ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 31.01.2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 284/2018

HOTĂRÂRE
31.01.2018
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 284/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr.

284/2018

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 305 din 23

ianuarie 2017, Judecătoria Sibiu, secția civilă, a admis, în

parte, acțiunea civilă formulată de Municipiul Sibiu prin

Viceprimar în contradictoriu cu pârâții A., B. și SC C. SA. A

constatat că suprafața de 29,37 mp corespunde imobilului situat

administrativ în Sibiu, înscris în CF nr. x Sibiu nr. top x/6, proprietatea

Statului Român. A constatat că imobilul înscris în CF nr. x Sibiu nr. top

x/6, proprietatea Statului Român, a fost cuprins din eroare în releveul

spațiului comercial din str. (...) înscris în CF nr. x1 nr. top x/1/IX

proprietatea pârâților A. și B. A constatat nulitatea

parțială a actului de dezmembrare autentificat sub nr. 1495 din 21

noiembrie 2007 de BNP D. intabulat în CF nr. x1 Sibiu sub nr. B 24. A constatat

nulitatea parțială a Încheierii de intabulare nr. 58799 din 26

noiembrie 2007 din CF nr. x1 Sibiu cu consecința restabilirii

situației anterioare dezmembrării. A dispus rectificarea nr. top. nou

x/1/IX (nr. cad. x/1) apartament cu suprafață utilă de 150 mp

înscris în CF Sibiu nr. x1 și transcris în CF x2 Sibiu, în sensul

diminuării cu suprafața de 29,37 mp. A obligat pe pârâții A.

și B. să lase în deplină proprietate și posesie Statului

Român spațiul comercial în suprafață de 29,37 mp situat

administrativ în Sibiu, înscris în CF nr. x Sibiu nr. top x/6. A obligat pe

pârâți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2340 lei. A

respins acțiunea reconvențională formulată și

precizată de pârâți.

Soluția

primei instanțe a fost menținută de Tribunalul Sibiu,

secția I civilă, prin Decizia nr. 868 din 5 octombrie 2017, prin care

s-a respins apelul declarat de pârâții-reclamanți

reconvenționali A. și B. împotriva sentinței pronunțate de

judecătorie.

Împotriva

acestei din urmă decizii, pârâții (reclamanți

reconvenționali) A. și B. au declarat recurs, înregistrat la

Tribunalul Sibiu la data de 14 decembrie 2017.

Prin adresa

Dosar nr. x/306/2015 din 18 decembrie 2017, Tribunalul Sibiu a înaintat cererea

de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Dosarul a

fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 27 decembrie 2017.

Prin

rezoluția din 4 ianuarie 2018, s-a fixat termen la 31 ianuarie 2018, în

vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest

termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de

necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor

argumente:

Decizia

supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în

apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică

de 200.000 lei.

Potrivit

primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele

măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum

și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind

Codul de procedură civilă, "în procesele pornite începând cu

data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31

decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile

pronunțate în cererile (...), precum și în alte cereri evaluabile în

bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv".

Prin Decizia

nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017,

Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum

și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013

privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, este

neconstituțională.

În ceea ce

privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale,

distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit

dacă din considerentele sale se desprinde concluzia că Înalta Curte

de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei

inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de

către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit k) C. proc. civ.].

Obiectul

controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de

dispoziția legală constatată ca fiind contrară

Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a

fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII

alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea

Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric

al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu

asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la

această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului

la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din

considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul

nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului

la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat

de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin.

(1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în

măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate

litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea

Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este

asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste

litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o

anumită instanță.

În

absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia

Curții Constituționale o statuare asupra încălcării

dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la

instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa,

Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul

liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior

Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată

în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci

când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din

Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea

jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea

Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a

absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la

Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe

acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în

competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa

că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar,

în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 200.000 lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competență

revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al

Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în

Competența

de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de

către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în

interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

În acest

context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea

dispozițiilor Codului de procedură civilă, curtea de apel este

instanța competentă să soluționeze recursurile declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei

inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de

către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc.

civ.).

Astfel, în

ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a

dispozițiilor Codului de procedură civilă, în conformitate cu

art. 97 din Cod, Înalta Curte de Casație și Justiție

judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege; 2, recursurile în interesul legii; 3. cererile în

vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că

Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează

recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile

curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în

mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Prin urmare,

art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea

nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei

reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit

art. 122 C. proc. civ.: "Reguli noi de competență pot fi

stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Nici

dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o

altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia

recursului, care ar aparține instanței supreme.

Astfel,

potrivit textului menționat, "recursul urmărește sa

supună Înaltei Curți de Casație și Justiție

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile".

Rezultă

că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare

natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul

căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce

privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de

instanța supremă, el se determină și circumscrie conform

normei de competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Ca atare,

potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă

instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar

să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere

expresă a legii în privința altor hotărâri.

În

speță însă, nu se regăsește niciuna dintre aceste

ipoteze, fiind vorba despre o decizie pronunțată de tribunal în apel,

în privința căreia nu există o dispoziție legală

expresă atributivă de competență în favoarea instanței

supreme.

În acest

context, neexistând o legala învestire a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea

de Apel Alba Iulia, căreia îi aparține competența, ca

instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia

în apel.

LEGII

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de pârâții

(reclamanți reconvenționali) B. și A. împotriva Deciziei nr. 868

din 5 octombrie 2017 a Tribunalului Sibiu, secția I civilă în

favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2018.

Procesat

de GGC - NN

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2015-03-18
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 778/2015
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 15 decembrie 2011, sub nr. 8108/85/2011, reclamanta SC M.H. SRL Sibiu a chemat în judecată pe pârâții SC O.I. SRL
ÎCCJ
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2214/2016
recursul declarat de Municipiul Sibiu, a casat ambele hotărâri pronunțate anterior și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond. Instanța de recurs a reținut că instanța de fond a reținut în mod greșit că titlul pârâtei a fost înscri
ÎCCJ 2003-04-14
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1537/2003
Decizia nr. 1537 Dosar nr. 1141/2002 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28 decembrie 2000, completată la data de 29 ianuarie 2001, înregistrată sub nr.
ÎCCJ 2010-03-29
0,93
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2186/2010
nr. 28/306/2004 al Î.C.C.J., secția civilă). Pe cale de consecință, cum recursul pârâtei a fost formulat cu neobservarea susmenționatei dispoziții legale, acesta urmează a fi respins, ca tardiv. Cât privește recursul declarat, în termen leg
ÎCCJ 2007-06-27
0,93
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5235/2007
dreptului de proprietate în favoarea statului asupra imobilului înscris în C.F. 41287 Sibiu, cu nr. topo 5237/1/2/1/3/1/2. Reclamanta a mai arătat că prin dispoziția contestată, dispunându-se restituirea cotei de 1⁄2 din imobilul înscris în
Sursă