ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 660/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 660/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 237 din 06 mai 2014,

pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 6891/117/2012 au fost respinse

excepțiile lipsei capacității procesuale de folosință, a inadmisibilității, a

prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamantei și a prescripției

achizitive; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de Parohia

Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Popești împotriva pârâtei Parohia

Ortodoxă Română Popești, reclamanta fiind obligată să plătească pârâtei suma de

500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește

excepția lipsei capacitații procesuale de folosință a reclamantei, s-a apreciat

că aceasta este nefondată întrucât din adeverința din 01 februarie 2013 emisă

de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco Catolică de Cluj - Gherla rezultă că

Parohia Popești aparține Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco - Catolice de

Cluj Gherla fiind continuatoarea Parohiei Popești de dinainte de 1948, subordonată

Protopopiatului Greco - Catolic Cluj. Așadar, reclamanta are capacitate

procesuală de folosință, fiind înființată și funcționând în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 126/1990.

Excepția prescripției

extinctive a dreptului la acțiune al reclamantei a fost apreciată ca

neîntemeiată întrucât, raportat la obiectul cauzei, respectiv revendicare, acțiunea

dedusă judecății are caracter imprescriptibil.

Excepția prescripției

achizitive a fost, de asemenea, apreciată ca neîntemeiată ca urmare a neîndeplinirii

condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938

întrucât pârâta s-a intabulat în cartea funciară în baza Decretului nr. 358/1948,

adică printr-un titlu valabil, fiind discutabilă exercitarea cu bună credință a

unei posesii utile asupra imobilului dedus judecății.

În ceea ce privește

fondul cauzei, s-a reținut, din copia C.F. Popești, că asupra imobilului,

grădină, intravilan, în suprafață de 277 stânjeni, casă și curte în suprafață

de 155 stânjeni, grădină în suprafață de 85 stânjeni, grădină în suprafață de

380 stânjeni, grădină în suprafață de 1.538 stânjeni, curte în suprafață de 210,7

stânjeni (biserică și cimitir în suprafață de 307 stânjeni), cimitir în dâmbul

satului în suprafață de 853 stânjeni, este înscris dreptul de proprietate în

favoarea pârâtei în baza Decretului nr. 358/1948.

S-a apreciat că, deși

prin acțiunea formulată s-a solicitat anularea înscrierilor de carte funciară

și obligarea pârâtei la predarea în deplină proprietate și posesie a imobilelor

din litigiu, nu se poate face abstracție de faptul că în speță sunt incidente

dispozițiile speciale ale Decretului Lege nr. 126/1990, fiind în prezența unei

acțiuni în revendicare speciale, dispoziții în raport de care a și fost

analizată temeinicia acțiunii .

Așadar, admițând

incidența în cauză a dispozițiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, s-a

observat că reclamanta a convocat pârâta în vederea constituirii comisiei mixte

și soluționării cererii pe cale amiabilă la data de 24 aprilie 2012, iar

conform procesului verbal încheiat la acea dată, reprezentanții clericali ai

celor două parohii au convenit ca o noua întâlnire sa aibă loc la data de 25

mai 2012. Cu ocazia acestei ultime întâlniri nu au reușit să ajungă la

soluționarea amiabilă a situației imobilelor din litigiu, așa cum rezultă din

procesul verbal înregistrat din 15 mai 2012, fiind astfel parcursă procedura

prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată.

Plecând de la observarea

conținutului art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, instanța a reținut că s-a

reglementat o procedură specială de restituire a lăcașurilor de cult și a

caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma

Greco-Catolice și care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, având

drept criteriu de restituire cel al dorinței credincioșilor din comunitatea

care dețin aceste bunuri.

Din adeverința din 15

ianuarie 2013 Primăria com. Baciu rezultă că în urma recensământului populației

din anul 2011, în localitatea Popești figurează înregistrate un număr de 591

persoane stabile, din care 544 de religie ortodoxa, 12 de religie

romano-catolică, 16 de religie greco-catolică și 19 persoane de alte religii,

iar potrivit tabelului nominal anexat la dosar, un număr de 420 credincioși

ortodocși din Parohia Popești si-au exprimat dorința ca lăcașul de cult -

biserica ortodoxă și terenurile aferente acesteia - să rămână în proprietatea

Parohiei Ortodoxe Române Popești. Totodată, din declarațiile martorilor audiați

a rezultat că în satul Popești sunt cca. 500-600 persoane aparținând cultului

ortodox și cca. 4-6 persoane/familii aparținând cultului greco-catolic.

Coroborând aceste

probe s-a stabilit că numărul credincioșilor ortodocși arondați Parohiei

Ortodoxe Romane Popești este mult mai mare decât numărul credincioșilor greco-catolici

arondați Parohiei Romane Unite cu Roma Greco Catolică Popești, aceștia exprimându-și

fără echivoc dorința ca imobilele din litigiu să rămână în patrimoniul Parohiei

Ortodoxe Popești.

În temeiul

dispozițiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, din care rezultă că dorința

credincioșilor din comunitatea care deține bunurile constituie un criteriu de

care se ține seama cu ocazia analizării și stabilirii situației juridice a

lăcașurilor de cult și caselor parohiale, instanța a constatat pe baza probelor

administrate că dorința majoritară a credincioșilor din comunitate este ca

imobilele din litigiu să rămână în patrimoniul Parohiei Ortodoxe Române

Popești, dorință exprimată de un număr de 420 familii de credincioși ortodocși,

aceștia fiind doar o parte din totalul de 544 familii care se prezumă că

exprimă aceiași dorință, în condițiile în care au rămas atașați cultului

creștin ortodox, față de numai 16 familii de religie greco-catolică.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta, care a susținut, în esență, că prin

abrogarea Decretului nr. 358/1948 a fost înlăturat efectul atribuirii bunurilor

aparținând bisericii greco-catolice unui alt cult și că, în ceea ce privește

Parohia Greco-catolică Popești nu există absolut nicio hotărâre judecătorească

în temeiul art. 37 alin. (4) din Decretul nr. 177/1948 deoarece nu s-a făcut

dovada trecerii în 1948 a 75% din numărul credincioșilor greco-catolici la

cultul ortodox pentru că nu există absolut nicio adeziune. În aceste

circumstanțe parohia a fost desființată, iar averea sa a fost trecută în

posesia parohiei ortodoxe în temeiul Decretului nr. 358/1948.

Puterea legislativă,

prin Decretul-Lege nr. 9/1989, a declarat Decretul nr. 358/1948, izvorul

drepturilor pârâtei, ca fiind în categoria unor "reglementări legale emise

de fostul regim dictatorial care prin caracterul lor discriminator, nedrept, au

adus grave prejudicii materiale și morale poporului roman, intereselor legitime

ale tuturor cetățenilor, desfășurării unor relații normale cu celelalte

state", iar prin Decretul-Lege nr. 126/1990 s-a început înlăturarea

efectelor sale.

Interzicerea de facto

a accesului efectiv la instanță a unui cult deoarece are mai puțin enoriași

reprezintă o încălcare a art. 6 și 13 (coroborate cu art. 14) din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în timp ce

interpretarea dată de instanța de fond art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990

conduce la concluzia în sensul că se permite doar formal accesul unităților de

cult greco-catolice la instanța de judecată, doar pentru ca acțiunile lor să

fie respinse deoarece cultul greco-catolic este minoritar în toate localitățile

din România.

Apelanta a susținut

că modificarea art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 s-a făcut tocmai pentru a

se putea obține revendicarea bunurilor preluate în perioada regimului comunist

unităților de cult deposedate de acestea, interpretarea instanței de fond lipsind

de conținut dispozițiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Prin Decizia civilă nr.

1222/A din 5 decembrie 2014 a Curții de Apel Cluj, apelul reclamantei împotriva

hotărârii de primă instanță a fost respins ca nefondat, instanța de apel

substituind însă motivarea care a justificat soluția tribunalului, de

respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și reținând că

argumentul întemeiat pe dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990

referitor la numărul majoritar al enoriașilor aparținând unui anume cult nu

este legal. În opinia sa, criteriul dorinței credincioșilor putea fi luat în

considerare numai cu ocazia soluționării pe cale amiabilă a problemei

referitoare la dreptul de proprietate asupra lăcașurilor de cult cu ocazia

negocierilor purtate în fața Comisiei mixte, nu însă și cu ocazia soluționării

litigiului ajuns pe rolul instanțelor, având ca obiect determinarea titularului

dreptului de proprietate asupra lăcașului de cult, care se soluționează prin

compararea titlurilor părților litigante.

Însă, pentru a se

putea proceda la această comparare a valabilității titlurilor și determinării

aceluia care este mai bine caracterizat, s-a reținut că partea care contestă

valabilitatea titlului părții potrivnice, respectiv reclamanta, ar fi trebuit

să invoce nulitatea titlului celeilalte părți, altfel spus, să solicite anularea

titlului ce a stat la baza intabulării dreptului de proprietate al pârâtului.

În concret, instanța

de apel a precizat că reclamanta ar fi trebuit să solicite anularea

încheierilor de intabulare conexată cu C.F. din 23 martie 1996, în baza cărora

pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate în C.F. Popești.

Or, rezumând cererile

reclamantei, s-a observat că acestea au ca obiect doar rectificarea de carte

funciară și revendicarea, lipsindu-le chiar capătul de cerere prin care să se

fi solicitat anularea încheierilor în baza cărora pârâta și-a intabulat dreptul

de proprietate. Or, față de prevederile art. 34 și 36 din Decretul-Lege nr. 115/1938,

s-a arătat că acțiunea în rectificare are un caracter accesoriu în raport de

cea principală, având ca obiect constatarea nulității titlului, a cărei soartă

o urmează, dar care în litigiul dedus judecății nici nu a fost formulată.

Astfel fiind, în

lipsa capătului de cerere principal, de constatare a nulității preluării

imobilului, nu se poate dispune rectificarea cărții funciare atât timp cât

titlul în baza căruia s-a făcut preluarea nu a fost anulat, nefiind posibilă

nicio eventuală analiză a acestuia pe cale incidentală.

Instanța de apel a

obligat apelanta și la plata cheltuielilor de judecată în favoarea

intimatei-pârâte, în sumă de 1.500 lei.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs apelanta, criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza

următoarelor argumente:

- În analiza sa,

instanța de apel a ignorat dispozițiile Decretului-Lege nr. 9/1989 care,

practic, aplică o sancțiune juridică Decretului nr. 358/1948 - identificat de

către recurentă ca reprezentând titlul de proprietate al pârâtei (temei al

înscrierii acesteia în C.F.). Decretul nr. 358/1948 nu a putut fi supus

controlului instanței civile, însă acesta a fost abrogat prin Decretul-Lege nr.

9/1989 nu din considerente de oportunitate, ci pentru că intra în categoria

unor „reglementări legale emise de fostul regim dictatorial care prin

caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale și

morale poporului român, intereselor legitime ale tuturor cetățenilor, desfășurării

unor relații normale cu celelalte state”.

Recurenta susține că

situația din cauza de față este sui generis, care nu a urmat și nu urmează

dreptul comun și care intră sub incidența dreptului special. Din 1990, temeiul

juridic al tuturor acțiunilor de retrocedare ale unităților de cult

greco-catolice nu este dreptul comun, nici dreptul comun în materia

retrocedărilor (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 10/2001) și nici dreptul special

în materia retrocedărilor bunurilor cultelor (O.U.G. nr. 94/2000), ci Decretul-Lege

nr. 126/1990 tocmai deoarece acesta a fost adoptat expres în scopul

sancționării juridice a Decretului nr. 358/1948. A criticat, de asemenea,

interpretarea instanței de apel, din considerentele hotărârii căreia a dedus că

i s-ar fi pretins să solicite anularea Decretului nr. 358/1948, ca titlu de

proprietate al pârâtei ce constituie temeiul înscrierii dreptului său în C.F. Dacă

acest titlu ar putea fi însă văzut ca valabil, afirmă că nu se înțelege care a

fost scopul adoptării unei legislații reparatorii (Decretul-Lege nr. 126/1990

și Legea nr. 182/2005), interpretarea instanței de apel conducând spre o

concluzie absurdă, anume că a fost adoptată o întreagă legislație reparatorie,

inaplicabilă de plano deoarece temeiul deposedării nu a fost niciodată anulat.

- Instanța de apel

i-a interzis accesul efectiv la instanță prin lipsirea de conținut a

Decretului-Lege nr. 126/1990, întrucât deși i-a recunoscut dreptul de a se adresa

unei instanțe de judecată - în baza art. 3 din Decretului-Lege nr. 126/1990 -

se înțelege că acțiunea a fost văzută ca inadmisibilă atâta timp cât nu s-a

cerut și anularea titlului pârâtei, respectiv Decretul nr. 358/1948.

Or, valabilitatea

acestuia nu ar putea fi verificată de o instanță civilă pentru argumente

procedurale (necompetență materială), dar și pentru argumente materiale,

întrucât nu s-ar putea trece peste dispozițiile Decretului-Lege nr. 9/1989.

Se înțelege că, în

viziunea instanței de apel, nicio acțiune nu ar putea fi admisă în baza

dispozițiilor Decretului-Lege nr. 126/1990 întrucât Decretul nr. 358/1948 nu a

fost anulat, în condițiile în care tocmai înlăturarea efectelor Decretului nr. 358/1948

a dus la adoptarea Decretului-Lege nr. 126/1990.

Recurenta susține că

nu era necesară, pentru soluționarea acțiunii sale, solicitarea anulării

Decretului nr. 358/1948 care a fost deja desființat ca o sancțiune juridică

prin Decretul-Lege nr. 9/1989, premisă a adoptării Decretului-Lege nr. 126/1990.

Soluționarea acțiunii

sale în rectificare presupunea doar compararea titlului său cu cel al pârâtei

și înlăturarea efectelor acestuia din urmă prin rectificarea cărții funciare și

obligarea la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului.

Analizând criticile

de recurs formulate ce se circumscriu motivului legal prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că recursul

declarat este nefondat în considerarea următoarelor argumente.

Examinând criticile

recurentei în ordinea firească impusă de conținutul acestora (și nu neapărat în

ordinea formulării lor), se constată că susținerea prin care s-a invocat

încălcarea accesului său la instanță, dată fiind condiționarea de către

instanța de apel a promovării acțiunii sale și soluționării ei pe fond, de

existența în cuprinsul său a unui petit prin care să se fi solicitat

constatarea nulității titlului intimatei-pârâte asupra imobilului dedus

judecății - constând în biserică, cimitire, casă parohială, curte și grădini,

situate în Comuna Popești, județul Cluj - este parțial îndreptățită.

Examinarea hotărârii

recurate denotă că judecând apelul reclamantei declarat împotriva sentinței

civile nr. 237 din 6 mai 2014 a Tribunalului Cluj, care respinsese cererea sa

de chemare în judecată, instanța de apel, deși a infirmat raționamentul

judecătorului de primă instanță avut în vedere la adoptarea acestei soluții -

apreciind ca inaplicabil în soluționarea acțiunii în justiție formulată în

temeiul art. 3 din Decretului-Lege nr. 126/1990 a criteriului dorinței

credincioșilor, criteriu incident doar în faza amiabilă de soluționare a

pretențiilor - a menținut hotărârea de primă instanță, schimbându-i

considerentele întrucât a apreciat că soluționarea pe fond a litigiului (care

presupunea, în opinia sa, compararea titlurilor părților litigante) nu este posibilă

în lipsa, fie a unei cereri a reclamantei de anulare a titlului pârâtului

asupra imobilului, care a stat la baza intabulării dreptului său de

proprietate, fie a unei hotărâri judecătorești irevocabile distincte care să

dispună în acest sens.

Considerentele

instanței de apel, care le-au substituit pe cele ale judecătorului de primă

instanță, au fost fundamentate pe caracterul accesoriu al acțiunii în

rectificare de carte funciară întemeiată pe prevederile art. 34 din Decretul-Lege

nr. 115/19383, a cărei soartă depinde de cea a acțiunii principale care, în

viziunea instanței de apel, ar fi trebuit să fie cu necesitate cea având ca

obiect constatarea nulității titlului deja intabulat în favoarea pârâtei.

Raționamentul

instanței de apel este greșit și, astfel formulat, se vădește a crea un real

obstacol în privința accesului la justiție al reclamantei deoarece impune

condiții de soluționare a acțiunii acesteia, peste cele regăsite în

reglementarea legală incidentă cazului dedus judecății și lasă de înțeles că

pentru soluționarea pretențiilor sale, reclamanta ar trebui să inițieze un nou

demers judiciar care să includă solicitarea de anulare a titlului pârâtei.

Raționamentul este

greșit, în primul rând, întrucât ignoră natura complexă a acțiunii reclamantei,

cu a cărei soluționare a fost învestită și pe care o rezumă nepermis,

considerând-o a fi una exclusiv în rectificare de carte funciară și care, de

principiu, având un caracter accesoriu, nu ar putea fi soluționată în lipsa

unei acțiuni principale care să îi determine soarta.

Aceasta, în pofida

petitului explicit prin reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul litigios - petit

specific acțiunii în revendicare dar care, în speță, este cea specială reglementată

prin dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 - și a celui prin care

s-a solicitat să se dispună rectificarea înscrierilor din C.F. Popești, în

sensul radierii dreptului înscris în favoarea pârâtei și înscrierii dreptului

în favoarea reclamantei.

De asemenea, relevant

pentru calificarea naturii complexe a acțiunii reclamantei este observarea

temeiurilor juridice ale acesteia, arătate ca fiind art. 3 din Decretul-Lege

nr. 126/1990, cât și art. 34 pct. 1 și 3 din Decretul-Lege nr. 115/1938 și

Legea nr. 7/1996.

Chiar dacă,

structurându-și acțiunea, reclamanta a inversat ordinea petitelor sale, se

constată că aceasta are un conținut complex având în structura sa atât o cerere

principală, în revendicare a imobilului dedus judecății, cât și una accesorie

în rectificare de carte funciară, a cărei soartă depinde de cea a cererii principale,

astfel cum a raționat, în esență, și instanța de apel.

Prin urmare, pentru a

se da curs și a se putea soluționa această acțiune nu mai era necesar, cum

nelegal a impus instanța de apel, ca, suplimentar, reclamanta să fi solicitat

și anularea titlului ce a stat la baza intabulării dreptului pârâtei, respectiv

a încheierilor de carte funciară, situația premisă de soluționare a acțiunii în

rectificare prevăzută în art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1934 fiind asigurată

prin prezența în structura acțiunii a petitului de revendicare.

De asemenea, față de

conținutul reglementării cuprinsă în art. 36 din Legea nr. 7/1996 (forma legii

sub reglementarea vechiului C. civ.) - potrivit cu care orice persoană

interesată poate cere rectificarea înscrierilor de carte funciară, dacă

printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a constatat că: 1) înscrierea sau

actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil; 2) dreptul

înscris a fost greșit calificat; 3) nu mai sunt întrunite condițiile de

existență a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în

temeiul căruia s-a făcut înscrierea; 4) înscrierea din cartea funciară nu mai

este în concordanță cu situația reală actuală a imobilului - se înțelege că

motivul de nulitate a înscrierii sau a actului în baza căruia s-a efectuat

aceasta reprezintă doar una din cele patru cauze care justifică promovarea unei

acțiuni în rectificare de carte funciară de către persoana interesată, iar nu

în mod absolut singura.

Soluționarea cu

întâietate a acțiunii în revendicare, cerută deopotrivă de recurenta-reclamantă

prin aceeași cerere de chemare în judecată, avea aptitudinea ca, funcție de

rezultatul său, să genereze cea de-a treia ipoteză de aplicare a art. 36 din

Legea nr. 7/1996 care să deschidă părții calea unei acțiuni în rectificare de

carte funciară - „nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului

înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut

înscrierea” - astfel încât, impunerea de către instanța de apel a unei anume

condiții în ceea ce privește formularea și soluționarea acțiunii reclamantei,

de natură să restrângă ipotezele permise de lege pentru inițierea unei acțiuni

în rectificare de carte funciară, nu poate fi văzută decât ca nelegală și de

natură să încalce accesul părții la instanță.

Raționamentul

instanței de apel este greșit, sub un al doilea aspect, întrucât condiționează,

nepermis și fără nicio acoperire legală, soluționarea acțiunii în revendicare

prin compararea de titluri de existența unei cereri prin care reclamanta să fi

invocat ori solicitat anularea titlului pârâtei.

Prin aceasta,

instanța de apel a rezumat funcția acțiunii în revendicare la soluționarea

conflictului între un titlu valabil și un titlu nevalabil, ipoteză care poate

constitui premisa acestui tip de acțiune - a cărei ipoteză însă, cel mai adesea

regăsită în practică, este aceea a rezolvării conflictului de drepturi când

ambele titluri în concurs sunt deplin valabile - dar care însă nu poate fi

transformată nicidecum în condițiile de soluționare a acțiunii în revendicare,

așa cupă cum a procedat instanța de apel.

Așa cum s-a reținut

în partea de început a prezentei analize, critica recurentei-reclamante sub

acest aspect este doar parțial întemeiată, potrivit celor reținute anterior,

neputând fi deplin acceptată, în sensul în care partea a dedus, contrar

considerentelor explicite ale instanței de apel, că ceea ce i s-ar fi pretins

de către aceasta a fost formularea unei cereri de anulare a însuși Decretului nr.

358/1948, care a constituit temeiul legal al înscrierii dreptului de

proprietate asupra ansamblului imobiliar litigios în favoarea intimatei-pârâte,

aceasta în condițiile în care instanța de apel a vorbit despre absența din

cuprinsul acțiunii reclamantei a unui capăt de cerere prin care să se fi

solicitat anularea încheierilor de intabulare în C.F. din 23 martie 1996 în

baza cărora pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate în C.F. Popești.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție nu va primi acea parte a

criticilor recurentei îndreptate împotriva deciziei din apel prin care aceasta

s-a plâns de impunerea de către instanța de apel a unei sarcini imposibil de

îndeplinit, respectiv aceea a solicitării anulării unui act normativ care a

fost abrogat (Decretul nr. 358/1948), pe calea unei acțiuni ce nu intră în

competența instanțelor civile. În lumina acelorași argumente, Înalta Curte de

Casație și Justiție nu a încuviințat nici solicitarea recurentei de cercetare a

legalității Decretului nr. 358/1948 pe calea excepției de nelegalitate, în

temeiul art. 4 din Legea nr. 544/2004, pe care aceasta a formulat-o la termenul

de judecare a recursului.

Ca și recurenta,

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu exista niciun impediment

legal în soluționarea acțiunii complexe deduse de aceasta judecății, în

structura căreia se regăsește cererea de revendicare specială, reglementată de art.

3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 și cea accesorie, în rectificare de carte

funciară, a cărei soartă depindea de soluția ce avea a fi pronunțată în

privința celei dintâi.

Pentru aceste motive,

vor fi înlăturate din considerentele deciziei atacate, dat fiind caracterul lor

nelegal, argumentele instanței de apel care au substituit motivarea sentinței

apelate și care au justificat soluția de respingere a cererii de chemare în

judecată prin absența din petitele acesteia a solicitării de anulare a titlului

în baza căruia a avut loc înscrierea dreptului pârâtei în cartea funciară

asupra imobilului litigios, petit de a cărui rezolvare s-a apreciat de către

curtea de apel, că urma să depindă și soarta cererii accesorii, în rectificare

de carte funciară.

Prezentele

considerente nu susțin o altă idee, ci sunt exact în sensul celor exprimate în Decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3583 din 10 septembrie 2013 evocată și

în motivarea deciziei instanței de apel, curtea de apel greșind și prin aceea

că nu a sesizat faptul că situația din cauza dedusă ei spre soluționare era cu

totul alta decât cea din decizia de jurisprudență menționată, respectiv că în

litigiul pendinte instanțele au fost învestite cu soluționarea unei cereri în

revendicare și a uneia în rectificare de carte funciară, iar nu doar cu o

cerere în rectificare de carte funciară în care ambele părți litigante dețin

titluri asupra unui anume imobil, așa cum se întâmplase în cauza respectivă.

Înalta Curte de

Casație și Justiție reține însă că, în afara substituirii considerentelor din sentința

tribunalului, curtea de apel a emis raționamente și de infirmare a celor

utilizate de judecătorul de primă instanță, deoarece a negat aplicabilitatea

criteriului voinței enoriașilor în acțiunea în justiție, privitoare la tranșarea

disputei asupra dreptului de proprietate vizând lăcașele de cult ce au

aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), ce succede fazei

soluționării pe cale amiabilă a pretențiilor în fața comisiei mixte prevăzute

de art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat

prin O.G. nr. 64/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2005. Din

acest motiv, critica recurentei-reclamante de încălcare a accesului său la

instanță, chiar parțial îndreptățită fiind, nu poate conduce la admiterea prezentului

recurs, observându-se că instanța de apel a efectuat o cercetare „în fond” a

cauzei, astfel că nu se poate reține că reclamanta a fost privată în mod

efectiv de un grad de jurisdicție.

Potrivit instanței de

apel, acest criteriu „poate fi luat în considerare numai cu ocazia soluționării

pe cale amiabilă (…), respectiv în cadrul negocierilor purtate în fața comisiei

mixte”, nu însă și în litigiul ce ajunge în fața instanțelor judecătorești,

când disputa în ceea ce privește apartenența dreptului de proprietate asupra

lăcașelor de cult se rezolvă în raport de dispozițiile legale în materia

proprietății, prin compararea părților litigante.

Acest punct de vedere

este greșit și el denotă, după cum înseși recurenta-reclamantă a invocat prin

cea dintâi critică a recursului său, că instanța de apel a ignorat faptul că

litigiul de față nu urmează dreptul comun, ci intră sub incidența dreptului

special, care se regăsește în reglementarea cuprinsă în Decretul-Lege nr. 126/1990,

Decretul-Lege nr. 9/1989 și Decretul nr. 358/1948.

Deși în concluziile

sale orale asupra recursului, recurenta-reclamantă a pretins că argumentele

instanței de apel mai sus redate (privitoare la inaplicabilitatea criteriului

voinței enoriașilor aparținând unui cult, în acțiunea în justiție) ar fi intrat

în puterea lucrului judecat întrucât nu au fost atacate pe calea recursului

nici de ea, dar nici de partea pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție

reține că cea care a criticat greșita soluționare a acțiunii dedusă judecății

prin supunerea sa dreptului comun, în condițiile în care aceasta se afla sub

incidența dreptului special, a fost chiar reclamanta.

Este adevărat faptul

că, invocând această critică, recurenta-reclamantă a semnalat nelegalitatea

judecății înfăptuite în apel prin impunerea formulării unei solicitări de

anulare a titlului pârâtei, sarcină care, în opinia părți, nesocotea condițiile

speciale istorico-juridice și de reglementare legală ale acțiunii sale. Cât timp,

însă, recurenta a formulat o critică de supunere a acțiunii sale dreptului

special, o atare susținere nu poate fi văzută ca producând consecințe juridice

parțiale ori limitate, doar sub aspectele care o interesează pe aceasta,

întrucât acțiunea în justiție trebuie tratată în mod unitar.

Prin urmare,

acceptând susținerea recurentei în sensul că acțiunea dedusă judecății nu

urmează dreptul comun, ci intră sub reglementarea dreptului special, reprezentat

de Decretul-Lege nr. 126/1990, Înalta Curte de Casație și Justiție reține

caracterul nelegal al acelor statuări ale instanței de apel pe baza cărora a

infirmat raționamentele judecătorului de primă instanță, potrivit cu care

acțiunea de față se judecă după criteriile prevăzute de art. 480 C. civ. (care

constituie norma cu caracter general în materia revendicării), iar criteriul

special al voinței enoriașilor este inaplicabil acțiunii în justiție, fiind

apreciat ca nelegal, deși acesta se află înscris în chiar norma legală ce a

constituit temeiul de drept al acțiunii reclamantei, respectiv art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990.

Dimpotrivă, instanța

de recurs apreciază că pretențiile reclamantei nu puteau fi examinate și

soluționate decât cu aplicarea Decretului-Lege nr. 126/1990, act normativ ce

constituie legea specială în materie de restituire a lăcașelor de cult și a

caselor parohiale ce au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma și care au

fost preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948.

Or, prin art. 3 alin.

(1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 s-a stipulat expres că restituirea lăcașelor

de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma

(greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va face

„ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste

bunuri”, legea specială instituind prin aceasta un criteriu special de

preferință în examinarea cererilor de restituire vizând astfel de bunuri.

Contrar instanței de

apel, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că soluționarea acțiunii în

justiție ce precede fazei amiabile de rezolvare a pretențiilor părților în fața

comisiei mixte prevăzute de art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu

poate avea loc într-un alt cadru legal decât cel oferit de acest act normativ

special. Eșuarea negocierilor dintre părți în fața comisiei mixte ori neparcurgerea

procedurii prealabile reglementate de art. 3 alin. (2) din decret nu poate avea

ca efect transformarea cererii în restituire reglementată de un act normativ

special într-o cerere în revendicare supusă dreptului comun, a cărei judecare

să aibă loc în raport de prevederile art. 480 C. civ., așadar cu ignorarea

condițiilor și criteriilor speciale instituite prin legea specială, după cum a

afirmat instanța de apel și după cum în mod contradictoriu a susținut chiar și

recurenta (care, deși prin cea dintâi critică a susținut că situația din speță

intră sub regimul legii speciale, a afirmat prin cea de-a doua critică de

recurs că soluționarea acțiunii sale ar fi presupus doar compararea titlului

său cu cel al pârâtei).

O astfel de

interpretare nu constituie decât o invitație la eludarea cadrului legal

normativ special, ceea ce nu poate fi acceptat.

Așadar, trimiterea pe

care art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, completat și aprobat prin

O.U.G. nr. 64/2004 și Legea nr. 182/2005, o face la acțiunea în justiție

„potrivit dreptului comun” nu poate fi văzută decât ca referindu-se la

condițiile procedurale de judecare a acesteia, nu însă și la cele de ordin

material, care sunt cele ale legii speciale, respectiv Decretul-Lege nr. 126/1990

care a instituit prin art. 3 alin. (1) un criteriu special de preferință ce

obligă la soluționarea pretențiilor vizând restituirea bunurilor - lăcașuri de

cult și case parohiale - care au aparținut cultului greco-catolic, ținând seama

de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

Potrivit Curții

Constituționale, ce a supus testului de constituționale prevederile art. 3 alin.

(1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 prin Decizia nr. 23/1993 și Decizia nr. 127/1994,

„criteriul social al majorității enoriașilor pentru determinarea destinației

lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic

al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința

majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe”.

Prin aceleași decizii

Curtea Constituțională a mai stabilit și că acțiunea în revendicare privind

lăcașurile de cult și casele parohiale nu ar putea fi soluționată numai pe baza

înregistrărilor din cartea funciară, fără a se ține seama de actele normative speciale

- Decretul nr. 358/1948, Decretul nr. 9/1989 și Decretul-Lege nr. 126/1990 -

iar „soluționarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra

bunurilor sau stabilirea situației juridice a acestora, nu s-ar putea face cu

nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor”.

Critica reclamantei

îndreptată împotriva hotărârii de primă instanță - care a făcut în mod corect

aplicarea criteriului de preferință instituit prin art. 3 alin. (1) din decret

- în sensul că interpretarea dată acestei dispoziții legale asigură doar un

acces formal la instanța de judecată unităților de cult greco-catolice, doar

pentru ca acțiunile lor să fie respinse, deoarece acest cult este minoritar în

toate localitățile din România, nu este fondată.

Înalta Curte de

Casație și Justiție reține că instituirea prin legea specială a criteriului

voinței credincioșilor nu reprezintă o încălcare a art. 6, a art. 13 ori a art.

14 din Convenția C.E.D.O., după cum denaturat afirmă reclamanta, ci face parte

din condițiile legale impuse de legiuitorul intern în care acesta a decis să

reglementeze printr-un act normativ special - Decretul-Lege nr. 126/1990 -

situația juridică și condițiile de restituire a lăcașurilor de cult și caselor

parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma și care au fost

preluate de Biserica Ortodoxă Română.

Or, în jurisprudența

sa, în mod constant C.E.D.O. a afirmat că, așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1

nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor

contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili

domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a

bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de

proprietate persoanelor deposedate (Van der Musele împotriva Belgiei, Slivenko

împotriva Letoniei).

Prin urmare,

stabilind pe baza probatoriilor administrate în fața sa, că numărul enoriașilor

de religie ortodoxă din localitatea Popești este covârșitor superior (cca

500-600) celor de religie greco-catolică (16), și că dintre aceștia un nr. de

420 de persoane și-au exprimat dorința ca lăcașul de cult - biserica ortodoxă

și terenurile aferente acesteia - să rămână în proprietatea Parohiei Ortodoxe

Române Popești, în mod corect tribunalul, aplicând dispozițiile art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990, indicate drept temei legal al cererii de chemare în

judecată chiar de către reclamantă, a respins pretențiile acesteia de

recunoaștere a dreptului de proprietate, de restituire a acestora și de

rectificare a mențiunilor din cartea funciară a localității.

În considerarea celor

arătate anterior, ce se constituie în considerente menite să substituie

motivarea deciziei din apel, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul

declarat, iar în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va

obliga pe recurentă să plătească intimatei cheltuieli de judecată în recurs în

cuantum de 4.416 lei, constând în onorariu avocat și cheltuieli de deplasare

dus-întors la sediul instanței, justificate cu documente de plată depuse la

filele 135-137 dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma,

Greco-Catolică, Popești împotriva Deciziei nr. 1222/A din 5 decembrie 2014 a

Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Obligă pe recurentă

la 4416 lei cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă Parohia Ortodoxă

Română Popești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 martie 2015.