ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1211/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 761/10.02.2017, pronunțata de Judecătoria Sibiu, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Sibiu prin Primar și S.C. B. S.A., și în consecință:

A obligat pârâții la îndeplinirea formalităților legale de vânzare cumpărare a imobilului situat în Sibiu, ap. 7 care formează obiectul contractului de închiriere nr. x/1.06.2000, la prețul de 19121 RON, stabilit în condițiile Legii nr. 112/1995, iar în caz de refuz hotărârea să țină loc de contract autentic de vânzare cumpărare.

Apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva acestei sentințe a fost admis de Tribunalul Sibiu, secția l civilă, prin decizia nr. 1000 din 02 noiembrie 2017 și a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a stabilit ca obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie doar apartamentul ce face obiectul contractului de închiriere nr. x/2014 și nu și terenul. A fost înlăturata obligația de plată a cheltuielilor de judecată de 2761 RON în ceea ce o privește pe pârâta S.C. B. S.A., acestea rămânând în sarcina exclusivă a pârâtului Municipiul Sibiu prin Primar. A fost respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Sibiu prin Primar împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei din urmă decizii, pârâtul Municipiul Sibiu prin Primar a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Sibiu la data de 02 februarie 2018.

Tribunalul Sibiu a înaintat, la data de 20 februarie 2018, cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 02 martie 2018.

Prin rezoluția din 06 martie 2018, s-a fixat termen la 17 aprilie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de tribunal în apel într-un litigiu a cărui competență de soluționare aparține în primă instanță, potrivit C. proc. civ., judecătoriei.

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.: "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod",

Nici art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., normă ce reglementează natura și scopul căii extraordinare de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate, nu poate conduce Ia o altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia recursului, care ar aparține instanței supreme.

Astfel, potrivit textului menționat, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Rezultă că norma art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Alba lulia, căreia îi aparține competența, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de pârâtul Municipiul Sibiu prin Primar împotriva deciziei civile nr. 1000 din data de 2 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Alba lulia.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, azi, 17 aprilie 2018.