CASE OF DIMITRESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

În cursul anului 1947 tatăl reclamanților a cumpărat un bun imobiliar situat la București, str. Mendeleev nr. 22 (fosta str. N. Bălcescu), sector 1. Bunul era compus dintr-un teren și din două corpuri de clădire având mai multe apartamente.

În anul 1950 statul a naționalizat bunul.

La data de 7 martie 1994 reclamanții au sesizat Judecătoria București (

Între timp, la data de 5 iulie 1996, reclamanții au cerut societății care administra imobilul statului informații asupra bunului susmenționat și i-au comunicat să nu-l vândă eventualilor chiriași, deoarece au înaintat o acțiune în revendicare. În ciuda acestei comunicări, statul a vândut apartamentele terților care locuiau în ele ca chiriași (paragrafele 11, 15 și 19 de mai jos). Terenul situat sub fiecare apartament (

După o amânare, prin sentința definitivă din 14 februarie 1999, Judecătoria a admis acțiunea și a dispus restituirea bunului reclamanților de către Consiliul municipal.

Reclamanții au inițiat acțiuni în justiție împotriva cumpărătorilor, din care unele au fost admise prin decizii definitive, în timp ce altele nu au fost admise.

Printr-un contract din data de 12 decembrie 1996, statul a vândut lui G.I. un apartament situat la parterul imobilului.

La data de 15 noiembrie 1999 reclamanții au sesizat Tribunalul București (

Prin decizia din data de 21 septembrie 2001 Tribunalul a respins acțiunea. Prin decizia din data de 13 martie 2002 Curtea de Apel București (

Prin decizia din data de 16 mai 2003 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul lui G.I. și a respins acțiunea, pe motiv că G.I. a fost de bună credință în momentul încheierii contractului de vânzare.

Printr-un contract din 9 ianuarie 1997, statul i-a vândut lui B.C.C. un apartament situat la etajul imobilului.

La data de 10 noiembrie 1999 reclamanții au sesizat Judecătoria cu o acțiune împotriva lui B.C.C. și Consiliului municipal, pentru a li se restitui apartamentul și a se anula contractul de vânzare.

Prin sentința din data de 5 iunie 2001 Judecătoria a admis parțial acțiunea, a dispus la B.C.C. să le restituie apartamentul reclamanților, dar a respins capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare. Prin decizia din data de 12 decembrie 2001 Tribunalul a admis apelul lui B.C.C. și a respins în întregime acțiunea reclamanților.

Această decizie a fost confirmată, în urma recursului reclamanților, prin decizia din data de 24 mai 2002 a Curții de Apel.

La datele de 17 ianuarie și 11 iunie 1997 statul a vândut două apartamente ale imobilului lui D.M. și respectiv lui A.M.

Prin deciziile definitive din 13 noiembrie 2000 și 13 martie 2001, Tribunalul a admis acțiunile în revendicare introduse de reclamanți împotriva lui A.M. și respectiv D.M. și a dispus ca cumpărătorii să le restituie apartamentele în cauză.

La data de 26 iunie 2001 reclamanții au cerut Primăriei, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea bunului.

La data de 28 februarie 2006 Primăria a informat Guvernul că cererea nu a fost examinată până atunci deoarece reclamanții nu au prezentat anumite documente.

Prevederile legale și jurisprudența interne pertinente sunt descrise în Hotărârile

Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de către stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată prin Legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire permițând beneficiarilor să aleagă între o compensație sub formă de bunuri și servicii și o compensație sub formă de despăgubire bănească echivalentă cu valoarea de piață a bunului ce nu poate fi restituit în natură în momentul acordării sumei.

Dispozițiile relevante ale Legii nr. 10/2001 (republicată) modificate prin Legea nr. 247/2005 prevăd următoarele:

În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii (...), cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv

Articolele 13 și 16 ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, relevante de asemenea în prezenta cauză, prevăd următoarele:

Funcționarea societății pe acțiuni

Legea nr. 247/2005 a fost modificată ultima oară prin ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial din 29 iunie 2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.

Conform art. 18¹ din Titlul I din ordonanță, atunci când Comisia centrală a decis acordarea de despăgubiri a căror valoare nu depășește 500.000 lei noi românești (

Conform art. 7 din titlul II din ordonanță, în termen de șase luni de la data intrării în vigoare a ordonanței, Guvernul va trebui să stabilească regulile de desemnare a societății de administrare a fondului

Printr-un contract autentic de cesiune de drepturi litigioase din data de 8 iunie 2004 reclamantul Constantin Grigore Ioan Dimitrescu a cedat reclamantului Valentin Dimitrescu drepturile sale făcând obiectul cererilor prezente. Părțile relevante ale contractului prevedeau următoarele

Ținând cont de acest contract, Guvernul consideră că reclamantul Constantin Grigore Ioan Dimitrescu a renunțat la drepturile sale litigioase în folosul fratelui său și că prin urmare nu mai are calitatea de victimă în cazul în speță. În consecință, el invită Curtea să respingă cererile în partea care-l privește pe domnul Constantin Grigore Ioan Dimitrescu.

Drept răspuns, printr-o scrisoare din data de 10 mai 2006, reclamantul Valentin Dimitrescu susține că fratele său nu a renunțat la drepturile sale ci i le-a transmis. Părțile relevante ale acestei scrisori sunt următoarele

Curtea constată că printr-un contract autentic reclamantul Constantin Grigore Ioan Dimitrescu a transmis reclamantului Valentin Dimitrescu toate drepturile litigioase ce fac obiectul cererilor prezente. Prin același contract părțile au convenit că domnul Valentin Dimitrescu reprezenta astfel toate drepturile domnului Constantin Grigore Ioan Dimitrescu. Curtea nu vede în speță niciun inconvenient pentru a lua în considerare convenția părților și pentru a considera ulterior pe domnul Valentin Dimitrescu ca fiind singurul reclamant. Prin urmare acesta va fi desemnat prin cuvintele «

Ținând cont de asemănarea cererilor privind faptele și problema de fond pe care o expun, Curtea consideră necesar să le conexeze, în temeiul art. 42 alin. 1 din regulamentul său.

Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

Guvernul relevă că reclamantul s-a folosit de calea de atac prevăzută de Legea nr. 10/2001, adresându-se autorităților administrative pentru a i se acorda despăgubiri. Guvernul acordă o importanță deosebită prevederilor Legii nr. 10/2001, modificate prin legea nr. 247/2005 și având drept obiectiv accelerarea procedurii de restituire și, în cazul în care o asemenea restituire se dovedește imposibilă, acordarea unei despăgubiri constând într-o participație, în calitate de acționari, la un organism colectiv de valori mobiliare (

Reclamantul consideră la rândul său că Legea nr. 247/2005 nu aduce nicio îmbunătățire în cazul proprietarilor care încearcă să-și recupereze bunurile. El adaugă că autoritățile nu l-au informat niciodată asupra necesității de a prezenta documente suplimentare în sprijinul cererii sale întemeiată pe Legea nr. 10/2001. În opinia sa, oricum, nu există posibilitatea reală de a obține o reparație echitabilă în temeiul Legii nr. 247/2005, deoarece consideră că Fondul

Curtea observă că reclamantul este în posesia unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care dispune ca autoritățile să-i restituie bunul, inclusiv așadar cele două apartamente și terenul lor aferent ce fac obiectul acestor cereri (paragrafele 8

Curtea a soluționat de mai multe ori cauze ce au ridicat probleme similare celor din cauza în speță și a constatat încălcarea

Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc de reglementare a acțiunilor în revendicare imobiliare și a restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun (a se vedea

După ce a examinat toate probele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă și niciun argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul prezent.

Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în cazul în speță încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentelor sale și terenului aferent, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, l-a făcut să sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de

Prin urmare această dispoziție s-a încălcat în speță.

Citând articolul 6 alin. 1 din Convenție, reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurilor soluționate prin deciziile din 24 mai 2002 a Curții de Apel București și 16 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție și afirmă că a obținut câștig de cauză în proceduri similare, îndreptate împotriva cumpărătorilor altor apartamente ale imobilului.

Tinând cont de ansamblul elementelor pe care le deține și în măsura în care este competentă să soluționeze invocările formulate, Curtea nu a constatat nicio posibilă încălcare a drepturilor garantate de art. 6 alin. 1 din Convenție.

Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind în mod manifest neîntemeiat, în aplicarea art. 35 alin. 3 și 4 din Convenție.

Cu titlu de prejudiciu material, reclamantul solicită 400.000 euro, adică 200.000 euro pentru fiecare apartament. El susține că se află în imposibilitatea de a prezenta o expertiză, deoarece cele două apartamente sunt ocupate de cumpărători, dar precizează că suma cerută se întemeiază pe prețurile pieții imobiliare, ținând cont de faptul că apartamentele sunt situate în «

El solicită de asemenea 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral, adică 5.000 euro pentru fiecare cerere. El subliniază în acest sens că datorită numeroaselor proceduri judiciare ce au rămas fără rezultat, boala sa cradiacă s-a agravat și că astfel a trebuit să sufere mai multe intervenții chirurgicale.

În ceea ce privește prejudiciul material, Guvernul susține că reclamantul nu a prezentat niciun raport de expertiză. El consideră că numai un raport de expertiză ar putea stabili valoarea reală a apartamentelor în litigiu. În opinia Guvernului, prețurile de vânzare a apartamentelor situate în aceeași zonă nu pot servi decât drept indicii, fără a reprezenta totuși o bază pentru acordarea unei sume cu titlu de prejudiciu material.

Guvernul prezintă la dosar o expertiză din noiembrie 2007 potrivit căreia valoarea celor două apartamente în litigiu, inclusiv terenul aferent, este de 207.027 euro, din care 99.634 euro pentru apartamentul situat la parter și terenul său aferent și 107.393 euro pentru apartamentul situat la etaj și terenul său aferent.

În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul consideră că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare și prejudiciul moral pretextat. El relevă de altfel că suma cerută cu acest titlu este excesivă și consideră că în orice caz o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui în sine o reparație satisfăcătoare a prejudiciului moral pretins suferit de reclamant.

Curtea reamintește că a constatat încălcarea art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza vânzării de către stat a celor două apartamente în litigiu și a terenului lor aferent unor terți, combinată cu lipsa de despăgubire.

Curtea apreciază că, în circumstanțele speței, restituirea celor două apartamente și a terenului aferent vândute lui G.I. și B.C.C., apartamente situate la parterul și respectiv la etajul imobilului situat în București, str. Mendeleev (fosta str. N. Bălcescu) nr. 22, sector 1, ar repune reclamantul pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

În cazul în care statul pârât nu procedează la această retrocedare în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide ca Guvernul să îi plătească interesatului, pentru prejudiciul material, o sumă care să corespunsă cu valoarea actuală a celor două apartamente menționate anterior și a terenului lor aferent.

În cazul în speță, în ceea ce privește stabilirea cuantumului acestei sume, Curtea constată că Guvernul a prezentat un raport de expertiză care permite determinarea valorii apartamentelor. Potrivit acestui raport, această valoare este de 207.027 euro. Ținând cont de faptul că reclamantul nu a prezentat niciun raport de expertiză, Curtea estimează în echitate valoarea actuală totală a celor două apartamente și a terenului lor aferent la 210.000 euro.

În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat reclamantului neplăceri și incertitudini, pentru care suma totală de 4.000 euro reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Reclamantul nu cere rambursarea costurilor și cheltuielilor.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecință, în cazul în speță, Curtea decide să nu-i aloce reclamantului nici o sumă cu acest titlu.

hotărăște să conexeze cererile

hotărăște să scoată cererile de pe rol în ceea ce privește reclamantul Constantin Grigore Ioan Dimitrescu

declară cererile admisibile în privința capătului de cerere întemeiat pe articolul 1 din Protocolul nr.1 și inadmisibile pentru rest;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;

hotărăște:

Respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.