CASE OF AMURARITEI v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

M.V., tatăl reclamantei, era proprietarul unui teren în suprafață totală de 7.132 m² aflat în extravilanul satului Pângărați, în locul denumit «

La o dată neprecizată, o parte din acest teren, în suprafață de 3.000 m², a fost expropriată.

La data de 25 ianuarie 1985, după expropriere, statul a transferat dreptul de proprietate asupra acestei porțiuni de teren, printr-un contract de schimb, unui terț, M.A.

M.V. și M.A. au decedat și unul și celălalt și V., fiica și moștenitoarea lui M.A., s-a aflat în situația de soție supraviețuitoare a unuia din fiii lui M.V.

Prin sentința din data de 16 noiembrie 1998, Judecătoria Piatra Neamț a respins acțiunea intentată de moștenitorii lui M.V. împotriva lui V. în vederea obținerii contractului de schimb. Această sentință a fost confirmată în apel printr-o hotărâre judecătorească a Tribunalului Neamț pronunțată la data de 5 iunie 1990 și devenită definitivă.

Prin concluzia din data de 7 iulie 1989, Judecătoria Piatra Neamț a recunoscut calitatea de moștenitori ai lui M.V. copiilor aflați în viață și lui V. Instanța a constatat de asemenea că terenul de 3.000 m² din locul denumit Bejenie nu făcea parte din masa succesorală.

Prin sentința din data de 25 noiembrie 1991, Judecătoria a împărțit masa succesorală, ținând cont de probele administrate la dosar precum și de modalitatea prin care în momentul decesului tatălui lor moștenitorii dețineau diferite bunuri ale masei succesorale. Aceasta a atribuit reclamantei un lot de 1.600 m² din terenul de la Bejenie și lui V. un lot de 2.532 m² din același teren.

Apelul înaintat împotriva sentinței de unii moștenitori, printre care V., a fost respins printr-o hotărâre judecătorească a Tribunalului din data de 26 noiembrie 1992.

V. a înaintat un recurs împotriva acestei hotărâri pe motiv că prima instanță și instanța de apel au inclus greșit în masa succesorală două terenuri: pe de o parte, terenul care a aparținut în realitate tatălui său, M.A., în urma schimbului menționat anterior și, pe de altă parte, terenul rămas la locul denumit Bejenie, de circa 4.000 m², care nu exista în realitate și din care i s-a atribuit o parte în urma partajului.

Prin decizia definitivă din data de 26 septembrie 1994, Curtea de Apel Bacău a respins recursul lui V., considerând că în realitare primele instanțe nu incluseseră în masa succesorală decât un teren în suprafață de 4.132 m², din care V. a primit un lot de 2.532 m² și reclamanta 1.600 m².

La data de 7 august 1995, executorul judecătoresc au pus moștenitorii în posesia terenurilor lor potrivit sentinței din data de 25 noiembrie 1991.

La data de 21 mai 1998, V. a înaintat o cerere de revizuire a sentinței din data de 25 noiembrie 1991. V. susținea că terenul din Bejenie a fost inclus greșit în masa succesorală. Ea a invocat de asemenea existența unei probe noi și hotărâtoare, schița cartografică a terenului cu ștampila Primăriei, pe care nu ar fi putut să o folosească înainte.

Prin sentința din data de 24 noiembrie 1998, Judecătoria Piatra Neamț a respins cererea de revizuire, pe motiv că proba respectivă nu era hotărâtoare pentru soluționarea litigiului.

La data de 27 mai 1999, Tribunalul Neamț, în complet de judecată din care făcea parte și judecătorul D.C., a admis apelului lui V., reținând că schița cartografică era o probă nouă și hotărâtoare și că terenul locului denumit Bejenie care fusese atribuit reclamantei nu ar fi trebuit inclus în masa succesorală, deoarece aparținea tatălui lui V., în baza unui contract de schimb. Instanța a considerat de asemenea că sentința de partaj dădea reclamantei ceea ce nu reușise să obțină prin acțiunea intentată în vederea anulării contractului de schimb.

Recursul înaintat de reclamantă împotriva acestei hotărâri judecătorești a fost admis prin decizia Curții de Apel Bacău din data de 9 decembrie 1999, care a respins cererea în revizuire pe motiv că proba invocată de V. nu era nici nouă nici hotărâtoare, aceasta fiind deja examinată și înlăturată de instanțele de fond. Instanța a reținut de asemenea că V. ar fi avut posibilitatea să ceară instanțelor să oblige Primăria să prezinte această schiță în cadrul procesului pe fond al acțiunii de partaj.

La data de 21 mai 1999, V. și frații săi au introdus o acțiune în revendicare a terenului de 1.600 m² de la Bejenie atribuit reclamantei prin sentința din data de 25 noiembrie 1991.

Prin sentința din data de 19 mai 1999 Judecătoria Piatra Neamț a respins acțiunea în revendicare, pe motiv că reclamanta deținea legal în proprietate suprafața de 1.600 m² din terenul ce îi fusese atribuit în urma procedurii de partaj și că V. nu deținea niciun titlu de proprietate valabil asupra terenului respectiv.

Apelul lui V. și al fraților săi a fost admis prin hotărârea judecătorească din data de 13 decembrie 1999 a Tribunalului Neamț care, în complet de judecată din care făcea parte și judecătorul D.C, a considerat că V. era proprietarul terenului în cauză, moștenindu-l de la tatăl său, M.A., care îl achiziționase la data de 25 ianuarie 1985 în urma unui schimb de terenuri cu statul. Instanța a considerat de asemenea că reclamanta nu se putea prevala de hotărârea pronunțată în procedura de partaj, numai bunurile și obligațiile cu valoare economică ce aparținuseră defunctului făcând obiectul succesiunii; or, acesta din urmă, în momentul deschiderii succesiunii, nu era titularul dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, care nu ar fi trebuit inclus în masa succesorală. Comparând cele două titluri de proprietate, și anume contractul de schimb și succesiunea lui M.A., pe de o parte, și hotărârea de partaj pe de altă parte, instanța a dat câștig de cauză lui V., al cărui titlu a considerat că era de preferat din punct de vedere juridic.

Recursul reclamantei împotriva soluției adoptate în această hotărâre a fost respins prin decizia definitivă din data de 27 octombrie 2000 a Curții de Apel Bacău care, bazându-se pe o expertiză tehnică, a estimat că titlul tatălui lui V. era mai bine definit din punct de vedere juridic și că terenul în litigiu nu aparținuse tatălui reclamantei și deci nu făcea parte din masa succesorală. Curtea de Apel a considerat că schimbul de terenuri a fost confirmat de instanțele care au statuat asupra acțiunii în anulare a contractului de schimb și această constatare avea autoritate de lucru judecat în speță.

Reclamanta invocă faptul că autoritatea de lucru judecat pe care o dobândise sentința din data de 25 noiembrie 1991 a Judecătoriei Piatra Neamț, care, în plus, a fost respectată, a fost încălcată în urma admiterii acțiunii în revendicare prin decizia din data de 13 decembrie 1999. Ea invocă încălcarea dreptului său la un proces echitabil, așa cum prevede art. 6 alin. 1 din Convenție.

Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

Argumentele părților

Guvernul consideră că acțiunea în revendicare se înscrie, în cazul în speță, în exercitarea normală a dreptului de acces la justiție și nu reprezintă o rejudecare nejustificată a sentinței din data de 25 noiembrie 1991. Terenul în litigiu neparținând lui M.V., este evident că reclamanta nu l-a putut dobândi în proprietate decât în urma partajului, numai drepturile existente în patrimoniul defunctului putând fi transmise moștenitorilor pe această cale.

Reclamanta reamintește că admițând acțiunea în revendicare instanțele au schimbat hotărârea judecătorească ce a statuat asupra partajului, care era definitivă și irevocabilă.

Aprecierea Curții

Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat conform părții introductive a Convenției, care enunță supremația dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care dorește, între altele, ca soluția definitivă pronunțată de instanțe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (

În speță Curtea reține că terenul situat în locul denumit «

Prin sentința din data de 25 noiembrie 1991 reclamantei i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra unui anumit teren în suprafață de 1.600 m² ce a aparținut tatălui său. Această sentință a fost respectată prin punerea în posesie la data de 7 august 1995. Curtea constată că instanțele care au statuat asupra partajului au exclus în mod expres din masa succesorală terenul tatălui lui V.

Curtea constată că acțiunea în revendicare a fost introdusă nu numai de V. ci și de moștenitorii lui M.A. Prin urmare se pune problema de a cunoaște dacă hotărârea judecătorească este opozabilă fraților lui V. care nu au fost părți în acțiunea de partaj.

În primul rând, argumentele lui V., inclusiv schema locului, au fost examinate atât de instanțele care au judecat pe fond partajul cât și de cele care au respins cererea de revizuire. Or, în acest caz, repunerea pe rol, în cadrul unei acțiuni în revendicare, a hotărârii definitive și irevocabile din data de 25 octombrie 1991 executată la data de 7 august 1995, nu se poate justifica din punct de vedere al art. 6 alin. 1 din Convenție (a se vedea,

În ceea ce privește răspunderea reclamantei la originea cauzei, Curtea reține că instanțele care au statuat asupra partajului au exclus în mod expres din masa succesorală lotul de 3.000 m² ce au aparținut tatălui lui V. Reclamanta putea deci pe bună dreptate să creadă că terenul luat în calcul de instanțe nu era decât cel al tatălui său.

Curtea constată de asemenea că, dat fiind caracterul declarativ al acțiunii în partaj, se consideră că reclamanta a devenit proprietara terenului în suprafață de 1.600 m² odată cu decesul tatălui său și că nu a fost niciodată proprietara altor terenuri din masa succesorală, care au fost atribuite altor moștenitori. Partajul fiind hotărât în mod irevocabil, reclamanta nu-l mai poate repune pe rol fără a i se opune autoritatea de lucru judecat care se leagă de hotărârea judecătorească din data de 26 septembrie 1994.

Din acest motiv, de altfel, Curtea nu mai poate împărtăși opinia Guvernului potrivit căreia acțiunea în revendicare nu a rejudecat dreptul de proprietate al reclamantei ca atare, ci mai degrabă dreptul la lotul în litigiu.

Presupunând chiar că instanțele ar fi corectat, în timpul acțiunii în revendicare, erorile comise de instanțele anterioare la acțiunea în partaj, Curtea consideră că nu este sarcina reclamantei să suporte sarcina unor eventuale lipsuri ale autorităților. Curtea a statuat deja de altfel că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi inconveniente exagerate (a se vedea,

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alin. 1 din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice. Instanțele au încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție.

Ținând cont de concluziile menționate anterior, Curtea consideră că nu trebuie examinată separat plângerea reclamantei întemeiată pe pretinsa lipsă de imparțialitate a instanțelor naționale. În lumina unei examinări profunde a actelor aflate la dosar, singura împrejurare care ar fi putut pune probleme în această privință este participarea judecătoarei D.C. atât la completul care a admis revizuirea sentinței de partaj cât și la completul instanței care a statuat asupra acțiunii în revendicare introduse de V. împotriva reclamantei. Or, această plângere nu constituie concret decât un aspect deosebit al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 alin. 1, față de care Curtea a concluzionat deja că a avut loc o încălcare (a se vedea,

Reclamanta se plânge de încălcarea dreptului său de proprietate în urma acțiunii în revendicare care a privat-o de un teren ce i-a fost atribuit prin hotărârea definitivă din data de 23 noiembrie 1991. Ea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Guvernul obiectează că reclamanta nu are un bun în sensul acestui articol, prin urmare nu poate pretinde să aibă un drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.600 m², dat fiind că instanțele au estimat că acesta a aparținut tatălui lui V. și nu celui al reclamantei.

Reclamanta consideră că nerespectarea hotărârii definitive pronunțată în urma acțiunii în partaj constituie o încălcare a dreptului său de proprietate.

Curtea evidențiază că această plângere este legată de cea examinată anterior în temeiul art. 6 alin. 1 și prin urmare trebuie declarată admisibilă (paragraful 36 de mai sus).

Curtea a soluționat de mai multe ori cauze care au ridicat probleme similare celei cazului în speță și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza rejudecării soluției date definitiv unei controverse, inclusiv privarea reclamantului de «

Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu a prezentat nici-o faptă sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită. În special, ea evidențiază că în speță prin hotărârea definitivă din 26 septembrie 1994 reclamata a fost recunoscută drept proprietar al unui teren în suprafață de 1.600 m² și că și-a pierdut dreptul de proprietate asupra acestui teren când instanțele au admis acțiunea în revendicare introdusă împotriva sa. Deși ingerința în dreptul de proprietate nu a fost cauzată de anularea unei hotărâri judecătorești definitive pe calea unui recurs extraordinar, Curtea consideră că efectele atingerii aduse securității raporturilor juridice asupra reclamantei sunt aceleași, și anume pierderea unui drept de proprietate care a fost recunoscut înainte printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, care de altfel a fost executată și care a fost pronunțată în cadrul unui litigiu între aceleași părți cu cele care s-au regăsit apoi în procesul asupra acțiunii în revendicare.

Pe baza celor de mai sus și a probelor aflate la dosar, Curtea concluzionează că admiterea acțiunii în revendicare a încălcat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Reclamanta solicită restituirea terenului său și dacă acest lucru nu va fi posibil, o reparație de 50.000 lei noi românești (RON), din care 30.000 RON reprezentând valoarea terenului și 20.000 RON pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul evidențiază faptul că reclamanta nu și-a susținut pretențiile cu titlu de prejudiciu material și trimite o statistică întocmită de Camera Notarilor din Bacău asupra prețului terenului la Pângărați, potrivit căreia prețul terenului cerut de reclamantă variază între 0,156 euro pe m² și 0,045 euro/m². El invocă de asemenea că reclamanta nu a cerut nimic pentru prejudiciul pe care l-ar fi suferit din cauza pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenție. El consideră în final că reclamanta nu a putut dovedi legătura de cauzalitate dintre pretinsa încălcare și prejudiciul moral solicitat.

Curtea reamintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică potrivit Convenției pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a-i înlătura consecințele. Dacă dreptul intern nu permite să se pună decât parțial capăt consecințelor acestei încălcări, art. 41 din Convenție conferă Curții puterea de a acorda o reparație părții vătămate prin actul sau omisiunea în privința cărora a fost constatată încălcarea Convenției. În exercitarea acestei puteri ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul «

Printre elementele luate în considerare de Curte atunci când statuează în materie figurează prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite drept consecință directă a pretinsei încălcări, și prejudiciul moral, și anume reparația stării de neliniște, a neplăcerilor și incertitudinilor rezultate din această încălcare, precum și alte prejudicii nemateriale (a se vedea, printre altele,

Reclamanta nu a solicitat nicio sumă pentru costurile și cheltuielile suportate.

Prin urmare, Curtea nu alocă nimic cu acest titlu.

declară cererea admisibilă ;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil

hotărăște că nu trebuie examinat separat restul plângerii întemeiate pe art. 6 din Convenție ;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ;

hotărăște :

Respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.