ÎCCJ, decizie (scj.ro #141020)

Acțiune în grănițuire. Cerere neevaluabilă în bani. Accesorialitatea petitului privind revendicarea imobiliară. Competență materială

Cuprins pe materii

: Drept procesual civil. Competența materială

Index alfabetic

: conflict negativ

excepția necompetenței materiale

revendicare

grănițuire

C.proc.civ. din 1865, art. 1, art. 2, art. 17

Petitul principal al cererii de chemare în judecată prin care reclamantul a solicitat stabilirea liniei de hotar între terenurile aflate în proprietatea sa și cele aflate în proprietatea pârâtului precum și obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren pe care o ocupă abuziv, îl reprezintă acțiunea în grănițuire, iar cel care vizează revendicarea este un capăt de cerere accesoriu. Astfel, acțiunea în grănițuire nu este subsidiară acțiunii în revendicare imobiliară, ci, dimpotrivă, stabilirea liniei de hotar între proprietățile părților poate avea drept consecință admiterea sau respingerea acțiunii în revendicare.

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art.2 pct.1 lit. b) din Codul de procedură civilă din 1865, rezultă că acțiunea în grănițuire, care este o cerere neevaluabilă în bani, petitorie, este în competența materială a judecătoriei, conform art.1 alin.(1) pct.1 din același cod, care prevede că judecătoriile judecă în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe.

Cum, în cauză, capătul principal al acțiunii îl constituie grănițuirea și cum, potrivit dispozițiilor art.17 din cod, cererile accesorii sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală, judecătoriei îi revine competența materială de soluționare a litigiului, indiferent de valoarea terenului revendicat.

Secția I civilă, decizia nr.1408 din 29 septembrie 2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la data de 28.05.2012, reclamanta SC A. SRL  a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., stabilirea limitei de graniță între imobilele proprietatea părților înscrise în CF x41 A+4, nr. top.x44, x45, x47/5, x47/6, x47/7, x48/3, x49, x50, x51, x52, x61/1, în suprafață totală de 1.840 mp, CF x10 nr. top. x47/3/8, în suprafață de 710 mp și imobilul înscris în CF x64  A+1 nr. top. x56/11, pe baza unui raport de expertiză care să facă parte integrantă din hotărârea care urmează a se pronunța; obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul aflat în proprietatea sa, situat în municipiul Sibiu, pe care l-a ocupat în mod abuziv, și acordarea cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 17.09.2015, reclamanta a majorat suprafața revendicată de la 150 mp la 3.775 mp, iar valoarea obiectului cererii de la suma de 3.345 lei, la suma de 79.750 lei.

Prin cererea formulată la data de 23.11.2015, pârâtul a apreciat, în raport de valoarea terenului, astfel cum a fost precizată de reclamantă, că Tribunalul Sibiu este competent să judece cauza.

Prin sentința civilă nr.1232 din 2.03.2017, Judecătoria Sibiu a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtul B., și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, Secția I civilă.

Pentru a dispune astfel, această instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor art.2 alin.(1) lit. b) C.proc.civ., tribunalele  judecă procesele și cererile în materie civilă al căror obiect este peste 500.000 lei.

Față de valoarea obiectului cererii deduse judecății, Judecătoria Sibiu a reținut că obiectul principal al litigiului îl reprezintă revendicarea unei suprafețe de 3.775 mp, situată în municipiul Sibiu, valoarea acesteia, rezultată din raportul de expertiză efectuat în cauză, fiind de 1.132.500 lei.

Instanța a avut în vedere și faptul că pe rolul Tribunalului Sibiu se află, în curs de soluționare, în fond, dosarul nr. x/306/2014*, care vizează aceeași suprafață de teren și aceleași părți.

Față de această împrejurare, precum și prin raportare la valoarea terenului în litigiu, Judecătoria Sibiu a apreciat că i

nstanța competentă teritorial și material să judece capătul

de cerere privind revendicarea imobilului în suprafață de 3.775 mp situat în municipiul Sibiu, în valoare de 1.132.500 lei, este Tribunalul Sibiu, Secția I civilă.

La rândul său, prin sentința civilă nr.516 din 12.04.2017, Tribunalul Sibiu, Secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata pricinii și a înaintat dosarul Curții de Apel Alba Iulia, Secția I

civilă pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Sibiu a reținut că Judecătoria Sibiu a fost învestită, în anul 2012, cu o acțiune în stabilirea liniei de graniță și  revendicarea unei suprafețe de teren.

Prin notele scrise din data de 28.06.2012, la solicitarea instanței, reclamanta a precizat că valoarea terenului revendicat este de 3.345 lei.

Declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, prima instanță învestită s-a raportat la o valoare a terenului stabilită printr-un raport de expertiză depus la dosar la data de 4.12.2014, aspect care încalcă dispozițiile art.18

1

Cod de procedură civilă, aplicabil în cauză, conform cărora instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă ulterior învestirii intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

Din perspectiva acestor dispoziții legale, a apreciat că Judecătoria Sibiu rămâne competentă să judece și în cazul în care se stabilește o valoare mai mare a terenului, potrivit dispozițiilor art.18

1

C.proc.civ.

Tribunalul a stabilit că obiectul principal al acțiunii este grănițuirea și nu revendicarea, iar competența de soluționare a cererilor de grănițuire revine judecătoriei, conform art.1 alin.(1) C.proc.civ.

De asemenea, a reținut că, și în situația în care s-ar aprecia că cererea nu ar fi de competența materială a judecătoriei, dezînvestirea acestei instanțe prin admiterea unei excepții de necompetență materială, după trecerea a cinci ani de la data înregistrării cererii de chemare în judecată este de natură a afecta dreptul la un proces echitabil, prin prelungirea nejustificată a duratei de soluționare a cauzei.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.159 C.proc.civ., instanța a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata pricinii și a înaintat dosarul Curții de Apel Alba Iulia, Secția I civilă pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, Secția I civilă la data de 26.04.2017.

Prin sentința civilă nr.35 din 27.04.2017, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția I civilă a stabilit, în favoarea Judecătoriei Sibiu, competența de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul B.

Pentru a dispune astfel, curtea a reținut că, din conținutul cererii de chemare în judecată, a cererii precizatoare formulate pentru termenul de judecată din 4.10.2012 și din notele de ședință înregistrate la data de 2.03.2017, obiectul principal al acțiunii introductive de instanță îl constituie grănițuirea și, în subsidiar, revendicarea imobiliară.

La momentul declanșării litigiului, precum și prin notele de ședință depuse pentru termenul de judecată din 28.06.2012, reclamanta a precizat valoarea imobilului la suma de 5 euro/mp, în total 750 euro, respectiv 3.345 lei.

În urma depunerii raportului de expertiză la termenul de judecată din 4.12.2014, Judecătoria Sibiu a apreciat că valoarea terenului în litigiu este de 1.132.500 lei și că, față de această împrejurare se impune, în baza art.2 alin.(1) lit. b) C.proc.civ., soluționarea cauzei de către Tribunalul Sibiu.

Curtea a avut în vedere incidența în cauză a dispozițiilor art.18

1

C.proc.civ., conform cărora

instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii, rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

Prin raportare la prevederile legale mai sus evocate, precum și la obiectul principal al litigiului, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul B., înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă la data de 29.05.2017.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a criticat sentința recurată din perspectiva pronunțării regulatorului de competență cu greșita aplicare a prevederilor art.18

1

C.proc.civ.

În esență, a arătat că, în speță, este discutabilă valoarea imobilului la data înregistrării acțiunii civile, sens în care instanța avea obligația să verifice valoarea de impozitare a acestuia sau, după caz, grilele notarilor publici.

Având în vedere că, potrivit prevederilor art.18 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, determinarea acestora se face de către instanța de judecată, indiferent de estimarea sau evaluarea făcută de reclamant sau de poziția pârâtului, instanța este obligată să stabilească taxa de timbru prin raportare la valoarea obiectului cauzei la data înregistrării acțiunii în revendicare.

În cazul în care după stabilirea valorii reale a imobilului revendicat la data învestirii instanței cu soluționarea acțiunii în revendicare, ar fi intervenit modificări pe parcursul soluționării cauzei, care ar fi atras competenta unei instanțe de alt grad, a apreciat că, în cauză, ar fi fost incidente prevederile art.18

1

C.proc.civ.

A susținut că sentința recurată, prin care s-a reținut competența Judecătoriei Sibiu în soluționarea cauzei din perspectiva faptului că acțiunea în revendicare este subsidiară acțiunii în grănițuire, este nelegală.

Astfel, acțiunea în grănițuire reprezintă o operațiune de determinare, prin semne exterioare, a liniei de hotar între imobilele învecinate, care se află în strânsă legătură cu acțiunea în revendicare imobiliară, prin care se pune în discuție însăși existența și întinderea dreptului de proprietate al părților asupra terenurilor în litigiu.

Acțiunea în grănițuire și acțiunea în revendicare au un scop aparent identic, respectiv determinarea limitelor și întinderii proprietăților limitrofe și delimitarea prin semne vizibile, care corespund situației juridice justificate prin titluri.

Or, este evident că stabilirea granițelor terenurilor depinde de modul de soluționare a acțiunii în revendicare în care se compară titlurile de proprietate de care se prevalează ambele părți.

Pe cale de consecință, a apreciat că acțiunea în revendicare nu poate fi calificată drept o acțiune subsidiară celei în grănițuire.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a înscrisurilor de la dosar și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează să îl respingă, pentru următoarele considerente:

Prin sentința recurată s-a soluționat conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Sibiu și Tribunalul Sibiu, în favoarea primei instanțe învestite, considerată competentă material să judece cauza, în temeiul dispozițiilor art.18

1

C.proc.civ.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, soluția pronunțată în regulatorul de competență este corectă, prin raportare la circumstanțele particulare ale speței.

Astfel, prin sentința civilă nr.1232 din 2.03.2017, Judecătoria Sibiu a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtul B. și, în baza dispozițiilor art.2 alin.(1) lit. b) C.proc.civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, apreciind că obiectul principal al litigiului îl constituie acțiunea în revendicare a unei suprafețe de teren de 3.775 mp, situată în municipiul Sibiu, a cărei valoare, stabilită prin raportul de expertiză, este de 1.132.500 lei.

La rândul său, Tribunalul Sibiu a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și, în temeiul prevederilor art.1 alin.(1) C.proc.civ., reținând că obiectul principal al acțiunii civile este grănițuirea și nu revendicarea, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Stabilirea instanței competente să soluționeze fondul cererii de chemare în judecată trebuie să se raporteze la obiectul acesteia, respectiv la capătul de cerere principal care determină natura acțiunii.

Înalta Curte constată că Judecătoria Sibiu a fost învestită, la data de 28.05.2012, cu o acțiune prin care reclamanta a solicitat stabilirea liniei de hotar între terenurile aflate în proprietatea sa și a pârâtului, și obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren pe care o ocupă abuziv.

Din motivarea acțiunii și din scopul urmărit prin promovarea acesteia, respectiv stabilirea liniei de hotar a imobilelor deținute de părți și reîntregirea proprietății aparținând reclamantei, prin determinarea suprafeței efectiv ocupate de pârât, rezultă, fără îndoială, că petitul principal al cererii de chemare în judecată îl reprezintă acțiunea în grănițuire, iar cel care vizează revendicarea

este un capăt de cerere accesoriu.

În litigiul dedus judecății, trasarea liniei de hotar între proprietățile învecinate ale părților conduce, implicit, la identificarea imobilelor în litigiu și la determinarea suprafeței pretins ocupate de pârât.

Astfel, acțiunea în grănițuire nu este subsidiară acțiunii în revendicare imobiliară, ci, dimpotrivă, stabilirea liniei de hotar între proprietățile părților poate avea drept consecință admiterea sau respingerea acțiunii în revendicare.

Deși ambele acțiuni au caracter real, petitoriu, menite să apere dreptul de proprietate, în literatura juridică s-a stabilit că, în cazul în care, cu ocazia grănițuirii, reclamantul pretinde o parte determinată din terenul limitrof, atunci grănițuirea este dublată de o revendicare a porțiunii respective de tren, astfel încât va trebui să se facă dovada dreptului de proprietate cu privire la aceasta.

Rezultă, așadar, că acțiunea în revendicare este accesorie acțiunii în grănițuire.

Dispozițiile art.1 alin.(1) C.proc.civ. stipulează în sensul că

judecătoriile judecă, în primă instanță, toate procesele și cererile, în afara celor date de lege în competența altor instanțe.

Conform prevederilor art.2 pct.1 lit. b) din același act normativ,tribunalul judecă procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materie succesorală,

a cererilor neevaluabile în bani

și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun,

petitorii

sau, după caz, posesorii, formulate de terți vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.

Din interpretarea per a contrario a normelor legale mai sus evocate, rezultă că acțiunea în grănițuire, care este o cerere neevaluabilă în bani, petitorie, este în competența materială a judecătoriei, conform art.1 alin.(1) pct.1 C.proc.civ., care prevede că judecătoriile judecă în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe.

Cum în cauză capătul principal al cererii de chemare în judecată îl constituie acțiunea în grănițuire, și având în vedere că, potrivit dispozițiilor art.17 C.proc.civ.

cererile accesorii sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală

, judecătoriei îi revine competența materială de soluționare a litigiului, indiferent de valoarea terenului revendicat.

Conform dispozițiilor art.18

1

C.proc.civ.,

instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece, chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

Potrivit normelor legale mai sus evocate, la stabilirea competenței după materie, Judecătoria Sibiu trebuia să aibă în vedere valoarea obiectului acțiunii civile la data introducerii acțiunii, astfel cum a fost precizată de reclamantă, chiar dacă ulterior învestirii au intervenit modificări în ceea ce privește cuantumul acesteia, în urma efectuării raportului de expertiză tehnică imobiliară, depus la dosarul cauzei pentru termenul de judecată din data de 4.12.2012, și anume 1.132.500 lei, prin raportare la suprafața de 3.775 mp, ocupată de pârât.

La termenul de judecată din data de 17.09.2015, reclamanta a majorat câtimea obiectului cererii de la valoarea stabilită prin încheierea din 4.10.2012, la suma de 79.750 lei, reprezentând echivalentul valoric al suprafeței de 3.775 mp, iar instanța a continuat judecata, procedând la administrarea probatorului în cauză.

Potrivit dispozițiilor art.159 alin.(1) pct.2 C.proc.civ.,

necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad,

iar conform art.159

1

alin.2 din același act normativ,

necompetența materială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului

.

În cauză, prima zi de înfățișare, când părțile au fost legal citate a fost la termenul din data de 28.06.2012, iar dezbaterile asupra fondului au avut loc la termenul din data de 12.01.2017, când instanța a rămas în pronunțare asupra cauzei deduse judecății.

Ulterior, după amânarea pronunțării la data de 19.01.2017, respectiv la 2.02.2017, Judecătoria Sibiu a dispus repunerea cauzei pe rol considerând că sunt necesare lămuriri cu privire la cererea reconvențională formulată de pârât, pentru a pune în discuție excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de acesta și pentru a clarifica obiectul dosarului nr. x/306/2014* al Tribunalului Sibiu, care avea ca obiect revendicarea aceleiași suprafețe de teren și viza aceleași părți.

Or, prin raportare la faptul că soluționarea excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sibiu s-a făcut cu nerespectarea termenului imperativ prevăzut de dispozițiile art.159

1

alin. (2) C.proc.civ., Înalta Curte constată că Judecătoria Sibiu a rămas competentă să judece litigiul.

De altfel, la termenul de judecată din data de 8.11.2012, Judecătoria Sibiu și-a verificat competența, în raport de excepția de necompetență materială invocată de pârât, când s-a declarat competentă să soluționeze cauza, în baza prevederilor art.1 alin.(1) C.proc.civ., apreciind că litigiul nu este în competența tribunalului, întrucât acesta judecă, potrivit art.2 pct.1 lit. b) procesele și cererile cu o valoare de peste 500.000 lei.

Față de considerentele expuse și de dispozițiile legale evocate, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, curtea de apel stabilind în mod corect competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Criticile recurentului-pârât referitoare la greșita modalitate de stabilire a taxei judiciare de timbru, aferentă capătului de cerere privind revendicarea imobiliară, de către Judecătoria Sibiu și la faptul că această instanță nu a procedat la verificarea valorii de impozitare a terenului sau la grilele notarilor publici, nu pot fi primite.

Potrivit art.18 alin. (2) și (3) din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, dacă partea este nemulțumită de modalitatea de determinare a taxei judiciare de timbru de către instanță, inclusiv de stabilirea caracterului timbrabil al cererii, are posibilitatea de a formula cerere de reexaminare.

Din cuprinsul normelor legale mai sus evocate rezultă că cererea de reexaminare reglementată de art.18 alin.(2) din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, este singura cale de atac prin intermediul căreia poate fi cenzurată existența și întinderea obligației de plată a taxei judiciare de timbru, partea neavând un drept de opțiune între formularea unei cereri de reexaminare și exercitarea unei alte căi de atac de reformare.

În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.7 de la data de 8 decembrie 2014, dată în recursul în interesul legii, în care a statuat că

î

n interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.18 din Legea nr.146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care sa vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art.312 alin.(1) C.proc.civ., a respins recursul formulat de pârât, ca nefondat.