ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 598/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 598/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la data de

15 iunie  2010 pe rolul Tribunalului Sibiu sub Dosar nr. 2331/85/2011,

reclamanta P.T.O. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Sibiu

prin Primar și Primarul municipiului Sibiu, obligarea acestora la repararea

prejudiciului creat prin tergiversarea soluționării dosarului administrativ de

restituire a proprietăților, prejudiciu reprezentând suma de 600.000 lei,

echivalentul a 150.000 euro (50.000 euro - prejudiciu moral +100.000 euro -

prejudiciu material), susținând că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001

pentru restituirea imobilelor ce au fost preluate de la antecesorul său, pe

care pârâții nu au soluționat-o în procedura administrativă instituită de

această lege.

Cu privire la

prejudiciul suferit, reclamanta a susținut că acesta reprezintă nu doar folosul

practic al bunurilor, respectiv despăgubirilor solicitate, ci și prejudiciul

moral suferit datorită tergiversării de către pârâți a soluționării petiției.

Ulterior reclamanta a

precizat că prejudiciul material reprezintă valoarea estimată pe care ar fi

obținut-o din valorificarea în ultimii 3 ani anterior cererii de chemare in

judecată, din exploatarea terenurilor sau a valorii la care era îndreptățită,

prin imposibilitatea restituirii în natură și a pornit de la suma de 7 euro/ mp.

Prin sentința civilă nr.

1026 din 01 septembrie 2011, Tribunalul Sibiu a respins acțiunea reclamantei

reținând următoarele:

La data de 16 iulie 2001,

reclamanta P.T.O. a formulat notificare în temeiul Legii 10/2001, solicitând

să-i fie restituite imobilele cu următoarele nr. top.:

- 6528/4150/5 (teren

în suprafață de 410 mp)

;

-

6528/4150/6 (teren în

suprafață de 410 mp);

- 6528/4150/7 (teren

în suprafață de 410 mp);

- 6528/4150/8 (teren

în suprafață de 411 mp);

- 6528/4150/4 (teren

în suprafață de 410 mp);

- 6529/4150/4 (teren

în suprafață de 411 mp);

- 6529/4150/5(teren

în suprafață de 410 mp);

- 6529/4150/12 (teren

în suprafață de 408 mp);

- 6529/4150/17 (teren

în suprafață de 406 mp);

- 6529/4150/18(teren

în suprafață de 405 mp);

- 6847/1, în

suprafață de 776 mp, înscris în C.F. Sibiu.

Cu privire la

imobilul, în suprafață de 776 mp, înscris în C.F. Sibiu, cererea reclamantei a

fost rezolvată prin dispoziția nr. 1795 din 06 iulie 2010 emisă de Primarul

Municipiului Sibiu, prin care a propus Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru

imobilul înscris inițial în CF Sibiu, în favoarea persoanei îndreptățite P.O.T.

Dispoziția a fost emisă în urma unui proces pornit de reclamantă în anul 2006

și finalizat prin sentința civilă nr. 1114/2009.

Prima instanță a

reținut că în cursul acestui proces a fost nevoie de efectuarea unei expertize

topografice pentru a se verifica și lămuri situația exactă a terenului și cine

este unitatea deținătoare. În acel proces a fost parte și SC I. SA, societate

la care pârâtul a înaintat spre soluționare notificarea reclamantei împreună cu

întreaga documentație. De abia în cursul acestui proces s-a putut lămuri cu

exactitate faptul că terenul se află în proprietatea statului și dispoziția

trebuie emisă de Primarul municipiului Sibiu. Reclamanta a depus sentința

irevocabilă la Primăria Sibiu, în data de 22 iunie 2010 și la data de 06 iulie 2010

a fost emisă soluția de soluționare a notificării.

Față de aceste

constatări, prima instanță a considerat că, în condițiile în care reclamanta nu

a întocmit o expertiză pentru identificarea și stabilirea situației faptice și

juridice a terenului, nu se poate reține o tergiversare nejustificată a

soluționării notificării reclamantei care să îmbrace aspectul culpei ca element

necesar pentru antrenarea răspunderii materiale a pârâților.

În privința

celorlalte terenuri indicate în acțiune, instanța de fond a reținut că

notificarea contestatoarei nu a putut fi soluționată tot datorită faptului că

soluționarea presupunea depunerea de către reclamantă a unei expertize

topografice care să identifice terenurile și situația lor exactă, acestea

suferind mai multe dezmembrări și alipiri ce au făcut ca situația lor faptică

și juridică să nu fie clară. Deși reclamantei i s-a pus în vedere încă din anul

2003 să depună o astfel de lucrare lămuritoare, ea nu a fost depusă. De abia în

Dosarul nr. 2329/85/2010 a fost depusă o astfel de expertiză, iar cauza s-a

soluționat prin pronunțarea sentinței civile nr. 232/2011, în baza căreia

Primarul Municipiului Sibiu a fost obligat să emită dispoziție în favoarea

contestatoarei P.T.O., dispoziție prin care să-i acorde bunuri sau servicii în

compensare sau să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale

și să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în

situația în care compensarea nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana

îndreptățită, pentru imobilul teren înscris în CF Sibiu, teren în suprafață de

405 mp, care nu mai poate fi restituit în natură, iar, pentru celelalte

terenuri, dispoziție de restituire în natură.

Concluzionând, prima

instanță a reținut că rezolvarea cererilor reclamantei era condiționată de

efectuarea unor expertize topografice pe care reclamanta nu le-a depus și,

ținând cont de numărul mare de notificări care a făcut ca termenul legal de 6

luni pentru rezolvarea lor să nu poată fi respectat în mod obiectiv, a apreciat

că nu se poate reține în sarcina pârâților o culpă de natură a antrena

răspunderea materială pentru nesoluționarea în termenul legal sau într-un

termen rezonabil de la expirarea acestuia, a notificărilor reclamantei.

Împotriva acestei

sentințe reclamanta a declarat recurs, calificat de Curte ca apel.

Prin decizia civilă nr.

7 din 16 februarie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a

respins, ca nefondat,

apelul pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 22 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, n

otificarea va cuprinde, între altele, elementele de

identificare a bunului imobil solicitat, precum și valoarea estimată a

acestuia. De asemenea, art. 23 din lege prevede că

înscrisurile necesare evaluării pretențiilor de restituire

pot fi depuse până la data soluționării notificării. Normele metodologice de

aplicare ale Legii nr. 10/2001 precizează în art. 23.1 lit. f) din H.G. nr. 250/2007

că prin acte doveditoare se înțeleg expertizele

judiciare sau

extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în

susținerea cererii sale;

Din cererea adresată executorului judecătoresc odată cu

notificarea, rezultă că reclamanta a anexat foaia de avere, procură specială și

adeverințe (fila 8 fond).

Pârâtul a solicitat reclamantei să completeze documentația

anexată notificării cu acte de stare civilă, copie legalizată a cărții funciare

și schiță din care să rezulte amplasarea terenului, vizată de un expert

autorizat (fila 68, fond). Mandatara reclamantei răspunde acestei solicitări,

dar anexează un raport de expertiză întocmit de expertul judiciar I.R. prin

care este identificat numai imobilul

(filele 55, 57-61 apel). Din această lucrare

tehnică rezultă că pe acest imobil, care se află în administrarea Uzinei

Independența Sibiu, este amplasată parțial cantina întreprinderii și că terenul

este traversat de rețele de canalizare subterane. În temeiul art. 21 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, pârâtul a înaintat dosarul privind imobilul cu nr. top. X

către SC I. SA Sibiu în vederea soluționării notificării reclamantei privind

acest imobil (fila 72 fond). Situația imobilului a fost clarificată prin

sentința civilă nr. 1114/2009 a Tribunalului Sibiu dată în Dosarul nr. 2942/85/2009,

în sensul că pârâtul a fost obligat să emită dispoziție prin care să acorde

bunuri în compensare ori să propună despăgubiri. Prin aceeași hotărâre s-a

constatat că SC I. SA nu are calitate de entitate investită cu soluționarea

notificării.

Instanța de apel a

constatat că, în ce privește imobilul, nu se poate reține culpa pârâtului în

nesoluționarea notificării, având în vedere constatările expertului cu privire

la situația juridică a imobilului și mențiunile din CF Sibiu, de sub A+11,

A+12, din care rezultă că imobilul a fost parcelat în două loturi, iar lotul se

află în administrarea operativă a Uzinei Independența Sibiu, fiind transcris în

CF Sibiu.

În ce privește celelalte

imobile, instanța de apel a reținut că în procedura administrativă, reclamanta

nu a depus niciun înscris din care să rezulte situația juridică actuală a

imobilelor, pentru ca pârâtul să poată dispune cu privire la măsurile

reparatorii ce se impun. Deși reclamanta a fost notificată de Primăria Sibiu să

depună o schiță a terenului, aceasta nu a înțeles să se conformeze. Doar în

procedura judiciară, în Dosar nr. 2329/85/2010 al Tribunalului Sibiu reclamanta

a depus o astfel de expertiză extrajudiciară, necesară sub aspectul

determinării măsurilor reparatorii, expertiză pe care pârâtul și-a însușit-o.

Este de observat că

din cuprinsul cărții funciare rezultă că după preluarea imobilelor de către

stat, o parte din acestea au fost transcrise în alte cărți funciare și au fost

comasate cu alte imobile, astfel încât, pentru soluționarea notificării, era

necesară o expertiză topografică care să clarifice situația actuală a

imobilelor pentru ca pârâtul să stabilească dacă și pentru care dintre imobile

este posibilă restituirea în natură. Câtă vreme reclamanta nu a depus o

asemenea documentație, care s-a dovedit necesară și în procedura desfășurată în

fața instanțelor de judecată, instanța de apel a constatat că în mod corect

prima instanță a reținut că nu se poate antrena răspunderea pârâților pentru

nesoluționarea în termen rezonabil a notificării, nefiind îndeplinită una din

cerințele prevăzute de art. 998-999 din vechiul C. civ.

În aceste condiții,

reținând că în cauză conduita apelantei a concurat la nesoluționarea

notificării într-un termen rezonabil, instanța de apel a apreciat ca nefondate

criticile acesteia referitoare la incidența a jurisprudenței CEDO și la

încălcarea criteriului proporționalității între cerințele interesului general

și protecția dreptului reclamantei.

Nu se poate reține că

Statul, prin organele sale, în speță Primarul Municipiului Sibiu, nu și-a

îndeplinit obligația asumată prin Legea nr. 10/2001 de restituire a bunurilor

preluate înainte de 1989 de la antecesorul reclamantei și nici că nesoluționarea

în termen rezonabil a notificării a rupt echilibrul între interesul general și

cel individual al apelantei. Aceasta deoarece procedura administrativă

prevăzută de lege a fost demarată, dar ea nu a putut fi finalizată datorită

lipsei actelor care să lămurească situația actuală a imobilelor în litigiu.

Potrivit textelor legale din Legea nr. 10/2001, menționate anterior, depunerea

acestor acte cade în sarcina persoanei îndreptățită la măsuri reparatorii,

obligație pe care reclamanta nu și-a îndeplinit-o.

Împotriva deciziei nr.

7 din 16 februarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a

declarat recurs reclamanta P.T.O., criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs recurenta a arătat următoarele:

Motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la greșita interpretare și

aplicare a dispozițiilor legale referitoare la art. 23 și art. 25 din Legea nr.

10/2001, precum și Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001

aprobate prin H.G. nr. 250/2007 coroborate cu dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Potrivit art. 25 din

Legea nr. 10/2001, termenul în care unitatea deținătoare era obligată să

soluționeze notificarea este de 60 de zile. Conform art. 33 din aceeași lege,

nerespectarea acestui termen atrage răspunderea civilă de drept comun,

reglementată de art. 998-999 C. civ.

În speță, succesiv,

instanțele judecătorești în Dosarele nr. 2942/85/2009 și 2392/85/2009, în

temeiul Decizie XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au asimilat

refuzul nejustificat de soluționare a notificării emise în baza Legii nr. 10/2001

respingerii cererii de restituire, analizând pe fond notificarea. Ca atare,

există autoritate de lucru judecat asupra faptului că Primarul Sibiului în mod

nejustificat nu a soluționat notificarea reclamantei. Cu toate acestea, în

prezentul dosar, instanțele inferioare au concluzionat că nu poate fi atrasă

răspunderea civilă delictuală deoarece nu există faptă ilicită.

Recurenta arată că

fapta Primarului Sibiului de a nu soluționa notificarea sa decât ca urmare a

obligării acestuia printr-o hotărâre judecătorească are ca rezultat acțiunea

(inacțiunea) acestuia ce constituie singura cauză a prejudiciului

În opinia recurentei,

singura împrejurare aptă să înlăture această vinovăție ar fi fost emiterea

dispoziției înainte de a fi obligat prin hotărâre judecătorească, chiar și în

situația în care respingea pe fond notificarea recurentei. Or, refuzul

nejustificat reținut de instanțele judecătorești investite cu soluționarea pe

fond a notificării emise în baza Legii nr. 1072001 este de natură a antrena

răspunderea civilă. Consideră că Primarul Municipiului Sibiu nu a fost doar în

culpă ci a acționat cu intenție directă în producerea prejudiciului, atâta

vreme cât a fost nevoie de două hotărâri judecătorești pentru soluționarea

integrală a notificării recurentei.

Recurenta mai arată

că solicită admiterea recursului și casarea cu trimitere, datorită faptului că

instanțele inferioare au respins cererea de efectuare a unei expertize pentru

stabilirea valorii prejudiciului. Existența prejudiciului presupune ca acesta să

fie cert și determinat. Or, acest aspect poate fi evidențiat doar de un expert

contabil care să evalueze lipsa de folosință a imobilelor ce au făcut obiectul

notificării depuse în anul 2011. Respingerea apriori a acestei probe de către

instanțele inferioare a echivalat cu o antepronunțare.

Prin activarea

instituției răspunderii civile delictuale de obligare a unităților deținătoare

și acordare a prejudiciului constând în lipsa de folosință a imobilelor ce

trebuiau restituite în termenul legal sau al lipsei de folosință a măsurilor

reparatorii la care erau îndreptățite notificatorii, ar fi existat premisele

corectării acestor abordări (fapte ilicite), autoritățile administrative fiind

determinate de a rezolva notificările, iar instanța de judecată doar de a

controla modul în care acestea au analizat notificare. Sancțiunea neanalizării

administrative a notificării de a fi obligată la plata lipsei de folosință

apare astfel ca un efect al funcției educative a răspunderii civile delictuale.

În faza procesuală a recursului,

prin încheierea din camera de consiliu de la data de 10 septembrie, Înalta

Curte a preschimbat, din oficiu, termenul de judecată al recursului declarat de

reclamanta P.T.O. împotriva deciziei nr. 7 din 16 februarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, de la data de 30 noiembrie 2012, la data de 16

noiembrie 2012.

Cauza a fost

suspendată, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., prin încheierea

din 16 noiembrie 2012, constatându-se că niciuna din părți nu s-a prezentat în

instanță și nici nu a solicitat judecata în lipsă.

La data de 6

decembrie 2012, recurenta reclamantă P.T.O. a formulat cerere de repunere pe

rol a cauzei, solicitând totodată judecarea procesului și în lipsa sa.

Intimații pârâți au

formulat întâmpinare prin care au solicitat, pe cale de excepție, anularea

recursului ca netimbrat, considerând că sunt aplicabile prevederile art. 2 alin.

(1) din Legea nr. 146/1997, iar, pe fond, respingerea recursului ca nefondat.

Astfel, în ceea ce

privește prejudiciul material solicitat de recurentă, intimații au arătat că,

trimițând spre soluționare la SC I. SA Sibiu notificarea recurentei din 16

iulie 2011, Primăria Sibiu a respectat dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 privind competența legală de rezolvare, iar faptul că documentația

a stat în nelucrare, iar, ulterior, au intervenit pasivitatea și lipsa de

diligență din partea recurentei în efectuarea unei expertize clarificatoare din

punct de vedere topografic, nu le poate fi, sub nicio formă, imputat.

Arată intimații că

susținerea recurentei conform căreia, printr-o singură dispoziție a Primarului

i s-ar fi putut soluționa toate cererile de restituire, întrucât imobilele

făceau parte din aceeași foaie de avere, este total neadevărată, întrucât după

preluare, imobilele au fost transcrise în alte cărți funciare. O altă dovadă o

constituie și faptul că, chiar după emiterea dispoziției Primarului nr. 2036/2011,

emisă în respectarea sentinței civile nr. 232/2011 a Tribunalului Sibiu, la

rândul ei, sprijinită pe expertiza judiciară prin care s-au identificat

topografic și administrativ imobilele, recurenta s-a lovit de refuzul OCPI de intabulare,

motivat de depistarea a numeroase erori și neconcordanțe.

În ceea ce privește

prejudiciul moral suferit prin vătămarea unui drept nepatrimonial, respectiv

dreptul la demnitate, intimații pârâți apreciază că acest drept nu poate fi

lezat sau vătămat prin lipsa temporară a exercitării dreptului la proprietate,

în speță cauzată de aplicarea procedurilor de restituire. Astfel spus, averea

sau absența acesteia, nu conține, eo ipso, aptitudinea de a genera și consolida

sau de a submina demnitatea, ca trăsătură calitativă superioară a ființei

umane. În niciun caz nu se poate concepe că demnitatea recurentei s-a văzut

prejudiciată, câtă vreme i-a fost recunoscut, ab initio, de către intimații

pârâți, dreptul la restituire, prin însuși faptul recepționării notificării și,

ulterior, al dirijării ei la persoana juridică abilitată prin legea să

soluționeze cererea. Totul, însă, cu îndeplinirea și de către persoana

îndreptățită la retrocedare, a obligațiilor legale instituite în sarcina sa,

respectiv, prin dispozițiile cuprinse în Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, ceea ce, dată fiind pasivitatea

recurentei, probată în proces și însușită de instanța de fond nu s-a petrecut.

La termenul din 08

februarie 2013, Înalta Curtea a dispus repunerea cauzei pe rol, conform art. 245

pct. 1 C. proc. civ., a constatat că în cauză operează scutirea de la plata

taxei de timbru, conform art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru

care excepția netimbrării recursului a rămas fără obiect, și a reținut cauza în

stare de judecată.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În

urma aprecierii probelor administrate s-a concluzionat, în mod corect, că nu

sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999

C. civ.

Astfel,

potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen de 60

de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii

actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin

decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire

în natură.

Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007

cuprind prevederi lămuritoare clare, în sensul că „în cazul în care persoana

îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege

să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile

curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu

notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la

data depunerii acestora".

Din

dosarul administrativ reiese că, odată cu notificarea, reclamantă a anexat doar

foaia de avere, procură specială și adeverințe. Pârâții au solicitat

reclamantei să completeze documentația anexată cu acte de stare civilă, copie

legalizată a cărții funciare și schiță a terenului din care să rezulte

amplasarea terenurilor, vizată de un expert autorizat. Răspunzând acestei

solicitări, mandatara reclamantei nu a depus decât o expertiză prin care a fost

identificat numai imobilul cu nr. top x, pentru celelalte terenuri efectuându-se

identificarea odată cu expertizele dispuse în faza judiciară.

Prin urmare, nesoluționarea

notificării în termen s-a datorat tocmai faptei reclamantei care nu a depus

actele solicitate, ci a declanșat procedura judiciară.

În acest sens,

nu poate fi primită

susținerea recurentei reclamante potrivit căreia nesoluționarea notificărilor

formulate de aceasta în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată, este imputabilă pârâților pentru încălcarea dispozițiilor acestui

act normativ, ceea ce ar atrage răspunderea civilă delictuală a acestora,

potrivit art. 998-999 C. civ., întrucât nesoluționarea notificărilor formulate

de reclamantă în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 se datorează tocmai

respectării dispozițiilor acestui act normativ, de către pârâți și a

nerespectării dispozițiilor art. 25 lit. g) din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, referitor la depunerea unor expertize de

identificare a terenurilor, de către reclamantă.

Mai mult, în cazul

imobilelor restituite în natură prin dispoziția nr. 2036 din 5 noiembrie 2011

emisă de Primăria municipiului Sibiu, depășirea de către pârâți a termenului

imperativ pentru soluționare notificării nu echivalează, contrar susținerilor

recurentei reclamante, cu restituirea însăși, înainte de emiterea deciziei sau

dispoziției motivate care să conțină o atare măsură ori înainte de data

pronunțării unei hotărâri definitive în instanță, fie pe calea unei acțiuni

directe întemeiate pe efectele Deciziei nr. XX/2007, pronunțate în recurs în

interesul legii, ci reprezintă punerea în întârziere de drept pentru obligația

de a face – emiterea dispoziției sau deciziei motivate de soluționare a

notificării, decizie care poate fi însă și în sensul respingerii cererii de

măsuri reparatorii sau acela de stabilire a unor măsuri reparatorii prin

echivalent.

Pe de altă parte, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în

Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie

2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu

impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau

daunele cauzate de predecesorii lor.

Totodată, instanța de

la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23

noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9

octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie

2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii

bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate

interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui

proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că

ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de

a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari.

(Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea

din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra

admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).

În acest context,

reclamanta avea la îndemână o acțiune în temeiul legilor de restituire prin

care să solicite instanței la momentul respectiv soluționarea notificării.

Faptul că uzarea de o astfel de procedură judiciară conduce la prelungirea cu

un interval rezonabil necesar judecării acestei cauze nu duce neapărat la

necesitatea acordării de despăgubiri, mai ales că în Legea nr. 10/2001 nu

există menționată vreo sancțiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile

de soluționare a notificării. Desigur că dreptul la soluționarea notificării în

60 de zile, fiind un drept, este însoțit de un drept la acțiune, anume o

acțiune de obligare a unității deținătoare la soluționarea notificării, dar

nicidecum nu este vorba de nașterea unui drept la despăgubiri.

Similară este

situația și în cazul încheierii unor acte de înstrăinare cu privire la imobilele

ce fac obiectul notificărilor, când se naște un drept la acțiune pentru

constatarea nulității acelor acte de înstrăinare, iar nu un drept la

despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru perioada până la care se

soluționează procesul și până când se restituie imobilele.

Până la data

restituirii persoana îndreptățită nu are nici un drept, astfel încât nu există

nici un temei pentru solicitarea despăgubirii pentru lipsei de folosință.

Acest raționament

derivă din acea că, așa cum a reținut CEDO, dacă nu există o obligație a

statului la măsuri reparatorii dar, dacă totuși statul își asumă o astfel de

obligație, obligația este strict delimitată de modul în care statul a înțeles

să o reglementeze, pentru că este întemeiată pe voința statului, astfel încât o

altă obligație sau un alt mod de despăgubire nu poate fi permis.

Prin urmare, în

speță, pentru perioada anterioară emiterii deciziilor de acordare de despăgubiri

și de restituire în natură nu se pune problema acordării unor despăgubiri

deoarece, potrivit practicii CEDO, indicată mai sus, nu există o obligației a

statului de a repara nedreptățile produse de antecesorii lor.

Art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii, în prezent

abrogat, prevedea într-adevăr că persoanele ale căror imobile au fost preluate

fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data

preluării, dar o exercită doar după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire.

Or,

dacă o exercită doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de

restituire este evident că exercițiul după restituire înseamnă, per a contrario,

că anterior restituirii nu există un exercițiu al acestui drept și, prin urmare,

nici un temei al solicitării despăgubirii pentru lipsa acestui exercițiu,

exercițiu care nu este acordat de către chiar legiuitor anterior restituirii.

Ca

atare,

nesoluționarea

în termen rezonabil a notificării nu a rupt echilibrul între interesul general

și cel individual al recurentei reclamante, astfel că nu se poate reține în

sarcina pârâților o culpă de natură a antrena răspunderea materială pentru

nesoluționarea în termenul legal sau într-un termen rezonabil de la expirarea

acestuia, a notificărilor reclamantei.

În ce privește

critica referitoare la faptul că respingerea de către instanțele inferioare a

cererii de efectuare a unei expertize pentru stabilirea valorii prejudiciului

ar echivala cu o antepronunțare, aceasta este neîntemeiată, deoarece

a respinge o proba solicitată de către părți, nu

echivalează cu o antepronunțare întrucât, prin efectul dispozițiilor art. 129 C.

proc. civ., instanța urmează să aprecieze, în funcție de împrejurările concrete

deduse judecății, oportunitatea administrării unor probatorii necesare

soluționării cauzei, fără ca prin aceasta să se antepronunțe.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte urmează, ca în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.T.O. împotriva deciziei nr. 7 din

16 februarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 8 februarie 2013.