dată de instanța de fond art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 conduce la concluzia în sensul că se permite doar formal accesul unităților de cult greco-catolice la instanța de judecată, doar pentru ca acțiunile lor să fie respinse deoarece cultul greco-catolic este minoritar în toate localitățile din România. Apelanta a susținut că modificarea art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 s-a făcut tocmai pentru a se putea obține revendicarea bunurilor preluate în perioada regimului comunist unităților de cult deposedate de acestea, interpretarea instanței de fond lipsind de conținut dispozițiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Prin Decizia civilă nr. 1222/A din 5 decembrie 2014 a Curții de Apel Cluj, apelul reclamantei împotriva hotărârii de primă instanță a fost respins ca nefondat, instanța de apel substituind însă motivarea care a justificat soluția tribunalului, de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și reținând că argumentul întemeiat pe dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 referitor la numărul majoritar al enoriașilor aparținând unui anume cult nu este legal. În opinia sa, criteriul dorinței credincioșilor putea fi luat în considerare numai cu ocazia soluționării pe cale amiabilă a problemei referitoare la dreptul de proprietate asupra lăcașurilor de cult cu ocazia negocierilor purtate în fața Comisiei mixte, nu însă și cu ocazia soluționării litigiului ajuns pe rolul instanțelor, având ca obiect determinarea titularului dreptului de proprietate asupra lăcașului de cult, care se soluționează prin compararea titlurilor părților litigante.

Însă, pentru a se putea proceda la această comparare a valabilității titlurilor și determinării aceluia care este mai bine caracterizat, s-a reținut că partea care contestă valabilitatea titlului părții potrivnice, respectiv reclamanta, ar fi trebuit să invoce nulitatea titlului celeilalte părți, altfel spus, să solicite anularea titlului ce a stat la baza intabulării dreptului de proprietate al pârâtului. În concret, instanța de apel a precizat că reclamanta ar fi trebuit să solicite anularea încheierilor de intabulare conexată cu C.F. din 23 martie 1996, în baza cărora pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate în C.F. Popești. Or, rezumând cererile reclamantei, s-a observat că acestea au ca obiect doar rectificarea de carte funciară și revendicarea, lipsindu-le chiar capătul de cerere prin care să se fi solicitat anularea încheierilor în baza cărora pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate.

Or, față de prevederile art. 34 și 36 din Decretul-Lege nr. 115/1938, s-a arătat că acțiunea în rectificare are un caracter accesoriu în raport de cea principală, având ca obiect constatarea nulității titlului, a cărei soartă o urmează, dar care în litigiul dedus judecății nici nu a fost formulată. Astfel fiind, în lipsa capătului de cerere principal, de constatare a nulității preluării imobilului, nu se poate dispune rectificarea cărții funciare atât timp cât titlul în baza căruia s-a făcut preluarea nu a fost anulat, nefiind posibilă nicio eventuală analiză a acestuia pe cale incidentală. Instanța de apel a obligat apelanta și la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatei-pârâte, în sumă de 1.500 lei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs apelanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza următoarelor argumente: - În analiza sa, instanța de apel a ignorat dispozițiile Decretului-Lege nr. 9/1989 care, practic, aplică o sancțiune juridică Decretului nr. 358/1948 - identificat de către recurentă ca reprezentând titlul de proprietate al pârâtei (temei al înscrierii acesteia în C.F.). Decretul nr. 358/1948 nu a putut fi supus controlului instanței civile, însă acesta a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989 nu din considerente de oportunitate, ci pentru că intra în categoria unor „reglementări legale emise de fostul regim dictatorial care prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale și morale poporului român, intereselor legitime ale tuturor cetățenilor, desfășurării unor relații normale cu celelalte state”.

Recurenta susține că situația din cauza de față este sui generis, care nu a urmat și nu urmează dreptul comun și care intră sub incidența dreptului special. Din 1990, temeiul juridic al tuturor acțiunilor de retrocedare ale unităților de cult greco-catolice nu este dreptul comun, nici dreptul comun în materia retrocedărilor (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 10/2001) și nici dreptul special în materia retrocedărilor bunurilor cultelor (O.U.G. nr. 94/2000), ci Decretul-Lege nr. 126/1990 tocmai deoarece acesta a fost adoptat expres în scopul sancționării juridice a Decretului nr. 358/1948. A criticat, de asemenea, interpretarea instanței de apel, din considerentele hotărârii căreia a dedus că i s-ar fi pretins să solicite anularea Decretului nr. 358/1948, ca titlu de proprietate al pârâtei ce constituie temeiul înscrierii dreptului său în C.F.

Dacă acest titlu ar putea fi însă văzut ca valabil, afirmă că nu se înțelege care a fost scopul adoptării unei legislații reparatorii (Decretul-Lege nr. 126/1990 și Legea nr. 182/2005), interpretarea instanței de apel conducând spre o concluzie absurdă, anume că a fost adoptată o întreagă legislație reparatorie, inaplicabilă de plano deoarece temeiul deposedării nu a fost niciodată anulat. - Instanța de apel i-a interzis accesul efectiv la instanță prin lipsirea de conținut a Decretului-Lege nr. 126/1990, întrucât deși i-a recunoscut dreptul de a se adresa unei instanțe de judecată - în baza art. 3 din Decretului-Lege nr. 126/1990 - se înțelege că acțiunea a fost văzută ca inadmisibilă atâta timp cât nu s-a cerut și anularea titlului pârâtei, respectiv Decretul nr. 358/1948.

Or, valabilitatea acestuia nu ar putea fi verificată de o instanță civilă pentru argumente procedurale (necompetență materială), dar și pentru argumente materiale, întrucât nu s-ar putea trece peste dispozițiile Decretului-Lege nr. 9/1989. Se înțelege că, în viziunea instanței de apel, nicio acțiune nu ar putea fi admisă în baza dispozițiilor Decretului-Lege nr. 126/1990 întrucât Decretul nr. 358/1948 nu a fost anulat, în condițiile în care tocmai înlăturarea efectelor Decretului nr. 358/1948 a dus la adoptarea Decretului-Lege nr. 126/1990. Recurenta susține că nu era necesară, pentru soluționarea acțiunii sale, solicitarea anulării Decretului nr. 358/1948 care a fost deja desființat ca o sancțiune juridică prin Decretul-Lege nr. 9/1989, premisă a adoptării Decretului-Lege nr. 126/1990.

Soluționarea acțiunii sale în rectificare presupunea doar compararea titlului său cu cel al pârâtei și înlăturarea efectelor acestuia din urmă prin rectificarea cărții funciare și obligarea la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului. Analizând criticile de recurs formulate ce se circumscriu motivului legal prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că recursul declarat este nefondat în considerarea următoarelor argumente.

Examinând criticile recurentei în ordinea firească impusă de conținutul acestora (și nu neapărat în ordinea formulării lor), se constată că susținerea prin care s-a invocat încălcarea accesului său la instanță, dată fiind condiționarea de către instanța de apel a promovării acțiunii sale și soluționării ei pe fond, de existența în cuprinsul său a unui petit prin care să se fi solicitat constatarea nulității titlului intimatei-pârâte asupra imobilului dedus judecății - constând în biserică, cimitire, casă parohială, curte și grădini, situate în Comuna Popești, județul Cluj - este parțial îndreptățită.

Examinarea hotărârii recurate denotă că judecând apelul reclamantei declarat împotriva sentinței civile nr. 237 din 6 mai 2014 a Tribunalului Cluj, care respinsese cererea sa de chemare în judecată, instanța de apel, deși a infirmat raționamentul judecătorului de primă instanță avut în vedere la adoptarea acestei soluții - apreciind ca inaplicabil în soluționarea acțiunii în justiție formulată în temeiul art. 3 din Decretului-Lege nr. 126/1990 a criteriului dorinței credincioșilor, criteriu incident doar în faza amiabilă de soluționare a pretențiilor - a menținut hotărârea de primă instanță, schimbându-i considerentele întrucât a apreciat că soluționarea pe fond a litigiului (care presupunea, în opinia sa, compararea titlurilor părților litigante) nu este posibilă în lipsa, fie a unei cereri a reclamantei de anulare a titlului pârâtului asupra imobilului, care a stat la baza intabulării dreptului său de proprietate, fie a unei hotărâri judecătorești irevocabile distincte care să dispună în acest sens.

Considerentele instanței de apel, care le-au substituit pe cele ale judecătorului de primă instanță, au fost fundamentate pe caracterul accesoriu al acțiunii în rectificare de carte funciară întemeiată pe prevederile art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/19383, a cărei soartă depinde de cea a acțiunii principale care, în viziunea instanței de apel, ar fi trebuit să fie cu necesitate cea având ca obiect constatarea nulității titlului deja intabulat în favoarea pârâtei. Raționamentul instanței de apel este greșit și, astfel formulat, se vădește a crea un real obstacol în privința accesului la justiție al reclamantei deoarece impune condiții de soluționare a acțiunii acesteia, peste cele regăsite în reglementarea legală incidentă cazului dedus judecății și lasă de înțeles că pentru soluționarea pretențiilor sale, reclamanta ar trebui să inițieze un nou demers judiciar care să includă solicitarea de anulare a titlului pârâtei.

Raționamentul este greșit, în primul rând, întrucât ignoră natura complexă a acțiunii reclamantei, cu a cărei soluționare a fost învestită și pe care o rezumă nepermis, considerând-o a fi una exclusiv în rectificare de carte funciară și care, de principiu, având un caracter accesoriu, nu ar putea fi soluționată în lipsa unei acțiuni principale care să îi determine soarta. Aceasta, în pofida petitului explicit prin reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul litigios - petit specific acțiunii în revendicare dar care, în speță, este cea specială reglementată prin dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 - și a celui prin care s-a solicitat să se dispună rectificarea înscrierilor din C.F.

Popești, în sensul radierii dreptului înscris în favoarea pârâtei și înscrierii dreptului în favoarea reclamantei. De asemenea, relevant pentru calificarea naturii complexe a acțiunii reclamantei este observarea temeiurilor juridice ale acesteia, arătate ca fiind art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, cât și art. 34 pct. 1 și 3 din Decretul-Lege nr. 115/1938 și Legea nr. 7/1996. Chiar dacă, structurându-și acțiunea, reclamanta a inversat ordinea petitelor sale, se constată că aceasta are un conținut complex având în structura sa atât o cerere principală, în revendicare a imobilului dedus judecății, cât și una accesorie în rectificare de carte funciară, a cărei soartă depinde de cea a cererii principale, astfel cum a raționat, în esență, și instanța de apel.

Prin urmare, pentru a se da curs și a se putea soluționa această acțiune nu mai era necesar, cum nelegal a impus instanța de apel, ca, suplimentar, reclamanta să fi solicitat și anularea titlului ce a stat la baza intabulării dreptului pârâtei, respectiv a încheierilor de carte funciară, situația premisă de soluționare a acțiunii în rectificare prevăzută în art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1934 fiind asigurată prin prezența în structura acțiunii a petitului de revendicare.

De asemenea, față de conținutul reglementării cuprinsă în art. 36 din Legea nr. 7/1996 (forma legii sub reglementarea vechiului C. civ.) - potrivit cu care orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor de carte funciară, dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a constatat că: 1) înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil; 2) dreptul înscris a fost greșit calificat; 3) nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; 4) înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanță cu situația reală actuală a imobilului - se înțelege că motivul de nulitate a înscrierii sau a actului în baza căruia s-a efectuat aceasta reprezintă doar una din cele patru cauze care justifică promovarea unei acțiuni în rectificare de carte funciară de către persoana interesată, iar nu în mod absolut singura.

Soluționarea cu întâietate a acțiunii în revendicare, cerută deopotrivă de recurenta-reclamantă prin aceeași cerere de chemare în judecată, avea aptitudinea ca, funcție de rezultatul său, să genereze cea de-a treia ipoteză de aplicare a art. 36 din Legea nr. 7/1996 care să deschidă părții calea unei acțiuni în rectificare de carte funciară - „nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea” - astfel încât, impunerea de către instanța de apel a unei anume condiții în ceea ce privește formularea și soluționarea acțiunii reclamantei, de natură să restrângă ipotezele permise de lege pentru inițierea unei acțiuni în rectificare de carte funciară, nu poate fi văzută decât ca nelegală și de natură să încalce accesul părții la instanță.

Raționamentul instanței de apel este greșit, sub un al doilea aspect, întrucât condiționează, nepermis și fără nicio acoperire legală, soluționarea acțiunii în revendicare prin compararea de titluri de existența unei cereri prin care reclamanta să fi invocat ori solicitat anularea titlului pârâtei. Prin aceasta, instanța de apel a rezumat funcția acțiunii în revendicare la soluționarea conflictului între un titlu valabil și un titlu nevalabil, ipoteză care poate constitui premisa acestui tip de acțiune - a cărei ipoteză însă, cel mai adesea regăsită în practică, este aceea a rezolvării conflictului de drepturi când ambele titluri în concurs sunt deplin valabile - dar care însă nu poate fi transformată nicidecum în condițiile de soluționare a acțiunii în revendicare, așa cupă cum a procedat instanța de apel.

Așa cum s-a reținut în partea de început a prezentei analize, critica recurentei-reclamante sub acest aspect este doar parțial întemeiată, potrivit celor reținute anterior, neputând fi deplin acceptată, în sensul în care partea a dedus, contrar considerentelor explicite ale instanței de apel, că ceea ce i s-ar fi pretins de către aceasta a fost formularea unei cereri de anulare a însuși Decretului nr. 358/1948, care a constituit temeiul legal al înscrierii dreptului de proprietate asupra ansamblului imobiliar litigios în favoarea intimatei-pârâte, aceasta în condițiile în care instanța de apel a vorbit despre absența din cuprinsul acțiunii reclamantei a unui capăt de cerere prin care să se fi solicitat anularea încheierilor de intabulare în C.F.

din 23 martie 1996 în baza cărora pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate în C.F. Popești. Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție nu va primi acea parte a criticilor recurentei îndreptate împotriva deciziei din apel prin care aceasta s-a plâns de impunerea de către instanța de apel a unei sarcini imposibil de îndeplinit, respectiv aceea a solicitării anulării unui act normativ care a fost abrogat (Decretul nr. 358/1948), pe calea unei acțiuni ce nu intră în competența instanțelor civile. În lumina acelorași argumente, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a încuviințat nici solicitarea recurentei de cercetare a legalității Decretului nr. 358/1948 pe calea excepției de nelegalitate, în temeiul art. 4 din Legea nr. 544/2004, pe care aceasta a formulat-o la termenul de judecare a recursului.

Ca și recurenta, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu exista niciun impediment legal în soluționarea acțiunii complexe deduse de aceasta judecății, în structura căreia se regăsește cererea de revendicare specială, reglementată de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 și cea accesorie, în rectificare de carte funciară, a cărei soartă depindea de soluția ce avea a fi pronunțată în privința celei dintâi.

Pentru aceste motive, vor fi înlăturate din considerentele deciziei atacate, dat fiind caracterul lor nelegal, argumentele instanței de apel care au substituit motivarea sentinței apelate și care au justificat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată prin absența din petitele acesteia a solicitării de anulare a titlului în baza căruia a avut loc înscrierea dreptului pârâtei în cartea funciară asupra imobilului litigios, petit de a cărui rezolvare s-a apreciat de către curtea de apel, că urma să depindă și soarta cererii accesorii, în rectificare de carte funciară.

Prezentele considerente nu susțin o altă idee, ci sunt exact în sensul celor exprimate în Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3583 din 10 septembrie 2013 evocată și în motivarea deciziei instanței de apel, curtea de apel greșind și prin aceea că nu a sesizat faptul că situația din cauza dedusă ei spre soluționare era cu totul alta decât cea din decizia de jurisprudență menționată, respectiv că în litigiul pendinte instanțele au fost învestite cu soluționarea unei cereri în revendicare și a uneia în rectificare de carte funciară, iar nu doar cu o cerere în rectificare de carte funciară în care ambele părți litigante dețin titluri asupra unui anume imobil, așa cum se întâmplase în cauza respectivă.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține însă că, în afara substituirii considerentelor din sentința tribunalului, curtea de apel a emis raționamente și de infirmare a celor utilizate de judecătorul de primă instanță, deoarece a negat aplicabilitatea criteriului voinței enoriașilor în acțiunea în justiție, privitoare la tranșarea disputei asupra dreptului de proprietate vizând lăcașele de cult ce au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), ce succede fazei soluționării pe cale amiabilă a pretențiilor în fața comisiei mixte prevăzute de art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2005.

Din acest motiv, critica recurentei-reclamante de încălcare a accesului său la instanță, chiar parțial îndreptățită fiind, nu poate conduce la admiterea prezentului recurs, observându-se că instanța de apel a efectuat o cercetare „în fond” a cauzei, astfel că nu se poate reține că reclamanta a fost privată în mod efectiv de un grad de jurisdicție. Potrivit instanței de apel, acest criteriu „poate fi luat în considerare numai cu ocazia soluționării pe cale amiabilă (…), respectiv în cadrul negocierilor purtate în fața comisiei mixte”, nu însă și în litigiul ce ajunge în fața instanțelor judecătorești, când disputa în ceea ce privește apartenența dreptului de proprietate asupra lăcașelor de cult se rezolvă în raport de dispozițiile legale în materia proprietății, prin compararea părților litigante.

Acest punct de vedere este greșit și el denotă, după cum înseși recurenta-reclamantă a invocat prin cea dintâi critică a recursului său, că instanța de apel a ignorat faptul că litigiul de față nu urmează dreptul comun, ci intră sub incidența dreptului special, care se regăsește în reglementarea cuprinsă în Decretul-Lege nr. 126/1990, Decretul-Lege nr. 9/1989 și Decretul nr. 358/1948.

Deși în concluziile sale orale asupra recursului, recurenta-reclamantă a pretins că argumentele instanței de apel mai sus redate (privitoare la inaplicabilitatea criteriului voinței enoriașilor aparținând unui cult, în acțiunea în justiție) ar fi intrat în puterea lucrului judecat întrucât nu au fost atacate pe calea recursului nici de ea, dar nici de partea pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că cea care a criticat greșita soluționare a acțiunii dedusă judecății prin supunerea sa dreptului comun, în condițiile în care aceasta se afla sub incidența dreptului special, a fost chiar reclamanta. Este adevărat faptul că, invocând această critică, recurenta-reclamantă a semnalat nelegalitatea judecății înfăptuite în apel prin impunerea formulării unei solicitări de anulare a titlului pârâtei, sarcină care, în opinia părți, nesocotea condițiile speciale istorico-juridice și de reglementare legală ale acțiunii sale.

Cât timp, însă, recurenta a formulat o critică de supunere a acțiunii sale dreptului special, o atare susținere nu poate fi văzută ca producând consecințe juridice parțiale ori limitate, doar sub aspectele care o interesează pe aceasta, întrucât acțiunea în justiție trebuie tratată în mod unitar. Prin urmare, acceptând susținerea recurentei în sensul că acțiunea dedusă judecății nu urmează dreptul comun, ci intră sub reglementarea dreptului special, reprezentat de Decretul-Lege nr. 126/1990, Înalta Curte de Casație și Justiție reține caracterul nelegal al acelor statuări ale instanței de apel pe baza cărora a infirmat raționamentele judecătorului de primă instanță, potrivit cu care acțiunea de față se judecă după criteriile prevăzute de art. 480 C. civ.

(care constituie norma cu caracter general în materia revendicării), iar criteriul special al voinței enoriașilor este inaplicabil acțiunii în justiție, fiind apreciat ca nelegal, deși acesta se află înscris în chiar norma legală ce a constituit temeiul de drept al acțiunii reclamantei, respectiv art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990. Dimpotrivă, instanța de recurs apreciază că pretențiile reclamantei nu puteau fi examinate și soluționate decât cu aplicarea Decretului-Lege nr. 126/1990, act normativ ce constituie legea specială în materie de restituire a lăcașelor de cult și a caselor parohiale ce au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma și care au fost preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948.

Or, prin art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 s-a stipulat expres că restituirea lăcașelor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va face „ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, legea specială instituind prin aceasta un criteriu special de preferință în examinarea cererilor de restituire vizând astfel de bunuri. Contrar instanței de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că soluționarea acțiunii în justiție ce precede fazei amiabile de rezolvare a pretențiilor părților în fața comisiei mixte prevăzute de art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu poate avea loc într-un alt cadru legal decât cel oferit de acest act normativ special.

Eșuarea negocierilor dintre părți în fața comisiei mixte ori neparcurgerea procedurii prealabile reglementate de art. 3 alin. (2) din decret nu poate avea ca efect transformarea cererii în restituire reglementată de un act normativ special într-o cerere în revendicare supusă dreptului comun, a cărei judecare să aibă loc în raport de prevederile art. 480 C. civ., așadar cu ignorarea condițiilor și criteriilor speciale instituite prin legea specială, după cum a afirmat instanța de apel și după cum în mod contradictoriu a susținut chiar și recurenta (care, deși prin cea dintâi critică a susținut că situația din speță intră sub regimul legii speciale, a afirmat prin cea de-a doua critică de recurs că soluționarea acțiunii sale ar fi presupus doar compararea titlului său cu cel al pârâtei).

O astfel de interpretare nu constituie decât o invitație la eludarea cadrului legal normativ special, ceea ce nu poate fi acceptat. Așadar, trimiterea pe care art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, completat și aprobat prin O.U.G. nr. 64/2004 și Legea nr. 182/2005, o face la acțiunea în justiție „potrivit dreptului comun” nu poate fi văzută decât ca referindu-se la condițiile procedurale de judecare a acesteia, nu însă și la cele de ordin material, care sunt cele ale legii speciale, respectiv Decretul-Lege nr. 126/1990 care a instituit prin art. 3 alin. (1) un criteriu special de preferință ce obligă la soluționarea pretențiilor vizând restituirea bunurilor - lăcașuri de cult și case parohiale - care au aparținut cultului greco-catolic, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

Potrivit Curții Constituționale, ce a supus testului de constituționale prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 prin Decizia nr. 23/1993 și Decizia nr. 127/1994, „criteriul social al majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe”.

Prin aceleași decizii Curtea Constituțională a mai stabilit și că acțiunea în revendicare privind lăcașurile de cult și casele parohiale nu ar putea fi soluționată numai pe baza înregistrărilor din cartea funciară, fără a se ține seama de actele normative speciale - Decretul nr. 358/1948, Decretul nr. 9/1989 și Decretul-Lege nr. 126/1990 - iar „soluționarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor sau stabilirea situației juridice a acestora, nu s-ar putea face cu nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor”.

Critica reclamantei îndreptată împotriva hotărârii de primă instanță - care a făcut în mod corect aplicarea criteriului de preferință instituit prin art. 3 alin. (1) din decret - în sensul că interpretarea dată acestei dispoziții legale asigură doar un acces formal la instanța de judecată unităților de cult greco-catolice, doar pentru ca acțiunile lor să fie respinse, deoarece acest cult este minoritar în toate localitățile din România, nu este fondată.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instituirea prin legea specială a criteriului voinței credincioșilor nu reprezintă o încălcare a art. 6, a art. 13 ori a art. 14 din Convenția C.E.D.O., după cum denaturat afirmă reclamanta, ci face parte din condițiile legale impuse de legiuitorul intern în care acesta a decis să reglementeze printr-un act normativ special - Decretul-Lege nr. 126/1990 - situația juridică și condițiile de restituire a lăcașurilor de cult și caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma și care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română. Or, în jurisprudența sa, în mod constant C.E.D.O.

a afirmat că, așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate (Van der Musele împotriva Belgiei, Slivenko împotriva Letoniei).

Prin urmare, stabilind pe baza probatoriilor administrate în fața sa, că numărul enoriașilor de religie ortodoxă din localitatea Popești este covârșitor superior (cca 500-600) celor de religie greco-catolică (16), și că dintre aceștia un nr. de 420 de persoane și-au exprimat dorința ca lăcașul de cult - biserica ortodoxă și terenurile aferente acesteia - să rămână în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Popești, în mod corect tribunalul, aplicând dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, indicate drept temei legal al cererii de chemare în judecată chiar de către reclamantă, a respins pretențiile acesteia de recunoaștere a dreptului de proprietate, de restituire a acestora și de rectificare a mențiunilor din cartea funciară a localității.

În considerarea celor arătate anterior, ce se constituie în considerente menite să substituie motivarea deciziei din apel, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat, iar în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentă să plătească intimatei cheltuieli de judecată în recurs în cuantum de 4.416 lei, constând în onorariu avocat și cheltuieli de deplasare dus-întors la sediul instanței, justificate cu documente de plată depuse la filele 135-137 dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Popești împotriva Deciziei nr. 1222/A din 5 decembrie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Obligă pe recurentă la 4416 lei cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă Parohia Ortodoxă Română Popești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 martie 2015.