ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2214/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2214/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2214/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sibiu la data de 2 decembrie 2004 sub nr. x/306/2004 reclamantul

Municipiul Sibiu, prin primar a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 480,

584 C. civ., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA să se stabilească linia

de graniță între imobilul proprietatea reclamantului, înscris în C.F.

X, nr. top A, teren de construcții în suprafață de 27.997 m.p. și

imobilul proprietatea pârâtei, înscris în C.F. nr. Y Sibiu nr. top B, bază

sportivă, în suprafață de 40.905 m.p.; să se dispună rectificarea

suprafeței din C.F. nr. Y Sibiu, nr. top B, de la 40.905 m.p. la 17.200 m.p.,

constatându-se nulitatea parțială a încheierii de intabulare nr. x/1998;

să fie obligată pârâta să-i predea toată suprafața uzurpată

din proprietatea ei cu nr. top A.

Reclamantul susține,

în esență, că este proprietarul terenului de 27.997 m.p. și

că pârâta și-a mărit suprafața imobilului cu nr. top B fără

niciun titlu, întocmind în mod greșit documentația topografică, în

baza H.G. nr. 834/1991.

Pârâta a solicitat,

prin întâmpinare, respingerea acțiunii, susținând că s-a prescris

dreptul material al reclamantului la acțiunea în rectificare și că

a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu de la Statul Român

în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, titlul său nefiind atacat

de reclamant.

Pârâta a formulat

cerere de chemare în garanție împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor,

A.V.A.S. și Ministerul Economiei, solicitând ca în cazul în care se va admite

acțiunea reclamantului, să fie obligați cei trei chemați în

garanție la plata contravalorii terenului.

Prin sentința

nr. 4787 din 31 octombrie 2006 Judecătoria Sibiu a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, reținând că

petitul principal al cererii este acțiunea în revendicare, petitul accesoriu

fiind legat de acțiunea în grănițuire, iar suprafața de teren

pretins uzurpată de către pârâtă de 22.868 m.p. are o valoare de

40.247.680.000 RON.

Prin sentința

nr. 596 din 12 aprilie 2007 pronunțată în Dosar nr. x/306/2004 Tribunalul

Sibiu, secția I civilă, a respins acțiunea, a respins cererea de

chemare în garanție și a obligat reclamantul să plătească

pârâtei suma de 4500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că, potrivit extraselor de carte funciară,

atât reclamantul cât și pârâta figurează ca proprietari ai terenului în

litigiu, care este înscris în două cărți funciare, sub numere topografice

diferite, respectiv în C.F. nr. X Sibiu nr. top A pe numele reclamantului și

în C.F. nr. Y Sibiu nr. top B, pe numele pârâtei.

Instanța

de fond a calificat acțiunea reclamantului ca fiind, în principal, o acțiune

în revendicare care presupune compararea titlurilor, instanța analizând care

din înscrierile în CF este preferabilă și constituie dovada dreptului

de proprietate.

Din probele de

la dosar, prima instanță a considerat că proprietară a terenului

în litigiu este pârâta, care l-a dobândit de la Statul Român în baza Legii nr. 15/1990

și a H.G. nr. 834/1991 prin certificat de atestare a dreptului de proprietate.

S-a constatat că acest titlu provine de la stat, prin intermediul Ministerului

Industriei și Comerțului, iar dreptul de proprietate a fost înscris în

C.F., din dezmembrarea parcelei de 23.075 m.p., cu nr. top C și alipirea ei

la parcela de 17.200 m.p., cu nr. top B, care au fost comasate sub nr. top B, în

suprafață de 40.905 m.p.

Ca urmare, Statul

Român nu mai putea transmite reclamantului decât ceea ce îi rămăsese în

proprietate în urma dezmembrării, astfel că parcelarea ulterioară

și înscrierea în C.F. nr. X, nr. top A, rămân fără eficiență

juridică.

Titlul pârâtei

nu a fost atacat și a fost înscris în C.F. înainte ca Municipiul Sibiu să

devină proprietar, așa încât îi este opozabil și este preferabil.

Prin decizia

nr. 87/A din 24 aprilie 2009 Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă,

a respins apelurile ambelor părți formulate împotriva sentinței sus

menționate.

Prin decizia

nr. 2186 din 29 martie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a

respins, ca tardiv, recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva deciziei instanței

de apel; a admis recursul declarat de Municipiul Sibiu, a casat ambele hotărâri

pronunțate anterior și a trimis cauza spre rejudecare instanței de

fond.

Instanța

de recurs a reținut că instanța de fond a reținut în mod greșit

că titlul pârâtei a fost înscris în C.F. înaintea Municipiului Sibiu, întrucât

acesta s-a înscris în C.F. nr. Z prin încheierea nr. x/1937. Ulterior, imobilul

s-a dezmembrat, nr. top B a revenit Statului Român, dreptul de administrare fiind

transferat Uzinei A., însă nr. top A nu a intrat în proprietatea statului pentru

ca acesta să-l transmită pârâtei.

Înalta Curte

de Casație și Justiție a apreciat că nu a intervenit o autoritate

a hotărârii nr. 4328/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ, în fața jurisdicției

civile, care are obligația analizării actului administrativ pe care una

dintre părți și-a întemeiat pretențiile.

Cu prilejul rejudecării

s-a dispus a se avea în vedere și incidența H.G. nr. 978/2002, anexa 2,

care evidențiază terenul ca făcând parte din domeniul public al Municipiului

Sibiu, conform Legii nr. 213/1998.

Prin sentința

nr. 447 din 11 aprilie 2012 pronunțată în Dosar nr. x/85/2010 Tribunalul

Sibiu, secția I civilă, a admis acțiunea precizată; a anulat

parțial certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997 pentru

suprafața de 23.705 m.p. precum și parțial încheierea de carte funciară

nr. x/1998 din C.F. nr. Y Sibiu nr. top B și a rectificat suprafața imobilului

de la 40.905 la 17.200 m.p., obligând pârâta să predea reclamantei suprafața

de 23.705 m.p.; a stabilit linia de graniță între imobilul proprietatea

reclamantei înscris în C.F. nr. X Sibiu nr. top A și imobilul proprietatea

pârâtei înscris în C.F. nr. Y Sibiu nr. top. B pe aliniamentul IC

varianta

2 conform suplimentului expertizei tehnice efectuate de expert B. parte integrantă

din sentință; a respins excepția prescripției acțiunii

în rectificare invocată de pârâtă precum și cererea de chemare în

garanție formulată de pârâta SC A. SA în contradictoriu cu Ministerul

Economiei și Comerțului, A.V.A.S. și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut, în baza suplimentului la

raportul de expertiză, că în inventarul bunurilor care alcătuiesc

domeniul public al Municipiului Sibiu a fost trecut teren Piața Obor de 71.540

m.p.

Instanța

de fond a constatat că imobilul în litigiu cu nr. top inițial D din C.F.

nr. Z Sibiu teren pentru târg de vite cu o suprafață de 17 jugăre

și 1260 stânjeni a fost proprietatea Municipiului Sibiu conform încheierii

nr. x/1937.

Prin încheierea

de C.F. nr. x/1998 în baza Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991 și a certificatului

de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997 s-a intabulat dreptul de proprietate

în favoarea SC A. SA asupra suprafețelor de 23.705 m.p. teren sportiv și

17.200 m.p. comasate într-un singur corp funciar nr. top B de 40.905 m.p.

Față

de decizia de casare a Înaltei Curți, tribunalul a constatat că instanța

este obligată a verifica legalitatea actului administrativ unilateral, respectiv

a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC A. SA în baza

căruia aceasta și-a intabulat dreptul de proprietate, respectiv dacă

acesta a fost întocmit conform H.G. nr. 834/1991 și a Legii nr. 15/1990.

Din raportul de

expertiză tehnică efectuat de expertul B. rezultă că Municipiul

Sibiu nu a semnat procesul-verbal de vecinătate din 17 decembrie 1996 în totalitate

și nu a recunoscut proprietatea imobilelor terenuri de antrenament, astfel

că pârâta avea administrarea operativă numai asupra nr. top. B în suprafață

de 17.200 m.p.

S-a apreciat că

terenul în litigiu nu putea face obiectul art. 1 și 3 din H.G. nr. 834/1991

și art. 20 din Legea nr. 15/1990, neexistând în patrimoniul pârâtei, care nu

avea vreun drept de administrare asupra acestuia și nici nu se putea emite

certificatul de atestare în baza adresei Consiliului Județean Sibiu nr. 456/1997

deoarece pârâta nu era înființată prin decizia organului administrației

locale.

În atare situație,

fiind încălcate dispozițiile legale la data emiterii lui, tribunalul a

dispus anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

nr. A/1997 pentru suprafața de 23.705 m.p.

Cum acest imobil

face parte din domeniul public al Municipiului Sibiu conform H.G. nr. 978/2002,

nulitatea absolută este evidentă, fiind încălcate și prevederile

art. 3 din H.G. nr. 834/1991 și ale Legii nr. 213/1998.

Fiind anulat parțial

titlul în baza căruia pârâta și-a intabulat dreptul, tribunalul a reținut

că se impune aplicarea art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, conform

căruia rectificarea unei intabulări se poate cere de orice persoană

interesată dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit

nu au fost valabile, astfel că s-a dispus anularea parțială a încheierii

de carte funciară nr. x/1998 din C.F. nr. Y Sibiu nr. top B și rectificarea

suprafeței imobilului de la 40.905 m.p. la 17.200 m.p., iar în baza art. 480

C. civ. a fost obligată pârâta să predea suprafața de teren de 23.705

m.p., reclamantei.

În ce privește

excepția prescripției acțiunii în rectificare invocată de pârâta

SC A. SA s-a menționat că aceasta nu este un terț subdobânditor,

ci este dobânditorul nemijlocit, iar acțiunea este imprescriptibilă conform

art. 36 din Decretul-lege nr. 115/1938, motiv pentru care excepția a fost respinsă.

În ce privește

cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, A.V.A.S..,

Ministerul Economiei, instanța de fond a reținut că, în speță,

transmisiunea nu s-a făcut cu titlu oneros, ci cu titlu gratuit, includerea

terenului și evaluarea lui s-a făcut de către consiliul de administrație

și nu de către cei chemați în garanție conform art. 1 din H.G.

nr. 834/1991, iar includerea imobilului în patrimoniul societății pârâte

s-a făcut fără modificarea capitalului social.

Întocmirea documentației

pentru obținerea titlului de proprietate s-a făcut de către pârâtă,

iar aceasta nu-și poate invoca propria turpitudine în obținerea unei despăgubiri

pentru un act constatat nul absolut pentru încălcarea legii.

În cadrul procesului

de privatizare A.V.A.S. transferă dreptul de proprietate asupra pachetului

de acțiuni deținute de stat la societățile comerciale, iar nu

dreptul de proprietate asupra activelor din patrimoniul acestora respectiv bunuri

imobile astfel că în speță nu sunt incidente prevederile art. 1503

și 1351 C. civ.

Ministerul Economiei

nu poate fi obligat la despăgubiri, deoarece acesta a atestat dreptul de proprietate,

nu l-a transmis, iar atestarea s-a făcut cu titlu gratuit și nu oneros

pentru a fi incidentă instituția chemării în garanție.

În ce privește

cheltuielile de judecată, conform art. 584 C. civ. cheltuielile grănițuirii

se suportă pe jumătate, valoarea totală a expertizelor a fost de

3170 RON, iar pârâta a achitat 910 RON din aceasta, astfel că a fost obligată

la diferența de 675 RON, iar în baza art. 274 C. proc. civ. pârâta a fost obligată

la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru și onorariu

de avocat în valoare de 26.158 RON, în toate ciclurile procesuale, către reclamantă.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel pârâții Ministerul Economiei, Comerțului

și Mediului de Afaceri și SC A. SA Sibiu.

Prin apelul declarat

de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri s-a solicitat

constatarea nulității sentinței apelate în ceea ce privește

anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

nr. A/1997, act administrativ emis de o autoritate publică centrală. Fiind

incidente disp. art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența analizei

valabilității acestui certificat aparținea instanței de contencios

administrativ. Chiar și în situația invocării excepției de nelegalitate

a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, competența soluționării

acestei excepții aparținea de asemenea Curții de Apel, iar nu Tribunalului,

conform art. 4 din Legea nr. 554/2004.

În expunerea de

motive, apelanta SC A. SA Sibiu a invocat următoarele critici:

de fond a omis să pună în dezbaterea părților necesitatea timbrării

acțiunii principale, fiind încălcate dispoziții imperative ale Legii

nr. 146/1997.

de fond a încălcat competența instanței de contencios administrativ

prin anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

nu a formulat și nici nu avea dreptul să formuleze în fața instanței

civile un capăt de cerere privind anularea parțială a unui act administrativ

de autoritate, astfel încât Tribunalul Sibiu s-a pronunțat cu privire la o

chestiune cu care nu a fost sesizat. Problema legalității certificatului

de atestare a dreptului de proprietate a fost ridicată pe calea excepției

de nelegalitate, doar în apelul împotriva sentinței nr. 596/2007, sentință

prin care acțiunea a fost respinsă. Chiar dacă Înalta Curte a casat

sentința nr. 596/2007 și decizia nr. 87/2009, reclamanta avea obligația

fie de a cere anularea actului administrativ, fie de a reitera excepția de

nelegalitate în fața aceluiași tribunal.

de rejudecare nu se poate prevala de îndrumarea obligatorie dată de Înalta

Curte, deoarece instanța de casare nu a dat și nici nu avea dreptul să

dea, ca indicație obligatorie, verificarea pe cale directă a legalității

unui act administrativ, iar instanța civilă nu avea competența de

a anula un act administrativ emis de o autoritate centrală, cu atât mai mult

cu cât instanțele de contencios administrativ au stabilit irevocabil, cu putere

de lucru judecat, că excepția nu poate fi primită. Principiul general

de procedură invocat de instanța de casare conform căruia judecătorul

fondului este și judecătorul excepției nu își poate găsi

aplicarea în speță, atâta timp cât printr-o lege specială s-a instituit

o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun. Atâta timp cât

dreptul apelantei a fost recunoscut și acordat de stat, Consiliul Local Sibiu

nu avea dreptul să emită HCL nr. 94/2001 și HCL nr. 185/2002 privind

trecerea în domeniul public a acestei suprafețe de teren fără a urma

procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică.

este nelegală pentru faptul că prin încheierea de ședință

din 5 aprilie 2012 instanța de fond a respins fără o motivare temeinică,

clară, coerentă excepția de nelegalitate a actelor administrative,

respectiv HCL nr. 94/2001, HCL nr. 185/2002 și H.G. nr. 978/2002.

nu avea dreptul de a anula încheierea de intabulare nr. x/1998 din C.F. nr. Y Sibiu,

și nici de a rectifica suprafața imobilului de la 40.905 la 17.200 m.p.,

deoarece astfel de măsuri s-ar fi putut lua doar dacă desființarea

titlului pârâtei s-ar fi realizat în condițiile legii.

de fond nu a examinat împrejurarea dacă după anul 1937 terenul în cauză

a trecut în proprietatea Statului Român, persoană juridică distinctă

de cea a Municipiului Sibiu. Fiind destinat ca teren de antrenament pentru sportivii

care foloseau terenul de fotbal dat în administrare de Statul Român fostei întreprinderi

de stat A. SA, a fost împrejmuit, amenajat și întreținut încă înainte

de 1990 de către pârâtă.

s-a folosit de expertiza topografică și de concluziile unui expert care

nu avea calitatea de a se pronunța asupra unor chestiuni juridice și care

și-a depășit atribuțiile profesionale.

de cerere privind predarea suprafeței de teren de 23.705 m.p. și nici

cel privind grănițuirea nu au fost admise în mod legal și temeinic,

suprafața reală în litigiu nefiind de 23.705 m.p., ci de 22.868 m.p.,

astfel că instanța a dat în plus o suprafață de teren de 837

m.p.

respingerea cererii de chemare în garanție, apreciindu-se că reținerea

instanței de fond în sensul că introducerea în capitalul social al apelantei

a terenului în litigiu s-a făcut cu titlu gratuit, este nefondată, fiind

infirmată de înscrisurile depuse la dosar și care emană de la autoritățile

competente. Majorarea capitalului social s-a făcut de drept, în baza legilor

speciale în materie, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, așa cum a fost completată

prin Legea nr. 99/1999 și Legii nr. 137/2002, privind accelerarea privatizării.

Prin decizia

nr. 46 din 28 iunie 2012 Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a

respins apelurile; a obligat apelanții pârâți să plătească,

în favoarea reclamantului intimat Municipiul Sibiu, prin primar, cheltuieli de judecată

de 7440 RON, în apel.

Referitor la apelul

formulat de SC A. SA Sibiu, instanța de apel a reținut următoarele:

Primul motiv de

apel privind faptul că acțiunea nu a fost timbrată de reclamant la

valoarea terenului, a fost respins ca nefondat, având în vedere că limitele

rejudecării au fost trasate de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia nr. 2186/2010, modalitatea de taxare a acțiunii neconstituind

obiect de litigiu în căile de atac.

Referitor la necompetența

Tribunalului Sibiu de a anula certificatul de atestare a dreptului de proprietate

emis în favoarea pârâtei (motivele de apel numerotate cu 2 și 4), față

de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și de faptul că instanța

de casare a statuat cu putere de lucru judecat că instanțele de contencios

administrativ în fața cărora s-a invocat excepția de nelegalitate

a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, nu au examinat excepția

pe fond, revine instanței civile obligația de a asigura verificarea efectivă

a acestei apărări, fără a fi necesar să fie invocată

din nou.

Argumentele arătate

au justificat și respingerea apelului declarat de pârâtul Ministerul Economiei,

Comerțului și Mediului de Afaceri București, singura critică

pe care acesta a adus-o sentinței fiind aceea a necompetenței Tribunalului

Sibiu de a anula un act administrativ emis de o autoritate centrală.

S-au respins susținerile

pârâtei din motivul 3 de apel în sensul că Tribunalul s-a pronunțat asupra

unei chestiuni cu care nu a fost sesizat, având în vedere că reclamantul a

sesizat instanțele cu analiza valabilității titlului prezentat de

pârâtă, prin definiție, o acțiune în revendicare prin comparare de

titluri presupunând analiza valabilității titlurilor de proprietate exhibate

de părțile litigante.

În urma analizei

celor două titluri prezentate de părți, în mod corect Tribunalul

a acordat preferință titlului prezentat de reclamant, în condițiile

în care suprafața de 22.868 m.p. figurează atât în proprietatea reclamantului,

cât și a pârâtei.

Cu toată

lipsa de coerență a motivării încheierii din 05 aprilie 2012, rezultă

că Tribunalul Sibiu a respins cererea de sesizare a instanței de contencios

având în vedere dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și limitele

rejudecării, așa cum au fost trasate de Înalta Curte, care a reținut

în mod irevocabil faptul că reclamantul este proprietar al imobilului din anul

cererii de sesizare este corectă.

Critica referitoare

la împrejurarea că instanța nu avea dreptul de a anula încheierea de intabulare

nr. x/1998 din C.F. nr. Y Sibiu și nici de a rectifica suprafața imobilului

de la 40.905 la 17.200 m.p. (motivul 6 de apel), a fost respinsă cu motivarea

că admiterea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri și

anularea titlului prezentat de pârât este un caz clasic de rectificare de carte

funciară prevăzut de art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, care permite

instanței să anuleze încheierea de carte funciară, atâta timp cât

a fost anulat titlul în baza căruia înscrierea a fost făcută.

Susținerea

formulată prin motivul nr. 8 în sensul că sentința s-a bazat pe concluziile

unui raport de expertiză întocmit de un expert care a făcut afirmații

care îi depășesc limitele investirii, a fost găsită nefondată,

întrucât afirmațiile expertului au fost făcute în baza cărților

funciare în extenso și a încheierilor de carte funciară pe care s-a bazat

lucrarea de expertiză și țin de competența unui expert cu specialitate

topografică, fără ca pârâta să formuleze obiecțiuni la

raport sau să propună probe contrare.

Apelanta a criticat

sentința și pentru faptul că s-a acordat o suprafață în

plus de 837 m.p. Motivul de apel a fost apreciat nefondat, întrucât prima instanță

a avut în vedere calculele matematice efectuate cu ocazia unificării celor

două numere topografice care se regăsesc în documentația care a însoțit

încheierea nr. x/1998 și suprafețele de teren așa cum sunt înscrise

ele în cărțile funciare. Pe de altă parte, s-a apreciat că pârâta

nu trebuie să predea efectiv suprafața măsurată de 23.705 m.p.,

ci suprafața determinată de expert, aceasta neputând rămâne cu o

suprafață efectivă și deci reală mai mică de 17.200

m.p.

Ultimul motiv

de apel care a vizat cererea de chemare în garanție întemeiată în drept

pe prevederile O.U.G. nr. 88/1997 și ale Legii nr. 99/1999, a fost respins

pentru neîndeplinirea condițiilor instituției chemării în garanție.

S-a apreciat că

instituțiile statului implicate în procesul de privatizare (Ministerul emitent

al certificatului, fostul F.P.S. actual A.V.A.S. sau Ministerul Finanțelor)

nu pot fi obligate să răspundă pentru evicțiune, nici în temeiul

legilor speciale privind privatizarea și nici în temeiul C. civ., atâta timp

cât documentația pentru emiterea certificatului a fost întocmită de societatea

pârâtă, pentru suprafața pe care aceasta a propus-o, cu recunoașterea

faptului că deține, în plus față de titlu, o suprafață

de 23.705 m.p. și care era proprietatea reclamantului.

Prin decizia

nr. 1917 din 3 aprilie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, a admis recursurile pârâților SC A. SA Sibiu, Ministerul

Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri declarate împotriva deciziei

mai sus arătate, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare

aceleiași instanțe de apel.

Pentru a se pronunța

astfel, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a făcut o

greșită interpretare și aplicare a statuărilor obligatorii ale

deciziei de casare nr. 2186 din 29 martie 2010, când nu a analizat criticile privind

încălcarea principiului disponibilității acțiunii și efectele

constatării pe cale incidentală a nelegalității titlului pârâtei,

reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate, acțiunea

în nulitatea actului administrativ și excepția de nelegalitate având regimuri

juridice diferite, aspecte pe care instanța de apel nu le-a analizat, deși

au fost invocate prin motivele de apel.

Înalta Curte a

reținut că emitentul actului administrativ cu caracter individual nu a

fost citat în cauză în calitatea ce derivă de emitent al actului administrativ,

ci în calitate de pârât rezultată din cererea de chemare în garanție formulată

de pârâtă.

A mai reținut

că instanța de apel, în mod greșit, a analizat cauze de nulitate

a actului administrativ cu consecința anulării parțiale a acestuia,

pentru că, pe de o parte, nu a existat o acțiune în anularea actului administrativ,

iar pe de altă parte, analiza pe cale incidentală a legalității

actului administrativ nu poate conduce la desființarea actului, ci doar la

declararea lui ca inoperant în cauză și cu privire la o anumită parte.

Cu ocazia rejudecării,

s-a statuat ca instanța să aibă în vedere problemele deja dezlegate

prin decizia de casare nr. 2186/2010, motivele de apel formulate de părți

și să administreze toate probele necesare stabilirii exacte a situației

de fapt, ținând seama de faptul că nu au fost depuse în cauză în

integralitatea lor cărțile funciare în care a fost evidențiat terenul

de la prima înscriere și până în prezent, respectiv C.F. nr. Z, nr. X,

nr. Y, iar expertizele efectuate în cauză nu sunt concordante în ce privește

înscrierile sub aspectul identificării topografice și a suprafețelor

rezultate din dezmembrări și alipirile efectuate în timp.

Prin decizia

nr. 4 din 7 iulie 2016 pronunțată în Dosar nr. x/85/2010* Curtea de Apel

Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de chematul în garanție

Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului împotriva sentinței

civile nr. 447 din 11 aprilie 2012 a Tribunalului Sibiu, secția civilă,

a schimbat sentința atacată în ce privește anularea parțială

a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997 pentru suprafața

de 23705 m.p., dispoziție pe care a înlăturat-o; a menținut în rest

sentința atacată; a respins apelul declarat de pârâta SC A. SA Sibiu împotriva

aceleiași sentințe; a obligat pârâta SC A. SA să plătească

reclamantului Municipiul Sibiu, prin primar, cheltuieli de judecată de 7440

RON.

În rejudecare,

instanța de apel

a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză tehnică

topografică, după ce au fost depuse extrase de carte funciară in

extenso, în care expertul a detaliat operațiunile de carte funciară efectuate

de-a lungul timpului asupra imobilelor în litigiu. De asemenea, a fost depusă

documentația care a stat la baza transmiterii dreptului de proprietate în favoarea

pârâtei și aceea care a stat la baza emiterii H.G. nr. 978/2002.

Pentru a pronunța

hotărârea, instanța de apel a reținut că primul motiv din apelul

declarat de pârâta SC A., referitor la insuficienta timbrare a acțiunii principale,

nu poate fi primit, în condițiile în care nu a făcut obiectul recursului,

părțile achiesând la soluția pronunțată de instanța

de apel în ciclul procesual anterior.

Motivul referitor

la necompetența materială a tribunalului de a soluționa excepția

de nelegalitate a fost înlăturat, având în vedere decizia nr. 2186/2010 a Înaltei

Curți menționată anterior, care a stabilit că această excepție

trebuie analizată de instanța civilă, ca apărare invocată

de pârât, întrucât nu operează autoritatea de lucru judecat în ce privește

cenzurarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997 prin

soluționarea excepției de nelegalitate de către instanța de

contencios administrativ.

S-a constatat

însă că instanța de fond a dispus anularea parțială a certificatului

de atestare a dreptului de proprietate a pârâtei, fără a avea o cerere

în acest sens formulată de reclamantă, astfel că s-a pronunțat

plus petita. În acest sens a fost admis apelul declarat de Ministerul Economiei,

Comerțului și Mediului de Afaceri și schimbată sentința,

în sensul înlăturării dispoziției privind anularea parțială

a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997 pentru suprafața

de 23.705 m.p., fără însă a se admite apelul SC A. SA, prin care

se cere respingerea acțiunii reclamantei. S-a considerat că, doar după

intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., este posibilă admiterea unui apel

pentru rectificarea considerentelor, ori cauzei de față îi sunt aplicabile

dispozițiile vechiului C. proc. civ.

S-a apreciat că

emitentul actului administrativ poate fi citat în cauză, ca parte, doar ca

urmare a introducerii sale în cauză de către una dintre celelalte părți

din proces și în calitatea în care este chemat în judecată, fără

ca instanța de judecată să aibă posibilitatea de a schimba cadrul

procesual stabilit de părțile în proces. Ca urmare, potrivit cererii formulate

de pârâta SC A., Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri

a avut calitatea de chemat în garanție în dosar.

În ceea ce privește

evoluția parcelelor imobilului în litigiu și a dreptului de proprietate,

prin raportul de expertiză efectuat în cauză expertul B. a constatat următoarele:

Imobilul cu

nr. top D teren pentru târg de vite în suprafață de 17 iugăre și

1260 stânjeni, înscris în C.F. nr. Z Sibiu sub nr. de ordine A+602 proprietar municipiul

Sibiu, potrivit încheierii din 11 octombrie 1937 a fost dezmembrat în 2 corpuri

funciare distincte prin încheierea din 12 iunie 1969, rezultând nr. top  E - târg

pentru vite în suprafață de 85.142 m.p. (A+1444) și nr. top B teren

de sport în suprafață de 17.200 m.p. (A+1445), care s-a transcris în C.F.

nr. Y Sibiu în favoarea Uzinei A. Sibiu cu încheierea nr. 2457 din 3 octombrie 1969.

La rândul său

imobilul cu nr. top E s-a dezmembrat, prin încheierea nr. 167 din 20 ianuarie 1976,

în 2 parcele: cu nr. top F teren pentru târg de vite în suprafață de 74.102

m.p. (A+1551); cu nr. top G teren pentru construcții în suprafață

de 11.040 m.p. transcris în C.F. nr. V Sibiu în favoarea Școlii de șoferi

amatori, cu încheierea nr. 1559 din 12 mai 1979.

Imobilul cu

nr. top F teren pentru târg de vite, în suprafață de 74.102 m.p. rămas

înscris în C.F. nr. Z Sibiu nr. de ordine A+1551 proprietar municipiul Sibiu, s-a

dezmembrat în continuare în 2 corpuri distincte, cu încheierea nr. 665 din 11

martie 1977 (încheiere lipsă din arhiva OCPI): parcela cu nr. top H teren târg

de vite în suprafață de 71.985 m.p. (A+1574); parcela cu nr. top I. stația

PECO în suprafață de 2117 m.p. (A+1575) transcris în C.F. nr. W Sibiu

cu stare de proprietate neschimbată, încheierea nr. 1441 din 21 mai 1977.

Parcela cu

nr. top H s-a dezmembrat în alte 2 corpuri funciare prin încheierea nr. 2006

din 15 iunie 1979: nr. top J târg de vite cu magazie cu 4 încăperi și

greber în suprafață de 71.540 m.p. (A+1613); nr. top K service auto în

suprafață de 445 m.p. transcris în C.F. nr. V Sibiu (A+1614).

Parcela cu

nr. top J s-a dezmembrat în continuare în 3 corpuri funciare distincte prin încheierea

nr. 8085 din 26 iunie 1998, respectiv: parcela cu nr. top L târg de vite cu magazie,

atelier, grup sanitar turbobar, gheretă portar în suprafață de 19.500

m.p. (A+1817); parcela cu nr. top C târg de vite în suprafață de 24.043

mp transcris în C.F. nr. R Sibiu; parcela cu nr. top A teren în suprafață

de 27.997 m.p. (A+1819).

Acest imobil cu

nr. top A teren de construcții în suprafață de 27.997 m.p. înscris

în C.F. nr. X, a fost transcris din C.F. nr. Z cu stare de proprietate neschimbată,

Municipiul Sibiu, în baza încheierii nr. 4117 din 22 aprilie 2004 și în baza

HCL Sibiu nr. 185/2002 s-a intabulat dreptul de administrare în favoarea Serviciului

Public Administrare Parcări Sibiu.

Imobilul cu

nr. top B teren de construcții în suprafață de 40.905 m.p. înscris

în C.F. nr. Y Sibiu a rezultat din comasarea imobilelor cu nr. top B teren sportiv

în suprafață de 17.200 m.p. și a nr. top C teren în suprafață

de 23.705 m.p.

Se face mențiunea,

de către expert, că nr. top. C teren în suprafață de 23.705

m.p. care a fost transcris din C.F. nr. Z Sibiu în baza încheierii nr. 2885 din

5 martie 1998 în C.F. nr. Y Sibiu, nu exista în C.F. nr. Z. În foaia B din C.F.

nr. Z nu apare nici o mențiune despre transcrierea nr. top C în C.F. nr. Y

Sibiu și nu se regăsesc nici în arhiva OCPI actele și schița

care au stat la baza încheierii nr. 2885 din 5 martie 1998. Parcela cu nr. top C

a fost transcrisă prin încheierea nr. 8085 din 26 iunie 1998 în C.F. nr. R

Sibiu în favoarea Ministerului Educației Naționale-Grup Școlar A.

Sibiu. De la acea dată nu s-au făcut alte operațiuni de carte funciară.

Asupra acestui

imobil cu nr. top B teren de construcții formând o bază sportivă

în suprafață de 40.905 m.p., format prin comasarea parcelelor cu nr. top

B și C, a fost intabulat dreptul de proprietate al pârâtei, în baza certificatului

de atestare nr. A/1997 eliberat de Ministerul Industriilor și Comerțului.

Acest certificat de atestare a dreptului de proprietate s-a eliberat în anul 1997

în baza unei documentații topografice întocmite în anul 1993.

Expertul a mai

menționat că:

imobilului cu nr. top J în 3 corpuri funciare distincte, în urma căreia a rezultat

parcela cu nr. top A era emis titlul de proprietate pe această parcelă

în favoarea SC A.

funciar cu nr. top B înainte de comasarea cu nr. top C este aceiași cu forma

după comasare.

Față

de toate aceste observații, și de schițele și starea terenului,

expertul a propus 3 variante de linie de graniță.

După depunerea

primului raport de expertiză s-a depus și documentația care a stat

la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate a pârâtei,

din care rezultă că suprafața măsurată pe bază de

titlu este de 17.200 m.p., iar din măsurători topografice a rezultat suprafața

de 40.905 m.p. Pe această suprafață măsurată în plus sunt

2 terenuri de antrenament. Prin adresa din 26 februarie 1997 Consiliul Județean

Sibiu a comunicat SC A. SA Sibiu că Delegația Permanentă a Consiliului

Județean Sibiu a aprobat și suprafețele terenurilor de antrenament,

urmând a fi introduse în documentația întocmită conform H.G. nr. 834/1991.

Expertul a completat

lucrarea de expertiză, după depunerea documentațiilor care au stat

la baza emiterii titlurilor de proprietate ale părților, reiterând constatările

din lucrarea de expertiză. A subliniat că, în opinia sa, este o eroare

de omisiune și înscriere în C.F. nr. Z Sibiu a dezmembrării nr. top J.

Astfel, la încheierea nr. x/1998 emisă de Judecătoria Sibiu-cartea funciară,

se dispune dezmembrarea imobilului cu nr. top J în 2 corpuri funciare separate care

se reînscriu în CF-ul inițial cu stare de proprietate neschimbată și

unificarea și comasarea imobilelor înscrise în C.F. nr. Y Sibiu top B cu

nr. top C transcris din C.F. nr. Z Sibiu, operațiunea de dezmembrare nefiind

înscrisă în C.F. Imobilul cu nr. top C în suprafață de 23.705 m.p.

este tocmai imobilul în litigiu.

S-a mai precizat,

în această primă completare la raportul de expertiză, că menționarea

terenului în suprafață de 71.540 m.p., alături de alte imobile, în

H.G. nr. 978/2002 privind atestarea domeniului public al județului Sibiu, precum

și a municipiilor, orașelor și comunelor din județul Sibiu,

înscris în Anexa 2 - ca Piața Obor (teren) an dobândire 1937 conform HCL

nr. 133 din 26 august 1999, este ulterioară emiterii certificatului de atestare

a dreptului de proprietate nr. x din 26 noiembrie 1997 în favoarea SC A. SA și

în această suprafață de 71.540 m.p. este inclusă și suprafața

de 23.705 m.p. în litigiu identificată sub nr. top C din C.F. nr. Y Sibiu.

O altă remarcă

importantă a expertului vizează identitatea între nr. top C în suprafață

de 23.705 m.p. (unificat cu top B rezultând imobilul cu nr. top B), și nr.

top A în suprafață de 27.997 m.p., care se referă la același

teren, fiind o suprapunere reală. Suprafața imobilului măsurată

este de 23.221 m.p., care se înscrie în limitele de toleranță ale imobilului

cu nr. top C.

În suplimentul

2 la raportul de expertiză tehnică expertul B. a menționat faptul

că, inițial, SC A. SA a fost beneficiara dreptului de administrare operativă

asupra unui imobil - teren sportiv în suprafață de 17.200 m.p. cu nr.

top B înscris în C.F. nr. Y Sibiu conform încheierii nr. 2457/1969.

Reclamantul Municipiul

Sibiu a depus copie după procesul verbal nr. 21 din 17 decembrie 1996 încheiat

cu SC A. SA Sibiu, de recunoaștere a vecinătății și din

care rezultă că reclamanta a recunoscut doar terenul principal identificat

pe schița cu nr. 1-2-3-4, nu și cele 2 terenuri de antrenament identificate

pe schița sub nr. 1-5-6-7-8-9-10-1.

Din compararea

schiței de vecinătate, semnată în anul 1996 de reprezentantul Primăriei,

cu planul de situație actual, rezultă că reclamanta, la acea dată

ca și în prezent, a recunoscut ca proprietate a pârâtei SC A. suprafața

de 17.200 m.p. de sub nr. top B inițial.

Față

de toate acest probe administrate în rejudecare și în ciclurile de judecată

anterioare, dar și față de problemele de drept dezlegate prin deciziile

de casare ale Înaltei Curți, instanța de apel a constatat că reclamantul

Municipiul Sibiu a fost proprietar tabular asupra imobilului înscris în C.F. nr.

Z top D teren în suprafață de 17 iugăre și 1260 stânjeni, potrivit

încheierii nr. 9342 din 11 octombrie 1937. Acest imobil s-a parcelat în 2 corpuri

funciare, cu nr. top E târg de vite în suprafață de 85142 m.p. și

nr. top B teren de sport în suprafață de 17200 m.p., care s-a transcris

în C.F. nr. Y Sibiu în favoarea SC A. SA Sibiu cu încheierea nr. 2457 din 3

octombrie 1969, cu titlu drept de administrare.

Aceasta este situația

premisă de la care s-a apreciat că trebuie începută analiza solicitărilor

reclamantei.

În favoarea pârâtei

SC A. s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x în baza

H.G. nr. 834/1991 pentru suprafața de 40.905 m.p. Solicitarea pârâtei de a

se emite acest titlu pentru o suprafață mai mare decât aceea pentru care

a avut drept de administrare a fost acceptată de Consiliul județean Sibiu,

care însă nu avea nicio abilitate a dispune sau de a da vreun aviz, asupra

unui teren pe care nu îl avea în proprietate. Mai mult, reclamantul Municipiul Sibiu,

proprietarul terenului, nu a semnat procesul de vecinătate cu suprafața

de 40.905 m.p., respectiv în forma cerută de pârâtă, recunoscând doar

terenul cu nr. top nr. B, care revenea pârâtei în urma primei dezmembrări a

nr. top D din anul 1969.

Prin decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a statuat că analiza pe

cale incidentală a actului administrativ, pe care îl reprezintă în cauză

certificatul de atestare a dreptului de proprietate, ca urmare a invocării

excepției de nelegalitate, conduce la declararea lui inoperant în cauză

și cu privire la o anumită parte.

Aplicând acest

raționament în cauză, instanța de apel a constatat că Statul

Român prin Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului (emitentul actului

administrativ considerat nelegal), nu putea dispune asupra unui imobil care nu îi

aparținea pentru a împroprietări o societate cu acest teren, în detrimentul

proprietarului de drept, recunoscut și menționat în CF, Municipiul Sibiu

(nr. top E în suprafață de 85.142 m.p.). Aceasta în condițiile în

care nu există vreun act de expropriere a acestui imobil de la reclamant sau

de transfer a dreptului de proprietate în favoarea Statului român. Așadar,

acest act administrativ este inoperant în cauză față de proprietarul

de drept al imobilului, care este reclamantul Municipiul Sibiu.

Excepția

de nelegalitate a actului a fost admisă însă, cum a fost invocată

pe cale de întâmpinare, această admitere și constatare s-a făcut

doar prin considerentele hotărârii și nu prin dispozitiv.

S-a apreciat că

prin această constatare nu se înfrânge autoritatea de lucru judecat în cauză

față de cele stabilite prin decizia nr. 4328/2008 a Înaltei Curți,

secția de contencios administrativ și fiscal, potrivit celor reținute

prin decizia nr. 2186/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

argumente deja expuse.

Expertul a constatat

că în teren există o suprapunere reală a imobilelor înscrise sub

nr. top C și A, practic fiind un singur imobil care apare sub 2 nr. top. diferite.

În condițiile în care nu se regăsesc actele care au stat la baza dezmembrării

imobilului și a formării nr. top C - teren în suprafață de 23.705

m.p. (care a fost comasat cu nr. top B formând nr. top B de 40.905 m.p.) iar acest

nr. top nu apare în C.F. nr. Z Sibiu, instanța de apel a constatat că

acesta este identic cu nr. top A în suprafață de 27.997 m.p. Acest

nr. top A a fost inițial înscris în C.F. nr. Z Sibiu, în proprietatea Municipiului

Sibiu, iar în baza încheierii nr. 4117 din 22 aprilie 2006 și a HCL Sibiu

nr. 185/2002 s-a transcris în C.F. nr. X fiind intabulat dreptul de administrare

în favoarea Serviciului Public Administrare Parcări Sibiu.

De aceea, s-a

constatat că linia de graniță stabilită între punctele I-C

1

de instanța de fond, prin raportare la varianta 2 a suplimentului la raportul

de expertiză efectuat de expert B., și care coincide cu varianta 2 (anexa

8) la raportul de expertiză tehnică întocmit în apel în rejudecare, este

corectă.

În ceea ce privește

H.G. nr. 978/2002, la anexa 2 este menționat ca fiind în proprietatea municipiului

Sibiu, teren sub numele de Piața Obor, în suprafață de 71540 m.p.

potrivit HCL nr. 133 din 26 iunie 1999, nefiind reținută nici o parcelare.

Deci, și prin această hotărâre de guvern este consfințit dreptul

de proprietate al Municipiului Sibiu asupra terenului.

Apelanta nu a

fost expropriată de o parte din terenul pentru care s-a emis certificatului

de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997, ci s-a constatat că acest

titlu nu poate opera asupra terenului în litigiu, în condițiile în care terenul

este proprietatea reclamantului încă din anul 1937. Reclamantul se bucură

de plenitudinea atributelor pe care le conferă dreptul său de proprietate,

potrivit art. 480 C. civ.

În condițiile

în care s-a contestat titlul pârâtei asupra suprafeței deținute în plus

față de aceea de 17.200 m.p. și în condițiile în care au fost

comparate cele două titluri pe care la dețin reclamantul și pârâta

și s-a constatat că este mai caracterizat titlul reclamantului, în mod

legal instanța de fond, în temeiul art. 36 din Legea nr. 7/1996 (în forma pe

care o avea la data introducerii acțiunii), a anulat parțial încheierea

de carte funciară nr. 2285/1998 și a rectificat suprafața imobilului

cu nr. top B de la 40.905 m.p. la 17.200 m.p.

În ceea ce privește

suprafața de teren pe care urmează să o predea pârâta, instanța

de fond a avut în vedere calculele matematice efectuate cu ocazia unificării

celor 2 nr. top care se regăsesc în cele 2 cărți funciare și

suprafețele înscrise în aceste cărți funciare. Suprafața pe

care urmează a o preda pârâta este indicată faptic de expertul topograf

în baza schiței prin care s-a stabilit linia de graniță, și

care face parte integrantă din sentința care urmează a fi pusă

în executare.

S-a apreciat că,

în mod corect a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată

de pârâta SC A. SA, întrucât capitalul social al acesteia s-a redus în urma admiterii

unei acțiuni în revendicare, iar instituțiile statului nu pot fi obligate

să răspundă pentru evicțiune, în condițiile în care documentația

care a stat la baza emiterii titlului de proprietate al pârâtei a fost întocmită

de această pârâtă. La data întocmirii documentației, pârâta nu avea

niciun titlu pe baza căruia să solicite eliberarea unui act de proprietate

pe suprafața de 40.905 m.p.

Pârâta SC A. SA

a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 9 C. proc.

civ. împotriva acestei decizii, precum și a încheierii de ședința

din data 24 aprilie 2014 prin care s-a reținut în favoarea secției I civilă

a Curții de Apel Alba Iulia, competenta de soluționare a excepției

de nelegalitate invocate cu privire la H.G. nr. 978/2002, precum și a HCL Sibiu

nr. 94/2001 și HCL Sibiu nr. 185/2002, formulând următoarele critici:

I.Instanța

de apel a refuzat să analizeze legalitatea H.G. nr. 978/2002, HCL Sibiu

nr. 94/2001 și nr. 185/2002, pronunțând astfel o hotărâre dată

cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Potrivit deciziei

de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost stabilite

în sarcina instanțelor inferioare două obligații: verificarea mijlocului

de apărare constând în invocarea ilegalității actului administrativ

unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 și verificarea

incidenței H.G. nr. 978/2002 care, în anexa nr. 2, evidențiază terenul

în litigiu ca făcând parte din domeniul public al Municipiului Sibiu.

În considerarea

dispozițiilor deciziei de casare nr. 2186/2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, recurenta-pârâtă a invocat excepția de nelegalitate

a H.G. nr. 978/2002, HCL nr. 94/2001 și HCL nr. 185/2002, însă instanțele

de fond, ignorând recomandările instanței supreme, au respins cererea

de sesizare a instanței de contencios administrativ formulată de către

recurenta-pârâtă.

Or, o analiză

a incidenței dispozițiilor legale include o analiză a legalității

actelor normative și administrative, atâta vreme cât cenzurarea legalității

este solicitată de către părțile litigante.

Deși la termenul

din 27 martie 2014, urmare a invocării, de către recurenta-pârâtă,

a excepției de nelegalitate a actelor anterior menționate, instanța

de apel a admis cererea formulată, precizând că urmează să se

pronunțe asupra sesizării instanței de contencios administrativ la

următorul termen acordat, în condiții de contradictorialitate, la termenul

din 24 aprilie 2014 instanța a unit excepția cu fondul, a reținut

soluționarea excepției în competența sa, a refuzat sesizarea instanței

de contencios administrativ, iar în final, a omis să se pronunțe și

cu privire la acest mijloc de probă.

În considerentele

deciziei recurate, instanța de apel preia doar motivarea lapidară oferită

în ciclul procesual precedent de către aceeași instanță și

recunoaște doar caracterul incoerent al încheierii din 5 aprilie 2012 prin

care Tribunalul Sibiu a refuzat, la rândul său, sesizarea instanței de

contencios cu excepțiile de nelegalitate invocate.

Soluția este

greșită atât din perspectiva refuzului instanței de apel de a da

consistență voinței procesuale a părților, cât și

din perspectiva motivării, prin raportare la considerentele deciziei de casare

nr. 2186/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O astfel de manieră

de soluționare a excepției de nelegalitate contravine în mod grav dreptului

la apărare întrucât lipsește pârâta de un mijloc de apărare hotărâtor

în dezlegarea pricinii.

II.Instanța

de apel nesocotește competența materială a instanțelor de contencios

administrativ (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.).

În mod greșit

instanța de apel, prin încheierea de ședință din 24 aprilie

2014, a reținut în competența sa soluționarea excepției de nelegalitate

mai sus arătată, cu încălcarea competenței instanței de

contencios administrativ, în condițiile în care, fiind invocată într-un

litigiu aflat pe rol la data intrării în vigoare a noului C. proc. civ. și

a modificărilor Legii nr. 554/2004, instanța în fața căreia

s-a invocat excepția trebuia să suspende cauza și să sesizeze

instanța de contencios competentă potrivit vechii reglementări. Excepția

de nelegalitate nu se poate uni cu fondul având în vedere prevederile explicite

ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Natura actelor administrative atacate

pe calea excepției de nelegalitate determină competența instanțelor

de contencios administrativ în cenzurarea legalității și a valabilității

acestora.

Susține recurenta

că după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, cenzurarea legalității

actului administrativ pe calea excepției de nelegalitate, când aceasta este

admisibilă, a revenit tot instanțelor de contencios administrativ. Prin

deciziile de îndrumare Înalta Curte de Casație și Justiție nu a stabilit

competența instanței civile în cenzurarea legalității actelor

administrative, adăugând sau modificând norma procesual civilă imperativă.

Potrivit recurentei,

toate excepțiile de nelegalitate invocate în litigii aflate pe rol la data

intrării în vigoare a Noului C. proc. civ. și a Legii nr. 76/2012 vor

trebui să fie soluționate de către instanțele de contencios

administrativ, numai excepțiile de nelegalitate invocate în litigii pornite

după 15 februarie 2013 urmând a fi soluționate conform dispozițiilor

legale modificate prin Legea nr. 76/2012.

Din această

perspectivă se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de apel-secția contencios administrativ, în vederea

analizării excepției de nelegalitate.

III. În mod greșit

instanța de apel a admis apelul chematului în garanție, reținând

incidența cazului de plus petita, deși acesta viza același aspect

conținut în apelul pârâtei, care însă a fost respins.

În actualul ciclu

procesual, instanța de apel a înlăturat dispoziția primei instanțe

care s-a pronunțat plus petita, de anulare parțială a certificatului

de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, luând în considerare motivul

invocat de pârâtă, dar fără a admite apelul său, cu motivarea

că numai după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ. este posibilă

admiterea unui apel pentru rectificarea considerentelor.

Apelul pârâtei

viza însă în mod expres dispozitivul sentinței nr. 447/2012 a Tribunalului

Sibiu, iar nu doar considerentele acesteia.

Anularea parțială

a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997 s-a dispus prin

dispozitivul sentinței menționate, iar pârâta era direct interesată

de menținerea actului administrativ, astfel încât apelul său viza în mod

direct și acest aspect.

Admițând

apelul părții adverse pentru motivul invocat de către pârâtă,

dar respingând, în același timp, apelul pârâtei, instanța de apel a nesocotit

în mod grav dispozițiile art. 196-197 C. proc. civ., pronunțând astfel

o hotărâre cu încălcarea legii.

IV. Instanța

de apel a declarat inoperant certificatul de atestare a dreptului de proprietate

pornind de la premise greșite și de la raționamente contradictorii,

pronunțând astfel o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită

a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

- În acest sens

reține că terenul nu se afla în patrimoniul societății comerciale

la data înființării și nu era nici necesar desfășurării

activității acesteia, fiind folosit de Municipiul Sibiu, cu destinația

de târg (piața Obor). Invocând eronat considerentele deciziei de casare, deși

Înalta Curte nu a statuat că simpla analiză a actului administrativ conduce

automat la declararea acestuia ca fiind inoperant în cauză, instanța de

apel conchide că Statul Român prin Ministerul Economiei, Comerțului și

Mediului (emitentul actului administrativ considerat nelegal), nu putea dispune

asupra unui imobil care nu îi aparținea pentru a împroprietări o societate

cu acest teren, în detrimentul proprietarului de drept, recunoscut și menționat

în CF, Municipiul Sibiu, acest act administrativ fiind inoperant în cauză față

de proprietarul de drept al imobilului, care este reclamantul Municipiul Sibiu.

Prin decizia de

casare Înalta Curte de Casație și Justiție a pus în vedere instanțelor

inferioare necesitatea comparării efective a titlurilor opuse în cauză

fără ca în cadrul acestei operațiuni instanțele să se prevaleze

de o falsă autoritate de lucru judecat, fără a stabili a priori caracterul

inoperant al certificatului.

- Sesizând diferența

între acțiunea în nulitatea actului administrativ și excepția de

nelegalitate, Înalta Curte de Casație și Justi