ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3675/2011

Asupra recursului de

față;

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 3752/85/2008 la data de 15

august 2008, reclamanta SC A. SRL Sibiu a chemat în judecată pe pârâtul

MUNICIPIUL SIBIU PRIN PRIMAR, solicitând instanței ca prin sentința ce o va

pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 520.000 lei reprezentând

valoarea actuală de circulație al imobilului situat în Municipiul Sibiu, fără

număr, proprietatea societății reclamante.

Pârâtul MUNICIPIUL

SIBIU PRIN PRIMAR a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin

aceasta din urmă solicitând obligarea reclamantei-pârâte la eliberarea

terenului în suprafață de 315 mp aparținând domeniului public al Municipiului

Sibiu, înscris în C.F. nr. 8484 Sibiu, nr.top 3520/1/2, iar în subsidiar să se

încuviințeze realizarea de eliberare a lucrărilor de către pârâta-reclamantă,

pe cheltuiala reclamantei-pârâte.

Prin sentința

comercială nr. 259/C din 18 februarie 2010 a Tribunalului Sibiu, secția comercială de contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de

reclamanta-pârâtă, a fost admisă cererea reconvențională formulată de

pârâtul-reclamant Municipiul Sibiu prin Primar, a fost obligată

reclamanta-pârâtă SC A. SRL să elibereze terenul situat în Sibiu, fără număr,

înscrisă în C.F. 8484 Sibiu, nr,top 3520/1/2 în suprafață de 315 mp, (ce a

făcut obiectul contractului de închiriere nr. 75/2002) de construcția

provizorie edificată de către reclamanta-pârâtă pe acest teren.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că reclamanta-pârâtă a edificat construcția

provizorie în temeiul unui contract de închiriere și a autorizației de

construire nr. 17 din 11 ianuarie 1995, în care se prevede că la expirarea

contractului de închiriere terenul se va aduce la starea inițială, respectiv

aceea de zonă verde.

S-a apreciat că

reclamanta-pârâtă nu a fost constructor de bună credință, în chiar cuprinsul

autorizației de construire prevăzându-se că respectiva construcție este

provizorie.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamanta.

Prin decizia

comercială nr. 88/A din 8 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, a fost respins apelul formulat de reclamanta-pârâtă.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Între cele două părți

a fost încheiat contractul de închiriere nr. 75/2002, având ca obiect

închirierea terenului situat în Sibiu în suprafață de 315 mp, teren pe care, în

baza unei autorizații de construire, pârâta-reclamantă a edificat o construcție

provizorie în vederea organizării unui punct de alimentație publică.

Deoarece,

pârâta-reclamantă nu a plătit chiria aferentă timp de mai mult de 3 luni

consecutive, în baza art. 7 din contract, pârâta-reclamantă a reziliat, în mod

unilateral, contractul, solicitând și evacuarea reclamantei-pârâte de pe acest

teren.

Reclamanta-pârâtă nu

poate invoca buna credință, deoarece nu a fost proprietarul terenului pe care

s-a edificat construcția, având acel teren doar în folosință, construcția

edificată având un caracter provizoriu.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta-pârâtă, aducându-i următoarele critici:

Soluția instanței de

apel a fost dată cu greșita aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 494

alin. (3) C. civ., în sensul că, potrivit practicii judiciare (pe care

recurenta o invocă pe larg), pentru a fi un constructor de bună credință nu

este necesară deținerea unui titlu translativ de proprietate, așa cum prevăd

dispozițiile art. 486 C. civ.

În cazurile în care

dărmarea sau desființarea unor construcții necesită autorizația prealabilă a

organului administrativ competent, instanțele nu vor putea hotărî astfel de

măsuri fără obținerea acestei autorizații, or, în speța de față această

autorizație nu a fost obținută, astfel încât trebuia făcută aplicarea

dispozițiilor art. 494 C. civ., respectiv să se dispună păstrarea lucrărilor de

către proprietarul terenului cu obligația de a despăgubi pe constructor.

S-a apreciat de către

recurentă că, în speța de față, pârâtul-reclamant s-a comportat abuziv, prin

aceea că a acceptat efectuarea lucrărilor de către reclamanta-pârâtă, prin

acțiunea formulată dorind doar să obțină foloase necuvenite, respectiv

păstrarea construcției.

Recurenta-reclamantă,

a mai susținut că trebuie acordată prioritate bunei sale credințe,

exemplificând susținerile sale cu numeroase citate din doctrină.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Criticile formulate

de către recurenta-reclamantă nu pot fi reținute.

În speța de față

primordială nu este problema bunei sau relei credințe a recurentei-reclamante,

atunci când a edificat construcția provizorie, ci problema respectării

contractului de închiriere nr. 75/2002.

Obiectul acestui

contract l-a constituit închirierea unei suprafețe de 315 mp situată în

Municipiul Sibiu, înscrisă în C.F. 8484 Sibiu, nr.top 3520/1/2, pe care

reclamanta-recurentă a edificat o construcție provizorie, în baza autorizației

de construire nr. 17 din 11 ianuarie 1995, eliberată de către

pârâtul-reclamant.

Potrivit art. 7 din

contractul de închiriere neplata chiriei aferentă a 3 luni consecutive dă

dreptul proprietarului, adică, pârâtului reclamant, la rezilierea unilaterală a

contractului și obligă chiriașul la plata de daune.

Cum

recurenta-reclamantă nu a plătit chiria aferentă, fapt necontestat de aceasta,

în baza contractului, pârâtul-reclamant a reziliat, în mod unilateral,

contractul de închiriere.

În autorizația de

construire nr. 17/1995 se prevede că la expirarea contractului de închiriere

terenul va fi adus la starea inițială, respectiv aceea de zonă verde.

Prin urmare, nu este

esențial faptul că recurenta-reclamantă nu a posedat nici un moment terenul cu

titlu de proprietar sau că nu a deținut un titlu translativ de proprietate în

ce privește acest teren, ci faptul că aceasta nu a respectat, pe de o parte,

contractul de închiriere, astfel încât acesta a fost reziliat din culpa ei, iar

pe de altă parte, este obligată să respecte autorizația de construire, potrivit

căreia, la expirarea contractului (și acesta a fost reziliat din vina sa), să

readucă terenul la starea inițială, respectiv aceea de zonă verde, sens în care

a și fost obligat de către prima instanță, soluția fiind menținută, în mod

legal, de către instanța de apel.

Nu se pune problema

unei intenții de îmbogățire fără justă cauză din partea pârâtului reclamant,

deoarece acesta nu a solicitat păstrarea construcției, ci demolarea acesteia,

sens în care a și fost pronunțată soluția primei instanțe.

Ca atare, constatând

că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea corectă a art. 494

alin. (3) C. civ., și a art. 969 C. civ., în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta SC A. SRL Sibiu împotriva Deciziei comerciale nr. 88/A/2010

din 8 septembrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 17 noiembrie 2011.