ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1241/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1241/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 1241/2016

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului Sibiu sub Dosar nr. x/306/2008 reclamanta A. prin mandatar B. în

contradictoriu cu pârâții C., D. și E., F., în nume propriu și,

ca moștenitoare a lui G., H., I., J., K. și L., M., N. și O.,

P., G., K. și Q., ambii în nume propriu și ca moștenitori al lui

L., R. și SC S. SA Sibiu, a solicitat obligarea pârâților de a-i

lăsa în deplină proprietate și posesie apartamentele pe care

aceștia Ie ocupă în imobilul situat în Sibiu, str. XX nr. 37, înscris

în CF YY Sibiu nr. top ZZ, predarea posesiei și folosinței și,

pe cale de consecință a solicitat și evacuarea pârâților

din imobil, și obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii s-a

arătat că, imobilul în litigiu a fost proprietatea tabulară a

lui T., dobândit prin cumpărare în anul 1928, nefiind supus

naționalizării de către Statul Român. Asupra imobilului în

temeiul certificatului de moștenitor din anul 1999, numitul U. și-a

intabulat dreptul de proprietate, pe care în anul 2000 l-a vândut

numiților V. și W., care l-a rândul lor l-au înstrăinat lui Y.

și Z., de la care ulterior reclamanta dobândit a proprietatea bunului.

S-a mai arătat că,

prin sentința civilă nr. 3693/2007, pronunțată de

Judecătoria Sibiu a fost respinsă acțiunea în evacuarea

pârâților, cu motivarea că pe calea acțiunii în evacuare nu se

pot compara titlurile invocate de părți, dând reclamantei

îndrumări să promoveze o acțiune în revendicare. S-a învederat

că prin expertiza tehnică efectuată în acel dosar, de către

expert AA., s-a constatat că nr. top WW al imobilului de la adresa sus

menționată a fost naționalizat de Statui Român potrivit

Decretului nr. 92/1950, în timp ce nr. top ZZ al imobilului nu a fost

niciodată proprietatea statului. În aceste condiții s-a arătat

că foștii chiriași ai statului au încheiat contracte de

vânzare-cumpărare cu Statul Român, însă apartamentele cumpărate

au fost greșit identificate sub aspectul numărului topografic

și, al numărului de carte funciară.

Reclamanta a învederat că

asupra acestui imobil se invocă două titluri de proprietate: al

reclamantei, care provine de la proprietarii de carte funciară și, al

pârâților care provine de la Statul Român, care nu a fost niciodată

proprietarul imobilului, situație în care se susține că cel mai

bine caracterizat dintre aceste două titluri este cel al proprietarului de

CF, în timp ce titlul pârâților nu este nici măcar înscris în cartea

funciară și, de fapt nici nu provine de la adevăratul proprietar

tabular.

În drept, au fost invocate

prevederile art. 480 C. civ., art. 6 C.E.D.O., art. 1 Protocolul nr. 1 C.E.D.O.

și art. 274 C. proc. civ.

La data de 17 februarie 2009,

reclamanta printr-un înscris sub semnătură privată, prin

mandatar și,respectiv printr-un înscris autentic, a declarat că

renunța la judecată în contradictoriu cu G. și P.

Prin întâmpinarea

formulată de pârâții D. și E. s-a solicitat să se ia act

că, dacă se va stabili că sunt intabulați în CF pe un alt

apartament decât cel pe care îl dețin și folosesc, nu se opun

admiterii acțiunii. De asemenea pârâții au mai arătat că,

nu sunt de acord cu susținerea reclamantei, în ceea ce privește

faptul că titlul ei ar fi mai caracterizat decât al lor.

Pârâții F. și J.

prin întâmpinarea formulată au solicitat respingerea acțiunii

reclamantei și, obligarea acesteia la plata cheltuielilor de

judecată. S-au invocat excepția insuficienței timbrări a

acțiunii, a iipsei calității procesuale pasive a numitei G.,

decedată, excepția de inadmisibilitate a acțiunii în compararea

titlurilor. În motivare s-a arătat că întregul imobil a fost naționalizat,

BB., fostul proprietar, figurând în anexa la decretul de naționalizare la

poziția QQ, cu 6 apartamente. Pe cale de excepție s-a mai invocat,

excepția prescripției achizitive, prin posesia de 10-20 de ani

și justul titlu, în ceea ce o privește pe pârâta F. și, posesia

de 10 ani pentru apartamentul deținut de pârâtul J.

Pe cale

reconvenționaiă, pârâții F. și J. în contradictoriu cu A.,

U., W. și V., Y. și Z. municipiul Sibiu reprezentat de Primar

și, SC S. SA Sibiu, au solicitat să se constate că

proprietățile lui BB. și CC. inclusiv imobilul construcții

și teren din Sibiu, str. XX nr. 37, înscris în CF nr. YY Sibiu nr. top ZZ,

a fost supus naționalizării în temeiul Decretului nr. 92/1950;

că predarea posesiei către Statul Român s-a făcut Ia data de 20

aprilie 1950 și, că acest imobil a intrat în patrimoniul statului cu

titlu valabil.

S-a solicitat a se constata

că, apartamentul compus din 2 camere, cămară,

bucătărie, hol comun, debara comună, baie în comun, wc în comun,

balcon și pivniță face parte din topograficul ZZ și,

că s-a dobândit prin cumpărare de la Statul Român de către DD.

și, apoi de către F., având o eroare de identificare topografică

sub nr. JJ cu înscriere în CF nr. KK Sibiu; apartamentul compus din

cameră, bucătărie, cămară, baie în comun, la subsol,

boxa de la pivniță, face parte din top. ZZ și, că s-a

dobândit prin cumpărare de la Statul Român de către J., având o

eroare de identificare topografică sub nr. VV cu înscriere în CF nr. TT

Sibiu.

Prin cererea

reconvenționaiă s-a mai solicitat a fi obligată pârâta să

lase reclamanților reeonvenționali în deplină proprietate

și posesie apartamentele identificate mai sus; să se constate

nulitatea absolută a certificatului de moștenitor din anul 1999 emis

de Biroul notarului public EE. în favoarea lui U. și, a încheierii de

intabulare din anul 1999; să se constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2000 și a

încheierii de intabulare din anul 2000; să se constate nulitatea

contractului de vânzare-cumparare din anul 2000 și, a încheierii de

întabulare din anul 2000; să se constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2006 și a

încheierii de întabulare din anul 2006 în favoarea lui A., pentru lipsa

obiectului la data vânzării, cauză ilicită și preț

neserios; să se dispună revenirea la situația anterioară de

CF nr. YY Sibiu urmare a constatării nulității înscrierilor de

sub B 19-27, pentru a deveni operantă trecerea pe Statul Român a

imobilului în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. S-a solicitat

și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii

reconvenționaîe, s-a mai arătat că, imobilul în litigiu a fost

naționalizat, că fostul proprietar apare în lista anexă la

Decretul de naționalizare la poziția QQ cu 6 apartamente, iar SC S.

SA a semnat actul de intrare în posesie. Întrucât nu a fost înscrisă în ef

naționalizarea, notarul public nu a înțeles să verifice

dacă mai există sau nu posesia bunului. Certificatul de

moștenitor a fost și atacat pe cale penală de către

adevărații proprietari. Atât vânzătorii cât și

cumpărătorii înscriși în cartea funciară au știut

că apartamentele sunt vândute către chiriași, deci există o

lipsă a obiectului transmisiunii, prețul este derizoriu, fictiv, iar

cauza ilicită și imorală.

S-a învederat că, titlul

de proprietate provenit de la Statul Român este mai caracterizat, fiind

cumpărători de bună-credință, întrucât s-au încrezut

în calitatea de proprietari a vânzătorului lor.

În drept au fost invocate

prevederile Decretului nr. 115/1938, ale art. 480 și 948 C. civ., ale art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și art. 1 din

Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. și, art. 274 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, SC S. SA

Sibiu a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive,

precum și respingerea acțiunii reclamantei ca inadmisibilă,

arătând că în fișa de mijloace fixe, în contabilitatea

societății, a figurat acest imobil, iar contractele de

vânzare-cumpărare, nu au fost anulate.

Prin întâmpinare, pârâtul U. a

invocat excepția autorității de lucru judecat pentru petitele 1,

3-7 din cererea reconvențională, raportat la sentința

pronunțată în Dosar nr. x/2003 al Judecătoriei Sibiu și, pe

cale de consecință a solicitat respingerea acțiunii reconvenționale,

cu cheltuieli de judecată.

A mai fost invocată

și excepția lipsei calității procesuale pasivă, SC S.

SA, având mandat dobândit „ope legis", pentru înstrăinarea imobilelor

în temeiul Legii nr. 112/1995, precum și inadmisibilitatea acțiunii,

întrucât față de legea specială de reparație, Legea nr.

10/2001, nu se poate dispune asupra caracterului abuziv al preluării prin

procedura aleasă, în acest sens fiind și dispozițiile deciziei

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă

nr. 1/2013, pronunțată de Tribunalul Sibiu a fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale pasive a SC S. SA Sibiu în

acțiunea principală.

A fost admisă,

acțiunea formulată de reclamanta A., prin mandatar B., în

contradictoriu cu pârâții: C., D. și E., F., în nume propriu și

ca moștenitoare a lui G., H., I., J., K. și L., M., N. și O., K.

și Q., ambii în nume propriu și ca moștenitori al lui L., R., I.

și SC S. SA Sibiu și, în consecință au fost obligați

pârâții persoane fizice să lase reclamantei în deplină

proprietate și posesie apartamentele pe care le ocupă în imobilul

proprietatea reclamantei, situat în Sibiu, str. XX nr. 37, imobil înscris în CF

YY Sibiu nr. top ZZ, prin predarea posesiei și folosinței acestuia

și, s-a dispus evacuarea pârâților din acest imobil. S-a luat act de

renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii față de

pârâții G. și P.

A fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive, în cererea

reconvențională, a Municipiului Sibiu reprezentat de Primar și,

în consecință a fost respină cererea reconvențională

formulată de pârâții F. și J. în contradictoriu cu Municipiul

Sibiu reprezentat de Primar.

Au fost respinse

excepțiile lipsei capacității procesuale a numitei G.,

inadmisibilității acțiunii principale și, a

prescripției achizitive. invocate de pârâții - reclamanți

reconvenționali.

Cererea

reconvențională formulată de pârâții F. și J. în

contradictoriu cu A., U., W. și V., Y. și Z., și SC S. SA Sibiu

a fost respinsă.

A fost obligată pârâta SC

S. SA la plata către reclamantă a sumei de 30.289,9 RON cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținui

următoarele:

Imobilul în litigiu este

înscris în CF YY Sibiu nr. top ZZ și, în prezent proprietatea

tabulară a reclamantei, dobândită prin cumpărare în anul 2006.

Acest imobil a fost proprietatea T., născută FF. (înscrierea de sub B

17), pentru ca ulterior să devină proprietatea prin cumpărare,

în anul 1949, a lui GG., născută HH. (B18), iar în anul 1999, în baza

certificatului de moștenitor din anul 1999 eliberat de Biroul notarului

public EE. și, a încheierii de întabulare, bunul a trecut cu titlu de

moștenire, în proprietatea lui U. La rândul său, acesta a vândut

imobilul în anul 2000, soților W. și V. (încheierea de întabulare din

anul 2000, B21, 22), iar apoi imobilul a fost vândut soților Y. și Z.

(încheierea de întabulare din anul 2000), în final, în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din anul 2006 de către Notarul public

II., imobilul a ajuns în proprietatea reclamantei A. (încheierea de întabulare

din 19 octombrie 2006).

Pârâții persoane fizice

au cumpărat apartamentele pe care, le-au deținut cu chirie de la

Statul Român, întabulându-și dreptul de proprietate în CF-uri individuale

în topograficul nr. WW, dezmembrat.

Expertiza efectuată în

cauză a explicat faptul că, imobilul din Sibiu, str. XX, nr. 37 este

situat pe nr. top UU, fiind inițial un corp de clădire A care, în

anul 1928, a fost dezmembrat în două loturi, respectiv; nr. top WW, 220

mp, cu corpul de clădire A, amplasat la zona stradală, și, nr.

top ZZ, de 331 mp, amplasat în zona posterioară a primului imobil, corpul

B de clădire, între care s-a edificat ulterior o (plombă)

clădire de legătură. S-a mai explicat de unde a provenit eroarea

de identificare și, anume faptul că, contrar uzanțelor generale,

în care prin dezmembrarea pe loturi, nr. top al unui nou lot creat, cu

terminație/1, rămâne notat în CF-ul inițial, în acest caz,

imobilul cu nr. top nou WW a trecut în CF TT, iar imobilul nou creat, cu nr.

top ZZ a rămas notat în CF-ul vechi, YY. Acest fapt a favorizat confuzia creată

ulterior relativ la spațiile cumpărate de pârâți. Concluziile

experților, relativ la înscrierile din CF, a fost că „imobilul de la

nr. top ZZ nu a fost operat ca fiind trecut în proprietatea Statului Român în

anul 1952, deoarece nu s~a efectuat nicio operațiune de carte

funciară în acest sens pe CF YY, în care se afla înscris acest nr. top

ZZ".

Experții au mai

arătat că „toate locuințele din imobil au fost considerate în

mod eronat ca fiind situate pe numărul topografic WW, fără a se

evidenția spațiile de locuit de pe numărul topografic ZZ. În

această din urmă situație se află cele 9 apartamente

nominalizate în raportul de expertiză, respectiv apartamentele

pârâților care, în fapt sunt situate pe lotul de teren nr. ZZ în CF YY, în

timp ce, în fapt au fost notate eronat de către entitățile

abilitate pe nr. top WW, din CF TT".

Cu privire la acțiunea în

evacuare formulată de reclamantă, instanța de fond a

reținut că în anul 2007, aceasta a promovat o acțiune în

evacuarea pârâților, acțiune ce a făcut obiectul Dosarului nr.

x/306/2007 al Judecătoriei Sibiu, ocazie cu care pârâții au invocat

un drept de proprietate asupra apartamentelor deținute. Prin sentința

civilă nr. 3693/2007, Judecătoria Sibiu a respins acțiunea, cu

motivarea că în condițiile în care ambele părți invocă

un titlu de proprietate asupra aceluiași imobil, analiza acestuia nu poate

fi făcută pe calea acțiunii în evacuare ci, pe calea unei

acțiuni în care instanța să fie investită cu compararea

titlurilor. Sentința a rămas definitivă prin respingerea

apelului, prin decizia civilă nr. 380/2007 a Tribunalului Sibiu și,

irevocabilă, prin respingerea recursului, prin decizia civilă nr.

80/2008 a Curții de Apel Alba Iulia.

Cu privire la acțiunea în

anularea actelor de proprietate ale proprietarilor de CF și, pentru

înscrierea dreptului de proprietate a imobilului de către stat în temeiul

Decretului nr. 92/1950, s-a reținut că prin sentința civilă

nr. 3469/2006, pronunțată de Judecătoria Sibiu, instanța a

respins acțiunea reclamantei SC S. SA prin care aceasta solicita, pe de-o

parte, înscrierea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului ce

face obiectul acțiunii de față, în temeiul prevederilor

Decretului nr. 92/1950, precum și cererile de anulare a certificatului de

moștenitor din anul 1999 suplimentar, eliberat de B.N.P. EE. în ce

privește acest imobil, a încheierii de întabulare din anul 1999, a

înscrierii dreptului de proprietate în favoarea pârâtei M. în CF TT Sibiu, nr.

top. WW și, CF RR nr. top SS, înscrierea dreptului de proprietate al

pârâtei M. în CF corectă, respectiv CF YY Sibiu, nr. top ZZ, nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul

2000 de Biroul Notarului Public LL., a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din anul 2000, nulitatea absolută a încheierilor de

întabulare din anul 1999, și din anii 2000, modificarea contractului de

vânzare-cumpărare din anul 1999 al pârâtei M. în ceea ce privește

coordonatele de carte funciară ale imobilului cumpărat. Sentința

a rămas irevocabilă la data de 23 august 2006.

Prin considerentele

sentinței civile nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu s-a reținut,

în același sens, că imobilul cu nr. top ZZ, nu a făcut obiectul

naționalizării, ceea ce creează în plus o prezumție de adevăr

cu privire la acest aspect.

Instanța de fond a

reținut că prin cererea reconvențională, pârâții F.

și J. au mai invocat, pe cale de excepție, dobândirea dreptului de

proprietate prin uzucapiune. Prevederile C. civ., invocate în susținerea

cererilor lor nu sunt aplicabile în speță, întrucât pentru posesiile

începute după anul 1947 au devenit inaplicabile, în Transilvania,

prevederile C. civ. în această materie, fiind aplicabile cele ale

Decretului-Lege nr. 115/1938, până la intrarea în vigoare a Legii nr.

7/1996, când s-au aplicat aceste din urmă dispoziții. Ambele acte

normative indicate, prevăd alte condiții în care se poate uzucapa,

iar pârâții nu se află în niciuna dintre ele. Pe de altă parte,

posesia exercitată de chiriaș nu este una aptă să

conducă la dobândirea proprietății prin uzucapiune, iar

după dobândirea titlului de proprietate, cu vicii ce nu le erau cunoscute,

nu sunt îndeplinite dispozițiile legale.

Primul capăt de cerere,

de altfel formulat inexact doar ca o acțiune în constatare, în

condițiile în care dispozițiile art. 111 C. proc. civ., declară

inadmisibile aceste acțiuni, atunci când există calea realizării

dreptului, a fost respins ca neîntemeiat, pentru considerentele de fapt și

de drept deja arătate, instanța a reținui că din cuprinsul

probațiunii administrate, rezultă că imobilul cu nr. top ZZ, nu

a făcut obiectul naționalizării.

S-a constatat că al

doilea petit al cererii reconvenționale este, redactat ca o acțiune

în constatare ce nu poate fi primită. Pârâții au solicitat a se

constata o eroare de identificare, fără a solicita înscrierea

dreptului lor de proprietate în topograficul corect. În condițiile unei

erori de identificare a bunului vândut în cuprinsul contractului de

vânzare-cumpărare, cu prealabila rectificare a contractului în acest sens,

(ceea ce nu s-a cerut) ar fi fost admisibilă cel mult în situația în

care imobilul ar mai fi fost proprietatea Statului Român (iar în cazul în

speță nu a fost niciodată), așa încât și, acest

capăt de cerere din acțiunea reeonvențională, a fost

respins.

Petitele 3-7 au fost respinse

ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat.

De asemenea au fost respinse

și cererile în constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din anul 2006 și, a încheierii de

intabulare subsecvente, pentru preț neserios, lipsa obiectului și,

cauză ilicită.

S-a reținut că, prin

admiterea acțiunii și respingerea cererii reconvenționale, în

temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamanta este în drept

să obțină cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul

litigiu, ce constau în taxa de timbru de 8192 RON, onorariu de avocat în

sumă de 17.388.9 RON și, parte din contravaloarea expertizei

efectuată în cauză, adică 4700 RON, în total 30.289,9 RON.

Tribunalul a dispus obligarea pârâtei SC S. SA Sibiu la plata către

reclamantă a cheltuielilor de judecată, apreciind că acesteia îi

revine în ce privește greșeala de dezmembrare și, de înscriere

în CF a imobilului.

Prin decizia nr. 54 din 12

iulie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Alba-lulia, secția

civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta SC S. SA împotriva

sentinței civile nr. 1/2013, pronunțată de Tribunalul Sibiu,

fiind schimbată în parte numai sub aspectul obligației de plata a

cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în cuantum de

30.289,9 RON, care a fost înlăturată din sarcina pârâtei

persoană juridică și, obligați pârâții persoane

fizice, să plătească această sumă.

Au fost menținute restul

dispozițiilor sentinței.

Au fost respinse apelurile

declarate de pârâții M., F., K., Q., MM., R., D. și E., împotriva

aceleiași sentințe și, a încheierii din 11 decembrie 2009 a

Judecătoriei Sibiu.

A fost anulat ca netimbrat

apelul declarat de pârâtul J. împotriva aceleiași sentințe și,

încheieri și au fost obligați pârâții persoane fizice să

plătească intimatei A. suma de 10.910,75 RON și, intimatului U.

suma de 1400 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva hotărârii

instanței de apel au declarat recurs F., M., K., Q., MM. și R., D.

și E.

Prin decizia civilă nr.

1302/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție au fost admise recursurile declarate de pârâții F., M., K.,

Q., R., MM., D. și E. împotriva deciziei nr. 54 din 12 iulie 2013 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. A fost casată

decizia și sentința civilă nr. 1 din 4 ianuarie 2013 a

Tribunalului Sibiu, secția I civilă, precum și, încheierea din

11 decembrie 2009 a Judecătoriei Sibiu pronunțată în Dosarul nr.

x/306/2008, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru a pronunța

această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție a

reținut următoarele;

Cât privește motivul de

recurs încadrat în prevederile art 304 pct. 7 C. proc. civ., dezvoltat în

recursul declarat de F., s-a constatat că acesta nu este fondat. S-a

apreciat că, instanța de apel a expus într-o manieră clară,

precisă și concisă, argumentele de fapt și de drept ce au

stai la baza adoptării hotărârii pronunțate.

Cum, motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de aceeași

recurentă drept temei al recursului, nu a fost dezvoltat, s-a apreciat

că nu poate constitui obiect de analiză al instanței de recurs.

Cât privește motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în cuprinsul

tuturor recursurilor declarate în cauză, privind soluția dată

acțiunii reclamantei, s-a constatat următoarele:

Potrivit înscrierilor de CF YY

Sibiu, imobilul înscris sub nr. top. UU din această coală

funciară, a fost supus unei dezmembrări efectuate de proprietarii

tabulari, constituindu-se două numere topografice, respectiv nr. ZZ compus

din casă de piatră, cu două etaje ce rămâne înscris în

această carte funciară, dreptul de proprietate asupra acestei

construcții fiind dobândit prin donație de către T.

născută FF. La aceeași dată, 13 decembrie 1928,

celălalt corp de construcție, înscris sub nr. top PP. compus, de

asemenea din casă de piatră cu două etaje, fiind transferat în

altă CF nr. TT a localității Sibiu și, asupra căruia a

fost înscris dreptul de proprietate în favoarea lui BB. și CC.

Ulterior, cu privire la acest

ultim corp de clădire, s-a făcut mențiunea, sub B 3, a

preluării bunului în baza Decretului nr. 92/1950, iar potrivit anexei la

actul de naționalizare, la poziția QQ apare înscris BB. cu 6

apartamente în Sibiu. Ca atare, s-a reținut că bunul în litigiu, construcție

din Sibiu, str. XX nr. 37, înscris în CF nr. YY sub nr. ZZ, a făcut

obiectul naționalizării fiind ocupat după data

naționalizării de către chiriași ai statului, care

încă în anul 1974 au cumpărat părți/apartamente ce-l

compun, restul fiind înstrăinate după intrarea în vigoare a Legii nr.

112/1995, actele transferului de proprietate fiind și astăzi în

ființă. Ca urmare, în soluționarea cauzei nu se poate face

abstracție de datele factuale și, de actualul context legislativ

care, reglementează o procedură distinctă, specială, derogatorie

celei de drept comun (art. 480 C. civ., Decretul nr. 115/1938 privind

restituirea/retrocedarea bunului litigios).

Este adevărat că,

dispozițiile Decretului nr. 115/1938, stipulează caracterul

constitutiv al înscrierii dreptului în evidențele de carte funciară,

însă aceasta semnifică, (în cazul dat, așa cum stipulează

legea specială a cărei aplicare se impune în conformitate cu

principiul „speciaiia generalibus derogant") preluarea bunului cu

nerespectarea dispozițiilor legale, situație ce se circumscrie

prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora sunt

cuprinse în câmpul de aplicațiune al acestei legi; „orice alte imobile

preluate fără titlu valabil sau fără respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și

cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale

organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat".

Procedând în maniera

menționată, statul a preluat în fapt imobilul și, închiriindu-l,

s-a comportat ca un adevărat proprietar. În consecință,

dacă o preluare a bunului de către stat, urmată de înscrierea în

cartea funciară, constituie o preluare abuzivă în sensul Legii nr.

10/2001, cu atât mai mult preluare de Ia o persoană care nu era proprietarul

bunului, urmată de manifestarea statului ca proprietar, fără ca

dreptul său să fi fost înscris în cartea funciară, are un atare

caracter de preluare abuzivă, înscriindu-se perfect în ipoteza legii

speciale susmenționată.

Cum, preluarea bunului a avut

loc în intervalul de timp ce constituie perioada de referință a Legii

nr. 10/2001, este evident, că imobilul în litigiu intră sub

incidența acestei legi. Ca urmare, nu prezintă relevanță

nici pretinsele efecte ale sentinței civile nr. 3469 din 27 iulie 2006 a

judecătoriei Sibiu, nefiind operante regulile specifice modului de

soluționare a unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Legea nr. 10/2001 a suprimat,

practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor de către stat.

Astfel, cum s-a arătat și în decizia nr. 33/2008 dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în

interesul legii, „numai persoanele exceptate de la procedura acestui act

normativ precum, și cele care din motive independente de voința lor

nu au putut să utilizeze această procedură, în termenele legale,

au deschisa calea acțiunii în revendicarea bunului imobil, cu

excepția situației în care acesta a fost cumpărat cu

bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995 de către chiriași”.

Ca urmare, constatând că,

în mod nelegal, instanțele au procedat la soluționarea pricinii prin

reținerea greșită a situației juridice a bunului litigios,

cu consecința aplicării unor dispoziții legale ce nu erau

incidente în cauză și, prin omisiunea verificării

apărărilor pârâților privind incidența legii speciale,

(Legea nr. 10/2001), raportului juridic litigios, a admisibilității

acțiunii reclamantei, chestiuni ce nu pot fi analizate direct în recurs

decât cu consecința încălcării principiului dublului grad de

jurisdicție, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 312 alin. (5) C. proc. civ.,

a admis recursurile deduse judecății și a fost casată

decizia instanței de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței de fond.

A fost respinsă

acțiunea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâții D. și E.,

F., în nume propriu și ca moștenitoare a Iui G., MM.

(născută H.), J., M., N. și O., K. și Q., ambii în nume

propriu și ca moștenitori al Iui L. și, R. A fost respmsă

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC S. SA

Sibiu. S-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii

în contradictoriu cu pârâții G. și P. A fost admisă excepția

lipsei calității procesuale pasive, în cererea

reconvențională a Municipiului Sibiu reprezentat de Primar și,

în consecință a fost respinsă cererea reconvențională

formulată de reclamanții reconvenționali F. și J. în

contradictoriu cu Municipiul Sibiu reprezentat de Primar.

Au fost respinse

excepțiile: lipsei capacității procesuale a numitei G., a

inadmisibilității acțiunii principale, a prescripției

achizitive, invocate de reclamanții reconvenționali F. și J. A

fost admisă în parte excepția autorității de lucru judecat

invocată de pârâtul reconvențional U. în contradictoriu cu

reclamanții reconvenționali F. și J. cu privire la capetele de

cerere referitoare la anularea certificatului de moștenitor din anul 1999

emis de B.N.P. EE., a capătului de cerere referitor la încheierea de

întabulare a certificatului de moștenitor din anul 1999, a contractului de

vânzare cumpărare autentificat din anul 2006 și, a încheierii de

întabulare din anul 2000, a contractului de vânzare cumpărare autentificat

din anul 2000 și, a încheierii de întabulare din anul 2000 în favoarea

cumpărătorilor V. și W. și Y. și Z. și, în

consecință a fost respinsă acțiunea

reconvențională formulată de pârâții F. și J. în

contradictoriu cu A., U., W. și V., Y. și Z. și SC S. SA Sibiu,

cu privire la aceste capete de cerere.

A fost admisă în parte

cererea reconvențională formulată de pârâții F. și J.

în contradictoriu cu A., U., W. și V., Y. și Z. și SC S. SA

Sibiu și, în consecință s-a constatat că imobilul în

litigiu situat în Sibiu, înscris în CF nr. YY Sibiu nr. top ZZ, a fost preluat

fără titlu valabil în baza Decretului nr. 92/1950. A fost

respinsă în rest cererea reconvențională și, a fost

obligată reclamanta să plătească pârâților cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

În prezenta cauză atât

reclamanta, cât și pârâții au invocat o serie de excepții care,

având în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ., au fost analizate

și soluționate cu precădere, înainte de cercetarea fondului

cauzei.

Reclamanta a invocat

excepția autorității de lucru judecat, sub aspectul pozitiv,

raportat la primul petit al cererii reconvenționale și, prin

raportare la considerentele sentinței civile nr. 3469/2006 a

Judecătoriei Sibiu.

Pârâtul U., a invocat

excepția autorității de lucru judecat excepție asupra căreia

tribunalul s-a pronunțat prin încheierea de ședință din

data de 17 aprilie 2015 admițând-o în parte, în ceea ce privește

capetele de cerere referitoare la anularea certificatului de moștenitor

din anul 1999 emis de B.N.P. EE., a capătului de cerere referitor la

încheierea de întabulare, a certificatului de moștenitor din anul 1999, a

contractului de vânzare cumpărare autentificat din anul 2006 și, a

încheierii de intabulare din anul 2000, a contractului de vânzare

cumpărare autentificat din anul 2000 și a încheierii de întabulare

din anul 2000 în favoarea cumpărătorilor V. și W. și Y.

și Z.

Pârâta din acțiunea

principală SC S. SA a invocat excepția lipsei calității,

procesuale pasive, aceeași excepție fiind invocată și de

pârâtul din cererea reconvențională, Municipiul Sibiu, reprezentat de

primar.

De asemenea, reclamanții

reconvenționali au invocat excepția de inadmisibilitate a

acțiunii reclamantei și, în ceea ce-i privește, pe cale de

excepție, au invocat dobândirea dreptului de proprietate ca efect al

prescripției achizitive, de 10-20 de ani pentru pârâta F. și, de 10

ani pentru pârâtul J.

Reclamanții

reconvenționali au invocat lipsa calității procesuale pasive (de

fapt a capacității procesuale) a pârâtei G., decedată.

În ceea ce o privește pe

pârâta SC S. SA Sibiu, reclamanta a justificat formularea acțiunii și

în contradictoriu cu aceasta, ca urmare a faptului că este

vânzătorul, în contractele de vânzare-cumpărare în raport cu care

solicită compararea titlului său.

Municipiul Sibiu prin Primar,

a fost chemat în judecată de către reclamanții

reconvenționali însă, din lecturarea petitelor cererii

reconvenționale s-a observat că nu există nicio cerere în raport

cu acest pârât, așa încât s-a concluzionat că Municipiul Sibiu prin

primar nu-și justifică, din punct de vedere procesual pasiv calitatea

în această cauză, motiv pentru care a fost admisă această

excepție și, respinsă cererea reconvențională

formulată în contradictoriu cu acesta.

Aspectul legat de lipsa

capacității procesuale a pârâtei G., decedată îa momentul

soluționării acțiunii, (dar în viață la data

introducerii acțiunii) nu a mai fost soluționat, întrucât prin

declarație autentică, reclamanta a renunțat la judecată în

contradictoriu cu aceasta, așa încât instanța a lua act, în temeiul

dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., de această renunțare.

Instanța de fond, în

rejudecare a reținut că Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia pronunțată cu nr. 1302 din 7 mai 2014 a

dezlegat și tranșat definitiv cadrul juridic, respectiv starea de fapt

cât și temeiul juridic al acțiunii apreciind că preluarea

bunului a avut loc în intervalul de timp ce constituie perioada de

referință a Legii nr. 10/2001, astfel că imobilul intră sub

incidența acestei legi.

Art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

prevede că: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unor legi speciale de reparație". În acest context,

după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în

revendicare a imobilelor pe care le vizează, nu mai este admisibilă

pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute

să urmeze procedura stabilită de legea specială. S-a mai

observat că, o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi

este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative

obligatorii, prealabilă sesizării instanței

judecătorești. Declanșarea procedurii are loc, în conformitate

cu prevederile art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, pe calea unei

notificări adresate de persoana îndreptățită,

entității juridice deținătoare.

Pentru evitarea

perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește

situația juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a

instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată

notificarea, termen prelungit succesiv, sancțiunea nerespectării lui

constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Având în vedere aceste

considerente, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o

acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act

normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este

inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat

procedura administrativă, prealabilă și obligatorie

prevăzută de legea specială, cât și în situația în

care această procedură nu este finalizată la data sesizării

instanței.

S-a statuat că în

speță, dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile, fiind

unul dintre cazurile prevăzute de art. 2 lit. i) din lege, în sensul

preluării bunului cu nerespectarea dispozițiilor legale, chiar

dacă înscrierea la Cartea Funciară a acestei preluări a fost

realizată în mod eronat pe un nr. top identificat greșit.

Astfel, s-a observat că

nu se poate pune la îndoială faptul ca Statul a preluat în fapt imobilul

și, închiriindu-l s-a comportat ca un adevărat proprietar,

reținându-se că așa cum s-a statuat în decizia de casare,

„dacă o preluare a bunului de către stat, urmată de înscrierea

la Cartea Funciară, constituie o preluare abuzivă în sensul Legii nr.

10/2001, cu atât mai muIt preluarea urmată de manifestarea statului ca proprietar,

fără ca dreptul său să fi fost înscris în cartea

funciară are un atare caracter de preluare abuzivă, înscriindu-se

perfect în ipoteza legii speciale susmenționate".

Legea nr. 10/2001, ca lege

nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul

ineficacității actelor de preluare la care se referă și,

fără a elimina accesul la justiție, perfecționează

sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl

subordonează controlului judecătoresc.

Numai persoanele exceptate de

la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care din motive

independente de voința lor nu au putut să utilizeze această

procedură, în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în

revendicarea bunului imobil, cu excepția situației în care acesta a

fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Or, chiriașii de bună

credință, au cumpărat apartamentele de la Statul Român, actele

transferului de proprietate fiind și astăzi în ființă.

Prin legea nouă sunt

reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act

normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau

fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor

imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi

dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art.

480, 481 C. civ.

În ce privește

necesitatea parcurgerii unei proceduri administrative obligatorii,

prealabilă sesizării instanței judecătorești,

instanța de fond în rejudecare a reținut că potrivit

înscrierilor de CF YY Sibiu, imobilul înscris sub nr. top UU, a fost supus unei

dezmembrări efectuate de proprietarii tabulari, constituindu-se două

topografice, respectiv nr. top ZZ compus din casă de piatră cu

două etaje ce rămâne înscris în această carte funciară,

dreptul de proprietate asupra acestei construcții fiind dobândit prin

donație de către T. născută FF. Asupra imobilului în

litigiu, înscris în CF nr. YY sub nr. top ZZ, nu s-au mai făcut înscrieri

în cartea funciară, astfel că a rămas în proprietatea

tabulară a defunctei T. până în anul 1999, când succesorul acesteia

U. și-a intabulat dreptul de proprietate în baza certificatului de

moștenitor din anul 1999.

Celălalt corp de

construcție înscris sub nr. top WW compus, de asemenea din casă de

piatră cu două etaje, a fost transferat în altă CF nr. TT Sibiu

și asupra căruia a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea

lui BB. și CC.

Ulterior, cu privire la acest

ultim corp de clădire s-a făcut mențiunea, sub B 3, a

preluării bunului în baza Decretului nr. 92/1950, iar potrivit anexei la

actul de naționalizare, la poziția QQ apare înscris BB. cu 6

apartamente în Sibiu.

Fiind preluat efectiv de stat,

reclamanta a pierdut definitiv posesia imobilului în litigiu, fiind

îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii

prevăzute de legea specială menționată, în măsura în

care antecesorul său ar fi declanșat procedura specială

prevăzută de această lege.

Din adresele comunicate de

Primăria Municipiului Sibiu și Consiliul județean Sibiu,

rezultă că pentru imobilul înscris în CF YY, nr. top ZZ aflat în

proprietatea lui T. născută FF., nu s-a formulat notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001. Prin urmare, sancțiunea care operează ca

efect al nerespectării procedurii administrative potrivit art. 22 alin.

(5), constă în pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În ceea ce privește

cererea reconvențională, tribunalul a apreciat ca fondat primul

capăt de cerere și, a constatat că imobilul în litigiu situat în

Sibiu, str. XX, nr. 37, înscris în CF nr. YY Sibiu nr. top ZZ a fost preluat

fără titlu valabil în baza Decretului nr. 92/1950.

Înalta Curte de Casație

și Justiție a reținut cu putere de lucru judecat în decizia de

casare că bunul în litigiu, construcție din Sibiu, str. XX nr. 37,

înscris în CF nr. YY sub nr. ZZ, a făcut obiectul naționalizării

fiind ocupat după data naționalizării de către

chiriașii statului, care în anul 1974 au cumpărat

părți/apartamente ce-l compun, restul fiind înstrăinate

după intrarea în vigoarea Legii nr. 112/1995, actele transferului de

proprietate fiind și astăzi în ființă.

De asemenea, s-a reținut

că preluarea s-a făcut fără titlu valabil cu nerespectarea

dispozițiilor legale, situație ce se circumscrie prevederilor art. 2

lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Deși, prin considerentele

sentinței, civile nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu s-a

reținut, că imobilul cu nr. top ZZ, nu a făcut obiectul

naționalizării, prin decizia de casare Înalta Curte de Casație

și Justiție a reținut că nu prezintă

relevanță efectele acestei sentințe.

Al doilea petit al cererii

reconvenționale este redactat ca o acțiune în constatare ce nu a fost

primită. Pârâții au solicitat să se constate o eroare de

identificare fără a solicita înscrierea dreptului lor de proprietate

în topograficul corect. Capetele de cerere referitoare la anularea

certificatului de moștenitor din anul 1999 emis de B.N.P. EE., a

capătului de cerere referitor la încheierea de intabulare a certificatului

de moștenitor din anul 1999, a contractului de vânzare cumpărare

autentificat din anul 2006 și a încheierii de întabulare din anul 2000, a

contractului de vânzare cumpărare autentificat din anul 2000 și a

încheierii de întabulare din anul 2000 în favoarea cumpărătorilor V.

și W. și Y. și Z. au fost respinse.ca urmare admiterii

excepției autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește

cererea de constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din anul 2006 și, a încheierii de

întabulare subsecvente, pentru preț neserios, lipsa obiectului și

cauza ilicită, aceste cereri au fost apreciate neîntemeiate pentru

următoarele considerente.

În primul rând nu s-a

făcut nicio dovadă cu privire la nici unul din motivele de nulitate

absolută a contractului.

Potrivit art. 968 C. civ.,

cauza este ilicită când este contrară bunelor moravuri și

ordinii publice. Contractul atacat este unul parțial cauzal, ipoteză

în care, scopul mediat putea fi dovedit, dacă a fost determinant la încheierea

contractului și prin mijloace de probă extrinseci înscrisului

contractual. Nicio dovadă administrată în cauză nu susține

poziția pârâților de nulitate a contactului pentru cauză

ilicită, în ceea ce privește lipsa obiectului contractului,

pârâții nu au precizat nici dacă „obiectul contractului"

vizează nașterea, modificarea sau stingerea raportului contractual

sau e vorba de „obiectul obligațiilor contractuale", care ar viza

prestațiile pe care flecare parte și Ie asumă. Însă, în condițiile

date, de vânzare a unui bun înscris în cartea funciară, nu se

dovedește lipsa obiectului acestuia, fiind irelevant dacă bunul era

sau nu în posesia vânzătorului. Pentru toate aceste considerente, a fost

respinsă și cererea de revenire la situația anterioară de

carte funciară.

Cu privire la cererea

reconvenționalâ, pârâții F. și J. au invocat, pe cale de

excepție, dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Prevederile

C. civ., invocate în susținerea cererilor lor nu sunt aplicabile în

speță, întrucât pentru posesiile începute după anul 1947, au

devenit inaplicabile în Transilvania prevederile C. civ. în această

materie și, și-au găsit aplicarea cele ale Decretului-Lege nr.

115/1938, până Ia intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, când s-au

aplicat aceste din urmă dispoziții. Ambele acte normative indicate

prevăd alte condiții în care se poate uzucapa, iar pârâții nu se

află în niciuna dintre ele.

În temeiul dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată să

plătească pârâților cheltuieli de judecată în toate fazele

procesuale.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta A. și pârâtul U., care au

solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii

principale și respingerii cererii reconvenționale.

Prin decizia nr. 1328 din 23

decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția

l civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. și

de pârâtul U. împotriva sentinței civile nr. 1898/2015

pronunțată de Tribunalul Sibiu și, a încheierii civile din 17

aprilie 2015 pronunțată de același tribunal în Dosar nr.

x/306/2008*. Au fost obligați apelanții A. și U. să

plătească intimaților F. și J. suma de 1.200 RON, intimatei

M. suma de 800 RON, intimatei MM. suma de 1.000 RON, intimatului R. suma de

2.000 RON, intimaților K. și Q. suma de 1,000 RON, cu titlu de

cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut

următoarele:

În ceea ce privește

încălcarea autorității de lucru judecat stabilit prin decizia

nr. 54/2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, instanța de

apel a reținut că este nefondat pentru următoarele considerente.

Reclamanta susține

că decizia nr. 54/2013, a dobândit autoritate de lucru judecat

față de pârâții care nu au declarat recurs și prin urmare,

efectele casării hotărârii nu puteau fi extinse și

față de pârâții J., I., C., N., H. și O. În

legătură cu acești pârâți, s-a reținut că C. este

decedată, iar succesorul ei legal este R. care are calitatea de recurent,

iar H. apare în calitate de recurentă cu numele de MM., deci raportat la

acești pârâți este exclusă orice discuție referitoare la

extinderea limitelor rejudecării.

În ceea ce privește

pârâții J., I., N. și O., aceștia într-adevăr, nu au avut

calitatea de recurenți, neatacând cu recurs decizia nr. 54/2013

pronunțată de instanța de apel. Prin decizia

pronunțată de Înalta Curte au fost casate în întregime atât decizia

nr. 54/2013 a instanței de apel cât și, sentința nr. 1/2013 a instanței

fond, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului Sibiu, ca

instanță de fond.

S-a reținut că atâta

timp cât în dispozitivul deciziei de casare nu se face nicio mențiune

referitoare la casarea parțială, sau totală a celor două

hotărâri judecătorești, felul casării se va stabili examinând

motivele de recurs și considerentele deciziei.

S-a apreciat că în

speță ne aflăm în situația unui litisconsorțiu

procesual facultativ. Dacă art. 48 alin. (1) C. proc. civ. aplicabil în

speță, reglementează principiul independenței procesuale,

art. 48 alin. (2) din același cod, consacră regula dependenței

procesuale, însă numai dacă aceasta este în favoarea

părților. Astfel, se prevede că „dacă prin natura

raportului juridic, (...) efectele hotărârii se întind asupra tuturor

reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite

numai de unii din ei, (...) folosesc și celorlalți".

Prin acte de procedură,

în sensul art. 48 alin. (2) C. proc. civ., trebuie înțelese și

cererile pentru exercitarea căilor de atac. Cu alte cuvinte, instanța

de recurs (sau instanța de trimitere) trebuie să extindă

efectele admiterii recursului uneia din părți asupra

coparticipanților la proces care nu au declarat recurs, dacă se

impune aceasta prin natura raportului juridic. Or, în speță imobilul

nu poate avea decât o singură situație juridică, neputând

considera că parțial a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, iar

parțial nu, iar regimul juridic aplicabil acestuia să fie diferit.

Pe de altă parte, decizia

nr. 54/2013 pronunțată de instanța de apel, a fost casată

în întregime, astfel că potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ.,

hotărârea casată nu are nicio putere, motiv pentru care, este exclus

a se discuta de o eventuală autoritate de lucru judecat a acestei

hotărâri, chiar parțială, față de unele

părți din proces.

Prin urmare, s-a constatat

că acest motiv de apel este nefondat, instanța de fond stabilind

corect cadrul procesual, în sensul reluării judecății litigiului

în întregul său, față de toate părțile implicate

și, față de toate aspectele care formează obiectul litigiului.

În ceea ce privește al

doilea motiv de apel, s-a constatat că reclamanta și pârâtul pornesc

de la premisa greșită că Înalta Curte a stabilit doar o stare de

fapt, și, nu a dezlegat problema de drept dedusă judecății.

Dimpotrivă, Înalta Curte

a reținut cu forță obligatorie că, este lipsit de

relevanță faptul că naționalizarea imobilului nu s-a

reflectat în evidența de carte funciară, această situație

înscriindu-se perfect în prevederile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora sunt imobile preluate abuziv în sensul Legii nr. 10/2001

orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără

respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum

și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție

ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat. S-a

reținut că, în decizia de casare Înalta Curte, se statuează

că „este evident că imobilul în litigiu intră sub incidența

acestei legi". Or, o asemenea statuare este o dezlegare de drept, care nu

mai poate fi pusă în discuție de instanță în rejudecare,

devenind o chestiune obligatorie, în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, instanța de

rejudecare nu mai putea repune în discuție cadrul juridic al litigiului,

stabilind în mod corect că imobilul întră sub incidența Legii

nr. 10/2001, cu toate consecințele prevăzute de această lege.

Instanța de apel a mai

constatat că reclamanta invocă în susținerea punctului său

de vedere, considerentele sentinței civile nr. 3469/2006 a

Judecătoriei Sibiu prin care s-a stabilit că nr. top ZZ nu a

făcut obiectul decretului de naționalizare, însă și cu

privire la această sentință Înalta Curte a statuat că nu

prezintă relevanță efectele sale. Or, și aceasta este o

chestiune de drept, tranșată de instanța supremă,

obligatorie pentru judecătorii fondului, în temeiul art. 315 alin. (1) C.

proc. civ.

S-a reținut că,

reclamanta supune analizei instanței de apel inaplicabilitatea în

speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Or, așa cum s-a

arătat deja, cadrul juridic aplicabil litigiului a fost stabilit deja de

Înalta Curte de Casație și Justiție, cu caracter obligatoriu,

nefiind permis instanțelor de rejudecare să mai repună în

discuție acest aspect. Reclamanta susține că Înalta Curte a considerat

că nr. top ZZ, a făcut obiectul naționalizării, însă

această chestiune „nu a fost pronunțată prin dispozitivul

hotărârii", astfel că instanța de rejudecare poate să

reanalizeze aspectul și să adopte soluția corectă. Aceste

argumente sunt contrare logicii juridice și, lipsite de temei legal, chestiunea

de drept nefiind niciodată dezlegată în dispozitiv, ci în

considerente. S-a apreciat că sunt lipsite de temei legal și

argumentele prin care este criticată, în mod efectiv, decizia de casare,

respectiv dezlegarea de drept.

Pe de altă parte,

reține instanța de apel este lipsit de orice dubiu că art. 2 din

Legea nr. 10/2001, a acoperit toată paleta de soluții posibile, fiind

considerate preluate abuziv, în temeiul acest legi, toate imobilele preluate în

perioada de referință a legii, 1945 - 1989, indiferent că

preluarea a fost cu titlu valabil, fără titlu valabil, sau

fără nici un titlu, adică de facto. În speță, a avut

loc o preluare cu titlu pentru nr. top WW [art. 2 lit. a) din Legea nr.

10/2001] și o preluare de facto pentru nr. top ZZ [art. 2 lit. i)], Statul

preluând acest nr. top în fapt, fără a-și înscrie dreptul în

cartea funciară, comportându-se ca un proprietar al întregului imobil, pe

care l-a închiriat și, apoi l-a înstrăinat chiriașilor.

Prin pct. 4 al motivelor de

apel s-a susținut că instanța de fond nu a analizat

admisibilitatea acțiunii în revendicare prin raportare la Decizia RIL nr.

33/2008, respectiv reclamanta nu a putut utiliza procedura prevăzută

de Legea nr. 10/2001, din motive independente de voința ei, iar imobilele

au fost cumpărate de chiriași cu nerespectarea prevederilor Legii nr.

112/1995. S-a reținut că această susținere a reclamantei

este nefondată, întrucât tribunalul a arătat ceea ce este

esențial în cauză, și anume că antecesorul reclamantei

trebuia să declanșeze procedura legii speciale de reparație, iar

chiriașii au fost de bună-credință. actele transferului de

proprietate prin care au cumpărat apartamentele de la Statul Român, fiind

și astăzi în