ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1241/2016

Decizia nr. 1241/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub Dosar nr. x/306/2008 reclamanta A. prin mandatar B. în contradictoriu cu pârâții C., D. și E., F., în nume propriu și, ca moștenitoare a lui G., H., I., J., K. și L., M., N. și O., P., G., K. și Q., ambii în nume propriu și ca moștenitori al lui L., R. și SC S. SA Sibiu, a solicitat obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie apartamentele pe care aceștia Ie ocupă în imobilul situat în Sibiu, str. XX nr. 37, înscris în CF YY Sibiu nr. top ZZ, predarea posesiei și folosinței și, pe cale de consecință a solicitat și evacuarea pârâților din imobil, și obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că, imobilul în litigiu a fost proprietatea tabulară a lui T., dobândit prin cumpărare în anul 1928, nefiind supus naționalizării de către Statul Român. Asupra imobilului în temeiul certificatului de moștenitor din anul 1999, numitul U. și-a intabulat dreptul de proprietate, pe care în anul 2000 l-a vândut numiților V. și W., care l-a rândul lor l-au înstrăinat lui Y. și Z., de la care ulterior reclamanta dobândit a proprietatea bunului. S-a mai arătat că, prin sentința civilă nr. 3693/2007, pronunțată de Judecătoria Sibiu a fost respinsă acțiunea în evacuarea pârâților, cu motivarea că pe calea acțiunii în evacuare nu se pot compara titlurile invocate de părți, dând reclamantei îndrumări să promoveze o acțiune în revendicare.

S-a învederat că prin expertiza tehnică efectuată în acel dosar, de către expert AA., s-a constatat că nr. top WW al imobilului de la adresa sus menționată a fost naționalizat de Statui Român potrivit Decretului nr. 92/1950, în timp ce nr. top ZZ al imobilului nu a fost niciodată proprietatea statului. În aceste condiții s-a arătat că foștii chiriași ai statului au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu Statul Român, însă apartamentele cumpărate au fost greșit identificate sub aspectul numărului topografic și, al numărului de carte funciară.

Reclamanta a învederat că asupra acestui imobil se invocă două titluri de proprietate: al reclamantei, care provine de la proprietarii de carte funciară și, al pârâților care provine de la Statul Român, care nu a fost niciodată proprietarul imobilului, situație în care se susține că cel mai bine caracterizat dintre aceste două titluri este cel al proprietarului de CF, în timp ce titlul pârâților nu este nici măcar înscris în cartea funciară și, de fapt nici nu provine de la adevăratul proprietar tabular. În drept, au fost invocate prevederile art. 480 C. civ., art. 6 C.E.D.O., art. 1 Protocolul nr. 1 C.E.D.O. și art. 274 C. proc. civ.

La data de 17 februarie 2009, reclamanta printr-un înscris sub semnătură privată, prin mandatar și,respectiv printr-un înscris autentic, a declarat că renunța la judecată în contradictoriu cu G. și P. Prin întâmpinarea formulată de pârâții D. și E. s-a solicitat să se ia act că, dacă se va stabili că sunt intabulați în CF pe un alt apartament decât cel pe care îl dețin și folosesc, nu se opun admiterii acțiunii. De asemenea pârâții au mai arătat că, nu sunt de acord cu susținerea reclamantei, în ceea ce privește faptul că titlul ei ar fi mai caracterizat decât al lor. Pârâții F. și J. prin întâmpinarea formulată au solicitat respingerea acțiunii reclamantei și, obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

S-au invocat excepția insuficienței timbrări a acțiunii, a iipsei calității procesuale pasive a numitei G., decedată, excepția de inadmisibilitate a acțiunii în compararea titlurilor. În motivare s-a arătat că întregul imobil a fost naționalizat, BB., fostul proprietar, figurând în anexa la decretul de naționalizare la poziția QQ, cu 6 apartamente. Pe cale de excepție s-a mai invocat, excepția prescripției achizitive, prin posesia de 10-20 de ani și justul titlu, în ceea ce o privește pe pârâta F. și, posesia de 10 ani pentru apartamentul deținut de pârâtul J. Pe cale reconvenționaiă, pârâții F. și J. în contradictoriu cu A., U., W. și V., Y. și Z. municipiul Sibiu reprezentat de Primar și, SC S. SA Sibiu, au solicitat să se constate că proprietățile lui BB.

și CC. inclusiv imobilul construcții și teren din Sibiu, str. XX nr. 37, înscris în CF nr. YY Sibiu nr. top ZZ, a fost supus naționalizării în temeiul Decretului nr. 92/1950; că predarea posesiei către Statul Român s-a făcut Ia data de 20 aprilie 1950 și, că acest imobil a intrat în patrimoniul statului cu titlu valabil. S-a solicitat a se constata că, apartamentul compus din 2 camere, cămară, bucătărie, hol comun, debara comună, baie în comun, wc în comun, balcon și pivniță face parte din topograficul ZZ și, că s-a dobândit prin cumpărare de la Statul Român de către DD. și, apoi de către F., având o eroare de identificare topografică sub nr. JJ cu înscriere în CF nr. KK Sibiu; apartamentul compus din cameră, bucătărie, cămară, baie în comun, la subsol, boxa de la pivniță, face parte din top.

ZZ și, că s-a dobândit prin cumpărare de la Statul Român de către J., având o eroare de identificare topografică sub nr. VV cu înscriere în CF nr. TT Sibiu. Prin cererea reconvenționaiă s-a mai solicitat a fi obligată pârâta să lase reclamanților reeonvenționali în deplină proprietate și posesie apartamentele identificate mai sus; să se constate nulitatea absolută a certificatului de moștenitor din anul 1999 emis de Biroul notarului public EE.

în favoarea lui U. și, a încheierii de intabulare din anul 1999; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2000 și a încheierii de intabulare din anul 2000; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumparare din anul 2000 și, a încheierii de întabulare din anul 2000; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2006 și a încheierii de întabulare din anul 2006 în favoarea lui A., pentru lipsa obiectului la data vânzării, cauză ilicită și preț neserios; să se dispună revenirea la situația anterioară de CF nr. YY Sibiu urmare a constatării nulității înscrierilor de sub B 19-27, pentru a deveni operantă trecerea pe Statul Român a imobilului în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

S-a solicitat și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii reconvenționaîe, s-a mai arătat că, imobilul în litigiu a fost naționalizat, că fostul proprietar apare în lista anexă la Decretul de naționalizare la poziția QQ cu 6 apartamente, iar SC S. SA a semnat actul de intrare în posesie. Întrucât nu a fost înscrisă în ef naționalizarea, notarul public nu a înțeles să verifice dacă mai există sau nu posesia bunului. Certificatul de moștenitor a fost și atacat pe cale penală de către adevărații proprietari. Atât vânzătorii cât și cumpărătorii înscriși în cartea funciară au știut că apartamentele sunt vândute către chiriași, deci există o lipsă a obiectului transmisiunii, prețul este derizoriu, fictiv, iar cauza ilicită și imorală.

S-a învederat că, titlul de proprietate provenit de la Statul Român este mai caracterizat, fiind cumpărători de bună-credință, întrucât s-au încrezut în calitatea de proprietari a vânzătorului lor. În drept au fost invocate prevederile Decretului nr. 115/1938, ale art. 480 și 948 C. civ., ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. și, art. 274 C. proc. civ. Prin întâmpinare, SC S. SA Sibiu a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, precum și respingerea acțiunii reclamantei ca inadmisibilă, arătând că în fișa de mijloace fixe, în contabilitatea societății, a figurat acest imobil, iar contractele de vânzare-cumpărare, nu au fost anulate.

Prin întâmpinare, pârâtul U. a invocat excepția autorității de lucru judecat pentru petitele 1, 3-7 din cererea reconvențională, raportat la sentința pronunțată în Dosar nr. x/2003 al Judecătoriei Sibiu și, pe cale de consecință a solicitat respingerea acțiunii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată. A mai fost invocată și excepția lipsei calității procesuale pasivă, SC S. SA, având mandat dobândit „ope legis", pentru înstrăinarea imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, precum și inadmisibilitatea acțiunii, întrucât față de legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001, nu se poate dispune asupra caracterului abuziv al preluării prin procedura aleasă, în acest sens fiind și dispozițiile deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă nr. 1/2013, pronunțată de Tribunalul Sibiu a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a SC S. SA Sibiu în acțiunea principală. A fost admisă, acțiunea formulată de reclamanta A., prin mandatar B., în contradictoriu cu pârâții: C., D. și E., F., în nume propriu și ca moștenitoare a lui G., H., I., J., K. și L., M., N. și O., K. și Q., ambii în nume propriu și ca moștenitori al lui L., R., I. și SC S. SA Sibiu și, în consecință au fost obligați pârâții persoane fizice să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentele pe care le ocupă în imobilul proprietatea reclamantei, situat în Sibiu, str. XX nr. 37, imobil înscris în CF YY Sibiu nr. top ZZ, prin predarea posesiei și folosinței acestuia și, s-a dispus evacuarea pârâților din acest imobil.

S-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii față de pârâții G. și P. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive, în cererea reconvențională, a Municipiului Sibiu reprezentat de Primar și, în consecință a fost respină cererea reconvențională formulată de pârâții F. și J. în contradictoriu cu Municipiul Sibiu reprezentat de Primar. Au fost respinse excepțiile lipsei capacității procesuale a numitei G., inadmisibilității acțiunii principale și, a prescripției achizitive. invocate de pârâții - reclamanți reconvenționali. Cererea reconvențională formulată de pârâții F. și J. în contradictoriu cu A., U., W. și V., Y. și Z., și SC S. SA Sibiu a fost respinsă. A fost obligată pârâta SC S. SA la plata către reclamantă a sumei de 30.289,9 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținui următoarele: Imobilul în litigiu este înscris în CF YY Sibiu nr. top ZZ și, în prezent proprietatea tabulară a reclamantei, dobândită prin cumpărare în anul 2006. Acest imobil a fost proprietatea T., născută FF. (înscrierea de sub B 17), pentru ca ulterior să devină proprietatea prin cumpărare, în anul 1949, a lui GG., născută HH. (B18), iar în anul 1999, în baza certificatului de moștenitor din anul 1999 eliberat de Biroul notarului public EE.

și, a încheierii de întabulare, bunul a trecut cu titlu de moștenire, în proprietatea lui U. La rândul său, acesta a vândut imobilul în anul 2000, soților W. și V. (încheierea de întabulare din anul 2000, B21, 22), iar apoi imobilul a fost vândut soților Y. și Z. (încheierea de întabulare din anul 2000), în final, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2006 de către Notarul public II., imobilul a ajuns în proprietatea reclamantei A. (încheierea de întabulare din 19 octombrie 2006). Pârâții persoane fizice au cumpărat apartamentele pe care, le-au deținut cu chirie de la Statul Român, întabulându-și dreptul de proprietate în CF-uri individuale în topograficul nr. WW, dezmembrat.

Expertiza efectuată în cauză a explicat faptul că, imobilul din Sibiu, str. XX, nr. 37 este situat pe nr. top UU, fiind inițial un corp de clădire A care, în anul 1928, a fost dezmembrat în două loturi, respectiv; nr. top WW, 220 mp, cu corpul de clădire A, amplasat la zona stradală, și, nr. top ZZ, de 331 mp, amplasat în zona posterioară a primului imobil, corpul B de clădire, între care s-a edificat ulterior o (plombă) clădire de legătură. S-a mai explicat de unde a provenit eroarea de identificare și, anume faptul că, contrar uzanțelor generale, în care prin dezmembrarea pe loturi, nr. top al unui nou lot creat, cu terminație/1, rămâne notat în CF-ul inițial, în acest caz, imobilul cu nr. top nou WW a trecut în CF TT, iar imobilul nou creat, cu nr. top ZZ a rămas notat în CF-ul vechi, YY.

Acest fapt a favorizat confuzia creată ulterior relativ la spațiile cumpărate de pârâți. Concluziile experților, relativ la înscrierile din CF, a fost că „imobilul de la nr. top ZZ nu a fost operat ca fiind trecut în proprietatea Statului Român în anul 1952, deoarece nu s~a efectuat nicio operațiune de carte funciară în acest sens pe CF YY, în care se afla înscris acest nr. top ZZ". Experții au mai arătat că „toate locuințele din imobil au fost considerate în mod eronat ca fiind situate pe numărul topografic WW, fără a se evidenția spațiile de locuit de pe numărul topografic ZZ.

În această din urmă situație se află cele 9 apartamente nominalizate în raportul de expertiză, respectiv apartamentele pârâților care, în fapt sunt situate pe lotul de teren nr. ZZ în CF YY, în timp ce, în fapt au fost notate eronat de către entitățile abilitate pe nr. top WW, din CF TT". Cu privire la acțiunea în evacuare formulată de reclamantă, instanța de fond a reținut că în anul 2007, aceasta a promovat o acțiune în evacuarea pârâților, acțiune ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/306/2007 al Judecătoriei Sibiu, ocazie cu care pârâții au invocat un drept de proprietate asupra apartamentelor deținute. Prin sentința civilă nr. 3693/2007, Judecătoria Sibiu a respins acțiunea, cu motivarea că în condițiile în care ambele părți invocă un titlu de proprietate asupra aceluiași imobil, analiza acestuia nu poate fi făcută pe calea acțiunii în evacuare ci, pe calea unei acțiuni în care instanța să fie investită cu compararea titlurilor.

Sentința a rămas definitivă prin respingerea apelului, prin decizia civilă nr. 380/2007 a Tribunalului Sibiu și, irevocabilă, prin respingerea recursului, prin decizia civilă nr. 80/2008 a Curții de Apel Alba Iulia. Cu privire la acțiunea în anularea actelor de proprietate ale proprietarilor de CF și, pentru înscrierea dreptului de proprietate a imobilului de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 3469/2006, pronunțată de Judecătoria Sibiu, instanța a respins acțiunea reclamantei SC S. SA prin care aceasta solicita, pe de-o parte, înscrierea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului ce face obiectul acțiunii de față, în temeiul prevederilor Decretului nr. 92/1950, precum și cererile de anulare a certificatului de moștenitor din anul 1999 suplimentar, eliberat de B.N.P.

EE. în ce privește acest imobil, a încheierii de întabulare din anul 1999, a înscrierii dreptului de proprietate în favoarea pârâtei M. în CF TT Sibiu, nr. top. WW și, CF RR nr. top SS, înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei M. în CF corectă, respectiv CF YY Sibiu, nr. top ZZ, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2000 de Biroul Notarului Public LL., a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2000, nulitatea absolută a încheierilor de întabulare din anul 1999, și din anii 2000, modificarea contractului de vânzare-cumpărare din anul 1999 al pârâtei M. în ceea ce privește coordonatele de carte funciară ale imobilului cumpărat.

Sentința a rămas irevocabilă la data de 23 august 2006. Prin considerentele sentinței civile nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu s-a reținut, în același sens, că imobilul cu nr. top ZZ, nu a făcut obiectul naționalizării, ceea ce creează în plus o prezumție de adevăr cu privire la acest aspect. Instanța de fond a reținut că prin cererea reconvențională, pârâții F. și J. au mai invocat, pe cale de excepție, dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Prevederile C. civ., invocate în susținerea cererilor lor nu sunt aplicabile în speță, întrucât pentru posesiile începute după anul 1947 au devenit inaplicabile, în Transilvania, prevederile C. civ. în această materie, fiind aplicabile cele ale Decretului-Lege nr. 115/1938, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, când s-au aplicat aceste din urmă dispoziții.

Ambele acte normative indicate, prevăd alte condiții în care se poate uzucapa, iar pârâții nu se află în niciuna dintre ele. Pe de altă parte, posesia exercitată de chiriaș nu este una aptă să conducă la dobândirea proprietății prin uzucapiune, iar după dobândirea titlului de proprietate, cu vicii ce nu le erau cunoscute, nu sunt îndeplinite dispozițiile legale. Primul capăt de cerere, de altfel formulat inexact doar ca o acțiune în constatare, în condițiile în care dispozițiile art. 111 C. proc. civ., declară inadmisibile aceste acțiuni, atunci când există calea realizării dreptului, a fost respins ca neîntemeiat, pentru considerentele de fapt și de drept deja arătate, instanța a reținui că din cuprinsul probațiunii administrate, rezultă că imobilul cu nr. top ZZ, nu a făcut obiectul naționalizării.

S-a constatat că al doilea petit al cererii reconvenționale este, redactat ca o acțiune în constatare ce nu poate fi primită. Pârâții au solicitat a se constata o eroare de identificare, fără a solicita înscrierea dreptului lor de proprietate în topograficul corect. În condițiile unei erori de identificare a bunului vândut în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, cu prealabila rectificare a contractului în acest sens, (ceea ce nu s-a cerut) ar fi fost admisibilă cel mult în situația în care imobilul ar mai fi fost proprietatea Statului Român (iar în cazul în speță nu a fost niciodată), așa încât și, acest capăt de cerere din acțiunea reeonvențională, a fost respins. Petitele 3-7 au fost respinse ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat.

De asemenea au fost respinse și cererile în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2006 și, a încheierii de intabulare subsecvente, pentru preț neserios, lipsa obiectului și, cauză ilicită. S-a reținut că, prin admiterea acțiunii și respingerea cererii reconvenționale, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamanta este în drept să obțină cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu, ce constau în taxa de timbru de 8192 RON, onorariu de avocat în sumă de 17.388.9 RON și, parte din contravaloarea expertizei efectuată în cauză, adică 4700 RON, în total 30.289,9 RON. Tribunalul a dispus obligarea pârâtei SC S. SA Sibiu la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, apreciind că acesteia îi revine în ce privește greșeala de dezmembrare și, de înscriere în CF a imobilului.

Prin decizia nr. 54 din 12 iulie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Alba-lulia, secția civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta SC S. SA împotriva sentinței civile nr. 1/2013, pronunțată de Tribunalul Sibiu, fiind schimbată în parte numai sub aspectul obligației de plata a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în cuantum de 30.289,9 RON, care a fost înlăturată din sarcina pârâtei persoană juridică și, obligați pârâții persoane fizice, să plătească această sumă. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. Au fost respinse apelurile declarate de pârâții M., F., K., Q., MM., R., D. și E., împotriva aceleiași sentințe și, a încheierii din 11 decembrie 2009 a Judecătoriei Sibiu.

A fost anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâtul J. împotriva aceleiași sentințe și, încheieri și au fost obligați pârâții persoane fizice să plătească intimatei A. suma de 10.910,75 RON și, intimatului U. suma de 1400 RON, cheltuieli de judecată în apel. Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs F., M., K., Q., MM. și R., D. și E. Prin decizia civilă nr. 1302/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție au fost admise recursurile declarate de pârâții F., M., K., Q., R., MM., D. și E. împotriva deciziei nr. 54 din 12 iulie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. A fost casată decizia și sentința civilă nr. 1 din 4 ianuarie 2013 a Tribunalului Sibiu, secția I civilă, precum și, încheierea din 11 decembrie 2009 a Judecătoriei Sibiu pronunțată în Dosarul nr. x/306/2008, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru a pronunța această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele; Cât privește motivul de recurs încadrat în prevederile art 304 pct. 7 C. proc. civ., dezvoltat în recursul declarat de F., s-a constatat că acesta nu este fondat. S-a apreciat că, instanța de apel a expus într-o manieră clară, precisă și concisă, argumentele de fapt și de drept ce au stai la baza adoptării hotărârii pronunțate. Cum, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de aceeași recurentă drept temei al recursului, nu a fost dezvoltat, s-a apreciat că nu poate constitui obiect de analiză al instanței de recurs. Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocat în cuprinsul tuturor recursurilor declarate în cauză, privind soluția dată acțiunii reclamantei, s-a constatat următoarele: Potrivit înscrierilor de CF YY Sibiu, imobilul înscris sub nr. top. UU din această coală funciară, a fost supus unei dezmembrări efectuate de proprietarii tabulari, constituindu-se două numere topografice, respectiv nr. ZZ compus din casă de piatră, cu două etaje ce rămâne înscris în această carte funciară, dreptul de proprietate asupra acestei construcții fiind dobândit prin donație de către T. născută FF. La aceeași dată, 13 decembrie 1928, celălalt corp de construcție, înscris sub nr. top PP. compus, de asemenea din casă de piatră cu două etaje, fiind transferat în altă CF nr. TT a localității Sibiu și, asupra căruia a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea lui BB.

și CC. Ulterior, cu privire la acest ultim corp de clădire, s-a făcut mențiunea, sub B 3, a preluării bunului în baza Decretului nr. 92/1950, iar potrivit anexei la actul de naționalizare, la poziția QQ apare înscris BB. cu 6 apartamente în Sibiu. Ca atare, s-a reținut că bunul în litigiu, construcție din Sibiu, str. XX nr. 37, înscris în CF nr. YY sub nr. ZZ, a făcut obiectul naționalizării fiind ocupat după data naționalizării de către chiriași ai statului, care încă în anul 1974 au cumpărat părți/apartamente ce-l compun, restul fiind înstrăinate după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, actele transferului de proprietate fiind și astăzi în ființă. Ca urmare, în soluționarea cauzei nu se poate face abstracție de datele factuale și, de actualul context legislativ care, reglementează o procedură distinctă, specială, derogatorie celei de drept comun (art. 480 C. civ., Decretul nr. 115/1938 privind restituirea/retrocedarea bunului litigios).

Este adevărat că, dispozițiile Decretului nr. 115/1938, stipulează caracterul constitutiv al înscrierii dreptului în evidențele de carte funciară, însă aceasta semnifică, (în cazul dat, așa cum stipulează legea specială a cărei aplicare se impune în conformitate cu principiul „speciaiia generalibus derogant") preluarea bunului cu nerespectarea dispozițiilor legale, situație ce se circumscrie prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora sunt cuprinse în câmpul de aplicațiune al acestei legi; „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat". Procedând în maniera menționată, statul a preluat în fapt imobilul și, închiriindu-l, s-a comportat ca un adevărat proprietar.

În consecință, dacă o preluare a bunului de către stat, urmată de înscrierea în cartea funciară, constituie o preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult preluare de Ia o persoană care nu era proprietarul bunului, urmată de manifestarea statului ca proprietar, fără ca dreptul său să fi fost înscris în cartea funciară, are un atare caracter de preluare abuzivă, înscriindu-se perfect în ipoteza legii speciale susmenționată. Cum, preluarea bunului a avut loc în intervalul de timp ce constituie perioada de referință a Legii nr. 10/2001, este evident, că imobilul în litigiu intră sub incidența acestei legi. Ca urmare, nu prezintă relevanță nici pretinsele efecte ale sentinței civile nr. 3469 din 27 iulie 2006 a judecătoriei Sibiu, nefiind operante regulile specifice modului de soluționare a unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor de către stat. Astfel, cum s-a arătat și în decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, „numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ precum, și cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură, în termenele legale, au deschisa calea acțiunii în revendicarea bunului imobil, cu excepția situației în care acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași”.

Ca urmare, constatând că, în mod nelegal, instanțele au procedat la soluționarea pricinii prin reținerea greșită a situației juridice a bunului litigios, cu consecința aplicării unor dispoziții legale ce nu erau incidente în cauză și, prin omisiunea verificării apărărilor pârâților privind incidența legii speciale, (Legea nr. 10/2001), raportului juridic litigios, a admisibilității acțiunii reclamantei, chestiuni ce nu pot fi analizate direct în recurs decât cu consecința încălcării principiului dublului grad de jurisdicție, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a admis recursurile deduse judecății și a fost casată decizia instanței de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

A fost respinsă acțiunea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâții D. și E., F., în nume propriu și ca moștenitoare a Iui G., MM. (născută H.), J., M., N. și O., K. și Q., ambii în nume propriu și ca moștenitori al Iui L. și, R. A fost respmsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC S. SA Sibiu. S-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii în contradictoriu cu pârâții G. și P. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive, în cererea reconvențională a Municipiului Sibiu reprezentat de Primar și, în consecință a fost respinsă cererea reconvențională formulată de reclamanții reconvenționali F. și J. în contradictoriu cu Municipiul Sibiu reprezentat de Primar.

Au fost respinse excepțiile: lipsei capacității procesuale a numitei G., a inadmisibilității acțiunii principale, a prescripției achizitive, invocate de reclamanții reconvenționali F. și J. A fost admisă în parte excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul reconvențional U. în contradictoriu cu reclamanții reconvenționali F. și J. cu privire la capetele de cerere referitoare la anularea certificatului de moștenitor din anul 1999 emis de B.N.P.

EE., a capătului de cerere referitor la încheierea de întabulare a certificatului de moștenitor din anul 1999, a contractului de vânzare cumpărare autentificat din anul 2006 și, a încheierii de întabulare din anul 2000, a contractului de vânzare cumpărare autentificat din anul 2000 și, a încheierii de întabulare din anul 2000 în favoarea cumpărătorilor V. și W. și Y. și Z. și, în consecință a fost respinsă acțiunea reconvențională formulată de pârâții F. și J. în contradictoriu cu A., U., W. și V., Y. și Z. și SC S. SA Sibiu, cu privire la aceste capete de cerere. A fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâții F. și J. în contradictoriu cu A., U., W. și V., Y. și Z. și SC S. SA Sibiu și, în consecință s-a constatat că imobilul în litigiu situat în Sibiu, înscris în CF nr. YY Sibiu nr. top ZZ, a fost preluat fără titlu valabil în baza Decretului nr. 92/1950.

A fost respinsă în rest cererea reconvențională și, a fost obligată reclamanta să plătească pârâților cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: În prezenta cauză atât reclamanta, cât și pârâții au invocat o serie de excepții care, având în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ., au fost analizate și soluționate cu precădere, înainte de cercetarea fondului cauzei. Reclamanta a invocat excepția autorității de lucru judecat, sub aspectul pozitiv, raportat la primul petit al cererii reconvenționale și, prin raportare la considerentele sentinței civile nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu. Pârâtul U., a invocat excepția autorității de lucru judecat excepție asupra căreia tribunalul s-a pronunțat prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2015 admițând-o în parte, în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la anularea certificatului de moștenitor din anul 1999 emis de B.N.P.

EE., a capătului de cerere referitor la încheierea de întabulare, a certificatului de moștenitor din anul 1999, a contractului de vânzare cumpărare autentificat din anul 2006 și, a încheierii de intabulare din anul 2000, a contractului de vânzare cumpărare autentificat din anul 2000 și a încheierii de întabulare din anul 2000 în favoarea cumpărătorilor V. și W. și Y. și Z. Pârâta din acțiunea principală SC S. SA a invocat excepția lipsei calității, procesuale pasive, aceeași excepție fiind invocată și de pârâtul din cererea reconvențională, Municipiul Sibiu, reprezentat de primar.

De asemenea, reclamanții reconvenționali au invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantei și, în ceea ce-i privește, pe cale de excepție, au invocat dobândirea dreptului de proprietate ca efect al prescripției achizitive, de 10-20 de ani pentru pârâta F. și, de 10 ani pentru pârâtul J. Reclamanții reconvenționali au invocat lipsa calității procesuale pasive (de fapt a capacității procesuale) a pârâtei G., decedată. În ceea ce o privește pe pârâta SC S. SA Sibiu, reclamanta a justificat formularea acțiunii și în contradictoriu cu aceasta, ca urmare a faptului că este vânzătorul, în contractele de vânzare-cumpărare în raport cu care solicită compararea titlului său.

Municipiul Sibiu prin Primar, a fost chemat în judecată de către reclamanții reconvenționali însă, din lecturarea petitelor cererii reconvenționale s-a observat că nu există nicio cerere în raport cu acest pârât, așa încât s-a concluzionat că Municipiul Sibiu prin primar nu-și justifică, din punct de vedere procesual pasiv calitatea în această cauză, motiv pentru care a fost admisă această excepție și, respinsă cererea reconvențională formulată în contradictoriu cu acesta. Aspectul legat de lipsa capacității procesuale a pârâtei G., decedată îa momentul soluționării acțiunii, (dar în viață la data introducerii acțiunii) nu a mai fost soluționat, întrucât prin declarație autentică, reclamanta a renunțat la judecată în contradictoriu cu aceasta, așa încât instanța a lua act, în temeiul dispozițiilor art. 246 C. proc.

civ., de această renunțare. Instanța de fond, în rejudecare a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia pronunțată cu nr. 1302 din 7 mai 2014 a dezlegat și tranșat definitiv cadrul juridic, respectiv starea de fapt cât și temeiul juridic al acțiunii apreciind că preluarea bunului a avut loc în intervalul de timp ce constituie perioada de referință a Legii nr. 10/2001, astfel că imobilul intră sub incidența acestei legi.

Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, prevede că: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". În acest context, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează, nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială. S-a mai observat că, o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești.

Declanșarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită, entității juridice deținătoare. Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancțiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Având în vedere aceste considerente, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței. S-a statuat că în speță, dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile, fiind unul dintre cazurile prevăzute de art. 2 lit. i) din lege, în sensul preluării bunului cu nerespectarea dispozițiilor legale, chiar dacă înscrierea la Cartea Funciară a acestei preluări a fost realizată în mod eronat pe un nr. top identificat greșit.

Astfel, s-a observat că nu se poate pune la îndoială faptul ca Statul a preluat în fapt imobilul și, închiriindu-l s-a comportat ca un adevărat proprietar, reținându-se că așa cum s-a statuat în decizia de casare, „dacă o preluare a bunului de către stat, urmată de înscrierea la Cartea Funciară, constituie o preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001, cu atât mai muIt preluarea urmată de manifestarea statului ca proprietar, fără ca dreptul său să fi fost înscris în cartea funciară are un atare caracter de preluare abuzivă, înscriindu-se perfect în ipoteza legii speciale susmenționate". Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură, în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului imobil, cu excepția situației în care acesta a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Or, chiriașii de bună credință, au cumpărat apartamentele de la Statul Român, actele transferului de proprietate fiind și astăzi în ființă. Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480, 481 C. civ.

În ce privește necesitatea parcurgerii unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești, instanța de fond în rejudecare a reținut că potrivit înscrierilor de CF YY Sibiu, imobilul înscris sub nr. top UU, a fost supus unei dezmembrări efectuate de proprietarii tabulari, constituindu-se două topografice, respectiv nr. top ZZ compus din casă de piatră cu două etaje ce rămâne înscris în această carte funciară, dreptul de proprietate asupra acestei construcții fiind dobândit prin donație de către T. născută FF.

Asupra imobilului în litigiu, înscris în CF nr. YY sub nr. top ZZ, nu s-au mai făcut înscrieri în cartea funciară, astfel că a rămas în proprietatea tabulară a defunctei T. până în anul 1999, când succesorul acesteia U. și-a intabulat dreptul de proprietate în baza certificatului de moștenitor din anul 1999. Celălalt corp de construcție înscris sub nr. top WW compus, de asemenea din casă de piatră cu două etaje, a fost transferat în altă CF nr. TT Sibiu și asupra căruia a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea lui BB. și CC. Ulterior, cu privire la acest ultim corp de clădire s-a făcut mențiunea, sub B 3, a preluării bunului în baza Decretului nr. 92/1950, iar potrivit anexei la actul de naționalizare, la poziția QQ apare înscris BB.

cu 6 apartamente în Sibiu. Fiind preluat efectiv de stat, reclamanta a pierdut definitiv posesia imobilului în litigiu, fiind îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială menționată, în măsura în care antecesorul său ar fi declanșat procedura specială prevăzută de această lege. Din adresele comunicate de Primăria Municipiului Sibiu și Consiliul județean Sibiu, rezultă că pentru imobilul înscris în CF YY, nr. top ZZ aflat în proprietatea lui T. născută FF., nu s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin urmare, sancțiunea care operează ca efect al nerespectării procedurii administrative potrivit art. 22 alin. (5), constă în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În ceea ce privește cererea reconvențională, tribunalul a apreciat ca fondat primul capăt de cerere și, a constatat că imobilul în litigiu situat în Sibiu, str. XX, nr. 37, înscris în CF nr. YY Sibiu nr. top ZZ a fost preluat fără titlu valabil în baza Decretului nr. 92/1950. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut cu putere de lucru judecat în decizia de casare că bunul în litigiu, construcție din Sibiu, str. XX nr. 37, înscris în CF nr. YY sub nr. ZZ, a făcut obiectul naționalizării fiind ocupat după data naționalizării de către chiriașii statului, care în anul 1974 au cumpărat părți/apartamente ce-l compun, restul fiind înstrăinate după intrarea în vigoarea Legii nr. 112/1995, actele transferului de proprietate fiind și astăzi în ființă.

De asemenea, s-a reținut că preluarea s-a făcut fără titlu valabil cu nerespectarea dispozițiilor legale, situație ce se circumscrie prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. Deși, prin considerentele sentinței, civile nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu s-a reținut, că imobilul cu nr. top ZZ, nu a făcut obiectul naționalizării, prin decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu prezintă relevanță efectele acestei sentințe. Al doilea petit al cererii reconvenționale este redactat ca o acțiune în constatare ce nu a fost primită. Pârâții au solicitat să se constate o eroare de identificare fără a solicita înscrierea dreptului lor de proprietate în topograficul corect.

Capetele de cerere referitoare la anularea certificatului de moștenitor din anul 1999 emis de B.N.P. EE., a capătului de cerere referitor la încheierea de intabulare a certificatului de moștenitor din anul 1999, a contractului de vânzare cumpărare autentificat din anul 2006 și a încheierii de întabulare din anul 2000, a contractului de vânzare cumpărare autentificat din anul 2000 și a încheierii de întabulare din anul 2000 în favoarea cumpărătorilor V. și W. și Y. și Z. au fost respinse.ca urmare admiterii excepției autorității de lucru judecat. În ceea ce privește cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2006 și, a încheierii de întabulare subsecvente, pentru preț neserios, lipsa obiectului și cauza ilicită, aceste cereri au fost apreciate neîntemeiate pentru următoarele considerente.

În primul rând nu s-a făcut nicio dovadă cu privire la nici unul din motivele de nulitate absolută a contractului. Potrivit art. 968 C. civ., cauza este ilicită când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice. Contractul atacat este unul parțial cauzal, ipoteză în care, scopul mediat putea fi dovedit, dacă a fost determinant la încheierea contractului și prin mijloace de probă extrinseci înscrisului contractual. Nicio dovadă administrată în cauză nu susține poziția pârâților de nulitate a contactului pentru cauză ilicită, în ceea ce privește lipsa obiectului contractului, pârâții nu au precizat nici dacă „obiectul contractului" vizează nașterea, modificarea sau stingerea raportului contractual sau e vorba de „obiectul obligațiilor contractuale", care ar viza prestațiile pe care flecare parte și Ie asumă.

Însă, în condițiile date, de vânzare a unui bun înscris în cartea funciară, nu se dovedește lipsa obiectului acestuia, fiind irelevant dacă bunul era sau nu în posesia vânzătorului. Pentru toate aceste considerente, a fost respinsă și cererea de revenire la situația anterioară de carte funciară. Cu privire la cererea reconvenționalâ, pârâții F. și J. au invocat, pe cale de excepție, dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Prevederile C. civ., invocate în susținerea cererilor lor nu sunt aplicabile în speță, întrucât pentru posesiile începute după anul 1947, au devenit inaplicabile în Transilvania prevederile C. civ. în această materie și, și-au găsit aplicarea cele ale Decretului-Lege nr. 115/1938, până Ia intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, când s-au aplicat aceste din urmă dispoziții.

Ambele acte normative indicate prevăd alte condiții în care se poate uzucapa, iar pârâții nu se află în niciuna dintre ele. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată să plătească pârâților cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A. și pârâtul U., care au solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii principale și respingerii cererii reconvenționale. Prin decizia nr. 1328 din 23 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția l civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. și de pârâtul U. împotriva sentinței civile nr. 1898/2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu și, a încheierii civile din 17 aprilie 2015 pronunțată de același tribunal în Dosar nr. x/306/2008*.

Au fost obligați apelanții A. și U. să plătească intimaților F. și J. suma de 1.200 RON, intimatei M. suma de 800 RON, intimatei MM. suma de 1.000 RON, intimatului R. suma de 2.000 RON, intimaților K. și Q. suma de 1,000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește încălcarea autorității de lucru judecat stabilit prin decizia nr. 54/2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, instanța de apel a reținut că este nefondat pentru următoarele considerente.

Reclamanta susține că decizia nr. 54/2013, a dobândit autoritate de lucru judecat față de pârâții care nu au declarat recurs și prin urmare, efectele casării hotărârii nu puteau fi extinse și față de pârâții J., I., C., N., H. și O. În legătură cu acești pârâți, s-a reținut că C. este decedată, iar succesorul ei legal este R. care are calitatea de recurent, iar H. apare în calitate de recurentă cu numele de MM., deci raportat la acești pârâți este exclusă orice discuție referitoare la extinderea limitelor rejudecării. În ceea ce privește pârâții J., I., N. și O., aceștia într-adevăr, nu au avut calitatea de recurenți, neatacând cu recurs decizia nr. 54/2013 pronunțată de instanța de apel. Prin decizia pronunțată de Înalta Curte au fost casate în întregime atât decizia nr. 54/2013 a instanței de apel cât și, sentința nr. 1/2013 a instanței fond, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului Sibiu, ca instanță de fond.

S-a reținut că atâta timp cât în dispozitivul deciziei de casare nu se face nicio mențiune referitoare la casarea parțială, sau totală a celor două hotărâri judecătorești, felul casării se va stabili examinând motivele de recurs și considerentele deciziei. S-a apreciat că în speță ne aflăm în situația unui litisconsorțiu procesual facultativ. Dacă art. 48 alin. (1) C. proc. civ. aplicabil în speță, reglementează principiul independenței procesuale, art. 48 alin. (2) din același cod, consacră regula dependenței procesuale, însă numai dacă aceasta este în favoarea părților. Astfel, se prevede că „dacă prin natura raportului juridic, (...) efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei, (...) folosesc și celorlalți". Prin acte de procedură, în sensul art. 48 alin. (2) C. proc.

civ., trebuie înțelese și cererile pentru exercitarea căilor de atac. Cu alte cuvinte, instanța de recurs (sau instanța de trimitere) trebuie să extindă efectele admiterii recursului uneia din părți asupra coparticipanților la proces care nu au declarat recurs, dacă se impune aceasta prin natura raportului juridic. Or, în speță imobilul nu poate avea decât o singură situație juridică, neputând considera că parțial a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, iar parțial nu, iar regimul juridic aplicabil acestuia să fie diferit. Pe de altă parte, decizia nr. 54/2013 pronunțată de instanța de apel, a fost casată în întregime, astfel că potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere, motiv pentru care, este exclus a se discuta de o eventuală autoritate de lucru judecat a acestei hotărâri, chiar parțială, față de unele părți din proces.

Prin urmare, s-a constatat că acest motiv de apel este nefondat, instanța de fond stabilind corect cadrul procesual, în sensul reluării judecății litigiului în întregul său, față de toate părțile implicate și, față de toate aspectele care formează obiectul litigiului. În ceea ce privește al doilea motiv de apel, s-a constatat că reclamanta și pârâtul pornesc de la premisa greșită că Înalta Curte a stabilit doar o stare de fapt, și, nu a dezlegat problema de drept dedusă judecății.

Dimpotrivă, Înalta Curte a reținut cu forță obligatorie că, este lipsit de relevanță faptul că naționalizarea imobilului nu s-a reflectat în evidența de carte funciară, această situație înscriindu-se perfect în prevederile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora sunt imobile preluate abuziv în sensul Legii nr. 10/2001 orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat. S-a reținut că, în decizia de casare Înalta Curte, se statuează că „este evident că imobilul în litigiu intră sub incidența acestei legi". Or, o asemenea statuare este o dezlegare de drept, care nu mai poate fi pusă în discuție de instanță în rejudecare, devenind o chestiune obligatorie, în sensul art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Prin urmare, instanța de rejudecare nu mai putea repune în discuție cadrul juridic al litigiului, stabilind în mod corect că imobilul întră sub incidența Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele prevăzute de această lege. Instanța de apel a mai constatat că reclamanta invocă în susținerea punctului său de vedere, considerentele sentinței civile nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu prin care s-a stabilit că nr. top ZZ nu a făcut obiectul decretului de naționalizare, însă și cu privire la această sentință Înalta Curte a statuat că nu prezintă relevanță efectele sale. Or, și aceasta este o chestiune de drept, tranșată de instanța supremă, obligatorie pentru judecătorii fondului, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. S-a reținut că, reclamanta supune analizei instanței de apel inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Or, așa cum s-a arătat deja, cadrul juridic aplicabil litigiului a fost stabilit deja de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu caracter obligatoriu, nefiind permis instanțelor de rejudecare să mai repună în discuție acest aspect. Reclamanta susține că Înalta Curte a considerat că nr. top ZZ, a făcut obiectul naționalizării, însă această chestiune „nu a fost pronunțată prin dispozitivul hotărârii", astfel că instanța de rejudecare poate să reanalizeze aspectul și să adopte soluția corectă. Aceste argumente sunt contrare logicii juridice și, lipsite de temei legal, chestiunea de drept nefiind niciodată dezlegată în dispozitiv, ci în considerente.

S-a apreciat că sunt lipsite de temei legal și argumentele prin care este criticată, în mod efectiv, decizia de casare, respectiv dezlegarea de drept. Pe de altă parte, reține instanța de apel este lipsit de orice dubiu că art. 2 din Legea nr. 10/2001, a acoperit toată paleta de soluții posibile, fiind considerate preluate abuziv, în temeiul acest legi, toate imobilele preluate în perioada de referință a legii, 1945 - 1989, indiferent că preluarea a fost cu titlu valabil, fără titlu valabil, sau fără nici un titlu, adică de facto. În speță, a avut loc o preluare cu titlu pentru nr. top WW [art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001] și o preluare de facto pentru nr. top ZZ [art. 2 lit. i)], Statul preluând acest nr. top în fapt, fără a-și înscrie dreptul în cartea funciară, comportându-se ca un proprietar al întregului imobil, pe care l-a închiriat și, apoi l-a înstrăinat chiriașilor.

Prin pct. 4 al motivelor de apel s-a susținut că instanța de fond nu a analizat admisibilitatea acțiunii în revendicare prin raportare la Decizia RIL nr. 33/2008, respectiv reclamanta nu a putut utiliza procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, din motive independente de voința ei, iar imobilele au fost cumpărate de chiriași cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. S-a reținut că această susținere a reclamantei este nefondată, întrucât tribunalul a arătat ceea ce este esențial în cauză, și anume că antecesorul reclamantei trebuia să declanșeze procedura legii speciale de reparație, iar chiriașii au fost de bună-credință. actele transferului de proprietate prin care au cumpărat apartamentele de la Statul Român, fiind și astăzi în