ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 778/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 778/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

cauzei de față, reține următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului Sibiu la data de 15 decembrie 2011, sub nr. 8108/85/2011,

reclamanta SC M.H. SRL Sibiu a chemat în judecată pe pârâții SC O.I. SRL Sibiu,

O.I. și O.I., solicitând instanței să-i oblige pe aceștia să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 278 mp care face parte

din imobilul în suprafață totală de 1.970 mp, aflat în proprietatea sa, care a

fost înscris inițial în C.F. care ulterior dezmembrării a fost înscris în topo

nou, în suprafață de 1.799 mp și nr. topo nou, în suprafață de 171 mp.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1983, în cadrul ședinței Comitetului

executiv al Consiliului Popular al municipiului Sibiu, înregistrată din 18

iunie 1983, s-a aprobat schița de dezmembrare a imobilului în suprafață de

9.704 mp înscris în C.F. Sibiu, în 2 imobile cu numere topografice nou formate,

respectiv - Piața 1 Mai și construcții = 9.112 mp și - construcții și teren =

592 mp.

Prin aceeași schiță

de dezmembrare, imobilul de 592 mp a fost dezmembrat în alte 2 imobile cu nr. top

nou formate, respectiv - apartament nr. 1 în proprietatea I.C.M.J. și -

apartament nr. 2 în proprietatea Statului român.

În urma dezmembrării,

prin Încheierea nr. 3237/1983 a Notariatului de stat, imobilul a fost înscris

în C.F. Sibiu în proprietatea Statului român, cu drept de administrare

operativă în favoarea I.C.M. a Județului Sibiu, având părți comune indivize

înscrise în C.F. colectivă Sibiu din terenul clădit și neclădit de 592 mp, în

cotă-parte de 80/100.

Ulterior, prin schița

de dezmembrare din iunie 1993, efectuată de SC C. SRL - atelier de proiectare,

imobilul înscris în C.F. Sibiu - teren în suprafață de 9.112 mp - a fost

dezmembrat în 2 imobile cu nr. top nou formate - teren în suprafață de 8.430 mp

în proprietatea Statului român - în administrarea operativă a Administrației

piețelor și - teren în suprafață de 682 mp în proprietatea Statului român.

A susținut

reclamanta că, urmare faptului că imobilul înscris în C.F. cu nr. top nou

format (teren în suprafață de 682 mp) și imobilul înscris în C.F. (teren în

suprafață de 1.288 mp, aflat în proprietatea Statului român și în

administrarea operativă a I.H.R. Sibiu), formau o singură proprietate, SC R. SA

Sibiu a solicitat unificarea celor două imobile într-o singură Carte funciară

în suprafață totală de 1.970 mp

Prin Încheierea nr. 9214/1993,

fostul Notariat de Stat a dispus: unificarea imobilelor înscrise în C.F. Sibiu,

teren de 682 mp adus din C.F. Sibiu, într-un singur corp funciar, în C.F.

Sibiu; schimbarea ramului de cultură a imobilului înscris în C.F. din grădină

în teren de construcție; notarea faptului că pe terenul înscris în C.F., teren

de 1.970 mp, s-a construit o carmangerie și în curte 1 garaj, 1 depozit de

carburanți, 2 barăci metalice; întabularea dreptului de proprietate asupra

întregilor construcții de pe terenul înscris în C.F. Sibiu, cu titlu de drept

construire și în condițiile Legii nr. 15/1990, în favoarea SC R. SA Sibiu.

Prin Certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 23

noiembrie 1993 de către Consiliul Județean Sibiu în temeiul Legii nr. 15/1990,

s-a recunoscut în proprietatea exclusivă a SC R. SA Sibiu suprafața de 23.104

mp, suprafața în cotă-parte indiviză fiind de 1.278 mp.

A mai arătat reclamanta

că pe latura de N-E a imobilului aparținând SC R. SA se află imobilul

"C.C.C." care a aparținut SC C. SA Sibiu (societate comercială cu

capital de stat), imobil înscris în C.F. Sibiu, având cotă-parte indiviză de

473,6 mp (80/100) din terenul total de 592 mp înscris în C.F. colectivă Sibiu;

astfel cum rezultă din procesele-verbale încheiate între vecini, delimitarea

dintre cele două imobile aparținând SC R. SA și SC C. SA s-a realizat prin

gard-zid.

Entitatea

patrimonială de sine stătătoare C.C.C. a făcut obiectul Contractului de

asociere în participațiune din 30 aprilie 1998 încheiat între SC C. SA și SC

O.I. SRL, reprezentată de asociat unic O.I.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 29 decembrie 1998, S.C.Construcții S.A. a vândut

ansamblul activelor societății, înscrise în C.F. Sibiu, către SC O.I. SRL,

suprafața de teren pe care este amplasat activul vândut fiind identificată ca

având o suprafață de 476 mp.

Parte din ansamblul

imobiliar aferent activului, respectiv fundații, ziduri, planșee și parțial

branșamente de utilități, înscrise în C.F. colectivă Sibiu, este în

coproprietate cu averea corpului funciar cu destinația de locuințe, corp

funciar situat în același corp de clădire, dar cu accese și întrebuințări

separate, astfel cum rezultă din documentația întocmită în 1998 în vederea

vânzării activului SC C. SA, conform căreia suprafața totală a terenului pe

care este situat activul este de 476 mp, suprafața construită este de 454 mpiar

suprafața căii de transport și depozitare este de 22 mp.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 21 august 2002, G.M.F., în calitate de administrator și

director al SC R. SA,. a vândut către SC E.I.I. SRL Sibiu, întregul imobil

construcții și teren în suprafață totală de 1.970 mp, înscris în C.F. Sibiu.

Prin Încheierea de

întabulare nr. 8172 din 22 august 2002 s-a întabulat dreptul de proprietatea

asupra imobilului mai sus menționat în suprafață de 1.970 mp în favoarea SC

E.I.I. SRL Sibiu.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 2002, Ș.A., în calitate de asociat unic al SC

E.I.I. SRL, în numele SC E.I.I. SRL a vândut către SC M.H. SRL. Sibiu, întregul

imobil compus din construcții și teren în suprafață totală de 1.970 mp, înscris

în C.F., Sibiu.

Prin Încheierea de

întabulare nr. 11658 din 21 noiembrie 2002 s-a întabulat dreptul de

proprietatea asupra imobilului mai sus menționat în suprafață de 1.970 mp în

favoarea SC M.H. SRL Sibiu.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 30 septembrie 2004, O.M., în calitate de asociat unic al SC

M.H. SRL a vândut lui Ș.A. întregul imobil compus din construcții și teren în

suprafață totală de 1.970 mp, înscris în C.F. Sibiu.

Prin Încheierea de

întabulare nr. 9722 din 31 septembrie 2004 s-a întabulat dreptul de

proprietatea asupra imobilului mai sus menționat în suprafață de 1.970 mp în

favoarea lui Ș.A.

La rândul său, Ș.A. a

vândut, prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 septembrie 2004, către T.I.

cota de 1/2 din imobilul, compus din construcții și teren, în suprafață totală

de 1.970 mp, înscris în C.F. Sibiu, iar prin încheierea din 07 octombrie 2004,

s-a întabulat dreptul de proprietatea asupra cotei de 1/2 din imobilul mai sus

menționat în favoarea numișilor TI. și T.K.A.I.

Prin actul de

dezmembrare autentificat din 19 ianuarie 2007, Ș.A. și O.M., în calitate de

singuri asociați ai SC M.H. SRL, au convenit dezmembrarea imobilului înscris în

C.F. Sibiu, 1.288 mp, 682 mp în 2 corpuri funciare distincte, respectiv imobilul

cu nr. top nou format - teren în suprafață de 1.799 mp și imobilul cu nr. top

nou format - teren în suprafață de 171 mp.

A mai arătat

reclamanta că în anul 2003 SC O.I. SRL a chemat în judecată Statul Român, prin

Primăria Sibiu, solicitând rectificarea suprafeței imobilului înscris în C.F.

Sibiu de la 592 mp la 870 mp, acțiunea fiind admisă deși Statul nu mai era

proprietar al imobilului învecinat, el fiind transmis la S.C. Resib S.A. iar

apoi înstrăinat lui S.C. Medieval Hotel.

În urma admiterii

acțiunii în vederea stabilirii liniei de graniță între imobilele proprietatea

pârâților SC O.I. SRL, O.I. și soția O.I. în suprafață de 870 mp, înscrise în C.F.

Sibiu, și imobilul aflat în proprietatea indiviză a reclamantei în suprafață

totală de 1.970 mp, înscris în C.F., pârâții au intrat în posesia suprafeței de

278 mp pe considerente care au vizat existența unei linii de graniță ce a fost stabilită

într-un dosar în care proprietarul fondului vecin, respectiv SC M.H. SRL nu a

figurat ca parte.

Pârâții SC O.I. SRL

Sibiu, O.I. și O.I. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea

acțiunii.

Aceștia au

invocat excepția puterii lucrului judecat, în susținerea căreia au arătat că

prin sentința civilă nr. 414 din 31 ianuarie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 10016/2004,

Judecătoria Sibiu a admis acțiunea pe care au promovat-o împotriva SC M.H. SRL

Sibiu și a stabilit linia de hotar între imobilele aflate în proprietatea

părților.

Prin încheierea din

data de 21 iunie 2012, excepția invocată de pârâți a fost respinsă, prima

instanță reținând că obiectul acțiunii pendente(revendicare imobiliară)

este diferit de cel din Dosarul nr. 10016/2004 în care a fost pronunțată

sentința civilă nr. 414/2006 (grănițuire) și că, în principiu, hotărârea de

grănițuire nu are autoritate de lucru judecat într-o acțiune în revendicare

ulterioară.

Prin sentința civilă nr.

661/2013, Tribunalul Sibiu a respins cererea de chemare în judecată,

reținând, în esență, că reclamanta este proprietara imobilelor

înscrise în C.F. în suprafață de 1.799 mp în suprafață de 171 mp.

Imobilul înscris în C.F.

Sibiu, (apartament 1 și 80/100 părți din terenul de 870 mp), este în proprietatea

pârâtei SC O.I. SRL Sibiu, iar imobilele din C.F. Sibiu, apartament 1 și 25,90 mp

teren, C.F. Sibiu, - apartament 2 și 25,40 mp teren, C.F. și 28,53 mp teren, C.F.,

Sibiu, apartament IV și 39,11 mp din terenul de 870 mp, sunt în proprietatea

pârâților O.I. și O.I.

A arătat Tribunalul

Sibiu că între părți a existat un litigiu de grănițuire. Prin sentința civilă nr.

414/2006 a Judecătoriei Sibiu, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 541/2007 a

Curții de apel Alba Iulia, a fost admisă, în parte, acțiunea civilă introdusă

de reclamanții SC O.I. SRL Sibiu, O.I. și O.I., în contradictoriu cu

pârâta SC M.H. SRL Sibiu, în sensul stabilirii liniei de graniță între

imobilele înscrise în C.F. Sibiu - proprietatea reclamanților din acel proces și

imobilul înscris în C.F. de 1.970 mp care aparținea SC M.H. SA Sibiu, pe

aliniamentul A-B, din raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic M.D.,

unde pct. A este situat pe latura dinspre Piața Teatrului, iar pct. B pe latura

dinspre str. L.B.

Stabilirea liniei de

graniță în litigiul anterior s-a făcu în urma unor analize complexe ale

operațiunilor de carte funciară efectuate începând cu anul 1983 cu privire la

imobilele în litigiu. Practic operațiunea de grănițuire a fost urmarea

stabilirii situației juridice a porțiunii de teren revendicate în prezentul

litigiu, linia de graniță stabilită fiind consecința directă a stabilirii dreptului

de proprietate al părților asupra suprafeței revendicate în prezentul litigiu.

Astfel, prin Decizia civilă

nr. 541/2007, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia au fost analizate

drepturile părților asupra acestei suprafețe de teren și s-a făcut o comparare

a titlurilor lor de proprietate, dându-se preferință titlului pârâților.

Motivele invocate în prezentul litigiu ca motive de revendicare a suprafeței de

teren din litigiu, au fost avute în vedere și analizate în acel proces iar stabilirea

graniței pe aliniamentul avut în vedere de sentința civilă nr. 414/2006 a

Judecătoriei Sibiu este consecința directă a situației juridice reținute pentru

parcela de teren în litigiu, respectiv a faptului că ea aparține pârâților. În

aceste condiții, chiar dacă formal, în raport de obiectul diferit al acțiunii,

în mod strict juridic nu se poate reține existența autorității de lucru

judecat, considerentele hotărârii menționate referitoare la chestiunile deduse

judecății în litigiul soluționat irevocabil prin Decizia nr. 541/2007, se impun

în prezenta cauză iar problemele juridice deja dezlegate nu mai pot fi repuse

în discuție.

A reținut Tribunalul

Sibiu că, prin acțiunea formulată, reclamanta nu a solicitat anularea vreunei

operațiuni de carte funciară, ci practic a reluat motivele pentru care în

procesul de grănițuire a solicitat stabilirea graniței pe un aliniament care să

includă și suprafața de teren revendicată prin prezenta acțiune. Aceste motive

nu pot justifica admiterea acțiunii în revendicare întrucât sentința civilă nr.

414/2006 a Judecătoriei Sibiu, devenită irevocabilă, a stabilit implicit

dreptul pârâților asupra suprafeței de teren în litigiu, iar de la acel moment

nu a intervenit nicio schimbare semnificativă în situația de carte funciară. În

prezentul litigiu instanța nu poate da o altă interpretare sau forță juridică

actelor și operațiunilor juridice referitoare la imobilele din cauză,

interpretare care să contravină celor deja stabilite printr-o hotărâre

judecătorească anterioară pronunțată între aceleași părți. În hotărârile de

grănițuire au fost analizate schița de dezmembrare aprobată în ședința

Comitetului executiv al Consiliului Popular al municipiului Sibiu din data de

18 iunie 1983, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor emis la data de 23 noiembrie 1993 de către Consiliul Județean

Sibiu, sentința civilă nr. 7355/2003 a Judecătoriei Sibiu și toate operațiunile

juridice arătate în prezenta acțiune precum și efectele acestor acte și ale operațiunilor

de carte funciară.

A arătat, de

asemenea, tribunalul că deși, în principiu, dacă nu se reține existența

autorității de lucru judecat considerentele hotărârii nu se impun într-un alt

litigiu între părți, în speță există o situație particulară generată de faptul

că stabilirea graniței a impus în prealabil stabilirea întinderii dreptului de

proprietate al părților asupra terenului și, în acest fel, și aceste

considerente au intrat puterea lucrului judecat, ele fiind decisive pentru

susținerea dispozitivului hotărârii de grănițuire, iar consecința o constituie

faptul că în prezenta cauză nu se pot reține argumente care să contrazică

hotărârea anterioară pronunțată între aceleași părți.

Verificând dacă

pârâții ocupă vreo porțiune de teren din cel al reclamanților, așa cum este el

conturat prin granița stabilită prin sentința civilă nr. 414/2006, tribunalul a

concluzionat, pe baza raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul M.V.

că, în raport de granița stabilită prin sentința civilă nr. 414/2006 a

Judecătoriei Sibiu, pârâții nu ocupă teren din imobilul reclamantei.

În raport de considerentele

expuse, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 480 C. civ.,

astfel că cererea de chemare în judecată a fost respinsă, iar reclamanta a fost

obligată la 3.500 lei cheltuieli de judecată către pârâți.

Apelul declarat de

reclamanta SC M.H. SRL împotriva sentinței civile nr. 661/2013 pronunțată de

Tribunalul Sibiu a fost respins prin Decizia civilă nr.

68 din 10 octombrie 2013,

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă,

apelanta - reclamantă

fiind obligată la plata către intimații - pârâți O.I. junior, O.M.M., O.I. și SC

O.I. SRL a sumei de 6.675 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în

apel.

Pentru a decide

astfel, examinând criticile și apărările formulate, curtea de apel a

reținut că apelanta - reclamantă, care a criticat sentința instanței de fond susținând

că în mod greșit a fost reținută puterea de lucru judecat a hotărârii de

grănițuire (întrucât există diferențe esențiale între cele două tipuri de

acțiuni), este în eroare cu privire la ceea ce a reținut tribunalul, și

aceasta deoarece excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă la

judecata în primă instanță, prin încheierea de ședință din data de 21

iunie 2012, soluție care este corectă, față de lipsa de identitate în

ceea ce privește obiectul cererilor de chemare în judecată analizate.

A apreciat

instanța de apel că tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ. nu

poate fi reținută nici față de dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr.

7355/2003 a Judecătoriei Sibiu, care a avut ca obiect rectificare de carte

funciară, nici față de dosarul în care s-a pronunțat sentința nr. 414/2006 a

Judecătoriei Sibiu, care a avut ca obiect stabilirea liniei de graniță,

obiectul dosarelor fiind esențialmente diferit.

Prin urmare, motivele

de apel prin care au fost relevate deosebirile dintre acțiunea în grănițuire și

cea în revendicare nu au fost primite, curtea de apel apreciind că acestea nu

conțin critici concrete aduse sentinței apelate.

S-a arătat că ceea ce

a reținut Tribunalul Sibiu și a constituit motiv de respingere a acțiunii în

revendicare a fost puterea lucrului judecat a aspectelor reținute în sentința

nr. 414/2006 pronunțată de Judecătoria Sibiu, prin care instanța a analizat titlurile

de proprietate prezentate de părți și operațiunile juridice efectuate în cartea

funciară și că, sub acest aspect, hotărârea Tribunalului Sibiu este legală

și temeinică.

Astfel, prin Decizia civilă

nr. 541/2007 pronunțată în Dosarul nr. 1995/85/2006, Curtea de Apel Alba Iulia

(ca instanță de recurs) a reținut, cu putere de lucru judecat că dreptul de

proprietate asupra terenului de 870 mp (conform sentinței nr. 7355/2003 a

Judecătoriei Sibiu), aparține reclamantei din acel dosar - SC I. SRL. Cum

sentința nr. 7355/2003 a Judecătoriei Sibiu a fost întabulată în cartea

funciară, aceasta este opozabilă erga omnes și face dovada deplină a dreptului

de proprietate pretins de SC O.I. SRL, O.I. și O.I.

De asemenea, s-a reținut

că sentința nr. 7355/2003, sus-menționată, a intrat în puterea de lucru

judecat cu privire la înscrierile din cartea funciară și este opozabilă pârâtei

SC M.H. SRL (reclamantă în prezentul dosar), chiar dacă nu a fost parte în acel

litigiu.

În continuare, prin Decizia

nr. 541/2007, Curtea de Apel Alba Iulia a analizat schița din anul 1983 și

a reținut că aceasta, împreună cu sentința nr. 7355/2003 a Judecătoriei Sibiu

au materializat în mod irevocabil dreptul de proprietate al recurenților

(pârâți în prezentul dosar) cu privire la terenul în litigiu. De asemenea, au

fost analizate operațiunile de carte funciară efectuate în Cartea funciară 9811

Sibiu și C.F. Sibiu, instanța de recurs reținând justețea și legalitatea

sentinței primei instanțe, care a fost menținută.

Mai mult, instanța de

recurs a analizat titlul de proprietate exhibat de pârâta (în prezenta cauză

reclamanta) SC M.H. SRL, reținând că este un act administrativ care, chiar

întabulat fiind, nu poate avea o valoare mai mare decât sentința de partajare a

imobilului în cele două corpuri funciare distincte, ca efect al actului de

dezmembrare din anul 1983, precum și sentința intrată în puterea lucrului

judecat și întabulată în cartea funciară, prin care pârâții și-au rectificat

suprafața de carte funciară.

Așadar, instanțele

anterioare au analizat titlurile de proprietate ale părților, întrucât în speță

nu era posibilă trasarea unei linii de graniță fără ca în prealabil să se

determine întinderea drepturilor de proprietate invocate de părțile litigante. În

acest context, în mod firesc toate considerentele Deciziei civile nr. 541/2007,

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, explică dispozitivul hotărârii și

se reflectă în acesta, linia de graniță între cele două imobile învecinate

fiind stabilită în urma analizei titlurilor de proprietate exibate de părți.

A apreciat

instanța de apel că apelanta - reclamantă nu poate invoca inopozabilitatea

sentinței nr. 7355/2003, pronunțată de Judecătoria Sibiu, prin care suprafața

parcelei a fost rectificată de la 592 la 870 mp, deoarece la acel moment nr. top

rectificat se învecina cu nr. top X, care era proprietatea Municipiului Sibiu,

pârât chemat în judecată, iar nu cu nr. top Y, proprietatea SC M.H. SRL; prin

urmare, nu era necesară chemarea ei în judecată în litigiul prin care s-a

rectificat suprafața de carte funciară.

S-a mai arătat că, în

cadrul suplimentului la expertiză efectuat în fața instanței de fond de către

expertul M.V., s-a menționat că teren a rezultat din dezmembrarea

efectuată prin Încheierea nr. 2553/1983 (planul topografic atașat încheierii

fiind prezentat în anexa nr. 6 a expertizei și în planșa anexă a suplimentului)

iar rectificarea efectuată prin sentința nr. 7355/2003 a Judecătoriei Sibiu a

avut în vedere schița de C.F. din Încheierea de întabulare nr. 2553/1983. Or,

toate aceste operațiuni de carte funciară au fost analizate de instanțe în Dosarul

nr. 1995/85/2006, având ca obiect grănițuire, instanța de recurs reținând în

mod irevocabil valabilitatea dezmembrării efectuate în anul 1983 și a

operațiunilor ulterioare care s-au bazat pe această dezmembrare.

Deși este real că

reclamanta SC M.H. SRL nu a fost parte în litigiul în care Judecătoria Sibiu a

pronunțat sentința nr. 7355/2003, iar în cadrul Dosarului nr. 1995/85/2006

părțile și-au disputat linia de graniță între terenurile limitrofe (astfel că

nu se pune problema excepției autorității lucrului judecat, ca excepție de

fond, peremptorie și absolută, în condițiile art. 166 C. proc. civ.), nu

poate fi ignorată puterea lucrului judecat a aspectelor constatate în mod

irevocabil prin hotărârile judecătorești anterioare, inclusiv constatările

efectuate de experți în cadrul rapoartelor de expertiză ce au stat la baza

hotărârilor judecătorești și au fost omologate prin acestea.

A apreciat

instanța de apel că dacă s-ar ignora puterea de lucru judecat a acestor

hotărâri (cu precădere a Deciziei nr. 541/2007 a Curții de Apel Alba Iulia, în care

au fost analizate titlurile părților), s-ar anula efectul unei judecăți, ceea

ce ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 alin.

(1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care presupune inclusiv

executarea hotărârilor judecătorești definitive.

Prin urmare, odată ce

printr-o hotărâre anterioară irevocabilă s-a recunoscut că „schița de

dezmembrare din 1983 și sentința nr. 7355/2003 au materializat irevocabil

dreptul de proprietate al recurenților” (pârâți în cadrul acestui litigiu) și

că titlul de proprietate deținut de aceștia este preferabil titlului de

proprietate deținut de antecesoarea reclamantei SC M.H. SRL, care este un act

administrativ ce nu poate avea o forță juridică mai mare decât sentința

irevocabilă de partajare a imobilului, aceste aspecte nu mai pot fi repuse în

discuție în prezentul dosar, căci a interpreta altfel puterea lucrului judecat,

înseamnă a garanta drepturi teoretice și iluzorii.

A reținut, de

asemenea, instanța de apel că, în cauza Amurăriței contra României (§

31-38), C.E.D.O. a reținut că instanțele trebuie sa țină cont chiar și de

constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare finalizate prin

hotărâri definitive și să nu le mai repună în discuție într-o nouă procedură,

ba mai mult, în funcție de particularitățile cauzei, trebuie să analizeze și

posibilitatea ca în anumite situații, constatările din hotărârile judecătorești

să poată fi opuse și terților.

Prin urmare, așa cum

a constatat Tribunalul Sibiu, titlurile părților nu mai pot fi supuse

dezbaterii contradictorii a altor instanțe cu privire la aspectele care au fost

deja tranșate în mod irevocabil prin hotărârile judecătorești anterioare; a

analiza încă o dată întinderea dreptului de proprietate recunoscut pârâților O.

prin hotărâri judecătorești irevocabile înseamnă a aduce atingere nu numai

securității raporturilor juridice, element esențial al preeminenței dreptului,

ci și dreptului de proprietate al acestora, garantat de art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenție.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

reclamanta SC E.I.R. SRL (fostă SC M.H. SRL, Sibiu), solicitând admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei atacate și, pe cale de consecință,

admiterea apelului declarat de aceasta împotriva sentinței civile nr. 661 din 30

mai 2013, pronunțată de Tribunalul Sibiu și admiterea cererii de

chemare în judecată în sensul obligării pârâților să-i lase în deplină

proprietate și posesie, în principal, suprafața de 278 mp, iar în subsidiar,

suprafața de 134 mp; de asemenea, recurenta - reclamantă a solicitat obligarea

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prin cererea de

recurs s-a solicitat și suspendarea judecății recursului până la

soluționarea irevocabilă a acțiunii în anularea încheierii de întabulare

formulate în Dosarul nr. 17516/306/2013 al Judecătoriei Sibiu, cerere care a

fost respinsă de instanță pentru considerentele expuse în practicaua

deciziei.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a arătat că decizia atacată este nelegală întrucât instanța

a interpretat în mod greșit actele juridice deduse judecații, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ. (care constituie temeiul juridic al acțiunii în revendicare),

schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, sentința nr. 7355/2003

a Judecătoriei Sibiu având ca obiect rectificare de carte funciară și Decizia

nr. 541/2007 a Curții de Apel Alba Iulia, având ca obiect grănițuire.

De asemenea,

hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 39 din Legea nr. 7/1996,

în vigoare la data înregistrării procesului, și a art. 163 - 166 C. proc. civ.,

cu privire la autoritatea de lucru judecat și puterea lucrului judecat.

Astfel, a arătat

recurenta că în penultimul alineat din pagina 9 a deciziei recurate, în mod

greșit s-a reținut că ar fi fost în eroare întrucât prima instanță a respins

corect excepția autorității de lucru judecat față de Decizia nr. 541/2007 a

Curții de Apel Alba Iulia, care s-a pronunțat doar cu privire la stabilirea

graniței proprietăților.

Or, critica nu a

vizat soluția de respingere a autorității de lucru judecat, care îi era

favorabilă ci faptul că, deși această excepție a fost respinsă, tribunalul

a dat eficiență considerentelor Deciziei nr. 541/2007, pronunțată de

Curtea de Apel Alba Iulia.

A susținut

recurenta că, la pag. 1, alin. (4), din decizia instanței de apel s-a reținut

în mod greșit că litigiul în revendicare este tranșat irevocabil prin Decizia civila

nr. 541/2007 a Curții de Apel Alba Iulia, pronunțată în recurs, ca efect al

puterii de lucru judecat a sentinței nr. 7355/2003, pronunțată de

Judecătoria Sibiu, în rectificare de carte funciară, în condițiile în care în

dosarul de rectificare, în mod intenționat, s-a produs această eroare de către

pârâți, de conivență cu expertul topograf care în mod intenționat a identificat

greșit vecinătățile imobilele, tocmai pentru a evita chemarea recurentei în proces;

deși la data soluționării acțiunii în rectificare nu era vecină cu

imobilul pârâților, a dobândit această calitate imediat după pronunțarea

sentinței nr. 7355/2003 și a efectuării intabularii.

În opinia recurentei,

instanța de apel, ca și cea de fond ar fi trebuit să ignore în totalitate

cele două hotărâri judecătorești, respectiv sentința civilă nr. 7355/2003

pronunțată în rectificare de carte funciară și Decizia nr. 541/2007 a Curții de

Apel Alba Iulia, pronunțată în stabilirea liniei de graniță, acțiunea din

dosarul de grănițuire neavând niciun capăt de cerere în revendicare; pe

cale de consecință, instanțale de fond și apel ar fi trebuit să judece pe

fond acțiunea în revendicare.

Astfel, sentința civilă

nr. 7355/2003 nu trebuia luată în considerare, în temeiul art. 39 din Legea nr.

7/1996 iar Decizia nr. 541/2007 nu trebuia luată în considerare întrucât acțiunea

de grănițuire, care nu a fost însoțită de o cerere în revendicare, are

caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi.

A susținut recurenta

că în măsura în care ar fi soluționat pe fond acțiunea în revendicare, cele

două instanțe, pe baza probatoriului administrat, puteau să constate că pârâții

O. și SC O.I. SRL Sibiu nu justifică dreptul de proprietate pentru suprafața de

134 mp, pe care o ocupă din terenul înscris în top.

În continuare,

recurenta - reclamantă a expus considerații cu privire la admisibilitatea

pe fond a acțiunii în revendicare, în cuprinsul cărora a arătat că un aspect

câștigat cauzei este acela că sentința nr. 414/2006, pronunțată de Judecătoria

Sibiu, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 541/2007 a Curții de Apel Alba Iulia,

prin care s-a stabilit granița dintre imobilele aflate în proprietatea părților,

nu are „autoritate de lucru judecat”, față de acțiunea în revendicare pendente.

Aceasta a reluat

susținerile privitoare la obiectul cererilor de chemare în judecată din

dosarele în care au fost pronunțate sentința civilă nr. 7355/2003 a Judecătoriei

Sibiu și Decizia nr. 541/2007 a Curții de Apel Alba Iulia și la

caracterul declarativ al hotărârii date în cererile de grănițuire.

S-a arătat că prin

hotărârea de stabilire a liniei de hotar, instanței îi revine sarcina de a

trasa conturul liniei de hotar dintre proprietățile limitrofe, având ca premisă

verificarea identității hotarului actual (determinat prin semnele exterioare,

în măsura în care există) cu cel primordial, original, având ca finalitate

restabilirea, dacă este cazul, a situației de fapt existente la data generării

situației de vecinătate.

În schimb, în cazul

unei acțiuni în revendicare, dovada dreptului de proprietate se realizează prin

titlul de proprietate, respectiv prin compararea titlurilor de proprietate ale părților,

sau prin verificarea transferurilor succesive de proprietate și a

preferabilității titlurilor.

A conchis recurenta

că întrucât acțiunea în grănițuire are caracter declarativ, iar nu

constitutiv de drepturi, cel care se pretinde a fi titularul unui drept de

proprietate asupra suprafeței în litigiu, are posibilitatea promovării

ulterioare a unei acțiuni în revendicare, fără a i se opune autoritatea de

lucru judecat, pentru a se statua irevocabil asupra întinderii și limitelor

corecte ale loturilor învecinate.

Recurenta-reclamantă

a arătat că nu înțelege să formuleze, în prezenta cale de atac, critici

împotriva sentinței nr. 414/2006 a Judecătoriei Sibiu sau Deciziei nr. 541/2007

a Curții de Apel Alba Iulia, însă apreciază că, față de obiectul

cererilor de chemare în judecată, aceste hotărâri judecătorești nu prezintă

autoritate de lucru judecat față de prezenta acțiune (nici în privința

considerentelor).

În susținerea

acestei opinii a învederat că în faza procesuală a apelului a invocat mai multe

hotărâri judecătorești, ca practică judiciară, respectiv: Decizia nr. 66/R/1997

a Curții de Apei Brașov în care s-a reținut că puterea de lucru judecat nu

este operantă atât timp cât la soluționarea acțiunii în grănițuire s-a

invocat revendicarea unei porțiuni de teren și Decizia nr. 1571/1992 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în care s-a reținut că hotărnicia nu are

autoritate de lucru judecat în privința întinderii dreptului de proprietate al părților,

indiferent dacă hotarul a fost trasat prin bună învoială sau printr-o hotărâre

judecătoreasca limitată la acest scop.

S-a arătat, în

continuare, că deși s-a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condițiile autorității

de lucru judecat, într-un mod original s-a reținut existența unei

situații particulare iar în considerente au fost preluate argumentele rezultate

din sentința nr. 414/2006 a Judecătoriei Sibiu și Decizia nr. 541/2007 a Curții

de Apel Alba Iulia, care au fost pronunțate în litigiu de stabilire a liniei de

graniță.

Însă, reflectarea

considerentelor în dispozitivul unei hotărâri de grănițuire presupune

echipolența între motivarea instanței raportat la starea de fapt invocată și soluția

instanței vizând fixarea hotarului dintre proprietățile megieșe prin impunerea

unei linii de separație între acestea, iar nu stabilirea calității de

proprietar și întinderea drepturilor aferente, astfel cum s-a reținut în Decizia

nr. 6475/2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În opinia recurentei,

prima instanță a dat eficiență sentinței civile care a stabilit linia de graniță

deși în realitate nu a judecat pe fond acțiunea în revendicare, astfel că sunt

incidente sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Recurenta -

reclamantă a formulat și ample considerații cu privire la stabilirea

situației de fapt, la probele administrate și la interpretarea lor.

Astfel, a arătat că potrivit

extrasului de C.F. și numerelor topografice indicate în acțiune și la foaia de

avere de la punctele 2 și 3, este proprietara unei suprafețe de 1.970 mp,

respectiv 1.799 mp și 171 mp; aceste suprafețe s-au transmis prin acte

autentice începând cu anul 1993, devoluțiunea de C.F. începând din anul

1967.

Conform contractului

de vânzare cumpărare la data de 21 noiembrie 2002, a intabulat dreptul de

proprietate asupra terenului conform încheierii de C.F.

La rândul lor,

intimații - pârâți dețin în proprietate suprafața totală de 592 mp. Imobilul pârâților,

compus din teren și construcții, făcea parte, în anul 1983, dintr-o suprafață

de 9.704 mp care aparținea Statului Român. Această suprafață era înscrisă în C.F.

Sibiu.

Recurenta a reluat

argumentele expuse în cererea de chemare în judecată cu referire la

dezmembrarea imobilului în suprafață de 9.704 mp, sus-menționat, la

transmisiunile ulterioare ale imobilelor astfel rezultate, la modalitatea în

care intimații au dobândit dreptul de proprietate asupra unei

suprafețe de 592 mp și la motivele pentru care aceștia au

solicitat, în anul 2003, rectificarea de carte funciară în contradictoriu doar cu

Statul Român, reprezentat prin Primăria Sibiu.

Recurenta a expus

considerente privitoare la valoarea probatorie a schiței de dezmembrare

din 1983, în baza căreia s-a făcut rectificarea cărții funciare, arătând,

în esență, că nu a fost intabulată în cartea funciară și nu se găsește

în arhiva niciunei instituții.

În opinia recurentei

- reclamante, instanța de judecată ar fi trebuit să compare titlul acesteia

pentru suprafața de 1.970 mp, intabulat în anul 2002, și titlul pârâtei pentru suprafața

de 592 mp, întabulat în anul 1998 (anterior rectificării), întrucât

rectificarea de carte funciară, pe lângă faptul că a fost obținută în mod

nelegal, nici nu îi este opozabilă.

Or, făcându-se

compararea cu titlul pârâtei pentru suprafața de 592 mp devin prefect

plauzibile constatările raportului de expertiză și ale suplimentului la

raportul de expertiză, întocmite în cauză, din care reiese, cel puțin în subsidiar,

că pârâții îi ocupă suprafața de 134 mp.

A concluzionat

recurenta - reclamantă că prima hotărâre în stabilirea liniei de graniță nu

produce niciun efect, întrucât nu se bucură de autoritate de lucru judecat (nefiind

întrunite condițiile art. 1201 C. civ.), și nici de putere de lucru judecat (în

baza art. 163 - 166 C. proc. civ.) iar cea de a doua hotărâre pronunțată în rectificare

de carte funciară nu îi este opozabilă în baza art. 39 din Legea nr. 7/1996.

Intimații - pârâți au

formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu referire la

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au arătat că susținerile

recurentei sunt nefondate deoarece cele două hotărâri judecătorești nu

reprezintă „acte juridice deduse judecății", ci sunt mijloace de probă

examinate de instanța de apel (în raport cu celelalte mijloace de probă aflate

la dosar), prin prisma motivelor de apel formulate împotriva sentinței civile nr.

661/2013 a Tribunalului Sibiu.

În ceea ce

privește privește cazul de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., prin care recurenta a susținut că decizia atacată este

nelegală deoarece a fost pronunțată cu înfrângerea dispozițiilor art. 39 din

Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data pronunțării sentinței nr. 7355/2003

a Judecătoriei Sibiu (prin care s-a admis acțiunea de rectificare a C.F., Sibiu),

intimații au arătat că în cauză nu ne găsim în această ipoteză, deoarece din

examinarea cărții funciare care a format obiectul rectificării, rezultă că

recurenta nu a avut înscris dreptul de proprietate cu privire la parcela de

teren care include și suprafața în litigiu, de 134 mp.

Cu referire la

criticile prin care recurenta a susținut că prin compararea titlurilor de

proprietate ale părților din proces instanța de apel în mod greșit nu a acordat

prevalență titlului său de proprietate, pronunțând o hotărâre cu încălcarea

prevederilor art. 480 C. civ. de la 1864, intimații au arătat că nu sunt

fondate, deoarece instanța de apel a examinat titlurile de proprietate ale

părților din proces.

De asemenea, și intimații

au expus ample considerații cu privire la înscrisurile pe care le-au

înfățișat în proces și în litigiile anterioare.

Taxa judiciară de

timbru datorată pentru soluționarea cererii de recurs, în cuantum de 5.074 lei,

a fost eșalonată în cinci rate lunare egale, exigibile la data de 10 a fiecărei

luni, începând cu data de 10 martie 2015, conform mențiunilor cuprinse în

încheierea pronunțată la 17 februarie 2015, prin care a fost admisă cererea

recurentei-reclamante de acordare facilități la plata taxei judiciare de

timbru.

În faza procesuală a

recursului nu s-au administrat probe.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este

fondat, astfel că urmează să-l respingă pentru considerentele ce vor succede:

Cu titlu prealabil,

Înalta Curte menționează că recursul care, în reglementarea C. proc. civ. de la

1865, poate fi exercitat împotriva unei hotărâri judecătorești date în apel,

este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive

de nelegalitate.

Aceste critici de

nelegalitate trebuie să se subsumeze motivelor prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.; nu pot face obiectul cercetării în recurs stabilirea situației de fapt și

interpretarea probelor administrate în cauză, întrucât acestea sunt aspecte

care vizează temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.

În consecință, urmează

a fi examinate exclusiv criticile de nelegalitate formulate de recurentă.

În ceea ce

privește criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă

a susținut, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit

actele juridice

deduse judecații, respectiv: dispozițiile art. 480 C. civ. (care constituie

temeiul juridic al acțiunii în revendicare), sentința nr. 7355/2003 a

Judecătoriei Sibiu având ca obiect rectificare de carte funciară și Decizia

nr. 541/2007 a Curții de Apel Alba Iulia, având ca obiect grănițuire,

Înalta Curte

reține că p

entru

a putea fi incident acest motiv de recurs, este necesar ca prin actul de

învestire a instanței (cerere de chemare în judecată, cerere reconvențională,

cerere de intervenție voluntară principală, etc.) să se pună în discuție

interpretarea unui act juridic.

Nu se circumscriu

acestui motiv de recurs criticile prin care se invocă modul în care

instanța care a pronunțat hotărârea atacată a interpretat probele

administrate în cauză, chiar atunci când acestea ar consta în înscrisuri.

În speță,

recurenta a pus în discuție modul în care instanța de apel a

interpretat efectele a două hotărâri judecătorești pronunțate în litigii

anterioare și conținutul art. 480 C. civ.

Prin raportare la

obiectul cererii de chemare în judecată și la considerentele expuse,

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în

cauză însă, invocarea în mod greșit a unui motiv de recurs nu prejudiciază

partea dacă dezvoltarea criticilor permite încadrarea acestora într-un alt

motiv de recurs, conform dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

În speță, criticile

de nelegalitate pe care recurenta le-a întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ. vor fi cercetate din perspectiva motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 din același act normativ.

Analizând criticile

care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că recurenta a criticat

decizia instanței de apel cu referire la menținerea sentinței tribunalului de respingere

a acțiunii în revendicare în considerarea efectului pozitiv al autorității de

lucru judecat.

Deși nici instanța de

apel, nici recurenta-reclamantă nu au sintetizat în această modalitate

incidența pe care hotărârile pronunțate în litigiul anterior având ca obiect

grănițuirea proprietăților părților o are în cauza pendinte, Înalta Curte constată

că temeiul respingerii apelului și a cererii de chemare în judecată având ca

obiect revendicare imobiliară îl reprezintă efectul pozitiv al autorității de

lucru judecat a sentinței civile nr. 414/2006, pronunțată de Tribunalul Sibiu, devenită

irevocabilă prin Decizia nr. 541/2007, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia.

Astfel, puterea de

lucru judecat (res judicata pro veritate habetur), care este reglementată de art.

1201 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză, ca o prezumție legală absolută

irefragabilă, iar de art. 166 C. proc. civ. de la 1865, ca o excepție de fond,

peremptorie și absolută, presupune existența triplei identități (de părți,

obiect și cauză).

În speța dedusă

judecății s-a constatat în mod just că, prin raportare la dosarele în care au

fost pronunțate sentințele nr. 7355/2003 și 414/2006 ale

Judecătoriei Sibiu,

nu sunt îndeplinite condițiile de admitere a excepției puterii de lucru judecat,

astfel că nu s-a produs efectul peremptoriu de împiedicare a judecării

fondului.

Se reține astfel că

prima instanță, constatând că linia de demarcație între imobilele aflate în

proprietatea părților a fost stabilită pe cale judecătorească, pe baza

probatoriului administrat, a verificat dacă, în raport de limitele consfințite

prin sentința civilă nr.

414/2006

a

Judecătoriei Sibiu, devenită irevocabilă, pârâții ocupă vreo porțiune din

terenul reclamantei; în consecință a cercetat fondul acțiunii în revendicare.

Se impune însă

mențiunea că, întrucât în dosarul finalizat cu sentința civilă nr.

414/2006 a

Judecătoriei Sibiu,

devenită irevocabilă, instanțele au analizat, în vederea stabilirii liniei de

hotar, pe baza acelorași titluri, care este titularul dreptului de proprietate al

terenului revendicat în cazul de față, în mod corect s-a dat eficiență

efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al acestei hotărâri.

Contrar susținerilor

recurentei-reclamante, decizia recurată nu conține nicio contradicție de natură

să pună în discuție legalitatea acesteia.

Astfel, aspectul

pozitiv al puterii de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătorești în

virtutea căruia partea care a câștigat un proces se poate prevala de dreptul

recunoscut prin hotărârea rămasă definitivă într-o nouă judecată, fără ca

partea adversă sau instanța de judecată să mai poată lua în discuție existența

dreptului.

În mod corelativ, se

va manifesta și un aspect negativ al puterii de lucru judecat, atunci când,

într-un al doilea proces între aceleași părți, se va încerca valorificarea

aceleiași pretenții, pe baza aceluiași temei de drept, în sensul că partea care

a pierdut procesul inițial nu mai poate repune în discuție dreptul său. Așa cum

s-a arătat în mod constant în doctrină, aspectul pozitiv al puterii lucrului

judecat se regăsește în situațiile în care în litigiul ulterior identitatea de

obiect și cauză este doar parțială, ipoteză care se regăsește și în speță.

Sub un alt aspect, cu

referire la criticile vizând aplicarea dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 7/1996

(pe care recurenta-reclamantă le-a invocat ca temei de drept al inopozabilității

sentinței civile nr. 7355/2003 pronunțate de Judecătoria Sibiu), Înalta Curte

reține că unul dintre argumentele de drept pentru care Curtea de Apel Alba

Iulia, prin Decizia nr. 541 din 13 decembrie 2007, a admis recursul declarat de

recurenții-reclamanți

SC

O.I. SRL, O.I. și O.I. împotriva Deciziei nr. 157 din 11 mai 2007 pronunțată de

Tribunalul Sibiu, cu consecința modificării deciziei apelate, în sensul

respingerii apelului declarat împotriva

sentinței civile nr.

414/2006 a

Judecătoriei Sibiu,

a fost acela că nu se

poate reține inopozabilitatea față de intimată, a sentinței civile nr. 7355/2003

a Judecătoriei Sibiu deoarece dreptul de proprietate asupra suprafaței de 870

mp teren a fost înscris în cartea funciară în baza hotărârii de rectificare. Or,

din punctul de vedere al cărții funciare, înscrierea este opozabilă erga omnes

și produce efecte, în sensul că face dovada deplină a dreptului de proprietate

în favoarea SC I. SRL, până la desființare.

Prin urmare, față de

considerentele expuse, apar ca fiind vădit nefondate susținerile recurentei-reclamante

care a opinat că tribunalul și instanța de apel trebuiau să ignore sentința

civilă nr. 7355/2003 a Judecătoriei Sibiu și

Decizia nr. 541 din 13 decembrie 2007

a

Curții de Apel Alba

Iulia.

Cu referire la

aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 480 C. civ., Înalta Curte reține că nu

au fost dezvoltate critici care să necesite considerente suplimentare,

respingerea acțiunii în revendicare fiind, așa cum cu prisosință s-a arătat,

consecința efectului pozitiv al judecăților anterioare în care dreptul de

proprietate în litigiu a fost recunoscut și înscris în cartea funciară în

favoarea pârâților.

În ceea ce privește

aspectele pe care recurenta le-a dezvoltat ca și considerente privind

admisibilitatea acțiunii în revendicare, Înalta Curte constată că repun în

discuție instituția autorității de lucru judecat cărora li s-a răspuns,

respectiv pun în discuție cu caracter general efectul declarativ al hotărârii

de grănițuire, regulile de probațiune a dreptului de proprietate și

interpretarea probelor administrate la instanțele de fond și apel care nu

reprezintă veritabile critici de nelegalitate; în consecință nu se impune

analiza lor.

De asemenea, așa cum

s-a precizat în debutul considerentelor, exced controlului de legalitate în

recurs aspectele de temeinicie care vizează stabilirea situației de fapt și

interpretarea probatoriului pe care recurenta le-a expus la subpunctul nr. 4 din

memoriul de recurs.

În consecință, pentru

considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul urmează să fie respins, ca nefondat.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 alin. (1), 298 și 316

C. proc. civ., recurenta-reclamantă

SC E.I.R. SRL (fostă SC

M.H. SRL Sibiu) va fi obligată la plata către intimații SC O.I. SRL, O.I.

junior, O.I., O.M.M. și O.I. a sumei de 7.824 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată în recurs, constând în onorariu de avocat (6.600 lei) și cheltuieli de

cazare (736 lei) și transport (488 lei), conform chitanțelor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurenta - reclamantă SC E.I.R. SRL (fostă SC M.H. SRL Sibiu),

împotriva Deciziei nr. 68 din 10 octombrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

I civilă.

Obligă pe recurenta -

reclamantă SC E.I.R. SRL (fostă SC M.H. SRL Sibiu) la plata către intimații SC

O.I. SRL, O.I. junior, O.I., O.M.M. și O.I. a sumei de 7.824 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 martie 2015.