AFFAIRE AMURARITEI c. ROUMANIE

La baza cauzei se găsește o requeta (nr o 4351/02) direcționată împotriva României și ale cărei a sesizat Curtea cetățeancă a acestui stat, M me Maria Amurăriței (« reclamanta »), la 28 februarie 2001 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agent-ul său, D. Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.

La 10 octombrie 2005, Curtea a hotărât să comunice pretențiile tirate din art. 6 § 1 privind respectarea securității raporturilor juridice și art. 1 al Protocolului nr o 1 al Convenției Guvernului. Așa cum permit dispozițiile articolului 29 § 3 al Convenției, ea a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

D.V., tatăl reclamantei, era proprietarul unui teren cu suprafață totală de 7 132 m 2 situat în afara perimetrului satului Pângărați, în locul numit « Bejenie ».

La o dată neprecizată, o parte din acest teren, cu suprafață de 3 000 m 2 , a fost expropriată.

La 25 ianuarie 1985, după expropriere, statul a transferat dreptul de proprietate pe această parte de teren, printr-un contract de schimb, unui terț, D.A.

D.V. și D.A. au decedat amândoi și V., fiica și moștenitoare a lui D.A., s-a găsit de asemenea în situația de soție supraviețuitoare a unuia dintre fiii lui D.V. B. Acțiunea în anulare a contractului de schimb

Prin sentința din 16 noiembrie 1989, tribunalul de primă instanță din Piatra Neamț a respins acțiunea introdusă de moșteniitorii lui D.V. împotriva lui V. în vederea obținerii anulării contractului de schimb. Această sentință a fost confirmată în apel printr-o hotărâre a tribunalului de județ Neamț pronunțată la 5 iunie 1990 și devenită definitivă. Instanțele de judecată au considerat că contractul respecta condițiile legale și că terenul fusese expropriu conform dispozițiilor legale și au concluzionat că suprafața de 3 000 m² în litigiu nu trebuia deci incluasă în masa succesorală. C. Partajul succesor

Prin sentința premergătoare din 7 iulie 1989, tribunalul de primă instanță din Piatra Neamț a recunoscut calitatea de moștenitori ai lui D.V. copiilor încă în viață și lui V. Tribunalul a constatat, de asemenea, că terenul de 3 000 m 2 din locul numit Bejenie nu făcea parte din masa succesorală.

Prin sentința din 25 noiembrie 1991, tribunalul de primă instanță a partajat masa succesorală, ținând seama de dovezile depuse la dosar și de modalitatea în care moșteniitorii posedau, la momentul decesului tatălui lor, diverse bunuri din masa succesorală. I-a atribuit reclamantei o porțiune de 1 600 m 2 din terenul Bejenie și lui V. o porțiune de 2 532 m 2 din același teren.

Apelul împotriva acestei sentințe depus de unii moștenitori, inclusiv V., a fost respins printr-o hotărâre a tribunalului de județ din 26 noiembrie 1992.

V. a introdus un recurs ( recurs ) împotriva acestei hotărâri pe motiv că instanțele de primă instanță și de apel inclausesara greșit în masa succesorală două terenuri : pe de o parte, terenul care aparținea de fapt tatălui ei, D.A., în urma schimbului deja menționat, și pe de altă parte, terenul rămas în locul numit Bejenie, de aproximativ 4 000 m 2 , care nu exista în realitate și din care s-a văzut atribuită o parte în urma partajului.

Printr-o hotărâre definitivă din 26 septembrie 1994, curtea de apel din Bacău a respins recursul lui V., considerând că de fapt primele instanțe inclausesara în masa succesorală doar un teren cu suprafață de 4 132 m 2 , din care V. primise o porțiune de 2 532 m 2 și reclamanta 1 600 m 2 .

La 7 august 1995, ofițialul de justiție a pus moșteniitorii în posesie a terenurilor lor conform sentinței din 25 noiembrie 1991. D. Cererea de revizuire a partajului

La 21 mai 1998, V. a introdus o cerere de revizuire a sentinței din 25 noiembrie 1991. V. susținea că a fost greșit că terenul Bejenie fusese inclus în masa succesorală. De asemenea, invoca existența unei dovezi noi și determinante, schița cartografică a terenului cu sigilul primăriei, pe care nu ar fi putut-o utiliza anterior.

Prin sentința din 24 noiembrie 1998, tribunalul de primă instanță din Piatra Neamț a respins cererea de revizuire, pe motiv că dovada în cauză nu era determinantă pentru rezultatul litigiului.

La 27 mai 1999, tribunalul de județ din Neamț, într-o formație de judecată care includea judecătoarea D.C., a dat curs apelului lui V., reținând că schița cartografică era o dovadă nouă și determinantă și că terenul din locul numit Bejenie care fusese atribuit reclamantei nu ar fi trebuit inclus în masa succesorală, deoarece aparținea tatălui lui V. în virtutea contractului de schimb. Tribunalul a mai considerat că sentința de partaj dădea reclamantei ceea ce nu reușise să obțină prin acțiunea intentată în vederea anulării contractului de schimb.

Recursul introdus de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost admis printr-o hotărâre a curții de apel din Bacau din 9 decembrie 1999, care a respins cererea de revizuire pe motiv că dovada invocată de V. nu era nici nouă nici determinantă, aceasta fiind deja examinată și respinsă de instanțele de fond. De mai mult, tribunalul a reținut că ar fi fost permis lui V. să ceară instanțelor să oblige primăria să prezinte această schiță în cadrul procesului pe fond al acțiunii de partaj. E. Acțiunea în revendicare a terenului

La 21 mai 1999, V. și frații ei au introdus o acțiune în revendicare a terenului de 1 600 m 2 din Bejenie atribuit reclamantei prin sentința din 25 noiembrie 1991.

Prin sentința din 19 mai 1999, tribunalul de primă instanță din Piatra Neamț a respins acțiunea în revendicare, pe motiv că reclamanta deținea în mod legal în proprietate suprafața de 1 600 m 2 de teren care i-a fost atribuită în urma procedurii de partaj, și V. nu deținea un titlu de proprietate valid asupra terenului în cauză.

Apelul lui V. și ai fraților ei a fost admis printr-o hotărâre din 13 decembrie 1999 a tribunalului de județ din Neamț care, într-o formație de judecată care includea judecătoarea D.C., a considerat că V. era proprietara terenului în cauză, l-a moștenit de la tatăl ei, D.A., care l-a dobândit la 25 ianuarie 1985 în urma unui schimb de terenuri cu statul. Tribunalul a mai considerat că reclamanta nu putea invoca sentința pronunțată în procedura de partaj, obiectul succesiunii fiind format numai din bunuri și obligații de valoare economică care aparținuseră defunctului ; sau, acesta din urmă, la momentul deschiderii succesiunii, nu era titularul dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, care nu ar fi trebuit inclus în masa succesorală. Comparând cele două titluri de proprietate, și anume contractul de schimb și succesiunea lui D.A. pe de o parte, și sentința de partaj pe de altă parte, tribunalul a dat câștig de cauză lui V., titlul ei, a estimat el, fiind mai bine caracterizat din punct de vedere juridic.

Recursul reclamantei împotriva soluției adoptate în această hotărâre a fost respins printr-o hotărâre definitivă din 27 octombrie 2000 a curții de apel din Bacău care, bazând-se pe o expertise tehnică, a estimat că titlul tatălui lui V. era mai bine caracterizat din punct de vedere juridic și că terenul litigios nu aparținuse tatălui reclamantei, și deci nu făcea parte din masa succesorală. Curtea de apel a considerat că schimbul terenurilor era confirmat de instanțele care hotărâseră asupra acțiunii în anulare a contractului de schimb și acest constat avusese autoritate de lucru judecat în cazul de față. EN DROIT I.

Curtea constată că această pretenție nu este în mod evident netemeinică în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea remarcă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă. B. Privind fondul 1. Tezele părților

Guvernul consideră că acțiunea în revendicare se înscrie, în cazul de față, în exercitarea normală a dreptului de acces la un tribunal, și nu reprezintă o remitere în discuție nejustificată a sentinței din 25 noiembrie 1991. Terenul în litigiu nu având aparținut lui D.V., este evident că reclamanta nu l-a putut obține în proprietate în urma partajului, doar drepturi existând în patrimoniul defunctului putând fi transmise moșteniitorilor pe această cale. De plus, informează că existența în masa succesorală a terenului de 4 132 m² nu a fost negată de acțiunea în revendicare, care a pus doar în discuție amplasamentul acestui teren.

Reclamanta amintește că în admiterea acțiunii în revendicare instanțele au inversat decizia care hotărâse asupra partajului, care era definitivă și irevocabilă. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, trebuie interpretat la lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unu dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care dorește, printre altele, că soluția dată în mod definitiv la orice litigiu de instanțe să nu mai fie pusă în discuție ( Brumărescu c. România [GC], nr o 28342/95, § 61, CEDO 1999 ‑ VII). De plus, revine statelor să se doteze cu un sistem juridic apt să identifice procedurile conexe și să interzică deschiderea de noi proceduri care să aibă ca obiect același subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari și alții c. Albania , nr o 10508/02, § 66, 23 octombrie 2007).

În cazul de față, Curtea observă că terenul situat în locul numit « Bejenie » a fost obiectul a trei litigii judiciare opunând reclamanta și V., care au putut de fiecare dată să-și prezinte poziția respectivă : acțiunea în anulare a schimbului, acțiunea de partaj și acțiunea în revendicare.

Prin sentința din 25 noiembrie 1991, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unui teren determinat de 1 600 m² care aparținuse tatălui ei. Această sentință a fost executată prin punerea în posesie din 7 august 1995. Curtea observă că instanțele care au hotărât asupra partajului au exclus în mod expres din masa succesorală terenul tatălui lui V. Atribuirea terenului de tribunalul care a procedat la partaj a permis reclamantei să se comporte ca adevărata proprietară între 26 septembrie 1994 (sau cel mult 7 august 1995) și 27 octombrie 2000, dată la care a pierdut dreptul recunoscut prin partaj, în urma acțiunii în revendicare.

Curtea observă că acțiunea în revendicare a fost introdusă nu doar de V. ci și de toți moșteniitorii lui D.A. Problema se pune deci de a ști dacă hotărârea de partaj este opozabilă fraților lui V. care nu au fost părți la acțiunea de partaj. Curtea consideră, pentru motivele care urmează, că tribunalele ar fi trebuit să țină seama de constatările făcute anterior de instanțele de judecată asupra situației terenului Bejenie și că reclamanta nu poate fi pedepsită pentru faptul că nu l-a acționat în judecată pe frații lui V. pentru a le face opozabile deciziile de partaj.

În primul rând, argumentele lui V., inclusiv schema locului, au fost examinate atât de tribunalele care au judecat pe fond partajul cât și de cele care au respins cererea de revizuire. Or, în acest caz, remiterea în discuție, în cadrul acțiunii în revendicare, a sentinței definitive și irevocabile din 25 octombrie 1991 executată la 7 august 1995, nu poate fi justificată sub aspectul articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Riabykh c. Rusia , nr o 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX). Instanțele sesizate de acțiunea în revendicare ar fi trebuit să țină seama de faptul că la partaj, bazând-se pe expertize și alte dovezi pe care părțile au dorit să le utilizeze, instanțele hotărâseră în mod definitiv asupra situației terenului de 1 600 m 2 . Din acest motiv, tribunalele sesizate de acțiunea în revendicare nu ar fi trebuit să pună în discuție constatările instanțelor anterioare. De altfel, Curtea nu poate înțelege de ce curtea de apel judecând acțiunea în revendicare a recunoscut autoritatea lucrului judecat constatărilor făcute de instanțele care hotărâseră asupra acțiunii în anulare a schimbului, dar nu și celor făcute în cadrul partajului ; cu atât mai mult cu cât instanțele care hotărâseră asupra partajului au ținut bine seama de constatările făcute la acțiunea în anulare.

Privind responsabilitatea reclamantei în geneza cauzei, Curtea observă că tribunalele care au hotărât asupra partajului excludeseră în mod expres din masa succesorală porțiunea de 3 000 m 2 care aparținuse tatălui lui V. Reclamanta putea deci în mod legitim să creadă că terenul luat în considerare de instanțe era doar cel al tatălui ei. De asemenea, nu se vede nici un indiciu că V. ar fi informat fie instanțele de partaj, fie reclamanții care erau moșteniitorii tatălui ei ; or, nu aparținea reclamantei și fraților ei să facă asemenea cercetări, în cadrul unei acțiuni care nici măcar nu privea terenul tatălui lui V. De plus, reclamanta, care era terță în raport cu succesiunea lui D.A., nu avea niciun mijloc de a forța moșteniitorii să facă un partaj după decesul acestuia. În sfîrșit, Curtea observă că instanțele care au hotărât asupra acțiunii în revendicare nu au niciodată invocat inopozabilitatea deciziei de partaj fraților lui V.

Curtea observă de asemenea că, dat fiind caracterul declarativ al acțiunii de partaj, reclamanta este reputată fi devenit proprietara terenului de 1 600 m 2 de la moartea tatălui ei și nu niciodată proprietara celorlalte terenuri din masa succesorală, care fuseseră atribuite celorlalți moștenitori. Partajul fiind hotărît în mod irevocabil, reclamanta nu mai poate să-l pună în discuție fără să se lovească de autoritatea lucrului judecat atașată hotărârii din 26 septembrie 1994. Urmează că, deși a pierdut dreptul de proprietate asupra terenului de 1 600 m 2 în urma acțiunii în revendicare, ea nu are din partea ei niciun mijloc de a pune în discuție partajul și de a se vedea atribuită în proprietate un alt teren. De altfel, Curtea nu vede cum reclamanta ar putea recupera o altă porțiune din același teren fără a provoca la rândul ei o vătămare a securității raporturilor juridice, în măsura în care este în virtutea hotărârii definitive și irevocabile din 26 septembrie 1994 că toți ceilalți moștenitori, inclusiv V., dețin porțiunile lor respective ale terenului care aparținuse tatălui reclamantei.

Pentru acest motiv, de altfel, Curtea nu poate nici ea să-și dea acordul opiniei Guvernului conform căreia acțiunea în revendicare nu a pus în discuție dreptul de proprietate al reclamantei ca atare, ci mai degrabă dreptul asupra parcelei litigioase. Pe acest punct, Curtea trebuie de asemenea să remarcă că niciun moștenitor al lui D.V., în special V., nu a contestat punerea în posesie din 7 august 1995, deși un asemenea cale le era deschisă pentru a pune în discuție amplasamentele atribuite. De plus, Curtea observă că frații lui V. fiind, conform dreptului intern, terți în raport cu acțiunea de partaj, puteau, contestând executarea sentinței din 25 noiembrie 1991, pune în discuție soluția dată pe fond partajului și prezenta toți mijloacele pe care le considerau necesare pentru a-și valorifica drepturile posibile asupra bunurilor incluse în masa succesorală, și în special asupra terenului din locul numit Bejenie. Potrivit articolului 401 din codul de procedură civilă, o asemenea obiecție trebuie depusă în termen de 15 zile de la actul contestat. În cazul de față, utilizarea acestei căi de terții în cauză ar fi evitat reclamantei să-și găsească dreptul de proprietate pus în discuție după șase ani de liniștit posesie. De altfel, termenul scurs între data punerii în posesie și cea a introducerii acțiunii în revendicare pune el însuși problemă privind respectarea securității raporturilor juridice.

Chiar presupunând că tribunalele au reparat, la acțiunea în revendicare, greșeli comise de instanțele anterioare la acțiunea de partaj, Curtea consideră că nu ar putea reveni reclamantei să suporte încărcătura unor posibile deficiențe ale autorităților. Curtea a mai judecat, de altfel, că atenuarea vechilor vătămări nu poate crea noi prejudicii disproporționate (a se vedea, mutatis mutandis , Pincová și Pinc c. Republica Cehă , nr o 36548/97, § 58, CEDO 2002 ‑ VIII Zich și alții c. Republica Cehă , nr o 48548/99, § 74, 18 iulie 2006).

Acești factori sunt suficienți pentru Curte pentru a concluziona că permitând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul celorlalte litigii opunând părțile, sistemul pus la dispoziția părților nu a respectat cerințele prevăzute de art. 6 § 1 al Convenției interpretat la lumina principiului securității raporturilor juridice. Tribunalele au neglijat deci dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.

Ținând seama de concluziile sus-menționate, Curtea consideră că nu se impune examinarea separată a pretenției reclamantei bazate pe presupusa lipsă de imparțialitate a instanțelor de judecată naționale. La lumina unui examen aprofundat al pieselor dosarului, singura circumstanță care ar fi putut pune problemă în acest sens este participarea judecătoarei D.C. atât în formația care a admis revizuirea sentinței de partaj cât și în formația tribunalului care a judecat acțiunea în revendicare introdusă de V. împotriva reclamantei. Or, această pretenție nu constituie concret decât un aspect particular al dreptului la un proces echitabil consacrat de articolul 6 § 1, privind care Curtea a ajuns deja la un constat de încălcare (a se vedea, mutatis mutandis , SC Mașinexportimport Industrial Group SA , c. România , nr o 22687/03, § 39, 1 er decembrie 2005 ; Popea c. România , nr o 6248/03, § 38, 5 octombrie 2006 și SC P lastik ABC S.A. c. România , nr o 32299/03, § 18, 7 februarie 2008). II.

Guvernul obiectează că reclamanta nu are un bun în sensul acestui articol, deoarece nu poate pretinde că are drept de proprietate asupra terenului de 1 600 m 2 , ținând seama că tribunalele au estimat că acesta aparținuse tatălui lui V. și nu celui al reclamantei. În eventualitatea în care Curtea ar considera cu toate acestea că reclamanta avea un bun, Guvernul pretinde că ingerința suferită de reclamantă în urma acțiunii în revendicare era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim căruia îi era proporționată.

Reclamanta consideră că nerespectarea hotărârii definitive pronunțate în urma acțiunii de partaj constituie o încălcare a dreptului ei de proprietate.

Curtea observă că această pretenție este legată de cea examinată mai sus sub aspectul articolului 6 § 1 și trebuie deci de asemenea declarată admisibilă (§36 de mai sus).

Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care au ridicat întrebări asemănătoare cu cea a cazului de față și a constatat încălcarea articolului 1 al Protocolului nr o 1, din cauza remiterii în discuție a soluției date în mod definitiv unui litigiu, inclusiv privarea reclamantului a « bunului » din care se bucura în urma procedurii (a se vedea, printre altele, mutatis mutandis, Brumarescu , §§ 67, 77 și 80 ; SC Mașinexportimport Industrial Group SA , §§ 46-47 ; și SC P lastik ABC S.A. , § 17, hotărâri precitate, Piata Bazar Dorobanti SRL c. România , nr o 37513/03, §§ 33 ‑ 34, 4 octombrie 2007 ; Cornif c. România , nr o 42872/02, § 43, 11 ianuarie 2007).

Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt nici argument convingător care să poată duce la o concluzie diferită. În particular, remarcă că în cazul de față prin hotărârea definitivă din 26 septembrie 1994, reclamantei i s-a recunoscut proprietara unui teren de 1 600 m 2 și a pierdut dreptul de proprietate asupra acestui teren când instanțele au admis acțiunea în revendicare introdusă împotriva ei. Deși ingerința în dreptul de proprietate nu a fost cauzată de anularea unei decizii judiciare definitive prin cale de recurs extraordinar, Curtea consideră că efectele pentru reclamantă ale vătămării securității raporturilor juridice sunt aceleași, adică pierderea unui drept de proprietate care fusese anterior recunoscut de o decizie definitivă și irevocabilă care, de altfel, fusese executată, și care fusese pronunțată în cadrul unui litigiu opunând aceleași părți care s-au găsit apoi în procesul asupra acțiunii în revendicare.

În lumina celor de mai sus și a elementelor dosarului, Curtea concluzionează că admiterea acțiunii în revendicare a încălcat dreptul persoanei la respectarea bunurilor sale.

În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr o 1 al Convenției. III.

Reclamanta cere restituirea terenului ei și dacă nu este posibil, o reparare de 50 000 noi lei români (RON), din care 30 000 RON reprezentând valoarea terenului și 20 000 RON pentru daunele morale pe care ar fi suferit-o.

Guvernul pune înainte faptul că reclamanta nu și-a etayat pretențiile la titlu de prejudiciu material și trimite o statistică făcută de Camera Notarilor din Bacău privind prețul terenului la Pângărați, conform căreia prețul terenului cerut de reclamantă variază între 0,156 euro (EUR) per m 2 și 0,054 EUR/m 2 . Argumentează de asemenea că reclamanta nu a cerut nimic pentru prejudiciul pe care ar fi suferit-o din cauza presupusei încălcări a articolului 6 § 1 al Convenției. Consideră în sfîrșit că reclamanta nu a putut dovedi legătura de cauzalitate între presupusa încălcare și daunele morale cerute.

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligația juridică privind Convenția de a pune capăt încălcării și de a-i șterge consecințele. Dacă dreptul intern nu permite ștergerea decât în mod imperfect a consecințelor acestei încălcări, art. 41 al Convenției dă Curții puterea de a acorda o reparare părții vătămate de actul sau omisiunea privind care o încălcare a Convenției a fost constatată. În exercitarea acestei puteri, ea are o anumită latitudine ; adjectivul « echitabilă » și membrul de frază « dacă este cazul » sunt dovezi în acest sens.

Printre elementele luate în considerare de Curte atunci când pronunță în privința acestei materii se găsesc prejudiciul material, adică pierderi suferite de fapt ca o consecință directă a presupusei încălcări, și prejudiciul moral, adică repararea stării de angoasă, neajunsurilor și incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum și alte prejudicii nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia , nr o 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). De acum, pronunțând în echitate, așa cum dorește art. 41 al Convenției, Curtea consideră, în circumstanțele cazului de față și ținând seama de informațiile pe care le are despre prețurile pieței imobiliare locale și elementele furnizate de părți, că statul trebuie să verseze reclamantei o sumă de 5 000 EUR, toți daunele incluși. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta nu a cerut nicio sumă pentru cheltuielile și costurile suportate.

De acum, Curtea nu acordă nimic la acest titlu. C. Dobânzile moratorii

Curtea consideră potrivit să calcheze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară requeta admisibilă ; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției privind dreptul la un proces echitabil ; 3. Declară că nu se impune examinarea separată a restului pretenției tirate din art. 6 al Convenției ; 4. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr o 1 al Convenției ; 5. Declară a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 5 000 EUR (cinci mii euro), de convertit în moneda statului pârât, orice prejudiciu inclus, plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit ; b) că de la expirarea acestui termen și până la versament, această sumă va fi majorată de o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale ; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 23 septembrie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Santiago Quesada Josep Casadevall Șef de cancelarie Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 4351/02) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Maria Amurăriței (« la requérante »), a saisi la Cour le 28 février 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 10 octobre 2005, la Cour a décidé de communiquer les griefs tirés de l’article 6 § 1 quant au respect de la sécurité des rapports juridiques et de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention au Gouvernement. Comme le permettent les dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT

La requérante est née en 1919 et réside à Pângărați, Neamț. A. La genèse de l’affaire

M.V., le père de la requérante, était le propriétaire d’un terrain d’une surface totale de 7 132 m 2 se trouvant à l’extérieur du périmètre du village de Pângărați, au lieu-dit « Bejenie ».

A une date non précisée, une partie de ce terrain, d’une surface de 3 000 m 2 , fut expropriée.

Le 25 janvier 1985, après l’expropriation, l’Etat transféra le droit de propriété sur cette partie de terrain, par un contrat d’échange, à un tiers, M.A.

M.V. et M.A. décédèrent l’un comme l’autre et V., la fille et héritière de M.A., se retrouva également dans la situation d’épouse survivante de l’un des fils de M.V. B. L’action en annulation du contrat d’échange

Par un jugement du 16 novembre 1989, le tribunal de première instance de Piatra Neamț rejeta l’action engagée par les héritiers de M.V. contre V. en vue d’obtenir l’annulation du contrat d’échange. Ce jugement fut confirmé en appel par un arrêt du tribunal départemental de Neamț rendu le 5 juin 1990 et devenu définitif. Les juridictions estimèrent que le contrat respectait les conditions légales et que le terrain avait été exproprié conformément aux dispositions légales et en conclurent que la surface de 3 000 m² en litige n’avait dès lors pas à être incluse dans la masse successorale. C. Le partage successoral

Par un jugement avant dire droit du 7 juillet 1989, le tribunal de première instance de Piatra Neamț reconnut la qualité d’héritiers de M.V. aux enfants encore en vie et à V. Le tribunal constata aussi que le terrain de 3 000 m 2 du lieu-dit Bejenie ne faisait pas partie de la masse successorale.

Par un jugement du 25 novembre 1991, le tribunal de première instance partagea la masse successorale, compte tenu des preuves versées au dossier ainsi que de la façon dont les héritiers possédaient, au moment du décès de leur père, divers biens de la masse successorale. Il attribua à la requérante une portion de 1 600 m 2 du terrain de Bejenie et à V. une portion de 2 532 m 2 du même terrain.

L’appel introduit contre ce jugement par certains héritiers, dont V., fut rejeté par un arrêt du tribunal départemental du 26 novembre 1992.

V. introduisit un pourvoi en recours ( recurs ) contre cet arrêt au motif que les juridictions de première instance et d’appel avaient inclus à tort dans la masse successorale deux terrains : d’une part, le terrain qui appartenait en réalité à son père, M.A., à la suite de l’échange déjà mentionné, et, d’autre part, le terrain restant au lieu-dit Bejenie, d’environ 4 000 m 2 , qui n’existaient pas en réalité et dont elle s’était vu attribuer une partie à la suite du partage.

Par un arrêt définitif du 26 septembre 1994, la cour d’appel de Bacău rejeta le pourvoi de V., considérant qu’en réalité les premières juridictions n’avaient inclus dans la masse successorale qu’un terrain d’une superficie de 4 132 m 2 , dont V. avait reçu une portion de 2 532 m 2 et la requérante 1 600 m 2 .

Le 7 août 1995, l’huissier de justice mit les héritiers en possession de leurs terrains conformément au jugement du 25 novembre 1991. D. La demande de révision du partage

Le 21 mai 1998, V. introduisit une demande de révision du jugement du 25 novembre 1991. V. soutenait que c’était à tort que le terrain de Bejenie avait été inclus dans la masse successorale. Elle invoquait aussi l’existence d’une preuve nouvelle et déterminante, l’esquisse cartographique du terrain avec le sceau de la mairie, qu’elle n’aurait pu utiliser auparavant.

Par un jugement du 24 novembre 1998, le tribunal de première instance de Piatra Neamț rejeta la demande de révision, au motif que la preuve en cause n’était pas déterminante pour l’issue du litige.

Le 27 mai 1999, le tribunal départemental de Neamț, dans une formation de jugement qui incluait la juge D.C., fit droit à l’appel de V., retenant que l’esquisse cartographique était une preuve nouvelle et déterminante et que le terrain du lieu-dit Bejenie qui avait été attribué à la requérante n’aurait pas dû être inclus dans la masse successorale, parce qu’il appartenait au père de V. en vertu du contrat d’échange. Le tribunal estima aussi que le jugement de partage donnait à la requérante ce qu’elle n’avait pas réussi à obtenir par l’action engagée en vue d’annuler le contrat d’échange.

Le pourvoi en recours introduit par la requérante contre cet arrêt fut accueilli par un arrêt de la cour d’appel de Bacau du 9 décembre 1999, qui rejeta la demande en révision au motif que la preuve invoquée par V. n’était ni nouvelle ni déterminante, celle-ci ayant déjà été examinée et écartée par les juridictions de fond. En outre, le tribunal retint qu’il aurait été loisible à V. de demander aux juridictions d’obliger la mairie à présenter cette esquisse dans le cadre du procès sur le fond de l’action de partage. E. L’action en revendication du terrain

Le 21 mai 1999, V. et ses frères introduisirent une action en revendication du terrain de 1 600 m 2 de Bejenie attribué à la requérante par le jugement du 25 novembre 1991.

Par un jugement du 19 mai 1999, le tribunal de première instance de Piatra Neamț rejeta l’action en revendication, au motif que la requérante détenait légalement en propriété la surface de 1 600 m 2 de terrain qui lui avait été attribuée à la suite de la procédure en partage, et que V. ne détenait pas de titre de propriété valable sur le terrain en cause.

L’appel de V. et ses frères fut accueilli par un arrêt du 13 décembre 1999 du tribunal départemental de Neamț qui, dans une formation de jugement qui incluait la juge D.C., considéra que V. était la propriétaire du terrain en cause, l’ayant hérité de son père, M.A., qui l’avait acquis le 25 janvier 1985 à la suite d’un échange de terrains avec l’Etat. Le tribunal considéra aussi que la requérante ne pouvait pas se prévaloir du jugement rendu dans la procédure de partage, l’objet de la succession étant formé uniquement des biens et des obligations de valeur économique qui avaient appartenu au défunt ; or, ce dernier, au moment de l’ouverture de la succession n’était pas le titulaire du droit de propriété sur le terrain en cause, qui n’aurait pas dû être inclus dans la masse successorale. Comparant les deux titres de propriété, à savoir le contrat d’échange et la succession de M.A. d’une part, et le jugement de partage d’autre part, le tribunal donna gain de cause à V., dont le titre, estima-t-il, était préférable du point de vue juridique.

Le pourvoi en recours de la requérante contre la solution adoptée dans cet arrêt fut rejeté par un arrêt définitif du 27 octobre 2000 de la cour d’appel de Bacău qui, s’appuyant sur une expertise technique, estima que le titre du père de V. était mieux caractérisé du point de vue juridique et que le terrain litigieux n’avait pas appartenu au père de la requérante, et donc ne faisait pas partie de la masse successorale. La cour d’appel estima que l’échange des terrains était confirmé par les juridictions ayant statué sur l’action en annulation du contrat d’échange et ce constat avait autorité de la chose jugée en l’espèce. EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le Gouvernement estime que l’action en revendication s’inscrit, en l’espèce, dans l’exercice normal du droit d’accès à un tribunal, et ne représente pas une remise en cause non justifiée du jugement du 25 novembre 1991. Le terrain en litige n’ayant pas appartenu à M.V., il est évident que la requérante n’a pu l’obtenir en propriété à la suite du partage, seuls des droits existant dans le patrimoine du défunt pouvant être transmis aux héritiers par cette voie. En outre, il fait savoir que l’existence dans la masse successorale du terrain de 4 132 m² n’a pas été niée par l’action en revendication, qui n’a remis en cause que l’emplacement de ce terrain.

La requérante rappelle qu’en accueillant l’action en revendication les juridictions ont renversé la décision statuant sur le partage, laquelle était définitive et irrévocable. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que le droit à un procès équitable devant un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, doit s’interpréter à la lumière du préambule de la Convention, qui énonce la prééminence du droit comme élément du patrimoine commun des Etats contractants. Un des éléments fondamentaux de la prééminence du droit est le principe de la sécurité des rapports juridiques, qui veut, entre autres, que la solution donnée de manière définitive à tout litige par les tribunaux ne soit plus remise en cause ( Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 61, CEDH 1999 ‑ VII). En outre, il appartient aux Etats de se doter d’un système juridique apte à identifier les procédures connexes et d’interdire l’ouverture de nouvelles procédures portant sur le même sujet (voir, mutatis mutandis, Gjonbocari et autres c. Albanie , n o 10508/02, § 66, 23 octobre 2007).

En l’espèce, la Cour note que le terrain situé au lieu-dit « Bejenie » a été l’objet de trois litiges judiciaires opposant la requérante et V., qui ont pu à chaque fois y présenter leur position respective : l’action en annulation de l’échange, l’action en partage et l’action en revendication.

Par le jugement du 25 novembre 1991, la requérante s’est vue reconnaître le droit de propriété sur un terrain déterminé de 1 600 m² qui avait appartenu à son père. Ce jugement a été exécuté par la mise en possession du 7 août 1995. La Cour note que les juridictions ayant statué sur le partage ont expressément exclu de la masse successorale le terrain du père de V. L’attribution du terrain par le tribunal qui a procédé au partage a permis à la requérante de se comporter comme le vrai propriétaire entre le 26 septembre 1994 (ou au plus tard 7 août 1995) et le 27 octobre 2000, date à laquelle elle a perdu le droit reconnu par le partage, à l’issue de l’action en revendication.

La Cour note que l’action en revendication a été introduite non seulement par V. mais aussi par tous les héritiers de M.A. La question se pose dès lors de savoir si l’arrêt de partage est opposable aux frères de V. qui n’ont pas été parties à l’action en partage. La Cour estime, pour les raisons qui suivent, que les tribunaux auraient dû tenir compte des constats faits antérieurement par les juridictions sur la situation du terrain de Bejenie et que la requérante ne peut être pénalisée pour ne pas avoir appelé en cause les frères de V. afin de leur rendre opposables les décisions de partage.

Tout d’abord, les arguments de V., y compris le schéma de l’endroit, ont été examinés aussi bien par les tribunaux ayant jugé au fond le partage que par ceux qui ont rejeté la demande de révision. Or, dans ce cas, la remise en cause, dans le cadre de l’action en revendication, du jugement définitif et irrévocable du 25 octobre 1991 exécuté le 7 août 1995, ne saurait être justifiée sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, mutatis mutandis, Riabykh c. Russie , n o 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX). Les juridictions saisies de l’action en revendication aurait dû prendre en considération le fait que lors du partage, s’appuyant sur les expertises et autres preuves que les parties ont entendu utiliser, les juridictions avaient tranché de manière définitive la situation du terrain de 1 600 m 2 . De ce fait, les tribunaux saisis de l’action en revendication n’aurait pas dû remettre en cause les constats des juridictions antérieures. D’ailleurs, la Cour ne peut comprendre pourquoi la cour d’appel statuant sur l’action en revendication a reconnu l’autorité de la chose jugée aux constats faits par les juridictions ayant statué sur l’action en annulation de l’échange, mais non à ceux faits dans le cadre du partage ; ce d’autant plus que les juridictions ayant statué sur le partage ont bien pris en compte les constats faits lors de l’action en annulation.

Quant à la responsabilité de la requérante dans la genèse de l’affaire, la Cour note que les tribunaux qui ont statué sur le partage avaient exclu expressément de la masse successorale la partie de 3 000 m 2 ayant appartenu au père de V. La requérante pouvait donc légitimement penser que le terrain pris en compte par les juridictions n’était que celui de son père. Ensuite, rien ne laisse penser que V. eût informé soit les juridictions de partage soit les requérants qui étaient les héritiers de son père ; or, il n’appartenait pas à la requérante et à ses frères de faire de telles recherches, dans le cadre d’une action qui ne concernait même pas le terrain du père de V. En outre, la requérante, qui était un tiers par rapport à la succession de M.A., n’avait aucun moyen de forcer les héritiers à faire un partage après le décès de celui-ci. Enfin, la Cour note que les juridictions ayant statué sur l’action en revendication n’ont jamais invoqué l’inopposabilité de la décision de partage aux frères de V.

La Cour note aussi que, étant donné le caractère déclaratif de l’action en partage, la requérante est réputée être devenue propriétaire du terrain de 1 600 m 2 dès la mort de son père et ne jamais avoir été propriétaire des autres terrains de la masse successorale, qui ont été attribués aux autres héritiers. Le partage ayant été décidé de manière irrévocable, la requérante ne peut plus le remettre en discussion sans se voir opposer l’autorité de la chose jugée qui s’attache à l’arrêt du 26 septembre 1994. Il s’ensuit que, bien qu’elle ait perdu son droit de propriété sur le terrain de 1 600 m 2 à la suite de l’action en revendication, elle n’a de son côté aucun moyen de remettre en cause le partage et de se voir attribuer en propriété un autre terrain. D’ailleurs, la Cour ne voit pas comment la requérante pourrait récupérer une autre portion du même terrain sans provoquer à son tour une atteinte à la sécurité des rapports juridiques, dans la mesure où c’est en vertu de l’arrêt définitif et irrévocable du 26 septembre 1994 que tous les autres héritiers, y compris V., détiennent leurs parties respectives du terrain ayant appartenu au père de la requérante.

Pour cette raison, d’ailleurs, la Cour ne peut non plus partager l’avis du Gouvernement selon lequel l’action en revendication n’a pas remis en cause le droit de propriété de la requérante en tant que tel, mais plutôt le droit à la parcelle litigieuse. Sur ce point, la Cour se doit aussi de noter qu’aucun des héritiers de M.V., notamment V., n’a contesté la mise en possession du 7 août 1995, bien qu’une telle voie leur fût ouverte pour mettre en cause les emplacements attribués. En outre, la Cour note que les frères de V. étant, selon le droit interne, des tiers par rapport à l’action en partage, ils pouvaient, en contestant l’exécution du jugement du 25 novembre 1991, remettre en cause la solution donnée au fond du partage et présenter tous les moyens qu’ils considèrent nécessaires afin de faire valoir leurs droits éventuels sur les biens qui ont été inclus dans la masse successorale, et notamment sur le terrain du lieu-dit Bejenie. Aux termes de l’article 401 du code de procédure civile, une telle objection doit être faite dans un délai de 15 jours à partir de l’acte contesté. En l’espèce, l’usage de cette voie par les tiers en question aurait évité à la requérante de retrouver son droit de propriété remis en cause après six ans de paisible possession. D’ailleurs, le délai écoulé entre la date de la mise en possession et celle de l’introduction de l’action en revendication pose en soi problème au regard du respect de la sécurité des rapports juridiques.

A supposer même que les tribunaux aient réparé, lors de l’action en revendication, des erreurs commises par les juridictions antérieures lors de l’action en partage, la Cour estime qu’il ne saurait revenir à la requérante de supporter la charge d’éventuelles carences des autorités. La Cour a déjà jugé d’ailleurs que l’atténuation des anciennes atteintes ne peut créer de nouveaux torts disproportionnés (voir, mutatis mutandis , Pincová et Pinc c. République tchèque , n o 36548/97, § 58, CEDH 2002 ‑ VIII Zich et autres c. République tchèque , n o 48548/99, § 74, 18 juillet 2006).

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’en permettant l’accueil de l’action en revendication sur le fondement des arguments présentés déjà dans le cadre des autres litiges opposant les parties, le système mis à la disposition des parties n’a pas rempli les exigences prévues à l’article 6 § 1 de la Convention interprété à la lumière du principe de la sécurité des rapport juridiques. Les tribunaux ont ainsi méconnu le droit de la requérante à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

Compte tenu des conclusions susmentionnées, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief de la requérante fondé sur le manque prétendu d’impartialité des juridictions nationales. A la lumière d’un examen approfondi des pièces du dossier, la seule circonstance qui aurait pu poser problème à cet égard est la participation de la juge D.C. aussi bien dans la formation qui a admis la révision du jugement de partage que dans la formation du tribunal qui a jugé l’action en revendication introduite par V. contre la requérante. Or, ce grief ne constitue concrètement qu’un aspect particulier du droit à un procès équitable consacré par l’article 6 § 1, à l’égard duquel la Cour a déjà abouti à un constat de violation (voir, mutatis mutandis , SC Mașinexportimport Industrial Group SA , c. Roumanie , n o 22687/03, § 39, 1 er décembre 2005 ; Popea c. Roumanie , n o 6248/03, § 38, 5 octobre 2006 et SC P lastik ABC S.A. c. Roumanie , n o 32299/03, § 18, 7 février 2008). II.

Le Gouvernement objecte que la requérante n’a pas un bien au sens de cet article, dès lors qu’elle ne peut prétendre avoir un droit de propriété sur le terrain de 1 600 m 2 , étant donné que les tribunaux ont estimé que celui-ci avait appartenu au père de V. et non pas à celui de la requérante. Dans l’éventualité où la Cour estimerait néanmoins que la requérante avait un bien, le Gouvernement allègue que l’ingérence subie par la requérante à l’issue de l’action en revendication était prévue par loi et poursuivait un but légitime auquel elle était proportionnée.

La requérante estime que le non-respect de l’arrêt définitif prononcé à l’issue de l’action en partage constitue une violation de son droit de propriété.

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus sous l’angle de l’article 6 § 1 et doit donc aussi être déclaré recevable (paragraphe 36 ci-dessus).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 1 du Protocole n o 1, en raison de la remise en cause de la solution donnée de manière définitive à un litige, y compris la privation du requérant du « bien » dont il bénéficiait à l’issue de la procédure (voir, entre autres, mutatis mutandis, Brumarescu , §§ 67, 77 et 80 ; SC Mașinexportimport Industrial Group SA , §§ 46-47 ; et SC P lastik ABC S.A. , § 17, arrêts précités, Piata Bazar Dorobanti SRL c. Roumanie , n o 37513/03, §§ 33 ‑ 34, 4 octobre 2007 ; Cornif c. Roumanie , n o 42872/02, § 43, 11 janvier 2007).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente. En particulier, elle relève qu’en l’espèce par l’arrêt définitif du 26 septembre 1994, la requérante s’est vue reconnaître propriétaire d’un terrain de 1 600 m 2 et qu’elle a perdu son droit de propriété sur ce terrain quand les juridictions ont accueilli l’action en revendication introduite à son encontre. Bien que l’ingérence dans le droit de propriété n’ait pas été causée par l’annulation d’une décision judiciaire définitive par voie d’un recours extraordinaire, la Cour estime que les effets pour la requérante de l’atteinte à la sécurité des rapports juridiques sont les mêmes, c’est-à-dire la perte d’un droit de propriété qui avait été reconnu auparavant par une décision définitive et irrévocable qui a d’ailleurs été exécutée, et qui avait été rendue dans le cadre d’un litige opposant les mêmes parties que celles qui se sont ensuite retrouvées dans le procès sur l’action en revendication.

Au vu de ce qui précède et des éléments du dossier, la Cour conclut que l’accueil de l’action en revendication a enfreint le droit de l’intéressée au respect de ses biens.

Par conséquent, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. III.

La requérante réclame la restitution de son terrain et si ce n’est pas possible, une réparation de 50 000 nouveaux lei roumains (RON), dont 30 000 RON représentant la valeur du terrain et 20 000 RON pour le préjudice moral qu’elle aurait subi.

Le Gouvernement met en avant le fait que la requérante n’a pas étayé ses prétentions au titre du préjudice matériel et envoie une statistique faite par la Chambre des notaires de Bacău sur le prix du terrain à Pângărați, selon laquelle le prix du terrain réclamé par la requérante varie entre 0,156 euros (EUR) pour m 2 et 0,054 EUR/m 2 . Il argüe aussi que la requérante n’a rien demandé pour le préjudice qu’elle aurait subi à cause de la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention. Il estime enfin que la requérante n’a pu prouver le lien de causalité entre la violation alléguée et le préjudice moral réclamé.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, l’article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d’accorder une réparation à la partie lésée par l’acte ou l’omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée. Dans l’exercice de ce pouvoir, elle dispose d’une certaine latitude ; l’adjectif « équitable » et le membre de phrase « s’il y a lieu » en témoignent.

Parmi les éléments pris en considération par la Cour lorsqu’elle statue en la matière figurent le dommage matériel, c’est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c’est-à-dire la réparation de l’état d’angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d’autres dommages non matériels (voir, parmi d’autres, Ernestina Zullo c. Italie , n o 64897/01, § 25, 10 novembre 2004). Dès lors, statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour estime, dans les circonstances de l’espèce et compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, que l’Etat doit verser à la requérante une somme de 5 000 EUR, tous chefs de préjudice confondus. B. Frais et dépens

La requérante n’a réclamé aucune somme pour les frais et dépens engagés.

Dès lors, la Cour n’alloue rien à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en ce qui concerne le droit à un procès équitable ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le restant du grief tiré de l’article 6 de la Convention ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 5. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros), à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur, tout préjudice confondu, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 septembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président