ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1408/2017
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1408/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 1408/2017
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la data de 28 mai 2012, sub
nr. x/306/2012, reclamanta SC A. SRL (fostă SC B. SA) cu sediul în
municipiul Sibiu, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., stabilirea
limitei de graniță între imobilele proprietatea părților
înscrise în CF X1 Sibiu A+4, în suprafață totală de 1.840 mp, CF
X2 Sibiu, în suprafață de 710 mp, și imobilul înscris în CF X3
Sibiu pe baza unui raport de expertiză care să facă parte
integrantă din hotărârea care urmează a se pronunța;
obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și posesie
terenul aflat în proprietatea sa, situat în municipiul Sibiu pe care l-a ocupat
în mod abuziv, și acordarea cheltuielilor de judecată.
La termenul
de judecată din data de 17 septembrie 2015, reclamanta a majorat
suprafața revendicată de la 150 mp la 3.775 mp, iar valoarea
obiectului cererii de la suma de 3.345 RON, la suma de 79.750 RON.
Prin cererea
formulată la data de 23 noiembrie 2015, pârâtul a apreciat, în raport de
valoarea terenului, astfel cum a fost precizată de reclamantă,
că Tribunalul Sibiu este competent să judece cauza.
Prin
Sentința civilă nr. 1232 din 2 martie 2017, Judecătoria Sibiu a
admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtul C.,
și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea
Tribunalului Sibiu, secția I civilă.
Pentru a
dispune astfel, această instanță a reținut că,
potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., tribunalele
judecă procesele și cererile în materie civilă al căror
obiect este peste 500.000 RON
Fața de
valoarea obiectului cererii deduse judecății, Judecătoria Sibiu
a reținut ca obiectul principal al litigiului îl reprezintă
revendicarea unei suprafețe de 3.775 mp, situată în municipiul Sibiu,
înscrisă în CF X3 Sibiu, valoarea acesteia, rezultată din raportul de
expertiză efectuat în cauza, fiind de 1.132.500 RON.
Instanța
a avut în vedere și faptul că pe rolul Tribunalului Sibiu se
află, în curs de soluționare, în fond, Dosarul nr. y/306/2014*, care
vizează aceeași suprafață de teren și aceleași
părți.
Față
de această împrejurare, precum și prin raportare la valoarea
terenului în litigiu, Judecătoria Sibiu a apreciat că instanța
competentă teritorial și material să judece capătul de
cerere privind revendicarea imobilului în suprafață de 3.775 mp
situat în municipiul Sibiu, înscrisă în CF X3 Sibiu, în valoare de
1.132.500 RON, este Tribunalul Sibiu, secția I civilă.
Urmare
declinării, dosarul a fost înregistrat pe roiul Tribunalului Sibiu,
Secția I civilă la data de 17 martie 2017, sub nr. x/306/2012.
La rândul
său, prin sentința civilă nr. 516 din 12 aprilie 2017,
Tribunalul Sibiu, secția I civilă a admis excepția
necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat
competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei
Sibiu. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat
judecata pricinii și a înaintat dosarul Curții de Apel Alba Iulia,
secția I civilă pentru pronunțarea regulatorului de
competență.
Pentru a
dispune astfel, Tribunalul Sibiu a reținut că Judecătoria Sibiu
a fost învestită, în anul 2012, cu o acțiune în stabilirea liniei de
graniță și revendicarea unei suprafețe de teren.
Prin notele
scrise din data de 28 iunie 2012, la solicitarea instanței, reclamanta a
precizat că valoarea terenului revendicat este de 3.345 RON.
Decimând
competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu,
prima instanță învestită s-a raportat la o valoare a terenului
stabilită printr-un raport de expertiză depus la dosar la data de 4
decembrie 2014, aspect care încalcă dispozițiile art. 18 C. proc.
civ., aplicabil în cauză, conform cărora instanța învestită
potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea
obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă
ulterior învestirii intervin modificări în ceea ce privește cuantumul
valorii aceluiași obiect.
Din
perspectiva acestor dispoziții legale, a apreciat că Judecătoria
Sibiu rămâne competentă să judece și în cazul în care se
stabilește o valoare mai mare a terenului, potrivit dispozițiilor
art. 18
1
C. proc. civ.
Tribunalul a
stabilit, că obiectul principal al acțiunii este
grănițuirea și nu revendicarea, iar competența de
soluționare a cererilor de grănițuire revine judecătoriei,
conform art. 1 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea,
a reținut că, și în situația în care s-ar aprecia că
cererea nu ar fi de competența materială a judecătoriei,
dezînvestirea acestei instanțe prin admiterea unei excepții de
necompetență materială, după trecerea a cinci ani de la
data înregistrării cererii de chemare în judecată este de natură
a afecta dreptul la un proces echitabil, prin prelungirea nejustificată a
duratei de soluționare a cauzei.
Pentru toate
aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 159 C. proc. civ.,
instanța a admis excepția necompetenței materiale, invocată
din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în
favoarea Judecătoriei Sibiu. Constatând ivit conflictul negativ de
competență, a suspendat judecata pricinii și a înaintat dosarul
Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă pentru pronunțarea
regulatorului de competență.
Cauza a fost
înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția I
civilă la data de 26 aprilie 2017, sub nr. x/306/2012/a2.
Prin
Sentința civilă nr. 35 din 27 aprilie 2017, Curtea de Apel Alba
Iulia, secția I civilă a stabilit, în favoarea Judecătoriei
Sibiu, competența de soluționare a acțiunii civile formulate de
reclamanta SC A. SRL (fostă SC B. SA), în contradictoriu cu pârâtul C.
Pentru a
dispune astfel, curtea a reținut că, din conținutul cererii de
chemare în judecată, a cererii precizatoare formulate pentru termenul de
judecată din 4 octombrie 2012 și din notele de ședință
înregistrate la data de 2 martie 2017, obiectul principal al acțiunii
introductive de instanță îl constituie grănițuirea și,
în subsidiar, revendicarea imobiliară.
La momentul
declanșării litigiului, precum și prin notele de
ședință depuse pentru termenul de judecată din 28 iunie
2012, reclamanta a precizat valoarea imobilului la suma de 5 euro/mp, în total
750 euro, respectiv 3.345 RON.
În urma
depunerii raportului de expertiză la termenul de judecată din 4
decembrie 2014, Judecătoria Sibiu a apreciat că valoarea terenului în
litigiu este de 1.132.500 RON și că, față de această
împrejurare se impune, în baza art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.,
soluționarea cauzei de către Tribunalul Sibiu.
Curtea a avut
în vedere incidența în cauză a dispozițiilor art. 18
1
C. proc. civ., conform cărora instanța învestită potrivii
dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului
cererii, rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior
învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii
aceluiași obiect.
Prin
raportare la prevederile legale mai sus evocate, precum și la obiectul
principal al litigiului, a stabilit competența de soluționare a
cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.
Împotriva
acestei sentințe a declarat recurs, în termenul legal, recurentul-pârât
C., înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția I civilă la data de 29 mai 2017, sub nr.
6408/306/2012/a2 și repartizat, aleatoriu, spre soluționare,
Completului C 12.
În
dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a criticat sentința
recurată din perspectiva pronunțării regulatorului de
competență cu greșita aplicare a prevederilor art. 18
1
C. proc. civ.
În
esență, a arătat că, în speță, este
discutabilă valoarea imobilului la data înregistrării acțiunii
civile, sens în care instanța avea obligația să verifice
valoarea de impozitare a acestuia sau, după caz, grilele notarilor
publici.
Având în
vedere că, potrivit prevederilor art. 18 din Legea nr. 146/1997 privind
taxele judiciare de timbru, determinarea acestora se face de către
instanța de judecată, indiferent de estimarea sau evaluarea
făcută de reclamant sau de poziția pârâtului, instanța este
obligată să stabilească taxa de timbru prin raportare la
valoarea obiectului cauzei la data înregistrării acțiunii în
revendicare.
În cazul în
care după stabilirea valorii reale a imobilului revendicat la data
învestirii instanței cu soluționarea acțiunii în revendicare, ar
fi intervenit modificări pe parcursul soluționării cauzei, care
ar fi atras competenta unei instanțe de alt grad, a apreciat că, în
cauză, ar fi fast incidente prevederile art. 18
1
C. proc. civ.
A
susținut ea sentința recurată, prin care s-a reținut
competența Judecătoriei Sibiu în soluționarea cauzei din
perspectiva faptului că acțiunea în revendicare este subsidiară
acțiunii în grănițuire, este nelegală.
Astfel,
acțiunea în grănițuire reprezintă o operațiune de
determinare, prin semne exterioare, a liniei de hotar între imobilele
învecinate, care se află în strânsă legătură cu
acțiunea în revendicare imobiliară, prin care se pune în
discuție însăși existența și întinderea dreptului de
proprietate al părților asupra terenurilor în litigiu.
Acțiunea
în grănițuire și acțiunea în revendicare au un scop aparent
identic, respectiv determinarea limitelor și întinderii
proprietăților limitrofe și delimitarea prin semne vizibile,
care corespund situației juridice justificate prin titluri.
Or, este
evident că stabilirea granițelor terenurilor depinde de modul de
soluționare a acțiunii în revendicare în care se compară
titlurile de proprietate de care se prevalează ambele părți.
Pe cale de
consecință, a apreciat că acțiunea în revendicare nu poate
fi calificată drept o acțiune subsidiară celei în
grănițuire.
În drept,
recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă
SC A. SRL nu a formulat întâmpinare, conform dispozițiilor art. 308 alin.
(2) C. proc. civ.
În faza
procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
Examinând
sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a înscrisurilor
de la dosar și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta
Curte constată că recursul este nefondat, și urmează
să îl respingă, pentru următoarele considerente:
Prin
sentința recurată s-a soluționat conflictul negativ de
competență ivit între Judecătoria Sibiu și Tribunalul
Sibiu, în favoarea primei instanțe învestite, considerată
competentă material să judece cauza, în temeiul dispozițiilor
art. 18
1
C. proc. civ.
Contrar
susținerilor recurentului-pârât, soluția pronunțată în
regulatorul de competență este corectă, prin raportare la
circumstanțele particulare ale speței.
Astfel, prin
Sentința civilă nr. 1232 din 2 martie 2017, Judecătoria Sibiu a
admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtul C.
și, în baza dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a
declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului
Sibiu, apreciind că obiectul principal al litigiului îl constituie acțiunea
în revendicare a unei suprafețe de teren de 3.775 mp, situată în
municipiul Sibiu, a cărei valoare, stabilită prin raportul de
expertiză, este de 1.132.500 RON.
La rândul
său, Tribunalul Sibiu a admis excepția necompetenței materiale,
invocată din oficiu, și, în temeiul prevederilor art. 1 alin. (1) C.
proc. civ., reținând că obiectul principal al acțiunii civile
este grănițuirea și nu revendicarea, a declinat competența
de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.
Stabilirea
instanței competente să soluționeze fondul cererii de chemare în
judecată trebuie să se raporteze la obiectul acesteia, respectiv la
capătul de cerere principal care determină natura acțiunii.
Înalta Curte
constată că Judecătoria Sibiu a fost învestită, la data de
28 mai 2012, cu o acțiune prin care reclamanta a solicitat stabilirea
liniei de hotar între terenurile aflate în proprietatea sa și a pârâtului,
și obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și
liniștită posesie suprafața de teren pe care o ocupă abuziv.
Din motivarea
acțiunii și din scopul urmărit prin promovarea acesteia,
respectiv stabilirea liniei de hotar a imobilelor deținute de
părți și reîntregirea proprietății aparținând
reclamantei, prin determinarea suprafeței efectiv ocupate de pârât, rezultă,
fără îndoială, că petitul principal al cererii de chemare
în judecată îl reprezintă acțiunea în grănițuire, iar
cel care vizează revendicarea este un capăt de cerere accesoriu.
În litigiul
dedus judecății, trasarea liniei de hotar între
proprietățile învecinate ale părților conduce, implicit, la
identificarea imobilelor în litigiu și la determinarea suprafeței
pretins ocupate de pârât.
Astfel,
acțiunea în grănițuire nu este subsidiară acțiunii în
revendicare imobiliară, ci, dimpotrivă, stabilirea liniei de hotar
între proprietățile părților poate avea drept
consecință admiterea sau respingerea acțiunii în revendicare.
Deși
ambele acțiuni au caracter real, petitoriu, menite să apere dreptul
de proprietate, în literatura juridică s-a stabilit că, în cazul în
care, cu ocazia grănițuirii, reclamantul pretinde o parte
determinată din terenul limitrof, atunci grănițuirea este
dublată de o revendicare a porțiunii respective de tren, astfel încât
va trebui să se facă dovada dreptului de proprietate cu privire la
aceasta.
Rezultă,
așadar, că acțiunea în revendicare este accesorie acțiunii
în grănițuire.
Dispozițiile
art. 1 alin. (1) C. proc. civ. stipulează în sensul că
judecătoriile judecă, în primă instanță, toate
procesele și cererile, în afara celor date de lege în competența
altor instanțe.
Conform
prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b) din același act normativ tribunalul
judecă procesele și cererile în materie civilă al căror
obiect are o valoare de peste 500.000 RON, cu excepția cererilor de
împărțeală judiciară, a cererilor în materie
succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind
materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau,
după caz, posesorii, formulate de terți vătămați în drepturile
lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Din
interpretarea per a contrarie a normelor legale mai sus evocate, rezultă
că acțiunea în grănițuire, care este o cerere
neevaluabilă în bani, petitorie, este în competența materială a
judecătoriei, conform art. 1 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care prevede
că judecătoriile judecă în primă instanță, toate
procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în
competența altor instanțe.
Cum în
cauză capătul principal al cererii de chemare în judecată îl
constituie acțiunea în grănițuire, și având în vedere
că, potrivit dispozițiilor art. 17 C. proc. civ. cererile accesorii
sunt în căderea instanței competente să judece cererea
principală, judecătoriei îi revine competența materială de
soluționare a litigiului, indiferent de valoarea terenului revendicat.
Conform
dispozițiilor art. 18
1
C. proc. civ., instanța
învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența
după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să
judece, chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea
ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect
Potrivit
normelor legale mai sus evocate, la stabilirea competenței după
materie, Judecătoria Sibiu trebuia să aibă în vedere valoarea
obiectului acțiunii civile la data introducerii acțiunii, astfel cum
a fost precizată de reclamantă, chiar dacă ulterior învestirii
au intervenit modificări în ceea ce privește cuantumul acesteia, în
urma efectuării raportului de expertiză tehnică imobiliară,
depus la dosarul cauzei pentru termenul de judecată din data de 4
decembrie 2012, și anume 1.132.500 RON, prin raportare la suprafața
de 3.775 mp, ocupată de pârât.
La termenul
de judecată din data de 17 septembrie 2015, reclamanta a majorat câtimea
obiectului cererii de la valoarea stabilită prin încheierea din 4
octombrie 2012, la suma de 79.750 RON, reprezentând echivalentul valoric al
suprafeței de 3.775 mp, iar instanța a continuat judecata, procedând
la administrarea probatorului în cauză.
Potrivit
dispozițiilor art. 159 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., necompetența
este de ordine publică în cazul încălcării competenței
materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt
grad, iar conform art. 159 alin. (2) din același act normativ,
necompetența materială de ordine publică poate fi invocată
de părți ori de către judecător la prima zi de
înfățișare, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra
fondului.
În
cauză, prima zi de înfățișare, când părțile au
fost legal citate a fost la termenul din data de 28 iunie 2012, iar dezbaterile
asupra fondului au avut loc la termenul din data de 12 ianuarie 2017, când
instanța a rămas în pronunțare asupra cauzei deduse
judecății.
Ulterior,
după amânarea pronunțării la data de 19 ianuarie 2017, respectiv
la 2 februarie 2017, Judecătoria Sibiu a dispus repunerea cauzei pe rol
considerând că sunt necesare lămuriri cu privire la cererea
reconvențională formulată de pârât, pentru a pune în
discuție excepția necompetenței materiale a instanței,
invocată de acesta și pentru a clarifica obiectul Dosarului nr.
x/306/2014*al Tribunalului Sibiu, care avea ca obiect revendicarea
aceleiași suprafețe de teren și viza aceleași
părți.
Or, prin
raportare la faptul că soluționarea excepției necompetenței
materiale a Judecătoriei Sibiu s-a făcut cu nerespectarea termenului
imperativ prevăzut de dispozițiile art. 159
1
alin. (2) C.
proc. civ., Înalta Curte constată că Judecătoria Sibiu a
rămas competentă să judece litigiul.
De altfel, la
termenul de judecată din data de 8 noiembrie 2012, Judecătoria Sibiu
și-a verificai competența, în raport de excepția de
necompetența materială invocată de pârât, când s-a declarat
competentă să soluționeze cauza, în baza prevederilor art. 1
alin. (1) C. proc. civ., apreciind că litigiul nu este în competența
tribunalului, întrucât acesta judecă, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b)
procesele și cererile cu o valoare de peste 500.000 RON.
Față
de considerentele expuse și de dispozițiile legale evocate, Înalta
Curte constată că sentința recurată este legală,
curtea de apel stabilind în mod corect competența de soluționare a
cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.
Criticile
recurentului-pârât referitoare la greșita modalitate de stabilire a taxei
judiciare de timbru, aferentă capătului de cerere privind
revendicarea imobiliară, de către Judecătoria Sibiu și la faptul
că această instanță nu a procedat la verificarea valorii de
impozitare a terenului sau la grilele notarilor publici, nu pot fi primite.
Potrivit art.
18 alin. (2) și (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de
timbru, cu modificările și completările ulterioare, dacă
partea este nemulțumită de modalitatea de determinare a taxei
judiciare de timbru de către instanță, inclusiv de stabilirea
caracterului timbrabil al cererii, are posibilitatea de a formula cerere de
reexaminare.
Din cuprinsul
normelor legale mai sus evocate rezultă că cererea de reexaminare
reglementată de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele
judiciare de timbru, este singura cale de atac prin intermediul căreia
poate fi cenzurată existența și întinderea obligației de
plată a taxei judiciare de timbru, partea neavând un drept de opțiune
între formularea unei cereri de reexaminare și exercitarea unei alte cai
de atac de reformare.
În acest sens
s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin
Decizia nr. 7 de la data de 8 decembrie 2014, dată în recursul în
interesul legii, în care a statuat ca în interpretarea și aplicarea
dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și
completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația
de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care sa vizeze
caracterul timbrații al cererii de chemare în judecata exclusiv în cadrul
cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar
prin intermediul apelului sau recursului.
Pentru toate
considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
va respinge recursul formulat de recurentul-pârât C. împotriva Sentinței
nr. 35 din 27 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia,
secția I civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul formulat de recurentul-pârât C. împotriva Sentinței nr. 35 din 27
aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I
civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2017.
Procesat de