ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8504/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8504/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Sub nr. 3719/306/2007 pe rolul Tribunalului

Sibiu, prin declinarea competenței de către Judecătoria Sibiu, a fost

înregistrată acțiunea formulată și ulterior precizată de către reclamanta

B.R.U. cu R.G.-C. - P.L. Sibiu în contradictoriu cu pârâții: B.O. Sibiu - P.L.

II, Municipiul Sibiu prin Primar și M.C.C., prin care s-a solicitat că, prin

sentință ce se va pronunța:

- să se constate

nulitatea Încheierii nr. 3315/1969 de sub B 5 din CF Sibiu și radierea acesteia

din CF, revenind la numele inițial - B.R.G.-C. - L.,

- să fie obligate

pârâtele să recunoască reclamantei dreptul de proprietate asupra terenului

înscris în CF x Sibiu de sub A+1-5 în suprafață de 3206,8 mp și suprafață de

1025 mp transcrisă în CF Sibiu cu toate nr. top,

- să se constate

nulitatea Încheierii de intabulare nr. x/1966 și a actului de dezmembrare nr.

y/1966 de sub B2 din CF și să se dispună unificarea celor două corpuri funciare

și constatarea nulității Încheierii nr. z/1970,

- să fie obligate

pârâtele să recunoască deplina posesie și pașnica folosință asupra întregilor

construcții de pe terenul de mai sus compuse din sediul B.R.G.-C. și casa

parohială și să se dispună evacuarea acesteia din acest imobil,

- să se constate

nulitatea absolută a încheierii de CF din 18 august 1999 de sub B-8 și

comasarea celor două terenuri de sub A+4+5, după a indicat mai sus,

- să se constate că

pârâta 1 a construit pe terenul proprietatea reclamantei un locaș de cult

ortodox (L. II) și să se instituie în favoarea acestui imobil un drept de

superficie și un drept de servitute de trecere.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că prin Încheierea nr. s/1938 reclamanta a devenit proprietara

terenurilor de sub A+1 din CF intabulându-se dreptul de proprietate în foaia de

proprietate sub B-1 din CF Sibiu.

Pe acest teren a

construit două corpuri de clădire: Corpul A, cu o capelă la parter (pronaos,

naos, altar) și un hol, un birou parohial, un dormitor, baie și cămară, iar la

etaj turn pentru clopotniță și balcon pentru cor, Corpul B compus din parter cu

bucătărie, cămară și vestibul.

Construcția celor

două corpuri de clădire are la bază autorizația de construire nr. a, ambele

corpuri de clădire fiind intabulate abia în 1977 prin Încheierea b de sub B-7.

Biserica reclamantei

a fost scoasă în afara legii de regimul comunisto-stalinist prin Legea nr.

358/1948 și Decretul nr. 177/1948, ambele abrogate, care au nesocotit

libertatea de conștiință și religie în România.

Lăcașul de cult cu

locuințele parohiale care îl deservesc a intrat în posesia B.O. L. II, pe baza

unor încheieri notariale abuzive și apoi divizat în mai multe rânduri prin

Încheierile de CF de sub B 2-4, Încheierea de CF de sub B-5, anulată prin

Sentința civilă nr. 1218/1993 a Judecătoriei Sibiu în baza căreia s-a emis

Încheierea notarială din 9 noiembrie 2007, care a restabilit situația

anterioară de CF.

Cu toate că

reclamanta a intrat în legalitate prin Decretul-Lege nr. 126/1990 și au trecut

18 ani de la evenimentele de la 22 decembrie 1989, nu a intrat și în posesia și

folosința proprietății întrucât actele normative în materie s-au emis sub

influența vădită a B.O., majoritare.

După 1989 P.O. L. II

a ridicat un imens locaș de cult, deși nu avea o posesie legitimă a imobilului,

construcția cuprinde lăcașul de cult ortodox cu o grandioasă platformă cu

coloane pentru accesul în biserică.

B.O. nu a fost

înscrisă în CF dar, cu toate acestea, dominați de spiritul creștin, reclamanta

înțelege să recunoască în favoarea edificiului religios ortodox un drept de

superficie și un drept de servitute de trecere, care nu pot fi notate în CF la

cererea pârâtei 1.

În ce privește terenul

de 1.025 mp., intrat în mod abuziv în proprietatea statului de sub A+3 din CF

transcris în CF Sibiu, acesta provine dintr-o dezmembrare și renunțare la

drept, potrivit încheierii de CF a cărei nulitate solicită să se constate.

Terenurile au

constituit un tot unitar însă au fost divizate abuziv, pe același teren fiind

deci două biserici, una greco-catolică, alta ortodoxă, iar în vecinătate o alta

biserică ortodoxă sub numele de B.O. Sf. N.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ. raportat la art. 31 alin.

(3) din Legea cultelor nr. 489/2006, art. 616 C. civ., art. 9 și art. 1 din

Protocolul 1 la C.E.D.O.

Acțiunea fusese

inițial îndreptată și împotriva pârâtului M.C.C. apoi, prin înscrisul depus la

dosar judecătorie, reclamanta a renunțat la judecată față de acest pârât.

Arhiepiscopia O.R.

Sibiu a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtei P.O. L. II Sibiu

prin care a solicitat respingerea acțiunii

Prin Sentința civilă

nr. 1213/2009 Tribunalul Sibiu a respins excepția inadmisibilității acțiunii,

excepția lipsei capacității procesuale și lipsa calității procesuale active ale

reclamantei invocate de către intervenienta Arhiepiscopia O.R. Sibiu, a admis

excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește revendicarea

terenurilor înscrise în CF Sibiu nr. top ..., a admis în parte, în principiu și

în fond, cererea de intervenție în interesul pârâtei formulată de către

intervenienta a Arhiepiscopia O.R. Sibiu, a admis în parte acțiunea civilă

formulată și precizată de către reclamanta B.R.U. cu R.G.-C. - P.L. Sibiu în

contradictoriu cu pârâta B.O. Română - P.L. II și în consecință:

A obligat pârâta să

îi predea reclamantei, în deplină posesie și pașnică folosință, lăcașul de cult

greco-catolic și casele parohiale situate pe terenul înscris în CF Sibiu sub

A+5 nr. top ... Au fost respinse celelalte capete de cerere.

S-a luat act de

renunțarea reclamantei la judecata acțiunii formulate în contradictoriu cu

pârâții M.C.C. și Municipiul Sibiu reprezentat prin primar.

Pentru a pronunța

această sentință Tribunalul a reținut următoarele:

Excepția

inadmisibilității acțiunii a fost apreciată ca neîntemeiată, neputându-se

considera, chiar și după apariția legilor speciale de retrocedare, că acțiunea

în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. ar fi inadmisibilă, aceasta

echivalând cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu atât mai mult nu poate fi considerată ca inadmisibilă prezenta acțiune, cu

cât primul capăt de cerere este întemeiat pe dispozițiile Decretului-Lege nr.

126/1990.

Au fost respinse și

excepțiile lipsei capacității și lipsei calității procesuale active ale

reclamantei motivat de aceea că, atât din cuprinsul cărții funciare, cât și al

altor acte depuse la dosarul cauzei, spre exemplu cererea depusă la fostul

Notariat de Stat Sibiu - Dosar 3719/306/2007 - volumul I, rezultă indubitabil

că imobilele revendicate au fost proprietatea Parohiei G.-C. II Sibiu care,

potrivit notificării de la Dosar 3719/306/2007 - volumul I, este persoană juridică.

Așa fiind, după cum

s-a reținut și în Decizia civilă nr. 279/2009 a Curții de Apel Alba Iulia,

rezultă că reclamanta este continuatoarea fostei proprietare tabulare, ceea ce

înseamnă că are calitate procesuală și interes în promovarea acțiunii.

De altfel, și în

acțiunea care a făcut obiectul Dosarului nr. 706/306/2008 al Judecătoriei Sibiu

pârâta B.O. Română - P.L. II a chemat în judecată exact reclamanta din cauza de

față - B.R.U. cu R.G.-C. - în acel litigiu neinvocându-se lipsa capacității sau

a calității procesuale pasive a acesteia. Mai mult, reclamantei i s-a

recunoscut calitatea de persoană îndreptățită și de către Comisia specială de

retrocedare a bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase.

În ceea ce privește

excepția autorității de lucru judecat s-a constatat următoarele:

În Dosarul nr.

706/306/2008 al Judecătoriei Sibiu, B.R.U. cu R.G.-C. Sibiu L. a formulat

cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate nulitatea

încheierii de CF din 30 decembrie 1969 din CF Sibiu nr. top ... și să se

dispună restabilirea situației anterioare de carte funciară prin redobândirea

dreptului de proprietate asupra acestor imobile de către pârâta reclamanta

reconvențională.

Cererea

reconvențională a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ.

În prezentul litigiu,

purtat între aceleași părți, la petitul I s-a solicitat să fie obligată pârâta

la predarea în deplină posesie și pașnică folosință pe lângă lăcașul de cult și

casele parohiale și a terenului aferent înscris în CF Sibiu sub aceleași numere

topografice, temeiul juridic constituindu-l tot art. 480, 481 C. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 3082 din 6 mai 2008, irevocabilă, Judecătoria Sibiu a respins cererea

reconvențională formulată în Dosarul nr. 706/306/2008 al acestei instanțe.

Așa fiind, s-a

constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile de existență ale autorității

de lucru judecat stipulate la art. 1201 C. civ., considerent pentru care

excepția a fost admisă.

Prin Încheierea de CF

nr. c/1969 s-a notat faptul că proprietarul imobilului de sub nr. A+2 și-a

schimbat denumirea din B.R.G.-C. în B.O. Sibiu L. în temeiul Legii nr.

358/1948.

În urma admiterii

excepției autorității de lucru judecat capătul de cerere prin care s-a

solicitat predarea în posesie a terenurilor înscrise sub A+5 și evacuarea

pârâtei au fost respinse.

Aceeași soluție a

fost dată și capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității

absolute a Încheierii de CF nr. x/1966 și restabilirea situației de CF privind

terenul cu nr. top ... întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, pentru acest teren

reclamanta a primit despăgubiri bănești și a renunțat la judecată față de

Municipiul Sibiu în posesia căruia a susținut că se află acest teren.

Ca o consecință a

respingerii capătului de cerere privind revendicarea terenurilor înscrise sub

A+5, precum și a reținerii, cu puterea lucrului judecat, prin Decizia civilă

nr. 279/2009 a Curții de Apel Alba Iulia, a împrejurării că nu se poate veni cu

o nouă acțiune de constatare a nulității unor încheieri de intabulare în

condițiile în care nu s-a făcut dovada schimbării situației avută în vedere

prin hotărârile pronunțate în litigiile anterioare purtate între părți, au fost

respinse și capetele de cerere III și IV din acțiune.

În ceea ce privește

lăcașul de cult și casele parohiale situația juridică a acestora a fost

stabilită de către tribunal conform procedurilor Decretului-lege nr. 126/1990.

În acest sens s-a

constatat că reclamanta i-a comunicat în scris pârâtei, prin scrisoare

recomandată cu confirmare de primire, pretențiile sale și a solicitat fixarea

unei întâlniri până la data de 10 ianuarie 2005, însă aceasta nu a dat curs

solicitării. În orice caz neconstituirea Comisiei prevăzute de Decretul-lege

nr. 126/1990 nu poate împiedica accesul liber la justiție al reclamantei.

Casele parohiale și

locașul de cult au fost construite de către B.G.-C. și au fost înregistrate în

patrimoniul acesteia fiind preluate abuziv de către Statul Român în temeiul

Decretului nr. 358/1948 și apoi atribuite B.O.R. Susținerea pârâtei conform

căreia trecerea preotului greco-catolic la ortodoxism s-a făcut de bunăvoie,

iar lăcașul de cult nu a fost preluat abuziv, ci s-a produs doar o schimbare a

denumirii este nefondată ținând cont de contextul politic și de temeiul juridic

al schimbării denumirii - Decretul nr. 358/1948 - prin care practic cultul

greco-catolic a fost scos în afara legii.

Așa fiind, în temeiul

art. 480 C. civ., reclamanta este îndreptățită la restituirea lăcașului de cult

și a caselor parohiale care i-au aparținut și i-au fost preluate abuziv fără

plata unei despăgubiri, o astfel de privare de proprietate fiind contrară și

art. 1 al Protocolului C.E.D.O. cum în mod constat a reținut Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în jurisprudența sa recentă.

S-a menționat și că

numărul credincioșilor nu are nici o relevanță pentru existența dreptului de

proprietate al reclamantei și stabilirea situației juridice actuale a lăcașului

de cult și a caselor parohiale.

Pentru considerentele

de fapt și de drept ce preced, acest capăt de cerere din acțiune a fost admis,

iar pârâta a fost obligată să îi predea reclamantei în deplină posesie și

pașnică folosință lăcașul de cult greco-catolic și casele parohiale situate pe

terenul înscris în CF Sibiu sub A+5.

În condițiile în care

o serie de petite au fost respinse, în temeiul art. 49 alin. (3) C. proc. civ.,

a fost admisă în parte, în principiu și în fond, și cererea de intervenție în

interesul pârâtei formulată de către intervenienta Arhiepiscopia O.R. Sibiu.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta și intervenienta.

Prin Decizia civilă

nr. 76/A din 06 mai 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis

apelurile declarate de pârâta B.O. Română - P.L. II și de intervenienta

Arhiepiscopia O.R. Sibiu și în consecință: a schimbat în parte sentința

atacată, în ceea ce privește soluționarea pe fond a acțiunii formulate de

reclamantă și în consecință: a respins în tot acțiunea formulată de reclamanta

B.R.U. cu R.G.-C. - P.L. Sibiu în contradictoriu cu pârâta B.O.R. - P.L. II; a

menținut celelalte dispozițiile ale sentinței.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut următoarele, cu privire la fondul cauzei:

Referitor la apelul

reclamantei:

Imobilul înscris în

CF Sibiu nr. top ..., înscris inițial sub A+1 a fost proprietatea B.R.G.-C. din

Sibiu, intabulată sub B 1.

Legalitatea acestei

Încheieri nr. c/1969 a fost analizată de instanțele de judecată, acestea

statuând cu putere de lucru judecat că este legală.

Astfel, prin Decizia

nr. 319/1994 pronunțată de Tribunalul Sibiu, rămasă irevocabilă prin Decizia

nr. 1060/1994 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, a fost admis apelul

împotriva Sentinței civile nr. 1218/1993 a Judecătoriei Sibiu și respinsă

acțiunea având ca obiect anularea Încheierii nr. c/1969 a Notariatului de stat

al județului Sibiu, motivată de faptul că imobilul înscris în această carte

funciară ar fi proprietatea reclamantei Protopopiatul B.R.U. G.-C. și că

trecerea lui în proprietatea pârâtei P.O.R. Sibiu – L. II s-a făcut printr-un

titlu nevalabil.

Aceeași încheiere a

format obiect de analiză și în Dosarul 706/306/2008, Curtea de Apel Alba Iulia

statuând prin Decizia nr. 279/2009 că Încheierea de intabulare nr. c/1969 este

legală, întrucât la momentul efectuării ei au fost respectate cerințele art. 37

din Decretul nr. 177/1948.

Prin urmare, asupra

acestor aspecte s-au pronunțat în mod irevocabil instanțele judecătorești,

hotărârile bucurându-se de puterea lucrului judecat și, în consecință,

legalitatea acestei încheieri nu mai poate fi dezbătută și analizată de nicio

altă instanță.

Cu privire la apelul

pârâtei și al intervenientei:

Acțiunea reclamantei

este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Dobândirea dreptului

de proprietate de către pârâtă a fost făcută în baza dispozițiilor Legii nr.

358/1948, prin Încheierea nr. c/1969, a cărei legalitate a fost pe deplin

constatată, astfel că, potrivit art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, dacă în

cartea funciară s-a înscris un drept real în favoarea unei persoane, se prezumă

că dreptul există în folosul ei. Această prezumție, care reglementează

principiul forței probante a înscrierii în cartea funciară, nu a fost

răsturnată pe baza probelor administrate în prezenta cauză, astfel că acțiunea

în revendicare nu poate fi admisă.

Neputând fi anulată

încheierea prin care pârâta a devenit proprietară asupra imobilului în întregul

său - teren și construcții - în mod nelegal instanța de fond a admis acțiunea

în revendicare a reclamantei și a obligat pe pârâta să îi predea acesteia

lăcașul de cult și casele parohiale situate pe terenul înscris sub A+5, nr. top

... Sub acest aspect, hotărârea instanței de fond este contradictorie,

întrucât, pe de o parte admite excepția autorității de lucru judecat în ceea ce

privește revendicarea terenurilor înscrise sub A+4-5, iar, pe de altă parte,

reține că acțiunea reclamantei este întemeiată sub aspectul construcțiilor -

lăcaș de cult și case parohiale, notate sub A+5, pe motiv că aceste bunuri au

fost preluate abuziv de Statul Român în temeiul Decretului nr. 358/1948 și

atribuite B.O.

Nu se pot stabili

situații juridice diferite cu privire la teren și la construcție, fiind de

necontestat că imobilul -

"

casă de locuit și biserică

"

a fost construit de

greco-catolici în baza autorizației de construcție nr. a, construcțiile fiind

notate în cartea funciară prin Încheierea nr. b. Chiar dacă construcțiile au

fost notate doar în anul 1977, este evident că în baza Decretului nr. 358/1948

a fost preluat întregul imobil - teren și construcție. Practic, instanța de

fond analizează legalitatea Încheierii nr. c/1969, întrucât reține în

considerente că susținerea pârâtei conform căreia lăcașul de cult nu a fost

preluat abuziv, ci s-a produs doar o schimbare a denumirii este nefondată,

ținând cont de contextul politic și de temeiul juridic al schimbării denumirii

- Decretul nr. 358/1948 - prin care practic cultul greco-catolic a fost scos în

afara legii. Or, atâta timp cât instanța a reținut că există autoritate de

lucru judecat cu privire la Încheierea nr. c/1969 (cu privire la schimbarea de

denumire), nu este posibil a se analiza valabilitatea aceleiași încheieri cu

privire la construcții, decât prin încălcarea propriului raționament juridic.

Este de menționat că

abrogarea în 1989 a Decretului-lege nr. 358/1948 și recunoașterea cultului

greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate duce la concluzia

susținută de reclamantă că, de jure, bunurile revendicate nu au ieșit niciodată

din proprietatea sa; după cum s-a arătat, reclamanta a pierdut proprietatea,

iar pârâta a dobândit-o prin efectul legii urmată de exercitarea timp de peste

40 de ani, a tuturor atributelor dreptului de proprietate. Prin Decretul-Lege

nr. 126/1990 s-a consacrat o procedură specială, în cadrul căreia comisia mixtă

avea competența să stabilească situația juridică a lăcașelor de cult, ținând

seama de dorința credincioșilor. Prin nicio dispoziție a acestui act normativ

nu se restituie direct lăcașele de cult și casele parohiale, astfel că efectele

Decretului nr. 177/1948, care a constituit temei de preluare a acestora și de

transmitere la B.O., nu s-au înlăturat.

Susținerea apelantei

reclamante în sensul că pârâta este constructoare de rea-credință deoarece noua

biserică s-a edificat după apariția Decretului nr. 126/1990 care prevedea

restituirea proprietăților greco-catolice odată cu intrarea în legalitate a

acesteia, este nefondată. În primul rând, așa cum s-a arătat mai sus,

Decretul-Lege nr. 126/1990 nu conține nicio prevedere în sensul restituirii

proprietăților cultului recunoscut de lege, iar, în al doilea rând, pârâta a

construit pe terenul pe care era proprietară de carte funciară, astfel încât nu

poate fi vorba de o construcție realizată cu rea-credință.

Pe de altă parte, atâta timp cât art. 3 alin.

(1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 prevede expres că reprezentanții celor două

culte vor ține seama de dorința credincioșilor din comunitățile locale care

dețin aceste bunuri, nu se poate ca instanța să ignore cu desăvârșire această

realitate a vremurilor în care trăim. Astfel, nu se contestă că numărul

credincioșilor greco-catolici este considerabil mai mic decât cel al

credincioșilor ortodocși, cei dintâi reprezentând un procent de doar 2,08% din

populația din zona Parohiei L. II, așa cum rezultă din

"

situația

credincioșilor pe confesiuni

"

la data de 21 februarie 2000, aflată în

Dosarul nr. 3719/306/2007 al Tribunalului Sibiu. Sub acest aspect, este

nefondată reținerea tribunalului în sensul că nu prezintă relevanță numărul

actual al credincioșilor greco-catolici în raport de numărul credincioșilor

ortodocși, chiar dacă în 1948 trecerea la ortodoxism a fost abuzivă, în

prezent, majoritatea credincioșilor sunt ortodocși și nu doresc să revină la

cultul inițial și nici să revendice drepturi decurgând din calitatea de fost

credincios greco-catolic.

O altă interpretare a

dispozițiilor art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948 și ale art. 1 alin. (1)

din Decretul-lege nr. 126/1990, prin care B.U. cu Roma este recunoscută

oficial, ar putea aduce atingere unui drept fundamental al majorității

credincioșilor, care nu poate fi restrâns decât în condițiile art. 53 din

Constituția României, acela potrivit căruia lăcașul de cult are un regim

special, revenind de drept majorității credincioșilor din parohie.

Prin acțiunea

inițială reclamanta a mai solicitat anularea Încheierilor de intabulare nr.

x/1966 și a actului de dezmembrare nr. y/1966, precum și anularea Încheierii

nr. z/1970 și a Încheierii nr. d/1999, însă nu motivează nici în fapt și nici

în drept aceste cereri, care nu pot fi admise, deoarece, potrivit art. 34 pct.

1 din Legea nr. 7/1996, rectificarea înscrierilor de carte funciară se poate

cere dacă prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat

că înscrierea sau actul în temeiul căreia s-a efectuat nu a fost valabil.

Este de menționat că

în cursul procesului, în fața Tribunalului Sibiu a fost depus la dosar extrasul

de carte funciară nr. e (provenit din conversia x), din care rezultă că

situația de carte funciară a imobilului în suprafață de 1614 mp, nr. top ..., cu

casă de locuit (numere topo cu privire la care s-a admis acțiunea) este

modificată, în sensul că pârâta B.O. Română - P.L. II - este intabulată în baza

Încheierii nr. f/2009, în temeiul unor hotărâri judecătorești irevocabile

(Sentința 3082/2008, a Judecătoriei Sibiu, Decizia 112/2009 a Tribunalului

Sibiu, Decizia 279/2009 a Curții de Apel Alba Iulia), intabulare - drept de

proprietate, cu titlu restabilirea situației anterioare de carte, ca urmare a

anulării Încheierii nr. g/2007. Față de noua situație de carte funciară se

constată că titlul pârâtei a fost consolidat pentru a doua oară în anul 2009 și

analizarea dreptului de proprietate al pârâtei presupunea analizarea acestei

din urmă încheieri, din anul 2009, aspect care nu a fost pus în discuția părților

și nici lămurit. Admisibilitatea acțiunii în revendicare era condiționată de

anularea Încheierii nr. f/2009, anulare care nu s-a cerut și nu a format

obiectul litigiului de față.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, reclamanta-apelantă

B.R.U. cu Roma – P.G.-C. L., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că acțiunea este o acțiune în revendicare în baza art. 31

alin. (3) din Legea Cultelor nr. 489/2006, raportat la art. 480 - 481 C. civ.

și la legislația europeană în materie.

Toate aceste

dispoziții legale au fost încălcate de instanța de apel care și-a motivat

hotărârea pe hotărâri ale Guvernului anterioare Legii Cultelor și pe baza fostului

Decret nr. 177/1948, emis în regimul comunist, acte normative abrogate prin

art. 51 din Legea nr. 489/2006, care are caracter de lege organică alături de

dispozițiile C. civ., abrogarea din acest text se referă și la acele dispoziții

contrare Legii Cultelor.

Art. 31 alin. (3) din

Legea nr. 489/2006 prevede în mod expres următoarele:

"

Disputele

patrimoniale dintre cultele recunoscute se soluționează pe cale amiabilă, iar

în caz contrar, potrivit dreptului comun

"

.

Nelegalitatea și

abuzul s-a produs prin Încheierea de intabulare nr. c/1969, prin care în mod

arbitrar intimata cere notariatului de stat comunist să schimbe denumirea

B.G.-C. în B.O. Sibiu - L., cu scopul vădit de a deveni proprietar asupra

întregului imobil cu sfidarea modurilor de dobândire și transmitere a

proprietății, deci fără titlu.

De aceea în Dosarul

nr. 4130/85/2009 recurenta a solicitat revenirea la denumirea anterioară și

nulitatea Încheierii nr. c/1969 prin care i s-a încălcat acest drept

nepatrimonial.

Decretul nr.

358/1948, care a scos-o în afara legii, nu prevede dreptul bisericilor ortodoxe

de a-și însuși denumirea bisericilor greco-catolice.

Respingerea probelor

solicitate la fond și reformulate în apel denotă lipsa de rol activ în aflarea

adevărului, iar în apel această respingere a determinat violarea dispozițiilor

art. 295 C. proc. civ. privind refacerea și completarea probatoriului.

În apel reclamanta a

invocat existența litigiului din Dosarul nr. 4130/85/2008 în cadrul căruia a

fost invocat un alt tip de nulitate a Încheierii c/1969, în baza art. 54 - 55

din Decretul nr. 31/1954. Fără o motivare temeinică, cererea acestora de

suspendare a prezentei cauze până la soluționarea acestui dosar, a fost

respinsă.

Aprecierile instanței

de apel că, potrivit Decretului-Lege nr. 126/1990 și efectelor Decretului nr.

177/1948, recurenta nu a redobândit proprietatea, este profund nelegală și

eronată.

Decretul-Lege nr.

126/1990 prevede restituirea patrimoniului B.G.-C., sens în care se va stabili

o comisie numită de Guvern formată din reprezentanții celor două culte, care va

decide ținând seama de dorința credincioșilor, exprimată pe bază de referendum.

Ori referendumul și

numărul de credincioși nu constituie un mod de dobândire a proprietății,

deoarece greco-catolicii sunt în prezent minoritari și, datorită lipsei

lăcașelor de cult, sunt nevoiți să-și țină slujbele religioase în aer liber sau

în diferite improvizații.

În mod greșit

instanța de apel susține că Decizia civilă nr. 319/1994 a Tribunalului Sibiu,

confirmată prin Decizia civilă nr. 1060/1994 a Curții de Apel Brașov, prin

rectificarea cărții funciare, a dus la consolidarea proprietății în favoarea

bisericii ortodoxe.

Lipsită de rol activ,

instanța de apel nu a reținut că hotărârile de mai sus se bazau pe existența

Decretului nr. 177/1948, care a fost abrogat prin Legea organică a Cultelor nr.

489 /2006.

Curtea de apel, în

Dosarul 706/306/2008, a reținut aceeași situație invocând stabilitatea

raporturilor juridice. Ambele instanțe de apel rețin eronat această opinie

emisă de C.E.D.O., numai că stabilitatea raporturilor juridice profită numai

subdobânditorilor de bună-credință, ceea ce nu este cazul, în speță fiind vorba

de o deposedare fără titlu și fără acordarea de despăgubiri.

În apel s-a reținut

că recurenta ar fi primit despăgubiri din partea comisiei speciale de

retrocedare pentru suprafața de teren de 1115 mp intrată în proprietatea

statului și pe care s-a ridicat un bloc de locuințe.

Esențial este faptul

că această comisie a recunoscut recurentei dreptul de proprietate asupra

terenului prin Decizia nr. 2050/2009, în baza autorizației de construcție nr. a

prin care a finanțat lăcașul de cult greco-catolic și casa parohială, ceea ce

îi conferă calitatea de posesor de bună-credință și chiar de proprietar.

Motivele de recurs au

fost completate la data de 16 februarie 2011.

Înalta Curte

apreciază că nu poate analiza motivele de recurs depuse în completare, deoarece

completarea a fost realizată peste termenul de 15 zile cerut pentru motivarea

recursului, conform art. 301 coroborat cu art. 303 C. proc. civ., astfel că

instanța de recurs nu este legal investită cu verificarea acestor aspecte de

nelegalitate.

În faza procesuală a

recursului a fost depusă de către pârâtă întâmpinare, prin care a fost invocată

excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de

recurs limitativ prevăzute în art. 304 C. proc. civ., și a fost formulată

cerere de intervenție în interesul recurentei-reclamante de Arhiepiscopia

M.B.R.U. cu R.C., cerere admisă în principiu prin Încheierea din 18 martie

2011.

Analizând cu

prioritate excepția nulității recursului, datorită caracterului său

peremptoriu, Înalta Curte o va respinge, deoarece criticile dezvoltate de

recurentă vizează aspecte privind modul de aplicare a legii, prin raportare la modul

de soluționare a excepției de autoritate de lucru judecat și de aplicare a

altor acte normative, la modul în care instanța și-a exercitat rolul activ,

ceea ce permite încadrarea recursului în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a

reținut în mod corect că primul capăt de cerere din acțiunea reclamantei,

(privind constatarea nulității Încheierii nr. c/1969, pe care se sprijină toate

celelalte capete de cerere, care au ca scop admiterea acțiunii în revendicare a

terenului și construcției ce fac obiectul acestei încheieri, întemeiată pe

dispozițiile art. 480, 481, 616 C. civ. și pe Legea nr. 489/2006), nu poate fi

admis deoarece legalitatea acestei încheieri a fost constatată în mod

irevocabil pe cale judecătorească, prin Decizia civilă nr. 279/2009 a Curții de

Apel Alba Iulia, ceea ce face aplicabil art. 32 al Decretului-Lege nr. 115/1938,

care instituie prezumția că dreptul de proprietate există în favoarea persoanei

care beneficiază de această înscriere declarată valabilă pe cale

judecătorească.

Încheierea de

intabulare nr. c/1969 a fost anulată inițial prin Sentința civilă nr. 1218/1993

a Judecătoriei Sibiu, dispunându-se restabilirea stării anterioare de carte

funciară.

În temeiul acestei

sentințe, care nu era definitivă, s-a realizat intabularea prin Încheierea nr.

g/2007 pe numele reclamantei din prezenta cauză.

Însă soluția primei

instanțe a fost modificată în căile de atac, prin Decizia civilă nr. 319/1994 a

Tribunalului Sibiu, care a admis apelul și a schimbat soluția primei instanțe,

respingând acțiunea, soluție menținută în recurs prin Decizia civilă nr.

1060/1994 a Curții de Apel Alba Iulia.

Cu ocazia

soluționării acestui proces a fost analizat titlul statului, considerându-se că

acesta este Decretul nr. 177/1948, care nu a fost abrogat prin Decretul-Lege

nr. 126/1990, iar analiza asupra situației juridice a imobilului a vizat atât

terenul, cât și lăcașul de cult, instanța de recurs făcând aplicarea art. 37

din Decretul nr. 177/1948 potrivit căruia biserica și edificiile anexe aparțin

de drept comunității locale a cultului nou adoptat.

Într-un al doilea

dosar, ulterior, finalizat irevocabil prin Decizia civilă nr. 279/2009 a Curții

de Apel Alba Iulia, s-a admis acțiunea de rectificare a cărții funciare

formulată de B.O. R. – L. II, s-a dispus din nou rectificarea intabulării în CF

Sibiu, în sensul anulării Încheierii nr. g/2007, a radierii dreptului de

proprietate de pe numele reclamantei din prezenta cauză și restabilirea

situației anterioare, în sensul reintabulării dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu pe numele pârâtei din prezenta cauză, reintabulare care s-a

realizat prin Încheierea nr. f/2009.

Pe cale

reconvențională, în cadrul acestui proces s-a solicitat de către reclamanta din

prezenta cauză, constatarea nulității Încheierii de intabulare nr. c/1969,

restabilirea situației anterioare de carte funciară prin redobândirea dreptului

de proprietate asupra imobilelor înscrise în CF Sibiu, cererea fiind respinsă

cu motivarea că legalitatea înscrierii în cartea funciară a fost statuată prin

Decizia civilă nr. 319/1994, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr.

1060/1994 a Curții de Apel Alba Iulia, iar aceste aspecte au fost soluționate

în mod irevocabil, neputând fi ignorate de terți pe motiv că nu au participat

în acel proces, chiar și în condițiile în care Decretul nr. 177/1948 a fost

abrogat prin Legea nr. 489/2006.

Urmare a acestei

ultime judecăți s-a dispus reintabularea dreptului de proprietate asupra

imobilelor care fac obiectul CF Sibiu în favoarea P.O.R. L. II, fiind corectă

concluzia instanței de apel că admiterea capătului de cerere privind obligarea

pârâtei de a recunoaște dreptul de proprietate al reclamantei, este

condiționată de anularea Încheierii de intabulare nr. f/2009, ca ultimă

înregistrare asupra dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilului în

litigiu, anulare care nu face obiectul dosarului de față.

Înalta Curte constată

că s-a stabilit irevocabil prin Decizia civilă nr. 279/2009 a Curții de Apel

Alba Iulia că nu poate fi admisă cererea reconvențională, formulată de către

B.R.U. cu R.G.-C. Sibiu L., în contradictoriu cu reclamanta B.O. R. - P.L. II,

având ca obiect constatarea nulității Încheierii de carte funciară nr. c/1969

și restabilirea situației anterioare de carte funciară, motivată de

împrejurarea că Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Legea nr. 489/2006.

Prin urmare, în acea cauză instanța a făcut aplicarea Legii nr. 489/2006, lege

care constituie temei juridic și în cauza de față.

Astfel, în Decizia

civilă nr. 279/2009 a Curții de Apel Alba Iulia, instanța și-a motivat soluția

prin raportare la condițiile de legalitate impuse de legea în vigoare la data

realizării înscrierii în cartea funciară, când era în vigoare Decretul nr.

177/1948, cât și față de soluția irevocabilă pronunțată în primul dosar,

soluționat prin Decizia civilă nr. 1060/1994 a Curții de Apel Alba Iulia, care

a confirmat, de asemenea, că încheierea de intabulare nr. c/1969 este legală,

față de opțiunea enoriașilor, exprimată prin referendum (care se referea la

voința acestora privind lăcașul de cult) care nu contravine legii.

Asupra elementelor de

identitate pe care le presupune analiza autorității de lucru judecat, Înalta

Curte, comparând petitele cererii de față cu cererea reconvențională a cărei

judecată s-a finalizat prin Decizia civilă nr. 279/2009 a Curții de Apel Alba

Iulia, constată următoarele:

În ceea ce privește

identitatea de părți și obiect, aceasta rezultă fără dubii din lecturarea celor

două cereri, care au aceleași părți cu calități similare, iar obiectul îl

constituie constatarea nulității Încheierii de carte funciară nr. c/1969.

Sub aspectul

identității de cauză, cererea reconvențională s-a întemeiat pe dispozițiile

art. 480 C. civ., fiind respinsă cu motivarea că Decretul nr. 177/1948 a fost

abrogat prin Legea nr. 489/2006, iar cea de-a doua acțiune, ce face obiectul

prezentei cauze, s-a întemeiat pe art. 480, 481, 616 C. civ. și pe Legea nr.

489/2006.

Având în vedere că

dispozițiile Legii nr. 489/2006 constituie norme speciale, care se aplică cu

prioritate față de dispozițiile C. civ., ca normă de drept generală, în temeiul

principiului

"

specialia generalibus

derogant

"

-

"

norma generală derogă

de la cea specială

"

, Înalta Curte constată că și temeiul juridic din

acțiunea de față este același cu cel al cererii reconvenționale care a format

obiectul Dosarului nr. 706/306/2008 al Curții de Apel Alba Iulia, respectiv

dispozițiile Legii nr. 489/2006, la care ambele instanțe au făcut referire în

considerentele hotărârilor pronunțate.

În ceea ce privește

întinderea obiectului față de care a acționat autoritatea de lucru judecat, în

sensul de a determina dacă aceasta vizează numai terenul sau și lăcașul de cult

și casa parohială, edificate pe teren, Înalta Curte constată următoarele:

Fiind pus în discuție

aspectul includerii în autoritate de lucru judecat și a lăcașului de cult și a

casei parohiale edificate pe teren în această etapă procesuală,

reclamanta-recurentă a menționat că aceste edificii nu sunt afectate de

autoritate de lucru judecat deoarece au fost notate în cartea funciară printr-o

altă Încheiere, nr. b, după 8 ani de la înregistrarea realizată prin Încheierea

nr. c/1969.

Cu toate acestea, se

observă că instanța de apel a avut în vedere existența autorității de lucru

judecat cu privire la întregul imobil, teren și construcție, sens în care a

admis apelurile pârâtei și intervenientei și a respins în tot acțiunea,

menținând dispozițiile sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor,

inclusiv pe cea privind autoritatea de lucru judecat.

Această concluzie

este susținută și de considerentele deciziei recurate care a motivat că

"

pârâta a devenit

proprietară asupra imobilului în întregul său - teren și construcții - prin

Încheierea nr. c/1969, (…) hotărârea instanței de fond este contradictorie,

întrucât, pe de o parte admite excepția autorității de lucru judecat în ceea ce

privește revendicarea terenurilor înscrise sub A+4-5, iar, pe de altă parte,

reține că acțiunea reclamantei este întemeiată sub aspectul construcțiilor -

lăcaș de cult și case parohiale, notate sub A+5, pe motiv că aceste bunuri au

fost preluate abuziv de Statul Român în temeiul Decretului nr. 358/1948 și

atribuite Bisericii Ortodoxe

"

.

S-a considerat că

"

nu se pot stabili

situații juridice diferite cu privire la teren și la construcție, (…). Chiar

dacă construcțiile au fost notate doar în anul 1977, este evident că în baza Decretului

nr. 358/1948 a fost preluat întregul imobil - teren și construcție. (…) Or,

atâta timp cât instanța a reținut că există autoritate de lucru judecat cu

privire la Încheierea nr. c/1969 (cu privire la schimbarea de denumire), nu

este posibil a se analiza valabilitatea aceleiași încheieri cu privire la

construcții, decât prin încălcarea propriului raționament juridic

"

.

Înalta Curte

consideră că o astfel de motivare susține concluzia că excepția autorității de

lucru judecat privește și construcțiile edificate pe teren.

Un alt argument în

susținerea acestei concluzii se regăsește în conținutul Încheierii de

intabulare nr. c/1969 care formează obiectul celor două cauze. Această

încheiere se referă la proprietarul imobilului înscris în cartea funciară Sibiu

A + 2, iar în foaia de avere din cartea funciară Sibiu sunt evidențiate atât

terenul, cât și construcția. Deși construcția a fost intabulată în anul 1977,

acest fapt apare ca lipsit de relevanță juridică, cât timp construcția exista

pe teren încă din anul 1945, iar la momentul verificării legalității Încheierii

de intabulare nr. c/1969, prin Decizia civilă nr. 1060/1994, respectiv nr.

279/2009, ambele ale Curții de Apel Alba Iulia, construcția era intabulată și

făcea obiectul cărții funciare la care se referea încheierea de intabulare

atacată.

Mai mult, se observă

că, în cele două procese anterioare, în care a fost analizată legalitatea

Încheierii de intabulare nr. c/1964, s-a făcut referire atât situația juridică

a terenului, cât și a construcției (lăcaș de cult și casă parohială), astfel

cum s-a arătat anterior.

Prin urmare, existând

identitate de părți, obiect și cauză, între cele două acțiuni, conform

cerințelor art. 1201 C. civ., soluția instanței de apel este corectă și urmează

a fi păstrată.

Recurenta aduce

critici deciziei din apel și în ceea ce privește modul de soluționare a

aspectelor de fond, invocând greșita aplicare a legii, prin trimiterile pe care

instanța de apel le-a făcut la texte legale despre care se susține că au fost

abrogate prin Legea cultelor nr. 489/2006, la faptul că Decretul nr. 358/1948

nu ar fi constituit titlul de proprietate pentru pârâtă deoarece se referea

numai la scoaterea cultului greco-catolic în afara legii, la faptul că numărul

credincioșilor nu constituie un mod de dobândire a proprietății din moment ce

trecerea la ortodoxism s-a realizat printr-un abuz, abuz care nu permite

aplicarea principiului stabilității raporturilor juridice.

Înalta Curte nu poate

reanaliza aceste aspecte pe calea recursului deoarece, astfel cum s-a menționat

anterior, acestea au fost antamate în cuprinsul Deciziei civile nr. 279/2009 a

Curții de Apel Alba Iulia, față de care s-a reținut existența autorității de

lucru judecat, ceea ce ar însemna repunerea în discuție a unor chestiuni care

au fost deja soluționate în mod irevocabil într-o altă cauză, ceea ce nu este

permis.

Recurenta invocă și

împrejurarea că, prin Dispoziția nr. 2050/2009 emisă în temeiul legilor de

reparație pentru imobilele naționalizate de stat, i-a fost recunoscută

calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri pentru terenul alăturat care,

în opinia sa, a avut același regim juridic cu terenul în litigiu, deci,

implicit, i-a fost recunoscută calitatea de fostă proprietară de către unitatea

deținătoare, în timp ce instanțele de judecată refuză să îi recunoască un

astfel de drept asupra imobilului în litigiu.

Înalta Curte

apreciază că această apărare constituie un argument de analogie, care, chiar

dacă ar fi consfințită cu caracter irevocabil într-o altă procedură legală, nu poate

înlătura forța obligatorie a hotărârii judecătorești față de care s-a reținut

autoritatea de lucru judecat pentru imobilul în litigiu.

Pentru același

argument, acela al incidenței autorității de lucru judecat, Înalta Curte

consideră că nu se impunea admiterea cererii de suspendare a prezentei cauze

până la soluționarea Dosarului nr. 4130/2009 prin care se solicitase

constatarea nulității aceleiași încheieri pentru un alt motiv de nulitate.

Aceasta deoarece o eventuală diferență de obiect juridic pe care reclamanta o

invoca față de alt dosar nu ar fi avut înrâurire asupra lipsei unei astfel de

diferențe de obiect față de prezenta cauză.

Pronunțarea asupra

excepției autorității de lucru judecat pe primul capăt de cerere, datorită

caracterului peremptoriu al aceste excepții, face imposibil de analizat orice

aspecte de fond ale cauzei, motiv pentru care au fost corect respinse cererile

de probatorii solicitate de reclamantă în fond și apel.

În considerarea

acelorași motive care au dus la respingerea recursului, urmează a fi respinsă

cererea de intervenție în interesul recurentei-reclamante formulată de

Arhiepiscopia M.B.R.U. cu R.G.-C., deoarece motivarea acesteia sprijinea

argumentele recurentei în scopul admiterii recursului, argumente care au fost

apreciate ca nefondate.

Astfel fiind, Înalta

Curte va respinge recursul formulat, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ.

Văzând prevederile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă la plata

sumei de 1800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către

intimata-intervenientă Arhiepiscopia O. Sibiu, la solicitarea acesteia,

dovedită cu chitanța depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului, ca nefondată.

Respinge recursul

declarat de reclamanta P.R.U. cu R.-P. G.-C. L. împotriva Deciziei nr. 76/A din

6 mai 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Respinge cererea de

intervenție în interesul recurentei-reclamante formulată de Arhiepiscopia

M.B.R.U. cu R.G.-C..

Obligă pe recurenta-reclamantă

la plata sumei de 1800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către

intimata-intervenientă Arhiepiscopia O. Sibiu.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 2 decembrie 2011.