ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 598/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 15 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Sibiu sub Dosar nr. 2331/85/2011, reclamanta P.T.O. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Sibiu prin Primar și Primarul municipiului Sibiu, obligarea acestora la repararea prejudiciului creat prin tergiversarea soluționării dosarului administrativ de restituire a proprietăților, prejudiciu reprezentând suma de 600.000 lei, echivalentul a 150.000 euro (50.000 euro - prejudiciu moral +100.000 euro - prejudiciu material), susținând că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilelor ce au fost preluate de la antecesorul său, pe care pârâții nu au soluționat-o în procedura administrativă instituită de această lege.

Cu privire la prejudiciul suferit, reclamanta a susținut că acesta reprezintă nu doar folosul practic al bunurilor, respectiv despăgubirilor solicitate, ci și prejudiciul moral suferit datorită tergiversării de către pârâți a soluționării petiției. Ulterior reclamanta a precizat că prejudiciul material reprezintă valoarea estimată pe care ar fi obținut-o din valorificarea în ultimii 3 ani anterior cererii de chemare in judecată, din exploatarea terenurilor sau a valorii la care era îndreptățită, prin imposibilitatea restituirii în natură și a pornit de la suma de 7 euro/ mp. Prin sentința civilă nr. 1026 din 01 septembrie 2011, Tribunalul Sibiu a respins acțiunea reclamantei reținând următoarele: La data de 16 iulie 2001, reclamanta P.T.O.

a formulat notificare în temeiul Legii 10/2001, solicitând să-i fie restituite imobilele cu următoarele nr. top.: - 6528/4150/5 (teren în suprafață de 410 mp) ; - 6528/4150/6 (teren în suprafață de 410 mp); - 6528/4150/7 (teren în suprafață de 410 mp); - 6528/4150/8 (teren în suprafață de 411 mp); - 6528/4150/4 (teren în suprafață de 410 mp); - 6529/4150/4 (teren în suprafață de 411 mp); - 6529/4150/5(teren în suprafață de 410 mp); - 6529/4150/12 (teren în suprafață de 408 mp); - 6529/4150/17 (teren în suprafață de 406 mp); - 6529/4150/18(teren în suprafață de 405 mp); - 6847/1, în suprafață de 776 mp, înscris în C.F. Sibiu. Cu privire la imobilul, în suprafață de 776 mp, înscris în C.F.

Sibiu, cererea reclamantei a fost rezolvată prin dispoziția nr. 1795 din 06 iulie 2010 emisă de Primarul Municipiului Sibiu, prin care a propus Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru imobilul înscris inițial în CF Sibiu, în favoarea persoanei îndreptățite P.O.T. Dispoziția a fost emisă în urma unui proces pornit de reclamantă în anul 2006 și finalizat prin sentința civilă nr. 1114/2009. Prima instanță a reținut că în cursul acestui proces a fost nevoie de efectuarea unei expertize topografice pentru a se verifica și lămuri situația exactă a terenului și cine este unitatea deținătoare. În acel proces a fost parte și SC I. SA, societate la care pârâtul a înaintat spre soluționare notificarea reclamantei împreună cu întreaga documentație.

De abia în cursul acestui proces s-a putut lămuri cu exactitate faptul că terenul se află în proprietatea statului și dispoziția trebuie emisă de Primarul municipiului Sibiu. Reclamanta a depus sentința irevocabilă la Primăria Sibiu, în data de 22 iunie 2010 și la data de 06 iulie 2010 a fost emisă soluția de soluționare a notificării. Față de aceste constatări, prima instanță a considerat că, în condițiile în care reclamanta nu a întocmit o expertiză pentru identificarea și stabilirea situației faptice și juridice a terenului, nu se poate reține o tergiversare nejustificată a soluționării notificării reclamantei care să îmbrace aspectul culpei ca element necesar pentru antrenarea răspunderii materiale a pârâților.

În privința celorlalte terenuri indicate în acțiune, instanța de fond a reținut că notificarea contestatoarei nu a putut fi soluționată tot datorită faptului că soluționarea presupunea depunerea de către reclamantă a unei expertize topografice care să identifice terenurile și situația lor exactă, acestea suferind mai multe dezmembrări și alipiri ce au făcut ca situația lor faptică și juridică să nu fie clară. Deși reclamantei i s-a pus în vedere încă din anul 2003 să depună o astfel de lucrare lămuritoare, ea nu a fost depusă.

De abia în Dosarul nr. 2329/85/2010 a fost depusă o astfel de expertiză, iar cauza s-a soluționat prin pronunțarea sentinței civile nr. 232/2011, în baza căreia Primarul Municipiului Sibiu a fost obligat să emită dispoziție în favoarea contestatoarei P.T.O., dispoziție prin care să-i acorde bunuri sau servicii în compensare sau să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale și să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în situația în care compensarea nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită, pentru imobilul teren înscris în CF Sibiu, teren în suprafață de 405 mp, care nu mai poate fi restituit în natură, iar, pentru celelalte terenuri, dispoziție de restituire în natură.

Concluzionând, prima instanță a reținut că rezolvarea cererilor reclamantei era condiționată de efectuarea unor expertize topografice pe care reclamanta nu le-a depus și, ținând cont de numărul mare de notificări care a făcut ca termenul legal de 6 luni pentru rezolvarea lor să nu poată fi respectat în mod obiectiv, a apreciat că nu se poate reține în sarcina pârâților o culpă de natură a antrena răspunderea materială pentru nesoluționarea în termenul legal sau într-un termen rezonabil de la expirarea acestuia, a notificărilor reclamantei. Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat recurs, calificat de Curte ca apel. Prin decizia civilă nr. 7 din 16 februarie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul pentru următoarele considerente: Potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, n otificarea va cuprinde, între altele, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum și valoarea estimată a acestuia.

De asemenea, art. 23 din lege prevede că înscrisurile necesare evaluării pretențiilor de restituire pot fi depuse până la data soluționării notificării. Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 10/2001 precizează în art. 23.1 lit. f) din H.G. nr. 250/2007 că prin acte doveditoare se înțeleg expertizele judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale; Din cererea adresată executorului judecătoresc odată cu notificarea, rezultă că reclamanta a anexat foaia de avere, procură specială și adeverințe (fila 8 fond). Pârâtul a solicitat reclamantei să completeze documentația anexată notificării cu acte de stare civilă, copie legalizată a cărții funciare și schiță din care să rezulte amplasarea terenului, vizată de un expert autorizat (fila 68, fond).

Mandatara reclamantei răspunde acestei solicitări, dar anexează un raport de expertiză întocmit de expertul judiciar I.R. prin care este identificat numai imobilul (filele 55, 57-61 apel). Din această lucrare tehnică rezultă că pe acest imobil, care se află în administrarea Uzinei Independența Sibiu, este amplasată parțial cantina întreprinderii și că terenul este traversat de rețele de canalizare subterane. În temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pârâtul a înaintat dosarul privind imobilul cu nr. top. X către SC I. SA Sibiu în vederea soluționării notificării reclamantei privind acest imobil (fila 72 fond). Situația imobilului a fost clarificată prin sentința civilă nr. 1114/2009 a Tribunalului Sibiu dată în Dosarul nr. 2942/85/2009, în sensul că pârâtul a fost obligat să emită dispoziție prin care să acorde bunuri în compensare ori să propună despăgubiri.

Prin aceeași hotărâre s-a constatat că SC I. SA nu are calitate de entitate investită cu soluționarea notificării. Instanța de apel a constatat că, în ce privește imobilul, nu se poate reține culpa pârâtului în nesoluționarea notificării, având în vedere constatările expertului cu privire la situația juridică a imobilului și mențiunile din CF Sibiu, de sub A+11, A+12, din care rezultă că imobilul a fost parcelat în două loturi, iar lotul se află în administrarea operativă a Uzinei Independența Sibiu, fiind transcris în CF Sibiu. În ce privește celelalte imobile, instanța de apel a reținut că în procedura administrativă, reclamanta nu a depus niciun înscris din care să rezulte situația juridică actuală a imobilelor, pentru ca pârâtul să poată dispune cu privire la măsurile reparatorii ce se impun.

Deși reclamanta a fost notificată de Primăria Sibiu să depună o schiță a terenului, aceasta nu a înțeles să se conformeze. Doar în procedura judiciară, în Dosar nr. 2329/85/2010 al Tribunalului Sibiu reclamanta a depus o astfel de expertiză extrajudiciară, necesară sub aspectul determinării măsurilor reparatorii, expertiză pe care pârâtul și-a însușit-o. Este de observat că din cuprinsul cărții funciare rezultă că după preluarea imobilelor de către stat, o parte din acestea au fost transcrise în alte cărți funciare și au fost comasate cu alte imobile, astfel încât, pentru soluționarea notificării, era necesară o expertiză topografică care să clarifice situația actuală a imobilelor pentru ca pârâtul să stabilească dacă și pentru care dintre imobile este posibilă restituirea în natură.

Câtă vreme reclamanta nu a depus o asemenea documentație, care s-a dovedit necesară și în procedura desfășurată în fața instanțelor de judecată, instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a reținut că nu se poate antrena răspunderea pârâților pentru nesoluționarea în termen rezonabil a notificării, nefiind îndeplinită una din cerințele prevăzute de art. 998-999 din vechiul C. civ. În aceste condiții, reținând că în cauză conduita apelantei a concurat la nesoluționarea notificării într-un termen rezonabil, instanța de apel a apreciat ca nefondate criticile acesteia referitoare la incidența a jurisprudenței CEDO și la încălcarea criteriului proporționalității între cerințele interesului general și protecția dreptului reclamantei.

Nu se poate reține că Statul, prin organele sale, în speță Primarul Municipiului Sibiu, nu și-a îndeplinit obligația asumată prin Legea nr. 10/2001 de restituire a bunurilor preluate înainte de 1989 de la antecesorul reclamantei și nici că nesoluționarea în termen rezonabil a notificării a rupt echilibrul între interesul general și cel individual al apelantei. Aceasta deoarece procedura administrativă prevăzută de lege a fost demarată, dar ea nu a putut fi finalizată datorită lipsei actelor care să lămurească situația actuală a imobilelor în litigiu. Potrivit textelor legale din Legea nr. 10/2001, menționate anterior, depunerea acestor acte cade în sarcina persoanei îndreptățită la măsuri reparatorii, obligație pe care reclamanta nu și-a îndeplinit-o.

Împotriva deciziei nr. 7 din 16 februarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta P.T.O., criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a arătat următoarele: Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale referitoare la art. 23 și art. 25 din Legea nr. 10/2001, precum și Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 coroborate cu dispozițiile art. 998-999 C. civ. Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, termenul în care unitatea deținătoare era obligată să soluționeze notificarea este de 60 de zile.

Conform art. 33 din aceeași lege, nerespectarea acestui termen atrage răspunderea civilă de drept comun, reglementată de art. 998-999 C. civ. În speță, succesiv, instanțele judecătorești în Dosarele nr. 2942/85/2009 și 2392/85/2009, în temeiul Decizie XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au asimilat refuzul nejustificat de soluționare a notificării emise în baza Legii nr. 10/2001 respingerii cererii de restituire, analizând pe fond notificarea. Ca atare, există autoritate de lucru judecat asupra faptului că Primarul Sibiului în mod nejustificat nu a soluționat notificarea reclamantei. Cu toate acestea, în prezentul dosar, instanțele inferioare au concluzionat că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală deoarece nu există faptă ilicită.

Recurenta arată că fapta Primarului Sibiului de a nu soluționa notificarea sa decât ca urmare a obligării acestuia printr-o hotărâre judecătorească are ca rezultat acțiunea (inacțiunea) acestuia ce constituie singura cauză a prejudiciului În opinia recurentei, singura împrejurare aptă să înlăture această vinovăție ar fi fost emiterea dispoziției înainte de a fi obligat prin hotărâre judecătorească, chiar și în situația în care respingea pe fond notificarea recurentei. Or, refuzul nejustificat reținut de instanțele judecătorești investite cu soluționarea pe fond a notificării emise în baza Legii nr. 1072001 este de natură a antrena răspunderea civilă. Consideră că Primarul Municipiului Sibiu nu a fost doar în culpă ci a acționat cu intenție directă în producerea prejudiciului, atâta vreme cât a fost nevoie de două hotărâri judecătorești pentru soluționarea integrală a notificării recurentei.

Recurenta mai arată că solicită admiterea recursului și casarea cu trimitere, datorită faptului că instanțele inferioare au respins cererea de efectuare a unei expertize pentru stabilirea valorii prejudiciului. Existența prejudiciului presupune ca acesta să fie cert și determinat. Or, acest aspect poate fi evidențiat doar de un expert contabil care să evalueze lipsa de folosință a imobilelor ce au făcut obiectul notificării depuse în anul 2011. Respingerea apriori a acestei probe de către instanțele inferioare a echivalat cu o antepronunțare.

Prin activarea instituției răspunderii civile delictuale de obligare a unităților deținătoare și acordare a prejudiciului constând în lipsa de folosință a imobilelor ce trebuiau restituite în termenul legal sau al lipsei de folosință a măsurilor reparatorii la care erau îndreptățite notificatorii, ar fi existat premisele corectării acestor abordări (fapte ilicite), autoritățile administrative fiind determinate de a rezolva notificările, iar instanța de judecată doar de a controla modul în care acestea au analizat notificare. Sancțiunea neanalizării administrative a notificării de a fi obligată la plata lipsei de folosință apare astfel ca un efect al funcției educative a răspunderii civile delictuale.

În faza procesuală a recursului, prin încheierea din camera de consiliu de la data de 10 septembrie, Înalta Curte a preschimbat, din oficiu, termenul de judecată al recursului declarat de reclamanta P.T.O. împotriva deciziei nr. 7 din 16 februarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, de la data de 30 noiembrie 2012, la data de 16 noiembrie 2012. Cauza a fost suspendată, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., prin încheierea din 16 noiembrie 2012, constatându-se că niciuna din părți nu s-a prezentat în instanță și nici nu a solicitat judecata în lipsă. La data de 6 decembrie 2012, recurenta reclamantă P.T.O. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, solicitând totodată judecarea procesului și în lipsa sa.

Intimații pârâți au formulat întâmpinare prin care au solicitat, pe cale de excepție, anularea recursului ca netimbrat, considerând că sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, iar, pe fond, respingerea recursului ca nefondat. Astfel, în ceea ce privește prejudiciul material solicitat de recurentă, intimații au arătat că, trimițând spre soluționare la SC I. SA Sibiu notificarea recurentei din 16 iulie 2011, Primăria Sibiu a respectat dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind competența legală de rezolvare, iar faptul că documentația a stat în nelucrare, iar, ulterior, au intervenit pasivitatea și lipsa de diligență din partea recurentei în efectuarea unei expertize clarificatoare din punct de vedere topografic, nu le poate fi, sub nicio formă, imputat.

Arată intimații că susținerea recurentei conform căreia, printr-o singură dispoziție a Primarului i s-ar fi putut soluționa toate cererile de restituire, întrucât imobilele făceau parte din aceeași foaie de avere, este total neadevărată, întrucât după preluare, imobilele au fost transcrise în alte cărți funciare. O altă dovadă o constituie și faptul că, chiar după emiterea dispoziției Primarului nr. 2036/2011, emisă în respectarea sentinței civile nr. 232/2011 a Tribunalului Sibiu, la rândul ei, sprijinită pe expertiza judiciară prin care s-au identificat topografic și administrativ imobilele, recurenta s-a lovit de refuzul OCPI de intabulare, motivat de depistarea a numeroase erori și neconcordanțe.

În ceea ce privește prejudiciul moral suferit prin vătămarea unui drept nepatrimonial, respectiv dreptul la demnitate, intimații pârâți apreciază că acest drept nu poate fi lezat sau vătămat prin lipsa temporară a exercitării dreptului la proprietate, în speță cauzată de aplicarea procedurilor de restituire. Astfel spus, averea sau absența acesteia, nu conține, eo ipso, aptitudinea de a genera și consolida sau de a submina demnitatea, ca trăsătură calitativă superioară a ființei umane. În niciun caz nu se poate concepe că demnitatea recurentei s-a văzut prejudiciată, câtă vreme i-a fost recunoscut, ab initio, de către intimații pârâți, dreptul la restituire, prin însuși faptul recepționării notificării și, ulterior, al dirijării ei la persoana juridică abilitată prin legea să soluționeze cererea.

Totul, însă, cu îndeplinirea și de către persoana îndreptățită la retrocedare, a obligațiilor legale instituite în sarcina sa, respectiv, prin dispozițiile cuprinse în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, ceea ce, dată fiind pasivitatea recurentei, probată în proces și însușită de instanța de fond nu s-a petrecut. La termenul din 08 februarie 2013, Înalta Curtea a dispus repunerea cauzei pe rol, conform art. 245 pct. 1 C. proc. civ., a constatat că în cauză operează scutirea de la plata taxei de timbru, conform art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care excepția netimbrării recursului a rămas fără obiect, și a reținut cauza în stare de judecată.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: În urma aprecierii probelor administrate s-a concluzionat, în mod corect, că nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ. Astfel, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 cuprind prevederi lămuritoare clare, în sensul că „în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării.

Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora". Din dosarul administrativ reiese că, odată cu notificarea, reclamantă a anexat doar foaia de avere, procură specială și adeverințe. Pârâții au solicitat reclamantei să completeze documentația anexată cu acte de stare civilă, copie legalizată a cărții funciare și schiță a terenului din care să rezulte amplasarea terenurilor, vizată de un expert autorizat. Răspunzând acestei solicitări, mandatara reclamantei nu a depus decât o expertiză prin care a fost identificat numai imobilul cu nr. top x, pentru celelalte terenuri efectuându-se identificarea odată cu expertizele dispuse în faza judiciară.

Prin urmare, nesoluționarea notificării în termen s-a datorat tocmai faptei reclamantei care nu a depus actele solicitate, ci a declanșat procedura judiciară. În acest sens, nu poate fi primită susținerea recurentei reclamante potrivit căreia nesoluționarea notificărilor formulate de aceasta în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, este imputabilă pârâților pentru încălcarea dispozițiilor acestui act normativ, ceea ce ar atrage răspunderea civilă delictuală a acestora, potrivit art. 998-999 C. civ., întrucât nesoluționarea notificărilor formulate de reclamantă în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 se datorează tocmai respectării dispozițiilor acestui act normativ, de către pârâți și a nerespectării dispozițiilor art. 25 lit. g) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, referitor la depunerea unor expertize de identificare a terenurilor, de către reclamantă.

Mai mult, în cazul imobilelor restituite în natură prin dispoziția nr. 2036 din 5 noiembrie 2011 emisă de Primăria municipiului Sibiu, depășirea de către pârâți a termenului imperativ pentru soluționare notificării nu echivalează, contrar susținerilor recurentei reclamante, cu restituirea însăși, înainte de emiterea deciziei sau dispoziției motivate care să conțină o atare măsură ori înainte de data pronunțării unei hotărâri definitive în instanță, fie pe calea unei acțiuni directe întemeiate pe efectele Deciziei nr. XX/2007, pronunțate în recurs în interesul legii, ci reprezintă punerea în întârziere de drept pentru obligația de a face – emiterea dispoziției sau deciziei motivate de soluționare a notificării, decizie care poate fi însă și în sensul respingerii cererii de măsuri reparatorii sau acela de stabilire a unor măsuri reparatorii prin echivalent.

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În acest context, reclamanta avea la îndemână o acțiune în temeiul legilor de restituire prin care să solicite instanței la momentul respectiv soluționarea notificării.

Faptul că uzarea de o astfel de procedură judiciară conduce la prelungirea cu un interval rezonabil necesar judecării acestei cauze nu duce neapărat la necesitatea acordării de despăgubiri, mai ales că în Legea nr. 10/2001 nu există menționată vreo sancțiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile de soluționare a notificării. Desigur că dreptul la soluționarea notificării în 60 de zile, fiind un drept, este însoțit de un drept la acțiune, anume o acțiune de obligare a unității deținătoare la soluționarea notificării, dar nicidecum nu este vorba de nașterea unui drept la despăgubiri. Similară este situația și în cazul încheierii unor acte de înstrăinare cu privire la imobilele ce fac obiectul notificărilor, când se naște un drept la acțiune pentru constatarea nulității acelor acte de înstrăinare, iar nu un drept la despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru perioada până la care se soluționează procesul și până când se restituie imobilele.

Până la data restituirii persoana îndreptățită nu are nici un drept, astfel încât nu există nici un temei pentru solicitarea despăgubirii pentru lipsei de folosință. Acest raționament derivă din acea că, așa cum a reținut CEDO, dacă nu există o obligație a statului la măsuri reparatorii dar, dacă totuși statul își asumă o astfel de obligație, obligația este strict delimitată de modul în care statul a înțeles să o reglementeze, pentru că este întemeiată pe voința statului, astfel încât o altă obligație sau un alt mod de despăgubire nu poate fi permis. Prin urmare, în speță, pentru perioada anterioară emiterii deciziilor de acordare de despăgubiri și de restituire în natură nu se pune problema acordării unor despăgubiri deoarece, potrivit practicii CEDO, indicată mai sus, nu există o obligației a statului de a repara nedreptățile produse de antecesorii lor.

Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii, în prezent abrogat, prevedea într-adevăr că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, dar o exercită doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire. Or, dacă o exercită doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire este evident că exercițiul după restituire înseamnă, per a contrario, că anterior restituirii nu există un exercițiu al acestui drept și, prin urmare, nici un temei al solicitării despăgubirii pentru lipsa acestui exercițiu, exercițiu care nu este acordat de către chiar legiuitor anterior restituirii.

Ca atare, nesoluționarea în termen rezonabil a notificării nu a rupt echilibrul între interesul general și cel individual al recurentei reclamante, astfel că nu se poate reține în sarcina pârâților o culpă de natură a antrena răspunderea materială pentru nesoluționarea în termenul legal sau într-un termen rezonabil de la expirarea acestuia, a notificărilor reclamantei. În ce privește critica referitoare la faptul că respingerea de către instanțele inferioare a cererii de efectuare a unei expertize pentru stabilirea valorii prejudiciului ar echivala cu o antepronunțare, aceasta este neîntemeiată, deoarece a respinge o proba solicitată de către părți, nu echivalează cu o antepronunțare întrucât, prin efectul dispozițiilor art. 129 C. proc.

civ., instanța urmează să aprecieze, în funcție de împrejurările concrete deduse judecății, oportunitatea administrării unor probatorii necesare soluționării cauzei, fără ca prin aceasta să se antepronunțe. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte urmează, ca în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.T.O. împotriva deciziei nr. 7 din 16 februarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2013.