ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 270/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 270/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei

de față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului

Sibiu sub Dosar nr. 3174/85/2008,

contestatorii

B.H. și R.M. au chemat în judecată pe intimații Primarul Municipiului Sibiu,

Municipiul Sibiu prin Primar și Consiliul Local Sibiu, solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța:

să se constate că imobilul situat administrativ în

Sibiu, se compune din imobilul înscris în C.F. Sibiu, în suprafață de 770 m.p.,

pe care este edificată casa și imobilul înscris în C.F. Sibiu, loc de casă, în

suprafață de 385 m.p.;

să se constate că imobilul situat administrativ în

Sibiu, înscris în C.F. Sibiu, în suprafață de 770 m.p., pe care este edificată

casa, în suprafață de 385 m.p. a fost trecut în proprietatea Statului abuziv și

fără titlu valabil;

să se constate că declarațiile de renunțare înscrise

în C.F. Sibiu, în suprafață de 770 m.p., pe care este edificată casa, în

suprafață de 385 m.p. sunt nule, motiv pentru care solicită radierea intabularii

din C.F. a acestora cu revenirea la situația anterioară de C.F.;

să se constate nulitatea dispoziției din 25 iunie

2008 emisă de către Primăria Municipiului Sibiu și Primarul Municipiului Sibiu

și să se dispună desființarea acesteia, cu consecința restituirii în natură a

întregului imobil înscris în C.F. Sibiu și loc de casă, în suprafață de 385 m.p.

și, în parte, teren ce excede construcțiilor de pe imobilul înscris în C.F.

Sibiu, în suprafață de 770 m.p., pe care este edificată casa și care a fost

înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995 cu acordarea de despăgubiri pentru

construcția existentă pe aceste imobile și terenul aferent acesteia;

se solicită, totodată, întabularea în favoarea

contestatorilor a terenului restituit în cotă egala de 1/2 parte fiecare, cu

obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, s-a susținut că în anul 1971,

pentru a obține plecarea în Germania, părinții contestatorilor au fost obligați

să renunțe la proprietatea din România în care locuiau, ajungându-se să dea

declarațiile de renunțare la proprietate la notar, pentru că altfel nu le era

permisă plecarea din țară și obținerea pașaportului. În consecință, reclamanții

au apreciat că imobilul în litigiu a trecut în mod abuziv în proprietatea

statului și fără titlu, motiv pentru care solicită admiterea acțiunii.

În

drept, au

fost invocate dispozițiile art. 2 pct. 2, 9, 26 pct. 3, 20 pct. 2 din Legea nr.

10/2001.

Intimatul Primarul Municipiului Sibiu, prin

întâmpinare, a invocat, în principal, excepția necompetenței materiale a

tribunalului în ceea ce privește primele trei petite ale acțiunii, cu

consecința trimiterii cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Sibiu.

Totodată, s-a invocat și excepția lipsei calității

procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Sibiu, raportat la

dispozițiile Legii nr. 215/2001, modificată și completată.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii,

întrucât întregul imobil ce a făcut obiectul notificării înregistrate din 14

noiembrie 2001 a trecut în proprietatea statului cu titlu de renunțare la

proprietate în baza art. 60 din D.L. nr. 115/1938, iar ulterior a fost vândut

în baza Legii nr. 112/1995 foștilor chiriași, astfel că, acest imobil nu face

obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât nu intră în categoria imobilelor preluate

abuziv potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 și art. 2.2 din H.G. nr. 250/2007.

Față de excepția necompetenței materiale asupra

primelor trei petite, instanța de fond, prin încheierea din 6 noiembrie 2008, a

dispus disjungerea acestora și formarea unui dosar separat conform disp. art.

99 din Regulamentul de Ordine Interioară a instanțelor judecătorești.

Întrucât

în cauza

disjunsă ce a constituit obiectul Dosarului nr. 4389/85/2008 instanța a dispus declinarea

competenței în favoarea Judecătoriei Sibiu, la termenul de judecată din 11

martie 2009 s-a pus în discuție posibilitatea suspendării prezentei cauzei, în condițiile

art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunțată

în Dosarul nr. 4389/85/2008.

Asupra acestui incident, instanța a revenit, întrucât

contestatorii au precizat că renunță la judecată asupra petitelor disjunse din acțiunea

principală ce au format obiectul Dosarului nr. 4389/85/2008 a Tribunalului Sibiu.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului

Local Sibiu a fost admisă, față de prevederile Legii nr. 215/2001, modificată și

completată.

Prin sentința civilă nr. 485/2009 Tribunalul Sibiu,

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

Consiliului Local al Municipiului Sibiu și a respins contestația formulată de contestatorii

B.H. și R.M. împotriva intimaților Primarul Municipiului Sibiu, Municipiul Sibiu

prin Primar și Consiliul Local Sibiu, reținând următoarele:

Conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, contestatorii

au notificat prin executorul judecătoresc Primăria Municipiului Sibiu, solicitând

restituirea în

natură a imobilului situat administrativ în Sibiu, înscris în C.F. Sibiu.

Prin dispoziția emisă de Primăria Municipiului Sibiu prin

Primar, a fost respinsă notificarea, întrucât conform art. 2 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 10/2001, republicată, coroborat cu pct. 2.2 din Normele Metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, s-a apreciat că imobilul

nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Imobilul revendicat în condițiile Legii nr. 10/2001 de

către succesorii proprietarilor tabulari, a trecut în proprietatea statului cu titlu

de renunțare la proprietate în condițiile art. 60 din D.L. nr. 115/1938, iar ulterior,

acest imobil a fost înstrăinat conform Legii nr. 112/1995.

În

atare situație,

prima instanță a apreciat că în mod corect intimata a respins notificarea depusă

de moștenitorii proprietarilor tabulari, făcând aplicarea dispozițiilor art. 2

lit. c) din Legea nr. 10/2001, întrucât la data emiterii dispoziției contestate

declarațiile de renunțare la proprietate nu au fost anulate.

Mai mult decât atât, deși s-a contestat modalitatea de

trecere a imobilului din litigiu în proprietatea statului, solicitându-se anularea

declarațiilor de renunțare la proprietate, contestatorii prin înscrisul depus la

dosarul cauzei au declarat că renunță la judecată cu privire la aceste cereri.

Întrucât

la data

soluționării cauzei, actul de trecere a imobilului în proprietatea statului este

unul valabil, ca de altfel și contractul de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile

Legii nr. 112/1995, instanța a constatat că dispoziția emisă de intimat este una

legală, astfel că, având în vedere prevederile art. 60 din D-L nr. 115/1938 raportat

la dispozițiile Legii nr. 10/2001 republicată, contestația a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții

R.M., B.D.L., B.R.

solicitând admiterea apelului,

desființarea sentinței atacate și rejudecând cauza, admiterea contestației, astfel

cum a fost formulată.

În

completarea

probelor admise de prima instanță, Curtea de Apel, a încuviințat efectuarea unei

expertize topografice cu obiectivele menționate în încheierea de la termenul din

15 octombrie 2009.

Prin decizia civilă nr. 1 din 13 ianuarie 2011 a Curții

de Apel Alba lulia, secția civilă,

s-a admis

apelul declarat de reclamanți, sentința a fost schimată în tot, dispunându-se obligarea

Primarului Mun. Sibiu să emită o nouă dispoziție prin care să restituie în natură

terenul în suprafață de 297 m.p. înscris în C.F. Sibiu, așa cum a fost identificat

și parcelat prin expertiza topografică efectuată în fața instanței de apel de expertul

I.I., ca și obligarea aceluiași pârât să emită dispoziție prin care să propună C.C.S.D.

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru imobilul construcție

ce a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 și pentru terenul aferent acestei

construcții, în suprafață de 473 m.p., înscris în C.F. Sibiu.

Pentru a decide astfel, instanța de apel în ce privește

prima critică formulată prin motivele de apel - pronunțarea sentinței în contradictoriu

cu o persoană decedată, respectiv B.H.H., decedat la 28 martie 2009, a reținut că

la termenul la care instanța fondului a rămas în pronunțare numiții B.D.L. și B.R.,

prin avocat B.C., au arătat că înțeleg să continue acțiunea promovată de antecesorul

lor în prezentul dosar.

Având în vedere că moștenitorii au înțeles să continue

acțiunea, nu se mai impunea citarea lor, întrucât aveau cunoștință de termenul de

judecată, aspect ce rezultă din înscrisul depus la dosar de fond.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că obiectul

prezentului litigiu îl constituie imobilul situat administrativ în Sibiu.

Prin dispoziția nr. 4492 - atacată prin contestația de

față - s-a respins notificarea, cu motivarea că imobilul nu face obiectul Legii

nr. 10/2001.

Prin sentința apelată, prima instanță a confirmat dispoziția

emisă de intimat care a susținut că atât timp cât nu există o hotărâre judecătorească

de constatare a nulității declarației de renunțare la proprietate, nu se poate spune

că imobilul a fost preluat abuziv, reținându-se că în speță este incident art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, întrucât s-a apreciat că renunțarea este

similară donației, fiind necesar deci, ca donația să fi fost anulată printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că renunțarea

la drept este o donație indirectă, însă donațiilor indirecte nu li se cere respectarea

formei autentice, deoarece nu sunt contracte de donație, ci liberalități efectuate

pe calea altor acte juridice. Donațiile indirecte sunt suspuse numai regulilor de

fond, iar nu și celor de formă ale donațiilor, însă, pentru a califica un act juridic

ca donație ca indirectă se cere stabilirea intenției de a gratifica.

Neavând caracterul unui act de donație în sensul art.

800 C. civ. și nefiind supusă cerinței formei autentice prevăzută de art. 813

C. civ., nu poate fi reținută cerința anulării sau constatării nulității donației,

în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) teza

II

din Legea

nr. 10/2001, textul nefiind incident în speță, așa cum în mod greșit a reținut prima

instanță.

Curtea de Apel a mai apreciat că, dat fiind contextul

social-politic în care erau făcute aceste declarații de renunțare la proprietate

de către

persoane care doreau să plece din țară, este evident că nu poate fi vorba

decât de o preluare abuzivă în sensul art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, care

califică ca fiind abuzive chiar și preluările făcute de stat cu titlu valabil, astfel

cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Prin urmare, s-a constatat că prima instanță a dat o greșită

interpretare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 sub aspectul analizat, situație în

care tribunalul trebuia să analizeze pe fond solicitarea de restituire a imobilului

și să oblige intimatul să emită dispoziție cu privire la imobil.

În

ceea ce privește

modalitatea de reparație, respectiv în natură sau prin echivalent, instanța de apel

a reținut următoarele:

Prin raportul de expertiză efectuat în apel, s-a stabilit

că imobilul în litigiu are o suprafață de 770 m.p. (reală 768 m.p.), că pe acest

teren se află construcțiile, cu o suprafață de 201,40 m.p., ce au fost înstrăinate

în condițiile Legii nr. 112/1995, iar suprafața de teren aferentă acestora este

de 473 m.p., această suprafață fiind necesară accesului la construcțiile existente

pe terenul în litigiu și la buna exploatare a acestuia. Terenul liber de construcții

și care ar putea fi restituit apelanților este de 297 m.p., expertul atribuindu-i

nr. top.

Raportat la concluziile raportului de expertiză, s-a constatat

că o parte din teren nu este liberă în accepțiunea Legii nr. 10/2001, fiind ocupată

de construcții, însă cealaltă parte de teren este liberă, nefiind afectată de utilități

și nici necesară exploatării construcțiilor menționate.

În

consecință,

raportat la prevederile art. 1 și 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel

a constatat că se impune anularea dispoziției emisă de Primarul Mun. Sibiu și obligarea

pârâtului să emită o nouă dispoziție prin care să dispună restituirea în natură

a terenului în suprafață de 297 m.p. înscris în C.F. Sibiu, așa cum a fost identificat

și parcelat prin expertiza topografică efectuată în apel.

În

temeiul

art. 20 din Legea nr. 7/1996 s-a dispus întabularea dreptului de proprietate al

apelanților reclamanți conform hotărârii judecătorești, la data rămânerii irevocabile

a acesteia; s-a făcut și aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.

În

termen legal,

împotriva acestei decizii, pârâtul Primarul Municipiului Sibiu a

formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul pârât crritică interpretarea dată de instața de

apel titlului cu care imobilul în discuție a intrat în proprietatea statului, respectiv,

renunțarea la proprietate, aspect asupra căruia nu există un punct de vedere unitar

în jurisprudență, chiar decizia recurată fiind pronunțată în complet de divergență.

Recurentul susține că renunțarea la proprietate este asimilabilă

unei donații, punct de vedere ce este susținut și de dspozițiile art. 13 C.

civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, care a intrat în vigoare în luna iulie 2010,

potrivit cărora "renunțarea la un drept nu se prezumă" și, în consecință,

trebuie demonstrată.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a apreciat

că pentru a demonstra preluarea abuzivă, ar fi suficient „contextul social-politic"

în care erau făcute aceste declarații de renunțare la proprietate de către persoane

care doreau să plece din țară.

Pe de altă parte, pentru donație, legiuitorul a instituit

regula anulării pe cale judecătorească a acesteia, astfel că, pentru similitudine,

acest lucru ar trebui respectat și în ceea ce privește „renunțarea la proprietate",

care, de fapt, nu este decât o renunțare la drept.

Recurentul mai arată că instanța de apel însăși a considerat

renunțarea la drept ca fiind o donație, fie ea și indirectă, iar intenția de a gratifica

s-a materializat prin însăși declarația de renunțare.

În

noțiunea de

imobile preluate în mod abuziv se includ și imobilele donate statului sau altor

persoane juridice, în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi

de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954, privind donațiile făcute statului și

altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului

sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813

C. civ., în acest din urmă caz, dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea

nulității donației, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Or, în speță, actul prin care foștii proprietari au gratificat

statul cu cu imobilul notificat a fost încheiat în formă autentică și, în consecință,

pretinsa constrângere la perfectarea actului nu putea fi prezumată, ci constatată

prin hotărâre judecătorească irevocabilă, devenind aplicabilă cea de-a doua ipoteză

a art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 care reglementează generic situația donațiilor

încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ.

Recurentul mai arată că tot Înalta Curte în jurisprudența

sa a statuat faptul că, interpretând textul invocat din legea specială, se relevă

și cerința ca, hotărârea judecătorească de constatare a nulității donației să fie

anterioară cererii vizând restituirea imobilului, în baza dispozițiilor Legii

nr. 10/2001.

În

consecință,

numai după pronunțarea, în condițiile dreptului comun, a unei hotărâri judecătorești

prin care să se constate că voința donatorilor a fost afectată în libertatea sa

de manifestare, se poate aprecia asupra caracterului abuziv al preluării.

Prin urmare, imobilul revendicat a trecut în proprietatea

Statului la dorința expresă a foștilor proprietari, care s-au desistat de proprietatea

lor prin act autentic, acțiune ocrotită de lege și în anul 1971, dar și astăzi,

când orice persoană poate renunța legal la proprietatea sa, în baza art. 60 din

D-L nr. 115/1938.

În

termen legal,

intimații reclamanți au formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea

deciziei recurate; s-a mai arătat că recurentul pârât a emis dispoziție de executare

a deciziei date de Curtea de Apel Alba Iulia, recurată în prezenta cauză, dispoziție

din 28 septembrie 2011, situație în care intimații au invocat excepția lipsei de

interes a recurentului în susținerea recursului.

Prin aceeași întâmpinare, s-a invocat și excepția autorității

de lucru judecat față de pronunțarea deciziei civile nr. 5797 din 3 noiembrie 2010

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate Intelectuală

în Dosarul nr. 1524/85/2009, pe care o anexează, dosar care a avut ca obiect contestația

formulată de aceiași reclamanți împotriva dispoziției emisă de Primarul Municipiului

Sibiu prin care a fost respinsă notificare acestora prin care au solicitat restituirea

în natură a unul alt imobil ce a aparținut autorilor lor, situat în Sibiu, înscris

în C.F., trecut în proprietatea statului în aceeași modalitate ca cel din cauza

de față prin „renunțarea proprietarilor la dreptul lor".

Cele două excepții invocate de intimații reclamanți sunt

neîntemeiate, iar recursul va fi respins ca nefondat, potrivit celor ce urmează.

Excepția lipsei de interes a fost susținută ca urmare

a emiterii dispoziției din 28 septembrie 2011 de către recurent în executarea deciziei

instanței de apel, decizie atacată cu prezentul recurs, însă, aceasta nu va putea

fi primită întrucât conformarea conduitei recurentului la decizia dată de instanța

de apel nu are semnificația anihilării interesului său procesual în susținerea recursului,

prin recursul de față invocându-se critici de nelegalitate împotriva hotărârii instanței

de apel.

O hotărâre judecătorească definitivă, conform art. 377

alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (ceea ce corespunde unei decizii date în apel), poate

fi învestită cu formulă executorie, astfel cum prevede art. 376 alin. (1) C.

proc. civ.

Prin urmare, hotărârea definitivă poartă atributul executorialității,

astfel că, dacă ea poate fi învestită cu formulă executorie (în vederea executării

silite), în mod simetric, de la aceeași dată, un debitor diligent și de bună credință

o poate executa benevol, astfel cum a procedat și recurentul cauzei prin emiterea

dispoziției arătate.

În

același timp,

decizia instanței de apel este obiect al recursului, astfel cum prevede art. 299

alin. (1) C. proc. civ., iar promovarea și susținerea lui nu este condiționată de

neexecutarea (benevolă sau silită) a hotărârii recurate.

Dimpotrivă, prin edictarea art. 311 C. proc. civ. legiuitorul

admite implicit posibilitatea executării hotărârii recurate până la soluționarea

recursului, de vreme ce prin textul invocat se prevede că hotărârea casată nu are

nicio putere alin. (1), iar actele de executare sunt desființate de drept, dacă

instanța de recurs nu dispune altfel alin. (2), în mod evident, ipoteza fiind incidență

în cazul admiterii recursului.

Nici excepția autorității de lucru judecat nu poate fi

reținută, în sensul de excepție procesuală absolută, de fond și peremptorie (efectul

negativ al autorității de lucru judecat), întrucât între cele două pricini -cea

de față și cea care a format obiectul Dosarului nr. 1524/85/2009 în care s-a pronunțat

decizia civilă nr. 5797 din 3 noiembrie 2010 de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală - nu se verifică însă tripla

identitate de părți, obiect și cauză.

Astfel cum se poate constata, pricina de față a avut ca

obiect contestația promovată de aceiași reclamanți împotriva dispoziției din 25

iunie 2008 emisă Primarul Municipiului Sibiu prin care s-a solicitat restituirea

în natură a imobilului situat în Sibiu, înscris în C.F. Sibiu, în timp ce prin decizia

civilă nr. 5797/2010 a Înaltei Curți s-a soluționat irevocabil contestația formulată

împotriva dispoziției emisă de Primarul Municipiului Sibiu privind restituirea imobilului

situat în Sibiu, înscris în C.F.; așadar, cele două pricini au avut un obiect diferit,

ceea ce conduce la respingerea excepției analizate, în baza art. 163 alin. (1) rap.

la art. 1201 C. civ., excepția procesuală valorificând efectul negativ al autorității

de lucru judecat.

Ceea ce va reține însă această instanță de recurs va fi

efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, în sensul că dezlegarea dată de instanța

anterioară referitoare la aceeași chestiune de drept (efectul și valoarea juridică

a declarațiilor de renunțare la dreptul de proprietate de către autorii reclamanților

din anul 1971) nu va putea fi contrazisă de judecata de față, astfel că ea se impune

ca o chestiune prejudicială deja dezlegată și în cadrul acestui dosar, ceea ce se

va avea în vedere în analiza criticilor fomulate prin motivele de recurs.

Drept urmare, din considerentele deciziei civile nr. 5797/2010

a Înaltei Curți reiese că, pe baza analizei acelorași argumente cu cele din prezenta

cauză, anume, că autorii reclamanților au dat în anul 1971 declarațiile de renunțare

la proprietate pentru a obține permisiunea autorităților de a pleca în Germania,

instanța a constatat că renunțarea la proprietate în favoarea statului nu are caracterul

unui act de donație, în înțelesul art. 800 și, respectiv, art. 813 C. civ.

În

același timp,

s-a apreciat că preluarea prin declarația de renunțare la dreptul de proprietate

este o preluare tară titlu valabil ce nu poate fi reținută ca donație și, în consecință,

nu poate fi exclusă incidența Legii nr. 10/2001.

Aceeași instanță anterioară a stabilit că nu poate fi

condiționată restituirea imobilului de existența unei hotărâri judecătorești de

anulare [așa cum se susține și prin motivele de recurs în cauza de față, sens în

care recurentul invocă dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001], deoarece

actul de renunțare nu întrunește cerințele unui act de donație, aceasta cu atât

mai mult cu cât în declarația de renunțare nu se arată persoana în favoarea căreia

se face renunțarea și nici nu este însoțită de vreo declarație de acceptare a vreunei

liberalități.

În

consecință,

criticile recurentului vor fi înlăturate ca nefondate fată de efectul pozitiv al

puterii de lucru judecat a deciziei anterioare, atât în ce privește calificarea

juridică dată declarațiilor de renunțare la dreptul de proprietate de către autorii

recurenților din 1971, la inaplicabilitatea prevederilor art. 2 lit. c) din

Legea nr. 10/2001 pentru această situație, sens în care s-a stabilit că nu este

necesară o hotărâre judecătorească de anulare a donației, cât și referitor la calificarea

trecerii imobilului în proprietatea statului ca fiind abuzivă, în temeiul art. 2

lit. h) din Legea nr. 10/2001 astfel că, acesta intră în domeniul de aplicare a

legii speciale.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată a fi fără legătură

cu cauza trimiterea recurentului din cuprinsul motivelor de recurs la dispozițiile

art. 13 din noul C. civ. (în legătură cu declarațiile de renunțare din 1971), întrucât

noua reglementare, intrată în vigoare la 1 octombrie 2011, nu este incidență în

prezenta cauză, față de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere

în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora: "dispozițiile

C. civ. se aplică tuturor actelor sau faptelor, încheiate sau, după caz, produse

sau săvârșite, după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute

după intrarea sa în vigoare."

Având în vedere cele anterior redate, Înalta Curte, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția privind lipsa de interes în susținerea

recursului, ca și cea a autorității de lucru judecat, ca neîntemeiate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul

Municipiului Sibiu, împotriva deciziei civile nr. 1/2011 din 13 ianuarie 2011 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.