ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 78/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 78/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 25

ianuarie 2011 pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 245/85/2011, reclamanții B.C.F.,

B.A.A., B.D.Ș., D.I.S., prin moștenitorii D.E., D.M., D.G., D.Ș.C., G.A., G.E.,

G.R., P.T.O., O.Ș.C., S.M.R., S.H., V.E., R.E.V., M.C. au solicitat, în contradictoriu

cu Municipiul Sibiu, prin primar și Primarul municipiului Sibiu, să se dispună obligarea

pârâților la repararea prejudiciului creat prin tergiversarea soluționării dosarului

administrativ având ca obiect Legea nr. 10/2001, reprezentând suma de 2.940.000

RON, echivalentul a 700.000 euro.

În

motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că au

înregistrat un prejudiciu ca urmare a neexecutării obligațiilor legale de către

Municipalitatea Sibiu în ceea ce privește soluționarea notificării formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001, privind retrocedarea de către primărie a imobilelor situate

în Sibiu, ce aparțin reclamanților.

În

drept, acțiunea a fost întemeiate pe dispozițiile art. 33,

art. 38 alin. (2) și art. 50 din Legea nr. 10/2001, și art. 998 - 999 C. civ..

Prin sentința civilă nr. 1246/2011, prima

instanță a respins acțiunea reclamanților, reținând următoarele:

La data de 17 aprilie 2001, reclamanții

au înregistrat, sub nr. 2252/2001, pe rolul Tribunalului Sibiu o acțiune civilă,

în contradictoriu cu Primăria municipiului Sibiu și Consiliul local Sibiu, prin

care au solicitat constatarea nulității absolute a preluării ilegale și fără titlu

de către Statul Român a imobilelor înscrise în CF Sibiu, proprietatea societății

O., precum și nulitatea înscrierii titlului statului în aceste cărți funciare.

Prin precizarea formulată la 17

aprilie 2002, reclamanții au solicitat și anularea contractelor de vânzare cumpărare

privind apartamentele din cele două imobile și introducerea în cauză a foștilor

chiriași, în calitate de pârâți.

Cauza a parcurs mai multe cicluri procesuale

și a fost înregistrată sub diferite numere de dosar, fiind, la momentul pronunțării

acestei sentinței, în recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În

paralel cu acțiunea în anularea contractelor, reclamanții

au formulat pentru cele două imobile și notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.

Astfel, pentru imobilul situat în Sibiu, au depus notificarea înregistrată la Primăria

municipiului Sibiu din 14 august 2001 și notificarea înregistrată inițial la Prefectura

Județului Sibiu din 15 februarie 2002, transmisă spre soluționare primăriei la 22

ianuarie 2003, iar pentru imobilul situat în Sibiu, notificarea înregistrată la

Primăria municipiului Sibiu din 14 august 2001 și notificarea înregistrată la Prefectura

Județului Sibiu din 15 februarie 2002, transmisă spre soluționare primăriei la 30

august 2002.

Primarul municipiului Sibiu nu a emis până

în prezent dispoziții de soluționare a notificărilor formulate de reclamanți.

Prima instanță a apreciat nefondată acțiunea

reclamanților, întrucât, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, procedura

de restituire începută în temeiul acestei legi este suspendată până la soluționarea

acțiunii în anularea contractelor de vânzare-cumpărare.

Cum la data pronunțării sentinței în prezentul

dosar nu există încă o hotărâre irevocabilă de soluționare a acțiunii în anularea

contractelor, pârâtul Primarul municipiului Sibiu nu putea continua procedura în

temeiul Legii nr. 10/2001 și nu putea emite dispozițiile fără încălcarea prevederilor

imperative ale acestui act normativ. în același sens sunt și considerentele deciziei

civile nr. 13/A/2010, potrivit cărora Primarul municipiului Sibiu era obligat să

soluționeze notificările numai după judecarea irevocabilă a cererii de anulare a

contractelor de vânzare cumpărare.

În

ceea ce privește prejudiciul, tribunalul a reținut că potrivit

prevederilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc

numai în echivalent atunci când persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică

proprietară a imobilelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului

în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate

erau membrii ai aceleiași familii. Din actele depuse la dosar rezultă că Societatea

O. avea mai mulți asociați care nu erau membrii ai aceleiași familii, așa încât

reclamanții pot beneficia numai de măsuri reparatorii în echivalent și nu de restituirea

în natură a imobilelor în litigiu, cum de asemenea s-a reținut și în decizia civilă

nr. 13/A/2010 a Curții de Apel Alba Iulia.

În

aceste condiții nu se poate susține că reclamanții au fost

prejudiciați prin lipsa de folosință a imobilelor, solicitarea de obligare a pârâților

la plata contravalorii lipsei de folosință nefiind întemeiată.

Concluzionând, prima instanță a reținut

că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale a pârâților

reglementată de art. 998 -999 C. civ., lipsind fapta ilicită, vinovăția și prejudiciul,

considerent pentru care acțiunea a fost respinsă.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

I

civilă, prin decizia nr. 12 din 1 martie

2012, a respins apelul declarat de reclamanții, reținând, în esență, următoarele:

Reclamații au depus notificări în temeiul

Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilelor situate în Sibiu.

În

același timp, la 17 aprilie 2001, reclamanții au formulat

cerere de constatare a nulității absolute a preluării ilegale și fără titlu de către

Statul Român a celor două imobile, acțiune înregistrată sub nr. 2252/2001 pe rolul

Tribunalului Sibiu. Reclamanții au precizat această cerere la data de 17

aprilie 2002, solicitând și anularea contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentele

din cele două imobile.

Legea nr. 10/2001 reglementează procedura

de stabilire a măsurilor reparatorii, care se desfășoară în două etape: procedura

administrativă, obligatorie, care se declanșează odată cu formularea notificării

și procedura judiciară, facultativă, la care poate apela persoana îndreptățită în

cazul în care este nemulțumită de decizia sau dispoziția emisă în cadrul procedurii

administrative, ori ca urmare a refuzului nejustificat de soluționare a notificării.

Pentru restituirea în natură a imobilelor

solicitate prin notificare, este necesar ca aceste imobile să nu fi fost înstrăinate.

În caz contrar, persoana îndreptățită are la îndemână acțiunea în anularea contractelor

de vânzare-cumpărare reglementă de art. 46 din Legea nr. 10/2001, (art. 45 după

renumerotare).

Reclamanții au înțeles să uzeze de dispozițiile

art. 46 din lege, astfel cum era în vigoare la data de 17 aprilie 2002 și au formulat

acțiune în anularea contractelor de vânzare-cumpărare pentru a beneficia de măsura

reparatorie a restituirii în natură.

În

această situație, au devenit incidente prevederile art. 47

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 11 alin. (2) din H.G. nr. 614/2001 pentru

aprobarea Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în vigoare la momentul

promovării acțiunii în anulare, reluate ulterior de H.G. nr. 489/2003 și H.G.

nr. 250/2007. Potrivit acestor prevederi, în cazul acțiunilor formulate în baza

art. 46 din lege, pentru anularea sau constatarea nulității unor acte juridice de

înstrăinare care au avut ca obiect bunuri preluate de stat sau de alte persoane

juridice, procedura de restituire începută în temeiul legii se suspendă până la

soluționarea acestor acțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Față de aceste împrejurări, este evident

că Primarul municipiului Sibiu nu mai putea să emită dispoziție până la soluționarea

irevocabilă a acțiunii în anulare, așa cum corect a reținut prima instanță.

S-a conchis, că, nu se poate reține culpa

Primarului municipiului Sibiu în nesoluționarea notificărilor reclamanților până

la finalizarea litigiului privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare, astfel

că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 din vechiul C. civ.

pentru atragerea răspunderii civile delictuale a acestuia.

Prin motivele de apel, reclamanții au criticat

sentința primei instanțe din perspectiva celor statuate prin decizia civilă nr.

2221/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost casată decizia

civilă nr. 13/A/2010, și prin decizia civilă nr. 132/2011 a Curții de Apel Alba

Iulia, prin care s-a admis acțiunea în anularea contractelor de vânzare-cumpărare,

iar instanța de apel a apreciat că, deși aceste hotărâri erau pronunțate la data

când prima instanță a soluționat acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar,

reclamanții nu au depus diligentele necesare pentru a aduce la cunoștința instanței

de fond existența celor două hotărâri, nefacând nicio referire la ele nici prin

notele și cererile depuse în cursul procesului, nici prin concluziile scrise, astfel

că aceste critici nu pot fi primite.

De asemenea, s-a reținut că apelanții au

făcut vorbire de reaua-credință a Primăriei Sibiu și de prejudiciul pe care această

entitate 1-a produs reclamanților prin refuzul de a emite dispoziție după obținerea

unei hotărâri definitive și executorii de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare,

însă, pe de-o parte, Primăria municipiului Sibiu nu este parte în proces, iar pe

de altă parte, această entitate nu are personalitate juridică, fiind constituită,

potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001, ca o structură funcțională cu activitate

permanentă care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile

primarului, iar, dacă s-ar aprecia că din eroare apelanții au făcut referire la

reaua-credință a Primăriei Sibiu și nu a pârâților din prezenta cauză, prin pronunțarea

deciziei civile nr. 132/2011 a Curții de Apel Alba Iulia, prin care s-a dispus anularea

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, se confirmă

cele reținute de prima instanță în sensul suspendării procedurii administrative

până la soluționarea acțiunii în anulare, fiind evident astfel că în termenul de

60 de zile prevăzut de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 25

după renumerotare), primarul nu putea dispune restituirea în natură a imobilelor,

câtă vreme contractele nu erau anulate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 punctul 9 C.

proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele:

Instanța de apel a păstrat în mod greșit

sentința instanței de fond cu motivarea că lipsește unul din elementele răspunderii

civile delictuale pentru atragerea răspunderii pârâților pentru prejudiciul înregistrat

de reclamanți ca urmare a nerespectării termenului legal de 60 de zile, în care

trebuiau soluționate notificările formulate sw către reclamanți.

Faptul că ambele instanțe de judecata au

greșit este dovedit de împrejurarea ca notificările reclamanților au fost soluționat

pe fond de către instanța de judecata și nu în procedura administrativa. Legiuitorul

a înțeles să acorde autorităților deținătoare a imobilelor soluționarea pe fond

a notificărilor în termenul de 60 de zile de la depunerea acestora, iar nerespectarea

de către autoritățile administrative a termenului de 60 de zile are doua efecte

juridice și anume posibilitatea ca notificatorii să se adreseze instanței competente

pentru soluționarea pe fond a notificărilor, și acela de a se solicita atragerea

răspunderii civile delictuale, conform art. 33 din Legea nr. 10/2001, a acestora.

În

speță, notificările formulate de către reclamanți au fost

soluționate pe fond de către instanța de judecată și nu de către Primarul municipiului

Sibiu, aceasta datorându-se nerespectării termenului de 60 de zile în care trebuiau

să fie soluționate, ceea ce atrage răspunderea civilă delictuală a pârâților, potrivit

art. 998 - 999 C. civ., neputându-se susține că nu există fapta culpabilă a primăriei.

S-a mai arătat, că dacă instanța de fond

a susținut pur și simplu că nu există faptă, deoarece nu au fost anulate contractele

de vânzare-cumpărare ale chiriașilor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, iar instanța

de apel a reținut că procedura administrativă de restituire a fost suspendată datorită

solicitării reclamanților de a se anula contractele de vânzare-cumpărare, însă nu

s-a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 prevede că procedura administrativă

este supusă termenului de 60 de zile și, odată împlinit acest termen, aceasta nu

se mai putea suspenda.

S-a conchis, că în aceste condiții, nu

se poate reține faptul că instanțele de judecată au asigurat dreptul la un proces

echitabil, la o instanța independenta și imparțială, neaplicând corespunzător dispozițiile

legale în materie.

Examinând decizia civilă recurată în limita

criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța

constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la situația de fapt reținută

de instanțele de fond și apel, ce nu poate fi reevaluată în recurs, față de actuala

structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., s-a reținut că pentru imobilele situate

în Sibiu, reclamanții, în temeiul Legii nr. l0/2001, au formulat notificările înregistrate

la Primăria Sibiu, cât și la Prefectura Sibiu; că notificările înregistrate la Prefectura

Sibiu au fost ulterior înaintate spre soluționare către Primăria Sibiu, la 22

ianuarie 2003 și, respectiv, 30 august 2002; că, la 17 aprilie 2001, reclamanții

au formulat cerere pentru constatarea nulității absolute a preluării nelegale de

către stat a celor două imobile, acțiune precizată la 17 aprilie 2002, în sensul

că reclamanții au solicitat și constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare privind apartamentele situate în imobilele în litigiu.

Față de cele expuse, se constată că reclamanții

au uzat de dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, situație

în care devin incidente dispozițiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora „în cazul acțiunilor formulate potrivit art. 46 și 48, procedura de restituire

începută în temeiul prezentei legi este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Persoana îndreptățită va

înștiința de îndată persoana notificată, potrivit art. 21 alin. (1)".

Prin urmare, procedura de restituire în

natură a imobilelor situate în Sibiu, începută în temeiul Legii nr. 10/2001, urmare

a notificărilor formulate de reclamanți, s-a suspendat, în temeiul legii, art. 47

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la soluționarea acțiunii în constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare pentru apartamentele situate în imobilele

ce au făcut obiectul notificărilor, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În

speță, se constată că prin decizia civilă nr. 132 din 23 iunie

2011, pronunțată în Dosarul nr. 2102/1/2010 al Curții de Apel Alba Iulia, secția

civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentele situate în imobilele ce au făcut

obiectul notificărilor, însă nu s-a făcut dovada că această hotărâre este irevocabilă,

iar față de această împrejurare Primarul municipiului Sibiu nu putea să emită dispoziție

de soluționare a notificărilor formulate de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001,

întrucât procedura administrativă este suspendată de drept, și de aceea nu i se

poate reține vreo culpă în nesoluționarea notificărilor în termenul prevăzut de

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de 60 de zile de la înregistrarea acestora

la Primăria municipiului Sibiu, astfel că legal au reținut instanțele de fond și

apel că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civil, care să

atragă răspunderea civilă delictuală a pârâților.

De asemenea, se constată că nu poate fi

primită susținerea recurenților reclamanți potrivit căreia nesoluționarea notificărilor

formulate de aceștia în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată, este imputabilă pârâților pentru încălcarea dispozițiilor acestui act

normativ, ceea ce ar atrage răspunderea civilă delictuală a acestora, potrivit

art. 33 din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât nesoluționarea notificărilor

formulate de

reclamanți în

termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 se datorează tocmai respectării dispozițiilor

acestui act normativ, de către pârâți.

Pentru considerentele expuse, instanța,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de recurenții reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanții S.I., B.C.F., M.C.A., B.A.A., B.D.Ș.,

D.I.S., D.E., D.M., D.G., D.Ș.C., G.A., G.E., G.R., P.T.O., O.Ș.C., S.M.R., V.E.,

R.E.V., împotriva deciziei nr. 12 din 1 martie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia,

secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2013.