ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6475/2005

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 8569 din 6 octombrie 2004 Judecătoria Timișoara a admis acțiunea formulată de reclamanții B.G. și B.A. împotriva pârâtului V.R.A. și a constatat că reclamanții sunt proprietarii imobilului din Timișoara, înscris în C.F. 113344 Timișoara, nr.top.14427/13/a, grădină în suprafață de 804,7 mp și nr.top. 14427/13/b, grădină în suprafață de 30 mp. S-a constatat că pârâtul este proprietarul imobilului din Timișoara, înscris în C.F. 111811 Timișoara nr.top.14427/9/1, 14421–14422–14423/1/3, grădină și casă P + M, în suprafață de 1784,7 mp. S-a constatat că proprietățile părților sunt limitrofe și s-a stabilit linia de hotar dintre acestea conform raportului de expertiză dispus în cauză.

A fost obligat pârâtul să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie suprafața de teren de 63,05 mp ocupată de acesta, conform raportului de expertiză. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul V.R.A. Investit cu soluționarea căii de atac, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin decizia nr. 493/A din 15 decembrie 2004, și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Timișoara cu motivarea că potrivit art. 3 pct. 2 C. proc. civ., instanțele competente să soluționeze apelurile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale și judecătorii în primă instanță, sunt curțile de apel. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 257 din 8 februarie 2005 și-a declinat, la rându-i, competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, calificând, în temeiul art. 281 1 alin. (1) C. proc.

civ., calea de atac exercitată de pârât ca fiind recurs, iar în conformitate cu art. 299 alin. (3) din același cod, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 195/2004, pentru aprobarea O.U.G. nr. 58/2003, soluționarea acestei căi de atac este de competența instanței imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea, respectiv a Tribunalului Timiș. Prin decizia nr. 377/R din 11 aprilie 2005 Tribunalul Timiș, secția civilă, constatând că reclamanții au investit instanțele și cu un capăt de cerere în grănițuirea celor două proprietăți, acțiune neevaluabilă în bani și care nu se încadrează în situațiile reglementate de art. 282 1 C. proc.

civ., calificând, pe cale de consecință, calea de atac exercitată de pârât ca fiind apel și nu recurs, și-a declinat, din nou, competența de soluționare a acestei căi în favoarea Curții de Apel Timișoara și observând că s-a ivit conflict negativ de competență a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență. În rezolvarea conflictului negativ de competență, conform art. 22 C. proc. civ., constată următoarele: Examinând acțiunea introductivă de instanță se constată că reclamanții au solicitat, alături de revendicarea unei suprafețe de teren prin invocarea unei pretențiuni de proprietate contra pârâtului, printr-un capăt de cerere separat, și stabilirea liniei de hotar dintre proprietățile megieșe conform unei expertize tehnice pe care au solicitat-o și pe care instanța de fond a administrat-o.

Prin grănițuire sau hotărnicie se înțelege stabilirea hotarului, adică fixarea, prin semne exterioare și vizibile, a liniei de separație între două proprietăți vecine. Deși hotărnicia este o acțiune petitorie reală, doctrina calificând-o ca un atribut al proprietății, imprescriptibilă, de altfel, ca proprietatea însăși, ea se deosebește totuși de acțiunea în revendicare, chiar dacă ambele acțiuni sunt promovate în cadrul aceluiași proces, adesea, prin petite diferite.

Astfel, grănițuirea este un judicium duplex , în care părțile au a-și dovedi reciproc cuprinderea unor imobile a căror proprietate nu se contestă și eventual lipsa de la unul din aceste imobile se găsește în sporul de la celălalt, pe când în revendicare părțile, mai întâi reclamantul, trebuie să facă dovada proprietății; revendicarea aparține întotdeauna proprietarului, pe când hotărnicia nu numai acestuia, ci și, exempli gratia , uzufructuarului, și în genere, celor care posedă animo domini ; spre diferență de revendicare, hotărnicia nu are autoritate de lucru judecat asupra proprietății, proprietarul lezat putând să pornească chiar după efectuarea grănițuirii acțiune în revendicare pentru porțiunea uzurpată.

S-a spus, exagerându-se poate, că hotărnicia are mai mult un caracter posesoriu. Spre deosebire de revendicare, unde acțiunea este strâns legată de bunul corporal solicitat și unde lucrul revendicat trebuie să aibă o individualitate distinctă și independentă, acțiunea fiind, întotdeauna, evaluabilă în bani, hotărnicia cerută, fie odată cu revendicarea sau separat ori independent de aceasta, are mai degrabă un caracter neevaluabil pecuniar, deoarece ea constă doar în fixarea hotarului dintre proprietățile megieșe prin impunerea unei linii de separație între acestea. Întrucât acțiunea în hotărnicie nu se regăsește în excepțiile stabilite de art. 282 1 C. proc.

civ., unde legiuitorul a găsit de cuviință, ca în anumite materii, să suprime apelul, calea de atac exercitată în cauză de pârât împotriva sentinței pronunțată de Judecătoria Timișoara, trebuie calificată ca fiind apel, competența de soluționare revenind Tribunalului Timiș, conform art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Conform art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, stabilește competența Tribunalului Timiș de a soluționa apelul declarat de pârâtul V.R.A. împotriva sentinței civile nr. 8569 din 6 octombrie 2004 a Judecătoriei Timișoara. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 septembrie 2005.