ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2214/2016

Instanța de fond a omis să pună în dezbaterea părților necesitatea timbrării acțiunii principale, fiind încălcate dispoziții imperative ale Legii nr. 146/1997.

Instanța de fond a încălcat competența instanței de contencios administrativ prin anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Reclamanta nu a formulat și nici nu avea dreptul să formuleze în fața instanței civile un capăt de cerere privind anularea parțială a unui act administrativ de autoritate, astfel încât Tribunalul Sibiu s-a pronunțat cu privire la o chestiune cu care nu a fost sesizat. Problema legalității certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost ridicată pe calea excepției de nelegalitate, doar în apelul împotriva sentinței nr. 596/2007, sentință prin care acțiunea a fost respinsă. Chiar dacă Înalta Curte a casat sentința nr. 596/2007 și decizia nr. 87/2009, reclamanta avea obligația fie de a cere anularea actului administrativ, fie de a reitera excepția de nelegalitate în fața aceluiași tribunal.

Instanța de rejudecare nu se poate prevala de îndrumarea obligatorie dată de Înalta Curte, deoarece instanța de casare nu a dat și nici nu avea dreptul să dea, ca indicație obligatorie, verificarea pe cale directă a legalității unui act administrativ, iar instanța civilă nu avea competența de a anula un act administrativ emis de o autoritate centrală, cu atât mai mult cu cât instanțele de contencios administrativ au stabilit irevocabil, cu putere de lucru judecat, că excepția nu poate fi primită. Principiul general de procedură invocat de instanța de casare conform căruia judecătorul fondului este și judecătorul excepției nu își poate găsi aplicarea în speță, atâta timp cât printr-o lege specială s-a instituit o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun. Atâta timp cât dreptul apelantei a fost recunoscut și acordat de stat, Consiliul Local Sibiu nu avea dreptul să emită HCL nr. 94/2001 și HCL nr. 185/2002 privind trecerea în domeniul public a acestei suprafețe de teren fără a urma procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică.

Sentința este nelegală pentru faptul că prin încheierea de ședință din 5 aprilie 2012 instanța de fond a respins fără o motivare temeinică, clară, coerentă excepția de nelegalitate a actelor administrative, respectiv HCL nr. 94/2001, HCL nr. 185/2002 și H.G. nr. 978/2002.

Instanța nu avea dreptul de a anula încheierea de intabulare nr. x/1998 din C.F. nr. Y Sibiu, și nici de a rectifica suprafața imobilului de la 40.905 la 17.200 m.p., deoarece astfel de măsuri s-ar fi putut lua doar dacă desființarea titlului pârâtei s-ar fi realizat în condițiile legii.

Instanța de fond nu a examinat împrejurarea dacă după anul 1937 terenul în cauză a trecut în proprietatea Statului Român, persoană juridică distinctă de cea a Municipiului Sibiu. Fiind destinat ca teren de antrenament pentru sportivii care foloseau terenul de fotbal dat în administrare de Statul Român fostei întreprinderi de stat A. SA, a fost împrejmuit, amenajat și întreținut încă înainte de 1990 de către pârâtă.

Instanța s-a folosit de expertiza topografică și de concluziile unui expert care nu avea calitatea de a se pronunța asupra unor chestiuni juridice și care și-a depășit atribuțiile profesionale.

Nici capătul de cerere privind predarea suprafeței de teren de 23.705 m.p. și nici cel privind grănițuirea nu au fost admise în mod legal și temeinic, suprafața reală în litigiu nefiind de 23.705 m.p., ci de 22.868 m.p., astfel că instanța a dat în plus o suprafață de teren de 837 m.p.

Este criticată respingerea cererii de chemare în garanție, apreciindu-se că reținerea instanței de fond în sensul că introducerea în capitalul social al apelantei a terenului în litigiu s-a făcut cu titlu gratuit, este nefondată, fiind infirmată de înscrisurile depuse la dosar și care emană de la autoritățile competente. Majorarea capitalului social s-a făcut de drept, în baza legilor speciale în materie, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, așa cum a fost completată prin Legea nr. 99/1999 și Legii nr. 137/2002, privind accelerarea privatizării. Prin decizia nr. 46 din 28 iunie 2012 Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a respins apelurile; a obligat apelanții pârâți să plătească, în favoarea reclamantului intimat Municipiul Sibiu, prin primar, cheltuieli de judecată de 7440 RON, în apel. Referitor la apelul formulat de SC A. SA Sibiu, instanța de apel a reținut următoarele: Primul motiv de apel privind faptul că acțiunea nu a fost timbrată de reclamant la valoarea terenului, a fost respins ca nefondat, având în vedere că limitele rejudecării au fost trasate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2186/2010, modalitatea de taxare a acțiunii neconstituind obiect de litigiu în căile de atac. Referitor la necompetența Tribunalului Sibiu de a anula certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtei (motivele de apel numerotate cu 2 și 4), față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și de faptul că instanța de casare a statuat cu putere de lucru judecat că instanțele de contencios administrativ în fața cărora s-a invocat excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, nu au examinat excepția pe fond, revine instanței civile obligația de a asigura verificarea efectivă a acestei apărări, fără a fi necesar să fie invocată din nou. Argumentele arătate au justificat și respingerea apelului declarat de pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri București, singura critică pe care acesta a adus-o sentinței fiind aceea a necompetenței Tribunalului Sibiu de a anula un act administrativ emis de o autoritate centrală. S-au respins susținerile pârâtei din motivul 3 de apel în sensul că Tribunalul s-a pronunțat asupra unei chestiuni cu care nu a fost sesizat, având în vedere că reclamantul a sesizat instanțele cu analiza valabilității titlului prezentat de pârâtă, prin definiție, o acțiune în revendicare prin comparare de titluri presupunând analiza valabilității titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante. În urma analizei celor două titluri prezentate de părți, în mod corect Tribunalul a acordat preferință titlului prezentat de reclamant, în condițiile în care suprafața de 22.868 m.p. figurează atât în proprietatea reclamantului, cât și a pârâtei. Cu toată lipsa de coerență a motivării încheierii din 05 aprilie 2012, rezultă că Tribunalul Sibiu a respins cererea de sesizare a instanței de contencios având în vedere dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și limitele rejudecării, așa cum au fost trasate de Înalta Curte, care a reținut în mod irevocabil faptul că reclamantul este proprietar al imobilului din anul 1937. Față de aceste rețineri, s-a constatat că respingerea cererii de sesizare este corectă. Critica referitoare la împrejurarea că instanța nu avea dreptul de a anula încheierea de intabulare nr. x/1998 din C.F. nr. Y Sibiu și nici de a rectifica suprafața imobilului de la 40.905 la 17.200 m.p. (motivul 6 de apel), a fost respinsă cu motivarea că admiterea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri și anularea titlului prezentat de pârât este un caz clasic de rectificare de carte funciară prevăzut de art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, care permite instanței să anuleze încheierea de carte funciară, atâta timp cât a fost anulat titlul în baza căruia înscrierea a fost făcută. Susținerea formulată prin motivul nr. 8 în sensul că sentința s-a bazat pe concluziile unui raport de expertiză întocmit de un expert care a făcut afirmații care îi depășesc limitele investirii, a fost găsită nefondată, întrucât afirmațiile expertului au fost făcute în baza cărților funciare în extenso și a încheierilor de carte funciară pe care s-a bazat lucrarea de expertiză și țin de competența unui expert cu specialitate topografică, fără ca pârâta să formuleze obiecțiuni la raport sau să propună probe contrare. Apelanta a criticat sentința și pentru faptul că s-a acordat o suprafață în plus de 837 m.p. Motivul de apel a fost apreciat nefondat, întrucât prima instanță a avut în vedere calculele matematice efectuate cu ocazia unificării celor două numere topografice care se regăsesc în documentația care a însoțit încheierea nr. x/1998 și suprafețele de teren așa cum sunt înscrise ele în cărțile funciare. Pe de altă parte, s-a apreciat că pârâta nu trebuie să predea efectiv suprafața măsurată de 23.705 m.p., ci suprafața determinată de expert, aceasta neputând rămâne cu o suprafață efectivă și deci reală mai mică de 17.200 m.p. Ultimul motiv de apel care a vizat cererea de chemare în garanție întemeiată în drept pe prevederile O.U.G. nr. 88/1997 și ale Legii nr. 99/1999, a fost respins pentru neîndeplinirea condițiilor instituției chemării în garanție. S-a apreciat că instituțiile statului implicate în procesul de privatizare (Ministerul emitent al certificatului, fostul F.P.S. actual A.V.A.S. sau Ministerul Finanțelor) nu pot fi obligate să răspundă pentru evicțiune, nici în temeiul legilor speciale privind privatizarea și nici în temeiul C. civ., atâta timp cât documentația pentru emiterea certificatului a fost întocmită de societatea pârâtă, pentru suprafața pe care aceasta a propus-o, cu recunoașterea faptului că deține, în plus față de titlu, o suprafață de 23.705 m.p. și care era proprietatea reclamantului. Prin decizia nr. 1917 din 3 aprilie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile pârâților SC A. SA Sibiu, Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri declarate împotriva deciziei mai sus arătate, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a statuărilor obligatorii ale deciziei de casare nr. 2186 din 29 martie 2010, când nu a analizat criticile privind încălcarea principiului disponibilității acțiunii și efectele constatării pe cale incidentală a nelegalității titlului pârâtei, reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate, acțiunea în nulitatea actului administrativ și excepția de nelegalitate având regimuri juridice diferite, aspecte pe care instanța de apel nu le-a analizat, deși au fost invocate prin motivele de apel. Înalta Curte a reținut că emitentul actului administrativ cu caracter individual nu a fost citat în cauză în calitatea ce derivă de emitent al actului administrativ, ci în calitate de pârât rezultată din cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă. A mai reținut că instanța de apel, în mod greșit, a analizat cauze de nulitate a actului administrativ cu consecința anulării parțiale a acestuia, pentru că, pe de o parte, nu a existat o acțiune în anularea actului administrativ, iar pe de altă parte, analiza pe cale incidentală a legalității actului administrativ nu poate conduce la desființarea actului, ci doar la declararea lui ca inoperant în cauză și cu privire la o anumită parte. Cu ocazia rejudecării, s-a statuat ca instanța să aibă în vedere problemele deja dezlegate prin decizia de casare nr. 2186/2010, motivele de apel formulate de părți și să administreze toate probele necesare stabilirii exacte a situației de fapt, ținând seama de faptul că nu au fost depuse în cauză în integralitatea lor cărțile funciare în care a fost evidențiat terenul de la prima înscriere și până în prezent, respectiv C.F. nr. Z, nr. X, nr. Y, iar expertizele efectuate în cauză nu sunt concordante în ce privește înscrierile sub aspectul identificării topografice și a suprafețelor rezultate din dezmembrări și alipirile efectuate în timp. Prin decizia nr. 4 din 7 iulie 2016 pronunțată în Dosar nr. x/85/2010* Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de chematul în garanție Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului împotriva sentinței civile nr. 447 din 11 aprilie 2012 a Tribunalului Sibiu, secția civilă, a schimbat sentința atacată în ce privește anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997 pentru suprafața de 23705 m.p., dispoziție pe care a înlăturat-o; a menținut în rest sentința atacată; a respins apelul declarat de pârâta SC A. SA Sibiu împotriva aceleiași sentințe; a obligat pârâta SC A. SA să plătească reclamantului Municipiul Sibiu, prin primar, cheltuieli de judecată de 7440 RON. În rejudecare, instanța de apel a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză tehnică topografică, după ce au fost depuse extrase de carte funciară in extenso, în care expertul a detaliat operațiunile de carte funciară efectuate de-a lungul timpului asupra imobilelor în litigiu. De asemenea, a fost depusă documentația care a stat la baza transmiterii dreptului de proprietate în favoarea pârâtei și aceea care a stat la baza emiterii H.G. nr. 978/2002. Pentru a pronunța hotărârea, instanța de apel a reținut că primul motiv din apelul declarat de pârâta SC A., referitor la insuficienta timbrare a acțiunii principale, nu poate fi primit, în condițiile în care nu a făcut obiectul recursului, părțile achiesând la soluția pronunțată de instanța de apel în ciclul procesual anterior. Motivul referitor la necompetența materială a tribunalului de a soluționa excepția de nelegalitate a fost înlăturat, având în vedere decizia nr. 2186/2010 a Înaltei Curți menționată anterior, care a stabilit că această excepție trebuie analizată de instanța civilă, ca apărare invocată de pârât, întrucât nu operează autoritatea de lucru judecat în ce privește cenzurarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997 prin soluționarea excepției de nelegalitate de către instanța de contencios administrativ. S-a constatat însă că instanța de fond a dispus anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate a pârâtei, fără a avea o cerere în acest sens formulată de reclamantă, astfel că s-a pronunțat plus petita. În acest sens a fost admis apelul declarat de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și schimbată sentința, în sensul înlăturării dispoziției privind anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997 pentru suprafața de 23.705 m.p., fără însă a se admite apelul SC A. SA, prin care se cere respingerea acțiunii reclamantei. S-a considerat că, doar după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., este posibilă admiterea unui apel pentru rectificarea considerentelor, ori cauzei de față îi sunt aplicabile dispozițiile vechiului C. proc. civ. S-a apreciat că emitentul actului administrativ poate fi citat în cauză, ca parte, doar ca urmare a introducerii sale în cauză de către una dintre celelalte părți din proces și în calitatea în care este chemat în judecată, fără ca instanța de judecată să aibă posibilitatea de a schimba cadrul procesual stabilit de părțile în proces. Ca urmare, potrivit cererii formulate de pârâta SC A., Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a avut calitatea de chemat în garanție în dosar. În ceea ce privește evoluția parcelelor imobilului în litigiu și a dreptului de proprietate, prin raportul de expertiză efectuat în cauză expertul B. a constatat următoarele: Imobilul cu nr. top D teren pentru târg de vite în suprafață de 17 iugăre și 1260 stânjeni, înscris în C.F. nr. Z Sibiu sub nr. de ordine A+602 proprietar municipiul Sibiu, potrivit încheierii din 11 octombrie 1937 a fost dezmembrat în 2 corpuri funciare distincte prin încheierea din 12 iunie 1969, rezultând nr. top E - târg pentru vite în suprafață de 85.142 m.p. (A+1444) și nr. top B teren de sport în suprafață de 17.200 m.p. (A+1445), care s-a transcris în C.F. nr. Y Sibiu în favoarea Uzinei A. Sibiu cu încheierea nr. 2457 din 3 octombrie 1969. La rândul său imobilul cu nr. top E s-a dezmembrat, prin încheierea nr. 167 din 20 ianuarie 1976, în 2 parcele: cu nr. top F teren pentru târg de vite în suprafață de 74.102 m.p. (A+1551); cu nr. top G teren pentru construcții în suprafață de 11.040 m.p. transcris în C.F. nr. V Sibiu în favoarea Școlii de șoferi amatori, cu încheierea nr. 1559 din 12 mai 1979. Imobilul cu nr. top F teren pentru târg de vite, în suprafață de 74.102 m.p. rămas înscris în C.F. nr. Z Sibiu nr. de ordine A+1551 proprietar municipiul Sibiu, s-a dezmembrat în continuare în 2 corpuri distincte, cu încheierea nr. 665 din 11 martie 1977 (încheiere lipsă din arhiva OCPI): parcela cu nr. top H teren târg de vite în suprafață de 71.985 m.p. (A+1574); parcela cu nr. top I. stația PECO în suprafață de 2117 m.p. (A+1575) transcris în C.F. nr. W Sibiu cu stare de proprietate neschimbată, încheierea nr. 1441 din 21 mai 1977. Parcela cu nr. top H s-a dezmembrat în alte 2 corpuri funciare prin încheierea nr. 2006 din 15 iunie 1979: nr. top J târg de vite cu magazie cu 4 încăperi și greber în suprafață de 71.540 m.p. (A+1613); nr. top K service auto în suprafață de 445 m.p. transcris în C.F. nr. V Sibiu (A+1614). Parcela cu nr. top J s-a dezmembrat în continuare în 3 corpuri funciare distincte prin încheierea nr. 8085 din 26 iunie 1998, respectiv: parcela cu nr. top L târg de vite cu magazie, atelier, grup sanitar turbobar, gheretă portar în suprafață de 19.500 m.p. (A+1817); parcela cu nr. top C târg de vite în suprafață de 24.043 mp transcris în C.F. nr. R Sibiu; parcela cu nr. top A teren în suprafață de 27.997 m.p. (A+1819). Acest imobil cu nr. top A teren de construcții în suprafață de 27.997 m.p. înscris în C.F. nr. X, a fost transcris din C.F. nr. Z cu stare de proprietate neschimbată, Municipiul Sibiu, în baza încheierii nr. 4117 din 22 aprilie 2004 și în baza HCL Sibiu nr. 185/2002 s-a intabulat dreptul de administrare în favoarea Serviciului Public Administrare Parcări Sibiu. Imobilul cu nr. top B teren de construcții în suprafață de 40.905 m.p. înscris în C.F. nr. Y Sibiu a rezultat din comasarea imobilelor cu nr. top B teren sportiv în suprafață de 17.200 m.p. și a nr. top C teren în suprafață de 23.705 m.p. Se face mențiunea, de către expert, că nr. top. C teren în suprafață de 23.705 m.p. care a fost transcris din C.F. nr. Z Sibiu în baza încheierii nr. 2885 din 5 martie 1998 în C.F. nr. Y Sibiu, nu exista în C.F. nr. Z. În foaia B din C.F. nr. Z nu apare nici o mențiune despre transcrierea nr. top C în C.F. nr. Y Sibiu și nu se regăsesc nici în arhiva OCPI actele și schița care au stat la baza încheierii nr. 2885 din 5 martie 1998. Parcela cu nr. top C a fost transcrisă prin încheierea nr. 8085 din 26 iunie 1998 în C.F. nr. R Sibiu în favoarea Ministerului Educației Naționale-Grup Școlar A. Sibiu. De la acea dată nu s-au făcut alte operațiuni de carte funciară. Asupra acestui imobil cu nr. top B teren de construcții formând o bază sportivă în suprafață de 40.905 m.p., format prin comasarea parcelelor cu nr. top B și C, a fost intabulat dreptul de proprietate al pârâtei, în baza certificatului de atestare nr. A/1997 eliberat de Ministerul Industriilor și Comerțului. Acest certificat de atestare a dreptului de proprietate s-a eliberat în anul 1997 în baza unei documentații topografice întocmite în anul 1993. Expertul a mai menționat că: 1. La data dezmembrării imobilului cu nr. top J în 3 corpuri funciare distincte, în urma căreia a rezultat parcela cu nr. top A era emis titlul de proprietate pe această parcelă în favoarea SC A. 2. Forma corpului funciar cu nr. top B înainte de comasarea cu nr. top C este aceiași cu forma după comasare. Față de toate aceste observații, și de schițele și starea terenului, expertul a propus 3 variante de linie de graniță. După depunerea primului raport de expertiză s-a depus și documentația care a stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate a pârâtei, din care rezultă că suprafața măsurată pe bază de titlu este de 17.200 m.p., iar din măsurători topografice a rezultat suprafața de 40.905 m.p. Pe această suprafață măsurată în plus sunt 2 terenuri de antrenament. Prin adresa din 26 februarie 1997 Consiliul Județean Sibiu a comunicat SC A. SA Sibiu că Delegația Permanentă a Consiliului Județean Sibiu a aprobat și suprafețele terenurilor de antrenament, urmând a fi introduse în documentația întocmită conform H.G. nr. 834/1991. Expertul a completat lucrarea de expertiză, după depunerea documentațiilor care au stat la baza emiterii titlurilor de proprietate ale părților, reiterând constatările din lucrarea de expertiză. A subliniat că, în opinia sa, este o eroare de omisiune și înscriere în C.F. nr. Z Sibiu a dezmembrării nr. top J. Astfel, la încheierea nr. x/1998 emisă de Judecătoria Sibiu-cartea funciară, se dispune dezmembrarea imobilului cu nr. top J în 2 corpuri funciare separate care se reînscriu în CF-ul inițial cu stare de proprietate neschimbată și unificarea și comasarea imobilelor înscrise în C.F. nr. Y Sibiu top B cu nr. top C transcris din C.F. nr. Z Sibiu, operațiunea de dezmembrare nefiind înscrisă în C.F. Imobilul cu nr. top C în suprafață de 23.705 m.p. este tocmai imobilul în litigiu. S-a mai precizat, în această primă completare la raportul de expertiză, că menționarea terenului în suprafață de 71.540 m.p., alături de alte imobile, în H.G. nr. 978/2002 privind atestarea domeniului public al județului Sibiu, precum și a municipiilor, orașelor și comunelor din județul Sibiu, înscris în Anexa 2 - ca Piața Obor (teren) an dobândire 1937 conform HCL nr. 133 din 26 august 1999, este ulterioară emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x din 26 noiembrie 1997 în favoarea SC A. SA și în această suprafață de 71.540 m.p. este inclusă și suprafața de 23.705 m.p. în litigiu identificată sub nr. top C din C.F. nr. Y Sibiu. O altă remarcă importantă a expertului vizează identitatea între nr. top C în suprafață de 23.705 m.p. (unificat cu top B rezultând imobilul cu nr. top B), și nr. top A în suprafață de 27.997 m.p., care se referă la același teren, fiind o suprapunere reală. Suprafața imobilului măsurată este de 23.221 m.p., care se înscrie în limitele de toleranță ale imobilului cu nr. top C. În suplimentul 2 la raportul de expertiză tehnică expertul B. a menționat faptul că, inițial, SC A. SA a fost beneficiara dreptului de administrare operativă asupra unui imobil - teren sportiv în suprafață de 17.200 m.p. cu nr. top B înscris în C.F. nr. Y Sibiu conform încheierii nr. 2457/1969. Reclamantul Municipiul Sibiu a depus copie după procesul verbal nr. 21 din 17 decembrie 1996 încheiat cu SC A. SA Sibiu, de recunoaștere a vecinătății și din care rezultă că reclamanta a recunoscut doar terenul principal identificat pe schița cu nr. 1-2-3-4, nu și cele 2 terenuri de antrenament identificate pe schița sub nr. 1-5-6-7-8-9-10-1. Din compararea schiței de vecinătate, semnată în anul 1996 de reprezentantul Primăriei, cu planul de situație actual, rezultă că reclamanta, la acea dată ca și în prezent, a recunoscut ca proprietate a pârâtei SC A. suprafața de 17.200 m.p. de sub nr. top B inițial. Față de toate acest probe administrate în rejudecare și în ciclurile de judecată anterioare, dar și față de problemele de drept dezlegate prin deciziile de casare ale Înaltei Curți, instanța de apel a constatat că reclamantul Municipiul Sibiu a fost proprietar tabular asupra imobilului înscris în C.F. nr. Z top D teren în suprafață de 17 iugăre și 1260 stânjeni, potrivit încheierii nr. 9342 din 11 octombrie 1937. Acest imobil s-a parcelat în 2 corpuri funciare, cu nr. top E târg de vite în suprafață de 85142 m.p. și nr. top B teren de sport în suprafață de 17200 m.p., care s-a transcris în C.F. nr. Y Sibiu în favoarea SC A. SA Sibiu cu încheierea nr. 2457 din 3 octombrie 1969, cu titlu drept de administrare. Aceasta este situația premisă de la care s-a apreciat că trebuie începută analiza solicitărilor reclamantei. În favoarea pârâtei SC A. s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x în baza H.G. nr. 834/1991 pentru suprafața de 40.905 m.p. Solicitarea pârâtei de a se emite acest titlu pentru o suprafață mai mare decât aceea pentru care a avut drept de administrare a fost acceptată de Consiliul județean Sibiu, care însă nu avea nicio abilitate a dispune sau de a da vreun aviz, asupra unui teren pe care nu îl avea în proprietate. Mai mult, reclamantul Municipiul Sibiu, proprietarul terenului, nu a semnat procesul de vecinătate cu suprafața de 40.905 m.p., respectiv în forma cerută de pârâtă, recunoscând doar terenul cu nr. top nr. B, care revenea pârâtei în urma primei dezmembrări a nr. top D din anul 1969. Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că analiza pe cale incidentală a actului administrativ, pe care îl reprezintă în cauză certificatul de atestare a dreptului de proprietate, ca urmare a invocării excepției de nelegalitate, conduce la declararea lui inoperant în cauză și cu privire la o anumită parte. Aplicând acest raționament în cauză, instanța de apel a constatat că Statul Român prin Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului (emitentul actului administrativ considerat nelegal), nu putea dispune asupra unui imobil care nu îi aparținea pentru a împroprietări o societate cu acest teren, în detrimentul proprietarului de drept, recunoscut și menționat în CF, Municipiul Sibiu (nr. top E în suprafață de 85.142 m.p.). Aceasta în condițiile în care nu există vreun act de expropriere a acestui imobil de la reclamant sau de transfer a dreptului de proprietate în favoarea Statului român. Așadar, acest act administrativ este inoperant în cauză față de proprietarul de drept al imobilului, care este reclamantul Municipiul Sibiu. Excepția de nelegalitate a actului a fost admisă însă, cum a fost invocată pe cale de întâmpinare, această admitere și constatare s-a făcut doar prin considerentele hotărârii și nu prin dispozitiv. S-a apreciat că prin această constatare nu se înfrânge autoritatea de lucru judecat în cauză față de cele stabilite prin decizia nr. 4328/2008 a Înaltei Curți, secția de contencios administrativ și fiscal, potrivit celor reținute prin decizia nr. 2186/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, argumente deja expuse. Expertul a constatat că în teren există o suprapunere reală a imobilelor înscrise sub nr. top C și A, practic fiind un singur imobil care apare sub 2 nr. top. diferite. În condițiile în care nu se regăsesc actele care au stat la baza dezmembrării imobilului și a formării nr. top C - teren în suprafață de 23.705 m.p. (care a fost comasat cu nr. top B formând nr. top B de 40.905 m.p.) iar acest nr. top nu apare în C.F. nr. Z Sibiu, instanța de apel a constatat că acesta este identic cu nr. top A în suprafață de 27.997 m.p. Acest nr. top A a fost inițial înscris în C.F. nr. Z Sibiu, în proprietatea Municipiului Sibiu, iar în baza încheierii nr. 4117 din 22 aprilie 2006 și a HCL Sibiu nr. 185/2002 s-a transcris în C.F. nr. X fiind intabulat dreptul de administrare în favoarea Serviciului Public Administrare Parcări Sibiu. De aceea, s-a constatat că linia de graniță stabilită între punctele I-C 1 de instanța de fond, prin raportare la varianta 2 a suplimentului la raportul de expertiză efectuat de expert B., și care coincide cu varianta 2 (anexa 8) la raportul de expertiză tehnică întocmit în apel în rejudecare, este corectă. În ceea ce privește H.G. nr. 978/2002, la anexa 2 este menționat ca fiind în proprietatea municipiului Sibiu, teren sub numele de Piața Obor, în suprafață de 71540 m.p. potrivit HCL nr. 133 din 26 iunie 1999, nefiind reținută nici o parcelare. Deci, și prin această hotărâre de guvern este consfințit dreptul de proprietate al Municipiului Sibiu asupra terenului. Apelanta nu a fost expropriată de o parte din terenul pentru care s-a emis certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997, ci s-a constatat că acest titlu nu poate opera asupra terenului în litigiu, în condițiile în care terenul este proprietatea reclamantului încă din anul 1937. Reclamantul se bucură de plenitudinea atributelor pe care le conferă dreptul său de proprietate, potrivit art. 480 C. civ. În condițiile în care s-a contestat titlul pârâtei asupra suprafeței deținute în plus față de aceea de 17.200 m.p. și în condițiile în care au fost comparate cele două titluri pe care la dețin reclamantul și pârâta și s-a constatat că este mai caracterizat titlul reclamantului, în mod legal instanța de fond, în temeiul art. 36 din Legea nr. 7/1996 (în forma pe care o avea la data introducerii acțiunii), a anulat parțial încheierea de carte funciară nr. 2285/1998 și a rectificat suprafața imobilului cu nr. top B de la 40.905 m.p. la 17.200 m.p. În ceea ce privește suprafața de teren pe care urmează să o predea pârâta, instanța de fond a avut în vedere calculele matematice efectuate cu ocazia unificării celor 2 nr. top care se regăsesc în cele 2 cărți funciare și suprafețele înscrise în aceste cărți funciare. Suprafața pe care urmează a o preda pârâta este indicată faptic de expertul topograf în baza schiței prin care s-a stabilit linia de graniță, și care face parte integrantă din sentința care urmează a fi pusă în executare. S-a apreciat că, în mod corect a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC A. SA, întrucât capitalul social al acesteia s-a redus în urma admiterii unei acțiuni în revendicare, iar instituțiile statului nu pot fi obligate să răspundă pentru evicțiune, în condițiile în care documentația care a stat la baza emiterii titlului de proprietate al pârâtei a fost întocmită de această pârâtă. La data întocmirii documentației, pârâta nu avea niciun titlu pe baza căruia să solicite eliberarea unui act de proprietate pe suprafața de 40.905 m.p. Pârâta SC A. SA a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 9 C. proc. civ. împotriva acestei decizii, precum și a încheierii de ședința din data 24 aprilie 2014 prin care s-a reținut în favoarea secției I civilă a Curții de Apel Alba Iulia, competenta de soluționare a excepției de nelegalitate invocate cu privire la H.G. nr. 978/2002, precum și a HCL Sibiu nr. 94/2001 și HCL Sibiu nr. 185/2002, formulând următoarele critici: I.Instanța de apel a refuzat să analizeze legalitatea H.G. nr. 978/2002, HCL Sibiu nr. 94/2001 și nr. 185/2002, pronunțând astfel o hotărâre dată cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Potrivit deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost stabilite în sarcina instanțelor inferioare două obligații: verificarea mijlocului de apărare constând în invocarea ilegalității actului administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 și verificarea incidenței H.G. nr. 978/2002 care, în anexa nr. 2, evidențiază terenul în litigiu ca făcând parte din domeniul public al Municipiului Sibiu. În considerarea dispozițiilor deciziei de casare nr. 2186/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta-pârâtă a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 978/2002, HCL nr. 94/2001 și HCL nr. 185/2002, însă instanțele de fond, ignorând recomandările instanței supreme, au respins cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ formulată de către recurenta-pârâtă. Or, o analiză a incidenței dispozițiilor legale include o analiză a legalității actelor normative și administrative, atâta vreme cât cenzurarea legalității este solicitată de către părțile litigante. Deși la termenul din 27 martie 2014, urmare a invocării, de către recurenta-pârâtă, a excepției de nelegalitate a actelor anterior menționate, instanța de apel a admis cererea formulată, precizând că urmează să se pronunțe asupra sesizării instanței de contencios administrativ la următorul termen acordat, în condiții de contradictorialitate, la termenul din 24 aprilie 2014 instanța a unit excepția cu fondul, a reținut soluționarea excepției în competența sa, a refuzat sesizarea instanței de contencios administrativ, iar în final, a omis să se pronunțe și cu privire la acest mijloc de probă. În considerentele deciziei recurate, instanța de apel preia doar motivarea lapidară oferită în ciclul procesual precedent de către aceeași instanță și recunoaște doar caracterul incoerent al încheierii din 5 aprilie 2012 prin care Tribunalul Sibiu a refuzat, la rândul său, sesizarea instanței de contencios cu excepțiile de nelegalitate invocate. Soluția este greșită atât din perspectiva refuzului instanței de apel de a da consistență voinței procesuale a părților, cât și din perspectiva motivării, prin raportare la considerentele deciziei de casare nr. 2186/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. O astfel de manieră de soluționare a excepției de nelegalitate contravine în mod grav dreptului la apărare întrucât lipsește pârâta de un mijloc de apărare hotărâtor în dezlegarea pricinii. II.Instanța de apel nesocotește competența materială a instanțelor de contencios administrativ (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.). În mod greșit instanța de apel, prin încheierea de ședință din 24 aprilie 2014, a reținut în competența sa soluționarea excepției de nelegalitate mai sus arătată, cu încălcarea competenței instanței de contencios administrativ, în condițiile în care, fiind invocată într-un litigiu aflat pe rol la data intrării în vigoare a noului C. proc. civ. și a modificărilor Legii nr. 554/2004, instanța în fața căreia s-a invocat excepția trebuia să suspende cauza și să sesizeze instanța de contencios competentă potrivit vechii reglementări. Excepția de nelegalitate nu se poate uni cu fondul având în vedere prevederile explicite ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Natura actelor administrative atacate pe calea excepției de nelegalitate determină competența instanțelor de contencios administrativ în cenzurarea legalității și a valabilității acestora. Susține recurenta că după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, cenzurarea legalității actului administrativ pe calea excepției de nelegalitate, când aceasta este admisibilă, a revenit tot instanțelor de contencios administrativ. Prin deciziile de îndrumare Înalta Curte de Casație și Justiție nu a stabilit competența instanței civile în cenzurarea legalității actelor administrative, adăugând sau modificând norma procesual civilă imperativă. Potrivit recurentei, toate excepțiile de nelegalitate invocate în litigii aflate pe rol la data intrării în vigoare a Noului C. proc. civ. și a Legii nr. 76/2012 vor trebui să fie soluționate de către instanțele de contencios administrativ, numai excepțiile de nelegalitate invocate în litigii pornite după 15 februarie 2013 urmând a fi soluționate conform dispozițiilor legale modificate prin Legea nr. 76/2012. Din această perspectivă se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel-secția contencios administrativ, în vederea analizării excepției de nelegalitate. III. În mod greșit instanța de apel a admis apelul chematului în garanție, reținând incidența cazului de plus petita, deși acesta viza același aspect conținut în apelul pârâtei, care însă a fost respins. În actualul ciclu procesual, instanța de apel a înlăturat dispoziția primei instanțe care s-a pronunțat plus petita, de anulare parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, luând în considerare motivul invocat de pârâtă, dar fără a admite apelul său, cu motivarea că numai după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ. este posibilă admiterea unui apel pentru rectificarea considerentelor. Apelul pârâtei viza însă în mod expres dispozitivul sentinței nr. 447/2012 a Tribunalului Sibiu, iar nu doar considerentele acesteia. Anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997 s-a dispus prin dispozitivul sentinței menționate, iar pârâta era direct interesată de menținerea actului administrativ, astfel încât apelul său viza în mod direct și acest aspect. Admițând apelul părții adverse pentru motivul invocat de către pârâtă, dar respingând, în același timp, apelul pârâtei, instanța de apel a nesocotit în mod grav dispozițiile art. 196-197 C. proc. civ., pronunțând astfel o hotărâre cu încălcarea legii. IV. Instanța de apel a declarat inoperant certificatul de atestare a dreptului de proprietate pornind de la premise greșite și de la raționamente contradictorii, pronunțând astfel o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). - În acest sens reține că terenul nu se afla în patrimoniul societății comerciale la data înființării și nu era nici necesar desfășurării activității acesteia, fiind folosit de Municipiul Sibiu, cu destinația de târg (piața Obor). Invocând eronat considerentele deciziei de casare, deși Înalta Curte nu a statuat că simpla analiză a actului administrativ conduce automat la declararea acestuia ca fiind inoperant în cauză, instanța de apel conchide că Statul Român prin Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului (emitentul actului administrativ considerat nelegal), nu putea dispune asupra unui imobil care nu îi aparținea pentru a împroprietări o societate cu acest teren, în detrimentul proprietarului de drept, recunoscut și menționat în CF, Municipiul Sibiu, acest act administrativ fiind inoperant în cauză față de proprietarul de drept al imobilului, care este reclamantul Municipiul Sibiu. Prin decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiție a pus în vedere instanțelor inferioare necesitatea comparării efective a titlurilor opuse în cauză fără ca în cadrul acestei operațiuni instanțele să se prevaleze de o falsă autoritate de lucru judecat, fără a stabili a priori caracterul inoperant al certificatului. - Sesizând diferența între acțiunea în nulitatea actului administrativ și excepția de nelegalitate, Înalta Curte de Casație și Justi