ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6475/2005

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 8569 din 6

octombrie 2004 Judecătoria Timișoara a admis acțiunea formulată de reclamanții B.G.

și B.A. împotriva pârâtului V.R.A. și a constatat că reclamanții sunt

proprietarii imobilului din Timișoara, înscris în C.F. 113344 Timișoara,

nr.top.14427/13/a, grădină în suprafață de 804,7 mp și nr.top. 14427/13/b,

grădină în suprafață de 30 mp.

S-a constatat că pârâtul este

proprietarul imobilului din Timișoara, înscris în C.F. 111811 Timișoara

nr.top.14427/9/1, 14421–14422–14423/1/3, grădină și casă P + M, în suprafață de

1784,7 mp.

S-a constatat că proprietățile

părților sunt limitrofe și s-a stabilit linia de hotar dintre acestea conform

raportului de expertiză dispus în cauză.

A fost obligat pârâtul să lase reclamanților

în deplină proprietate și posesie suprafața de teren de 63,05 mp ocupată de

acesta, conform raportului de expertiză.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul V.R.A.

Investit cu soluționarea căii de

atac, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin decizia nr. 493/A din 15 decembrie

2004, și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Timișoara cu

motivarea că potrivit art. 3 pct. 2 C. proc. civ., instanțele competente să

soluționeze apelurile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

și judecătorii în primă instanță, sunt curțile de apel.

Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, prin decizia nr. 257 din 8 februarie 2005 și-a declinat, la rându-i,

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, calificând,

în temeiul art. 281

1

alin. (1) C. proc. civ., calea de atac

exercitată de pârât ca fiind recurs, iar în conformitate cu art. 299 alin. (3)

din același cod, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 195/2004, pentru

aprobarea O.U.G. nr. 58/2003, soluționarea acestei căi de atac este de

competența instanței imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea,

respectiv a Tribunalului Timiș.

Prin decizia nr. 377/R din 11

aprilie 2005 Tribunalul Timiș, secția civilă, constatând că reclamanții au

investit instanțele și cu un capăt de cerere în grănițuirea celor două

proprietăți, acțiune neevaluabilă în bani și care nu se încadrează în

situațiile reglementate de art. 282

1

C. proc. civ., calificând, pe

cale de consecință, calea de atac exercitată de pârât ca fiind apel și nu

recurs, și-a declinat, din nou, competența de soluționare a acestei căi în

favoarea Curții de Apel Timișoara și observând că s-a ivit conflict negativ de

competență a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru

pronunțarea regulatorului de competență.

În rezolvarea conflictului negativ

de competență, conform art. 22 C. proc. civ., constată următoarele:

Examinând acțiunea introductivă de

instanță se constată că reclamanții au solicitat, alături de revendicarea unei

suprafețe de teren prin invocarea unei pretențiuni de proprietate contra

pârâtului, printr-un capăt de cerere separat, și stabilirea liniei de hotar

dintre proprietățile megieșe conform unei expertize tehnice pe care au

solicitat-o și pe care instanța de fond a administrat-o.

Prin grănițuire sau hotărnicie se

înțelege stabilirea hotarului, adică fixarea, prin semne exterioare și

vizibile, a liniei de separație între două proprietăți vecine. Deși hotărnicia

este o acțiune petitorie reală, doctrina calificând-o ca un atribut al

proprietății, imprescriptibilă, de altfel, ca proprietatea însăși, ea se

deosebește totuși de acțiunea în revendicare, chiar dacă ambele acțiuni sunt

promovate în cadrul aceluiași proces, adesea, prin petite diferite.

Astfel, grănițuirea este un

judicium

duplex

, în care părțile au a-și dovedi reciproc cuprinderea unor imobile a

căror proprietate nu se contestă și eventual lipsa de la unul din aceste

imobile se găsește în sporul de la celălalt, pe când în revendicare părțile,

mai întâi reclamantul, trebuie să facă dovada proprietății; revendicarea

aparține întotdeauna proprietarului, pe când hotărnicia nu numai acestuia, ci și,

exempli gratia

, uzufructuarului, și în genere, celor care posedă

animo

domini

; spre diferență de revendicare, hotărnicia nu are autoritate de

lucru judecat asupra proprietății, proprietarul lezat putând să pornească chiar

după efectuarea grănițuirii acțiune în revendicare pentru porțiunea uzurpată.

S-a spus, exagerându-se poate, că hotărnicia are mai mult un caracter

posesoriu.

Spre deosebire de revendicare, unde

acțiunea este strâns legată de bunul corporal solicitat și unde lucrul

revendicat trebuie să aibă o individualitate distinctă și independentă,

acțiunea fiind, întotdeauna, evaluabilă în bani, hotărnicia cerută, fie odată

cu revendicarea sau separat ori independent de aceasta, are mai degrabă un

caracter neevaluabil pecuniar, deoarece ea constă doar în fixarea hotarului

dintre proprietățile megieșe prin impunerea unei linii de separație între

acestea.

Întrucât acțiunea în hotărnicie nu

se regăsește în excepțiile stabilite de art. 282

1

C. proc. civ.,

unde legiuitorul a găsit de cuviință, ca în anumite materii, să suprime apelul,

calea de atac exercitată în cauză de pârât împotriva sentinței pronunțată de

Judecătoria Timișoara, trebuie calificată ca fiind apel, competența de

soluționare revenind Tribunalului Timiș, conform art. II alin. (3) din Legea nr.

219/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Conform art. II alin. (2) din Legea

nr. 219/2005, stabilește competența Tribunalului Timiș de a soluționa apelul

declarat de pârâtul V.R.A. împotriva sentinței civile nr. 8569 din 6 octombrie

2004 a Judecătoriei Timișoara.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 septembrie 2005.