ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6174/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6174/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

contestația înregistrată sub nr. 271/2005, pe rolul Tribunalul Sibiu,

reclamantele C.S. și S.M., în contradictoriu cu intimatul Primarul municipiului

Sibiu, au solicitat anularea dispoziției nr. 2633 din 8 decembrie 2004 și

obligarea intimatului să emită o nouă dispoziție prin care să le restituie în

natură imobilul, teren și construcții, înscris în C.F. Sibiu, iar, în

subsidiar, au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin sentința civilă nr. 1064/2005 a aceleiași

instanțe, s-a admis, în parte, contestația, s-a dispus anularea dispoziției nr.

2633 din 8 decembrie 2004 emisă de pârât, a fost obligată unitatea deținătoare

să emită o nouă dispoziție motivată pentru acordarea diferenței de despăgubiri

cuvenite contestatoarelor, în condițiile legii speciale, pentru imobilul teren

și construcții înscris în C.F. Sibiu. A fost obligat pârâtul să înainteze

întreaga documentație Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. A

fost respinsă, în rest, contestația.

Această soluție a fost menținută prin Decizia civilă nr.

110/ A din 5 aprilie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, conform

căreia s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva

sentinței primei instanțe.

Prin Decizia nr. 9794 din 28 noiembrie 2006 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis

recursul declarat de reclamante împotriva deciziei instanței de apel, au fost

casate decizia și sentința nr. 1064 din 6 decembrie 2005 a Tribunalului Sibiu

și s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal.

Instanța de recurs a reținut că imobilul în litigiu a

fost preluat de Statul Român, în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr.

402 din 5 iulie 1975 a fostului Comitet executiv al Consiliului popular al

județului Sibiu.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005, prin „imobil preluat în mod abuziv” se

înțelege și imobilul preluat cu titlu valabil, astfel cum este definit în art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că preluarea

terenurilor înscrise în C.F. Sibiu, a avut loc în temeiul art. 30 din Legea nr.

58/1974 întrucât actul de donație prin care petentele au dobândit dreptul de

proprietate s-a încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ,

la 19 ianuarie 1949.

În speță, o parte din imobil, respectiv cel înscris în

C.F. Sibiu, construcții și teren, a fost înstrăinată în condițiile Legii nr. 112/1995,

prin contractul de vânzare-cumpărare și Ordinul nr. 239/2001 al Prefectului

județului Sibiu, către K.I. și K.A. Pentru această parte din imobil, în mod

just, instanțele anterioare au obligat pe pârât să acorde măsuri reparatorii

prin echivalent, în condițiile legii speciale.

Pentru individualizarea nr. top. nou formate în urma

dezmembrării, transcris în C.F. Sibiu, s-a considerat că este necesară

efectuarea unei expertize topometrice, motiv pentru care se impune rejudecarea

pricinii.

În rejudecare, reclamantele au depus o precizare a

contestației, prin care au solicitat, în principal, restituirea în natură a

imobilului înscris în C.F. Sibiu, în suprafață de 6288 m.p., nr. top. care

cuprinde în parte vechiul top, în suprafață de 4159 m.p., adus din C.F. Sibiu,

diferența de suprafață până la 6288 m.p. să fie acordată în compensare, pentru

terenul înstrăinat, precum și măsuri reparatorii în condițiile legii speciale

pentru construcția înstrăinată potrivit Legii nr. 112/1995.

În subsidiar au solicitat revenirea la situația

anterioară dezmembrării efectuate prin încheierea nr. 13079/1994, în sensul

reunificării nr. top. noi într-un singur corp funciar, ulterior, dezmembrarea

acestuia în două corpuri funciare cu vechile nr. și revenirea la situația

anterioară din C.F. Sibiu de sub B+22, dezmembrarea - teren pentru construcții

de 3438 m.p. și teren pentru construcții de 721 m.p.; au mai cerut obligarea

pârâtului să emită dispoziție de restituire în natură a suprafeței de 3438 m.p.

și acordarea de măsuri reparatorii pentru partea de imobil înstrăinată.

Prin sentința civilă nr. 728 din 10 iulie 2008,

Tribunalul Sibiu, secția civilă a admis, în parte, contestația și a dispus

anularea dispoziției nr. 2633/2004 a Primarului municipiului Sibiu, a obligat

intimatul să emită o nouă dispoziție prin care să se restituie în natură

terenul de 3.438 m.p. înscris în C.F. inițial Sibiu, conform expertizei

efectuate de expert F.D., care face parte integrantă din sentință.

A fost obligat intimatul să facă propuneri de acordare

de măsuri reparatorii prin despăgubiri bănești pentru restul imobilului

nerestituit și care a fost înstrăinat, respectiv imobilele din C.F. Sibiu și

imobilul cu teren de 721 m.p. Comisiei Centrale pentru Acordarea Despăgubirilor

din subordinea Cancelariei Primului Ministru, cu concomitenta rambursare, de

către contestatoare, a sumelor încasate cu titlu de despăgubiri – 7.595 lei,

actualizată cu coeficientul de actualizare.

S-a respins restul pretențiilor contestatoarelor.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a

constatat următoarele:

Contestatoarele S.M. și C.S. au fost coproprietarele

imobilului înscris în C.F. Sibiu în cotă de 1/2 fiecare.

În baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 402/1975

a Consiliului județean Sibiu, imobilul a fost trecut în proprietatea Statului

Român, care l-a dezmembrat în două corpuri funciare.

Ulterior terenul de grădină se transcrie cu proprietar

Statul Român, iar imobilul se înstrăinează conform Legii nr. 112/95 lui K.I. și

A.

În termen legal, contestatoarele M.S. și S.C. au

solicitat restituirea în natură a imobilului, iar Primarul municipiului Sibiu,

prin dispoziția nr. 2633/2004, a respins cererea cu motivarea că preluarea

imobilului nu a fost abuzivă, iar preluarea pentru imobilele C.F. Sibiu nu se

încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001.

C.S. și S.M. sunt persoane îndreptățite conform art. 3

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, fiind fostele proprietare, iar

imobilul a fost preluat abuziv conform art. 2 pct. 1 lit. h) din același act

normativ, Legii nr. 213/1998, art. 41 și 36 din Constituția României din 1965, art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. și Deciziei nr. 6493/2002 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de aceste prevederi, Decretul nr. 223/1974 și

dispozițiile art. 2 pct. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. 498/2003 sunt nelegale,

schimbând, prin interpretare, dispozițiile Legii nr. 10/2001.

De altfel, prin noua H.G. 250/2007 pct. 1.4 lit. b),

imobilele preluate prin Decretul nr. 223/1974 au fost stipulate expres ca fiind

preluate abuziv, cât și imobilele preluate prin Legea nr. 58/1974, iar în

situația în care terenul este liber, acesta se va restitui în natură, cu

obligația rambursării, de către persoana îndreptățită, a despăgubirilor

primite, actualizate cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin.

(1) titlu II din O.U.G. 184/2002 (H.G. 250/2007 pct. 1.4 lit. b) și c).

Situația de C.F. rezultată în urma verificărilor din

foile depuse la dosar arată că imobilul inițial a suferit dezmembrări și

redezmembrări și, ulterior, înstrăinări.

În cauză s-a dispus și efectuarea expertizei

topografice de identificare a imobilului teren liber de construcții, iar,

conform concluziilor acesteia, s-a propus revenirea la situația anterioară

dezmembrării din 2004 și apoi redezmembrarea acestui imobil în două noi corpuri

funciare, teren pentru construcții de 3.438 mp; teren pentru construcții de 721

mp.

Conform expertizei, imobilul teren liber ce poate fi

retrocedat de 3.438 mp., celălalt nr. top. fiind afectat de o alee de acces și

de Patinoarul Sibiu. Susținerea intimatului cum că, în speță, nu se poate

dispune restituirea în natură a imobilului identificat ca fiind liber de către

expert deoarece are destinație de zonă de parcuri, complex sportiv nu a fost

primită de către instanță.

Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație,

prevede restituirea în natură a imobilelor libere, astfel că O.U.G. 195/2005 nu

are prevalență față de aceasta.

Intimatul Primarul municipiului Sibiu s-a contrazis în

susținerea sa cu privire la destinația specială a imobilului, având în vedere

certificatul de urbanism nr. 2141/2004, prin care chiar titularul dreptului de

proprietate, Municipiul Sibiu, prin Primar, a solicitarea obținerea unei

autorizații de construire pentru zonă rezidențială - locuințe mici și dotări

pentru imobilul în litigiu.

În ce privește precizarea din contestație referitoare

la revenirea la situația anterioară de C.F. și redezmembrarea imobilului,

precum și acordarea de teren în compensare, în aceeași zonă, cererea s-a

respins deoarece intimatul, în urma aplicării operațiunilor de dezmembrare din

lucrarea de expertiză, va indica exact imobilul supus restituirii conform

dispozițiilor instanței.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin Decizia

civilă nr. 11/ A din 29 ianuarie 2010, a admis apelul contestatoarelor C.S. și

S.M. împotriva sentinței civile nr. 728/2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu și,

în consecință:

A schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a

obligat Primarul municipiului Sibiu să emită o nouă dispoziție prin care să

restituie în natură, cu titlu de compensare, suprafața de 6288 m.p. din C.F.

Sibiu și să acorde despăgubiri în sumă de 80.222 lei actualizată la data

efectuării plății pentru construcțiile înstrăinate aflate pe terenul înscris în

C.F. Sibiu.

A înlăturat obligația de rambursare, de către

contestatoare, a sumei de 7.595 lei actualizată și a menținut, în rest,

dispozițiile sentinței.

A respins apelul declarat de Primarul municipiului

Sibiu împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin decizia de casare, instanța de recurs a tranșat

chestiunea preluării abuzive a terenului în litigiu, constatând că instanța de

apel a stabilit greșit că preluarea terenurilor înscris în C.F. Sibiu, s-a

făcut în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974 întrucât actul de donație prin

care petentele au dobândit dreptul de proprietate s-a încheiat anterior

intrării în vigoare a acestui act normativ, la 19 ianuarie 1949.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală a reținut că imobilul a fost preluat de Statul

Român în temeiul Decretului nr. 223/1974 și că, potrivit art. 2 alin. (1) lit.

g) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005,

prin imobil preluat abuziv se înțelege și imobilul preluat cu titlu valabil,

astfel cum este definit prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Totodată,

s-a constatat că, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată

și completată prin Legea nr. 247/2005, imobilele preluate abuziv se restituie

în natură.

Fiind stabilit, de către instanța de recurs, că întreg

imobilul a fost preluat abuziv de către stat și avându-se în vedere și

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Curtea a constatat că, în mod corect,

Tribunalul a reținut că imobilul teren în litigiu a fost preluat abuziv de

către stat. În aceste condiții motivul de apel formulat de intimatul Primarul

municipiului Sibiu sub acest aspect și întemeiat pe dispozițiile art. 30 și 31

din Legea nr. 58/1974 și pe dispozițiile art. 1.4 lit. c) alin. (2) din H.G. nr.

250/2007 s-a constatat a fi nefondat.

Prin completarea raportului de expertiză topografică

efectuată în fața instanței de apel, expertul a stabilit că suprafața totală de

teren deținută de contestatoare și înscrisă în C.F. Sibiu casă, curte de 766

m.p., loc viran de 129 m.p. și grădină de 5877 m.p. (total 6772 m.p.), în urma

unor operațiuni de dezmembrare și înstrăinare, este, în prezent, deținută

astfel:

- teren de 838 m.p. în proprietatea lui K.I. și A.;

- teren de 1775 m.p. în proprietatea SC F.C. SRL

Mediaș;

- teren de 4159 m.p. în proprietatea Statului Român.

Din suprafața aflată în proprietatea Statului Român,

expertul a stabilit că poate fi restituită o parcelă de 3.438 mp (așa cum, de

altfel, a reținut și prima instanță), diferența de 721 m.p. fiind ocupată de

tribunele patinoarului din vecinătate.

De asemenea, expertul a arătat că suprafața de 4159

m.p., aflată în proprietatea statului, a fost comasată prin încheierea nr. 13079/2004,

într-un singur corp funciar în suprafață 9320 m.p. Acesta, la rândul său, a

fost ulterior dezmembrat în trei corpuri funciare noi, de 6288 m.p., solicitat

de contestatoare în compensare, în prezent, fiind evidențiat în C.F. Sibiu

(fila 84 dosar apel).

Această suprafață a fost evidențiată, de expert, ca

fiind liberă de construcții (fila 109 dosar fond).

Deși intimatul Primarul municipiului Sibiu a susținut

că terenurile solicitate de contestatoare sunt afectate de rețele subterane,

înscrisurile depuse în probațiune de furnizorii de utilități, cât și

suplimentele de expertiză întocmite, în cauză, de expertul topograf nu

stabilesc existența vreunei rețele subterane care să afecteze imobilul în

discuție, motivul de apel formulat sub acest aspect, de către intimat, neputând

fi primit.

Legea nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în

natură a imobilelor preluate abuziv, inclusiv a celor aflate în domeniul public

al statului, respectiv a celor necesare și afectate exclusiv și nemijlocit

activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale.

În aceste condiții, prevederile art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005 nu se

pot constitui într-un impediment la restituirea în natură sau prin compensare a

imobilului.

Aceasta cu atât mai mult cu cât intimatul nu a reușit

să probeze, în mod clar, că terenul în discuție este spațiu verde în baza unui

H.C.L. din anul 1999, în condițiile în care, printr-un certificat de urbanism

ulterior, din anul 2004, se solicită obținerea unei autorizații de construire

pentru zonă rezidențială, iar în C.F. destinația imobilelor este menționată ca

fiind „loc de casă" (fila 84 dosar fond) și nu spațiu verde.

Ca atare, nu se poate susține, cu temei, de către

apelantul Primarul municipiului Sibiu încălcarea, de către prima instanță, a

dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (3) din H.G. nr. 250/2007 și a O.U.G. nr. 195/2005,

atunci când a dispus restituirea în natură a suprafeței de 3438 mp.

În baza celor reținute anterior, Curtea a constatat că

apelul promovat de Primarul municipiului Sibiu este, în întregime, nefondat.

În ceea ce privește apelul contestatoarelor, s-a

constatat că, în mod greșit, s-a respins, de către Tribunal, solicitarea

acestora, de acordare de măsuri reparatorii, așa cum au cerut prin precizarea

de acțiune.

Astfel cum s-a expus mai sus, suprafața de 4159 m.p.

din totalul terenului deținut de contestatoare, aflată în proprietatea

Statului, se regăsește, în prezent, în C.F. Sibiu (fila 84), în urma

operațiunilor efectuate prin încheierea de carte funciară nr. 13079/2004. Tot

în baza celor menționate anterior se poate concluziona că expertul a

identificat suprafața de 6288 m.p. ca fiind liberă de construcții, că întreg

terenul are aceeași categorie de folosință și implicit aceeași valoare

economică (loc de casă), fiind în proprietatea Statului Român.

De asemenea, din adresa a Primăriei municipiului Sibiu

rezultă că imobilul de 5100 m.p. unificat în C.F. Sibiu cu imobilul

contestatoarelor nu apare revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001, în

evidențele existente.

Împrejurarea că acest teren nu este cuprins în tabelul

cu bunuri disponibile ale Municipiului Sibiu nu este de natură să închidă

accesul la măsuri reparatorii prin compensare, atât timp cât s-a probat că

acesta este liber și nu este revendicat de alte persoane.

Ca atare, în temeiul prevederilor art. 1 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 10/2001, Curtea a considerat că apelantele sunt îndreptățite la

măsuri reparatorii de restituire în natură și în compensare a suprafeței de

6288 m.p. din C.F. Sibiu, așa cum au solicitat prin precizarea de acțiune.

Primarul municipiului Sibiu nu a formulat nici un

motiv de apel cu privire la necomunicarea precizării de acțiune, de către

instanța de fond, astfel că, în apelul de față, nu poate fi discutată

încălcarea dreptului la apărare a intimatului invocat doar prin întâmpinarea

formulată în cauză.

Chiar dacă, prin decizia de preluare a imobilului, s-a

prevăzut cuantumul despăgubirilor pe care urma să le primească contestatoarele

pentru preluarea imobilului, intimatul nu a fost în măsură să probeze plata

efectivă a sumei de 7.595 lei. În acest context, având în vedere și susținerile

contestatoarelor conform cărora nu au beneficiat de despăgubirile menționate,

se constată a fi fondat motivul de apel referitor la acest aspect, impunându-se

schimbarea sentinței primei instanțe și în sensul înlăturării obligației de

restituire a acestei sume actualizate.

Criticile vizând respingerea capetelor de cerere

privind operațiunile de revenire la situația anterioară de C.F. și de

dezmembrare a imobilului nu pot fi primite, asemenea operațiuni fiind inutile

în condițiile în care imobilul în suprafață de 6288 m.p. este evidențiat deja

în cartea funciară.

Prin Decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție - Secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, s-a

stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005

privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică

dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii.

În raport de cele stabilite prin decizia menționată și

având în vedere dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora

dezlegarea dată, într-un recurs în interesul legii, problemelor de drept

judecate este obligatorie pentru instanțe, Curtea a constatat că, în mod

greșit, prima instanță a obligat intimatul la măsuri reparatorii prin

despăgubiri bănești conform procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, în

condițiile în care dispoziția contestată a fost emisă anterior intrării în

vigoare a acestei legi, respectiv în anul 2004.

Prin expertiza efectuată în fața instanței de fond

înainte de rejudecare s-a stabilit valoarea construcțiilor înstrăinate aflate

pe terenul în litigiu ca fiind, la 02 noiembrie 2005, în sumă de 80.222 lei

(fila 147 Dosar nr. 271/2005), părțile neformulând obiecțiuni la acea dată.

Fiind vorba de un imobil cu destinația de locuință, în

temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării

acțiunii, contestatoarele sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri bănești

în sumă de 80.222 lei, care se impune a fi actualizată pentru perioada scursă

de la data efectuării expertizei de evaluare și până la plata efectivă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul

Primarul municipiului Sibiu, criticând-o pentru următoarele motive:

acordarea de teren în compensare a fost dispusă, de instanța de apel, cu

încălcarea dispozițiilor legale de ordin procesual.

În cadrul primului ciclu procesual contestatoarele nu

au formulat cerere de acordare de teren în compensare, iar Înalta Curte de

Casație și Justiție a dispus casarea pentru identificarea părții din teren ce

poate fi restituită în natură (ceea ce presupune condiția ca terenul să fie cel

care a aparținut contestatoarelor), iar nu a unui teren care ar putea fi

acordat în compensare. Pentru partea din imobil înstrăinată s-a statuat ca se

vor acorda despăgubiri, ca măsura reparatorie, iar nu acordarea unui alt imobil

în compensare.

Față de aspectele învederate anterior, este nelegală

soluția instanței de apel care, încălcând dispozițiile art. 132 C. proc. civ.,

a luat în considerare precizarea de contestație prin care se solicita acordarea

de teren în compensare, precizare care modifică cererea de chemare în judecată.

Or, modificarea cererii nu doar că a fost formulată

mult după prima zi de înfățișare, care se considera a fi cea din primul ciclu

procesual, dar aceasta nici nu a fost comunicată Primarului municipiului Sibiu,

pentru a putea fi formulată poziția față de aceasta, fiind încălcat, astfel, dreptul

la apărare.

De altfel, este inadmisibilă modificarea cererii de

chemare în judecată la instanța care rejudecă fondul după casarea cu trimitere.

Instanța de apel, în mod nejustificat, a respins

solicitarea Primarului municipiului Sibiu de a nu fi luat în considerare

pretențiile din precizarea la contestație, motivat de faptul că nu a fost

formulat un motiv de apel în acest sens.

Nu se putea formula un motiv de apel întemeiat pe

inadmisibilitatea precizării de acțiune, având în vedere că instanța de fond nu

s-a pronunțat, prin dispozitiv, asupra acesteia, nereținând-o în soluția

pronunțată, chiar dacă a apreciat asupra cererii menționate în considerentele

hotărârii. Tocmai pentru acest motiv inadmisibilitatea solicitării din

precizarea de contestație, întemeiată pe neregularitățile de ordin procedural,

a format obiectul apărărilor față de apelul contestatoarelor.

Primarul municipiului Sibiu, sa emită o nouă dispoziție prin care să restituie

în natură, cu titlu de compensare, suprafața de 6288 m.p. este nelegală

raportat la prevederile Legii nr. 10/2001.

Astfel, în practica judiciară în materie, s-a statuat,

în mod constant, că posibilitatea persoanelor îndreptățite de a opta pentru un

anumit tip de despăgubire nu echivalează cu dreptul de a alege orice bun din

patrimoniul unității deținătoare.

Dispozițiile art. 1 alin. (2) și ale art. 10 alin. (1)0

din Legea nr. 10/2001 prevăd, expres, că bunurile în compensare sunt oferite de

entitatea investită cu soluționarea notificării, acordul persoanei îndreptățite

în privința acestei măsuri intervenind doar ulterior ofertei formulate de

entitatea investită cu soluționarea cererii de restituire. Așa fiind, textul de

lege reglementează numai ipoteza potrivit căreia inițiativa compensării cu alt

bun aparține unității deținătoare și nu persoanei îndreptățite.

Instanța de judecată, în cadrul contestației celui

nemulțumit de modul de soluționare a notificării sale, nu poate dispune de un

alt bun decât cel înscris în lista bunurilor disponibile, peste voința

titularului dreptului.

În cazul în care persoana nemulțumită de modul de

soluționare a cererii identifică un bun în privința căruia apreciază că îi

poate fi acordat în compensare, dar care nu este trecut în tabelul bunurilor

disponibile, are deschisă posibilitatea de a se adresa instanței de judecată în

vederea obținerii unei hotărâri judecătorești de obligare a entității învestite

cu soluționarea notificării la includerea bunului în tabelul bunurilor

disponibile, cadru procesual în care instanța poate analiza, în contradictoriu

cu titularul dreptului, necesitatea menținerii bunului în domeniul privat al

unității administrativ-teritoriale.

Caracterul dispozitiv al normelor care reglementează

acordarea de imobile în compensare, ca măsură reparatorie prin echivalent, a

fost consacrat prin Decizia nr. 6647/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție.

În cazul bunurilor proprietate a unității

administrativ-teritoriale, conform art. 36 alin. 2 lit. c), art. 36 alin. (5) lit.

a), b), art. 91 alin. (1) lit. c), art. 91 alin. (4) lit. a), b) din Legea nr. 215/2001,

numai consiliul local are atribuții de dispoziție, astfel că doar această

entitate poate hotărî în sensul disponibilizării bunului pentru a putea fi

acordat ca măsură compensatorie. Numai după disponibilizarea bunului se poate

formula oferta de acordare a măsurii reparatorii constând în compensarea

bunului preluat cu alt bun.

În scopul de a se da eficiență măsurii reparatorii a

compensării cu alte bunuri sau servicii, prin art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

s-a instituit, în sarcina primarilor, obligația de a afișa lunar, în maxim 10

zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, un tabel care

să cuprindă bunurile disponibile care se pot acorda în compensare.

Deși Primarul municipiului Sibiu nu a identificat

astfel de bunuri, totuși instanța de fond a administrat un probatoriu în

vederea verificării propunerilor făcute de contestator pentru terenuri ce pot

fi oferite în compensare.

existente la dosar, precum și probatoriul administrat în cauză a reținut

instanța de apel împrejurarea potrivit căreia atât terenul în suprafața de 3438

m.p., cu privire la care instanța de fond a dispus restituirea în natură, cât

și terenul de 6288 m.p. solicitat cu titlu de compensare, ar fi libere în

sensul Legii nr. 10/2001, respectiv fără construcții și neafectat destinației

sau utilității publice.

Astfel, față de dispozițiile legale ale art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, precum și ale art. 10.1 din H.G. nr. 250/2007,

pentru soluționarea notificării este necesar ca, înainte de a dispune ortice

măsură, să se identifice, cu exactitate, terenul și vecinătățile, precum și

destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu

afecta căile de acces, existența și utilizarea unor amenajări subterane. De

asemenea, sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și

rurale” are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice,

respectiv destinate a deservi nevoile comunității. Pentru individualizarea unor

astfel de suprafețe trebuie avute în vedere, de la caz la caz, atât servituțile

legale, cat și documentele de amenajare a teritoriului și de urbanism.

În acest sens, din punct de vedere al regulilor de

urbanism instituite prin Planul Urbanistic General aprobat prin H.C.L. nr. 94/1999,

zona în care se află terenul identificat de expert și apreciat de instanța de

fond ca putând fi restituit în natură, respectiv de instanța de apel ca făcând

obiect al măsurii compensării, are destinația de „zona de Parcuri, complexe

sportive, recreere, turism, perdele de protecție”, subzona PA cu destinația de

„parcuri de agrement, muzee în aer liber existente, parcuri de agrement propuse”.

În această situație, sediul materiei îl constituie

dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Față de destinația actuală a terenului și având în

vedere dispozițiile art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția

mediului, astfel cum aceasta a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2007,

potrivit cărora „Schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi

și/sau prevăzute ca atare în documentația de urbanism, reducerea suprafeței

acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al

acestora” și în considerarea destinației de utilitate publica a acestei zone,

în temeiul art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, pentru aceste imobile nu se pot

acorda decât masuri reparatorii prin echivalent, neputând fi retrocedate în

natură și nici atribuite în compensare.

Ambele instanțe au înlăturat aplicabilitatea

dispozițiilor O.U.G. nr. 195/2005 în favoarea prevederilor cuprinse în Legea nr.

10/2001, fără a lua în considerare că prevederile acestui din urmă act normativ

de reparație se aplică în coroborare cu actele normative care reglementează

regimul juridic și administrarea terenurilor, precum și cu cele privind

protecția mediului, dispoziții cu caracter special a căror incidență nu este,

în nici un caz, exclusă.

În sensul Legii nr. 24/2007, spațiile verzi sunt

considerate obiectiv de interes public, de o importanță deosebită în asigurarea

calității factorilor de mediu și stării de sănătate a populației, motiv pentru

care este interzisă schimbarea destinației unor asemenea spatii.

Nu a fost reținută destinația specială a terenului în

discuție, stabilită prin Planul Urbanistic General, ci, din contră, instanțele

au acordat, în mod nejustificat, valoare juridică certificatului de urbanism nr.

2141/2004. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 350/2001

privind amenajarea teritoriului și urbanismul „certificatul de urbanism este

actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administrației

publice județene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic și tehnic

al imobilelor și condițiile necesare în vederea realizării unor investiții,

tranzacții imobiliare ori altor operațiuni imobiliare potrivit legii”.

Prin urmare, nu poate fi apreciat ca având eficiență

juridică un act de informare care poate fi solicitat de orice persoană

interesată și a cărui perioadă de valabilitate este mult depășită. Certificatul

de urbanism nu este de natură sa schimbe destinația imobilului si, prin urmare,

acesta nu poate fi luat în considerare peste regulile de urbanism instituite

prin Planul Urbanistic General.

De altfel, certificatul de urbanism în discuție a fost

emis anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția

mediului, iar, ulterior apariției acestui act normativ, nu s-a mai inițiat

niciun demers cu privire la imobilul în litigiu, respectându-se astfel,

prevederile legale.

În privința existenței pe teren a amenajărilor de

utilitate publică și a servituților legale, la dosar au fost depuse adrese de

la furnizorii serviciilor de utilități publice care demonstrează existența

conductelor și a cablurilor pe teren; totuși, în decizia recurată se reține că

„înscrisurile depuse în probațiune de furnizorii de utilități, cat și

suplimentele de expertiză întocmite în cauză de expertul topograf nu

evidențiază existența vreunei rețele subterane pe imobilul în discuție.”

În urma demersurilor efectuate, în acest sens, de

recurent la furnizorii de utilități publice, SC A.C. SA a comunicat faptul că,

pe terenul revendicat, identificat de expert ca fiind liber de construcții, se

găsește pozată artera principala de apă.

Astfel, s-a comunicat faptul că rețeaua de apă

tranzitează ambele terenuri.

De asemenea, SC E. SA comunică traseul cablului L. pe

terenul imobilului situai în Sibiu, desenat pe planul anexa nr. 3 la raportul

de expertiză întocmit la instanța de apel. Din studiul planșei rezultă ca acest

cablu afectează imobilul revendicat.

În concluzie, este evident că nu se poate dispune nici

restituirea în natura a părții din terenul aflat în proprietatea Statului Roman

și nici atribuirea diferenței în compensare, având în vedere că suprafața de

teren care se mai află în proprietatea statului nu este liberă, aceasta fiind destinată

utilității publice, cu interdicția legala de schimbare a destinației și

afectată de servituți legale și amenajări de utilitate publică.

acordării de despăgubiri în suma de 80.222 lei actualizată la data efectuării

plații pentru construcțiile înstrăinate aflate pe terenul înscris în C.F.

Sibiu.

Curtea de Apel a apreciat, în mod greșit, că nu ar fi

corectă obligarea intimatului să facă propunere de acordare de masuri

reparatorii prin despăgubiri bănești pentru restul imobilului care a fost

înstrăinat, Comisiei Centrale pentru Acordarea Despăgubirilor.

Este fără temei legal argumentul instanței de apel

potrivit căruia prevederile art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 nu se

aplică dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii și, deci, nici

în prezenta speță. În acest sens, Decizia nr. 52/2007 pronunțata de Înalta

Curte de Casație și Justiție stabilește legea aplicabilă raportat la

dispozițiile emise anterior și neatacate, valabile, care urmează a fi

valorificate.

Or, în speță, instanța stabilește actul normativ

aplicabil prin raportare la o dispoziție pe care a anulează prin aceeași

hotărâre judecătorească, ceea ce este inadmisibil.

Din moment ce instanța de judecată a fost învestită cu

soluționarea notificării ca urmare a anularii dispoziției emise inițial, se

consideră că dispozițiile legale aplicabile sunt cele în vigoare la momentul

pronunțării hotărârii judecătorești, și anume cele ale Legii nr. 247/2005.

Competența legală a primarului este restrânsă doar la

restituirea în natură a imobilului. În situația în care restituirea în natură

nu este posibilă, competența primarului este limitată la propunerea motivată de

acordare de despăgubiri, regimul stabilirii și plății acestora fiind reglementat

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Roman în temeiul Decretului nr. 223/1974, cu plata unei prealabile despăgubiri.

În aceasta situație, operează prezumția potrivit

căreia persoana de la care a fost preluat imobilul a primit despăgubirile

stabilite. O astfel de prezumție rezultă din dispozițiile Decretului nr. 223/1974,

ale Legii nr. 10/2001 și ale H.G. nr. 250/2007.

Obligația de a răsturna această prezumție revine

contestatoarelor care, la momentul preluării imobilului, nu ar fi putut părăsi

țara fără a înstrăina imobilul Statului Roman și deci, fără a primi prețul pe

acesta.

În concluzie, soluția legală este ca persoana

îndreptățită la despăgubiri sa restituie suma de bani primită în temeiul

Decretului nr. 223/1974, obligație ce nu poate fi înlăturată.

Recurentul a solicitat admiterea recursului,

modificarea în totalitate a Deciziei civile nr. 11/A/2010 a Curții de Apel

Alba-Iulia și, în parte, a sentinței civile nr. 728/2008 a Tribunalului Sibiu,

în sensul respingerii apelului contestatoarelor ca nefondat, a admiterii

apelului formulat de Primarul municipiului Sibiu, cu consecința respingerii

cererii de acordare în compensare a terenului în suprafața de 6288 m.p. din

C.F. Sibiu și a cererii de restituire în natură a terenului de 3.438 m.p.

înscris în CF Sibiu, precum și a celorlalte dispoziții din decizia atacată.

În dosar au depus întâmpinare intimatele reclamante,

care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă recurată din perspectiva

criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 5 pentru primul motiv de

recurs și a art. 304 pct. 9 în privința susținerilor de nelegalitate, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

reține încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 132 C. proc.

civ. sau a limitelor casării dispuse prin Decizia nr. 9794 din 28 noiembrie 2006

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, ca urmare a admiterii cererii de acordare de teren în compensare.

Astfel, obiectul litigiului îl reprezintă contestația

formulată împotriva dispoziției nr. 2633 din 8 decembrie 2004 emisă de Primarul

municipiului Sibiu, în cadrul căreia s-a solicitat anularea actului menționat

și restituirea în natură a imobilului ce a aparținut reclamantelor.

În cazul în care această formă de reparație nu este

posibilă, instanța are obligația de a se pronunța asupra măsurilor reparatorii

prin echivalent, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede

în forma actuală (ca și în cea de la data intrării sale în vigoare) că: „În

cazul în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii

prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită

potrivit prezentei legi, cu acordul persoanei îndreptățite”.

În același sens, în art. 26 alin. (1) din actul

normativ indicat se prevede că: „Dacă restituirea în natură nu este posibilă,

deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei

legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz,

prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii”.

Prin urmare, și dacă nu există cerere din partea

notificatorilor în ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent, entitatea învestită cu soluționarea notificării sau, după caz,

instanța de judecată, în exercitarea controlului asupra dispoziției contestate,

are obligația, dacă restituirea în natură nu este posibilă, să se pronunțe

asupra reparației în echivalent, în măsura în care constată incidența Legii nr.

10/2001 în cauză și calitatea părților, de persoane îndreptățite la măsurile

reparatorii stabilite de această lege.

Referitor la compensarea cu alte bunuri sau servicii,

aceasta reprezintă tot o formă de reparație în echivalent, care necesită,

potrivit legii, acordul persoanei îndreptățite. Ca atare, în cazul în care

entitatea învestită cu soluționarea notificării nu propune ea însăși

solicitantului o astfel de reparație, acesta din urmă trebuie să formuleze

cerere în acest sens, cu identificarea bunului sau serviciului ce ar putea fi

acordat în compensare. Nu este, însă, necesar, ca o astfel de cerere să fie

formulată într-un anume termen procedural, iar solicitarea respectivă,

indiferent de momentul procesual în care a intervenit, nu reprezintă o

modificare de acțiune în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., care să

implice sesizarea instanței în primul ciclu procesual și până la prima zi de

înfățișare.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă,

cum s-a arătat deja, anularea dispoziției contestate privind anumite bunuri, în

legătură cu care reclamantul trebuie să se conformeze dispozițiilor procedurale

de învestire a instanței, forma de reparație fiind doar consecința juridică

subsecventă modalității de soluționare a contestației.

În ceea ce privește depășirea limitelor de învestire,

nici această critică nu este întemeiată deoarece instanța de recurs nu a dispus

în legătură cu o anumită formă de reparație în echivalent cuvenită reclamantelor,

ci a casat hotărârile anterioare pentru a se identifica, în cadrul unei

expertize topografice, nr. top. nou formate în urma dezmembrării nr. top. din

C.F. Sibiu și a se stabili ce părți din terenul fostă proprietate a

reclamantelor poate fi restituit în natură. Or, cum deja s-a arătat, în cazul

imposibilității restituirii în natură, instanța trebuie să se pronunțe asupra

măsurilor reparatorii prin echivalent, sens în care a și procedat.

De altfel, în suprafața de 6288 m.p., cu privire la

care instanța de apel a dispus „restituirea în natură cu titlu de compensare”,

se regăsește și o porțiune de teren ce a aparținut reclamantelor (anexa 3 la

raportul de expertiză-fila 101 dosar apel-partea hașurată înscrisă la C.F.

Curtea de Apel a reținut că suprafața de 4159 m.p.

rămasă în proprietatea statului din terenul de 6772 m.p. ce a aparținut

reclamantelor s-a comasat într-un singur corp funciar, în suprafață de 9320

m.p., prin încheierea nr. 13079/2004, rezultând nr. top. nou X; acesta a fost

ulterior dezmembrat în trei corpuri funciare noi, printre care și terenul de

6288 m.p., acordat în compensare părților sus-menționate.

Pentru suprafața de teren fostă proprietate a

reclamantelor din totalul de 6288 m.p., măsura instanței a vizat, în realitate,

restituirea în natură, iar nu acordarea în compensare, ca măsură reparatorie

prin echivalent, astfel încât criticile recurentului în legătură cu momentul în

care a fost formulată cererea de acordare de teren în compensare nu sunt

relevante.

Recurentul a mai susținut că, în mod greșit, instanța

de apel a înlăturat apărările invocate de această parte prin întâmpinare în

legătură cu inadmisibilitatea precizării de acțiune determinat de neformularea

unui motiv de apel în legătură cu acest aspect.

Critica nu este întemeiată. Curtea a stabilit, în mod

corect, că, pentru a se putea verifica încălcarea dreptului la apărare al

pârâtului determinat de necomunicarea „precizării de acțiune” depusă de

reclamante în dosarul de fond ar fi fost necesară formularea unui motiv de apel

în legătură cu chestiunea respectivă.

Aceasta deoarece lipsa comunicării unui act procedural

către partea interesată nu reprezintă un motiv de ordine publică, care să poată

fi formulat și în afara motivelor de apel, iar, pe de altă parte, și măsura

dispusă de prima instanță în legătură cu restituirea în natură a suprafeței de

3438 m.p. teren și stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

restul din imobil înstrăinat au fost solicitate tot prin „precizarea de

acțiune”, necomunicată pârâtului.

Ca atare, acesta avea posibilitatea și interesul să

critice în apel pretinsa încălcare a regulii de procedură, chiar dacă soluția

instanței de apel este parțial diferită de cea a primei instanțe, formele de

reparație dispuse de cele două instanțe fiind, însă, solicitate prin aceeași

„precizare de acțiune”.

Nefiind formulat un motiv de apel privind

necomunicarea cererii sus-menționate către pârât, prezenta instanță nu poate

verifica direct în recurs dacă s-au încălcat regulile de procedură în materie,

de către prima instanță, și eventualele efecte juridice ale pretinsei

încălcări.

În consecință, sub aspectul formulării tardive a

cererii de acordare a terenului în compensare și al depășirii limitelor

casării, nu se poate reține că instanța de apel ar fi încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5 din același cod.

către persoana îndreptățită, trebuie să aibă la baza oferta entității învestite

cu soluționarea notificării, în condițiile art. 1 alin. (2) și art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, nu se poate considera că, în absența acestei oferte,

instanța nu poate verifica, la cererea părții, în ce măsură un anume bun

aparținând unității administrativ-teritoriale, identificat de parte, poate fi

acordat în compensare. Și aceasta independent de menționarea bunului în tabelul

celor disponibile, tabel care trebuie afișat lunar, în termen de 10 zile

calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente.

Oferirea de bunuri în compensare reprezintă o

obligație pentru entitatea învestită cu soluționarea notificării, în condițiile

art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în măsura în care

aceasta are în patrimoniu bunuri disponibile.

În cazul în care unitatea deținătoare a imobilului

imposibil de restituit în natură nu-și îndeplinește obligația de a întocmi și

afișa, conform art. 1 alin. (5) din aceeași lege, un tabel cu bunurile ce pot

fi acordate în compensare, instanța, în baza plenitudinii de competență, poate

verifica în ce măsură omisiunea îndeplinirii acestei obligații nu reprezintă un

exercițiu abuziv al dreptului de a dispune cu privire la bunurile din

patrimoniul său și, în final, poate obliga entitatea respectivă să opereze

măsura în echivalent solicitată de parte. Aceasta cu condiția să se identifice

bunul solicitat în compensare și să nu facă parte din domeniul public, să fie

liber de construcții sau alte amenajări de utilitate publică, în sensul Legii nr.

10/2001, și în legătură cu el să nu se fi formulat pretenții de restituire, de

către terțe persoane. Or, aceste aspecte au fost verificate, în speță, de către

instanța de apel.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului nu este

necesar ca partea să solicite în prealabil, pe cale judiciară, trecerea bunului

în tabelul celor disponibile deoarece legea nu prevede un asemenea demers în

sarcina notificatorului, iar verificările în legătură cu caracterul disponibil

al imobilului solicitat se pot efectua și în procesul în care se solicită

această formă de reparație în echivalent.

Prin urmare, oferta de acordare a unor bunuri în

compensare, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, nu este

lăsată la latitudinea exclusivă a entității respective, putând fi cenzurată de

către instanța de judecată.

În plus, susținerile recurentului în sensul că

notificatorul nu are un drept de opțiune pentru orice bun din patrimoniul

unității administrativ-teritoriale sunt, în principiu, corecte. În cazul în

care, însă, bunul identificat și solicitat în compensare îndeplinește

condițiile sus-enunțate trebuie considerat ca fiind bun disponibil conform

legii de reparație și constrânsă unitatea deținătoare de a-și îndeplini

obligația prevăzută de art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

în sensul de a dispune o asemenea formă de reparație în echivalent în favoarea

persoanei îndreptățite, prioritară altor forme de reparație în echivalent.

Cât privește atribuțiile de dispoziție ale consiliului

local (consiliului județean) în legătură cu bunurile din patrimoniul unității

administrativ-teritoriale, astfel cum sunt reglementate în Legea nr. 215/2001 a

administrației publice locale, normele invocate în cererea de recurs în

legătură cu acest aspect au caracter general și nu reprezintă un argument

pentru înlăturarea, în speță, a formei de reparație solicitată de reclamante.

Pentru argumentele deja arătate, nici unitatea administrativ-teritorială, nici

organele sale administrative nu au un drept exclusiv și necenzurabil de către

instanță de a refuza să acorde în compensare bunuri în legătură cu care poate

opera această formă de reparație, fiind disponibile din perspectiva criteriilor

oferite de Legea nr. 10/2001.

situația juridică a terenului de 3438 m.p. înscris în C.F. inițial Sibiu,

restituit în natură prin hotărârea Tribunalului, această susținere nu mai

prezintă relevanță și nu va fi verificată de către prezenta instanță deoarece

forma de reparație pentru terenul respectiv a fost înlocuită, prin decizia

recurată, cu acordarea în compensare a terenului de 6288 m.p. din C.F. Sibiu.

În legătură cu acest din urmă imobil, recurentul

susține că s-ar fi încălcat dispozițiile legale în materie de protecție a

zonelor de spații verzi, dar și a celor prevăzute în legea specială de

reparație, care interzic restituirea în natură sau în compensare a terenurilor

cu această destinație sau a celor afectate de alte amenajări de utilitate

publică, supra sau subterane, așa cum sunt conductele de apă sau cablurile

electrice care tranzitează terenul solicitat.

Sub acest aspect, însă, prin criticile formulate,

recurentul tinde la schimbarea situației de fapt reținută de Curtea de Apel, în

raport de probele administrate în cauză, ceea ce nu mai este posibil față de

actuala structură a recursului, care nu mai cuprinde motivul de casare prevăzut

de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., ce permitea o asemenea evaluare, și care a

fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Astfel după cum s-a arătat deja, în legătură cu

terenul restituit în natură și, respectiv, în compensare, instanța de apel a

stabilit, potrivit raportului de expertiză și înscrisurilor depuse la dosar, că

acesta este liber de construcții, neafectat de rețele subterane sau de spații

verzi, având categoria de folosință „loc de casă” și aceeași valoare economică.

În consecință, instanța a procedat la o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispunând

restituirea în natură, respectiv în compensare, pentru terenul înscris în C.F.

Sibiu, în suprafață de 6288 m.p., neputându-se pune problema incidenței art. 10

alin. (2) din aceeași lege, care interzice reparația în natură sau în

compensare în cazul amenajărilor de utilitate publică ce afectează imobilul

pretins sau a art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

De asemenea, nu se poate reține nici încălcarea

dispozițiilor legale în materie de protecție a spațiilor verzi (art. 71 alin.

(1) din O.U.G. nr. 195/2005 în forma actuală, Legea nr. 24/2007, textul de lege

sus-menționat din Normele metodologice) și nici a concursului dintre aceste

norme și legea specială de reparație din moment ce instanța de apel nu a reținut

o asemenea afectațiune a terenului în discuție.

Cât privește valoarea probatorie acordată de instanțe

certificatului de urbanism nr. 2141/2004, conform opiniei recurentului - în

contradicție cu regulile de urbanism instituite prin Planul Urbanistic General

și fără să se aibă în vedere momentul emiterii acestui document, anterior

intrării în vigoare a O.U.G. nr. 195/2005, și aceasta reprezintă tot o

chestiune referitoare la evaluarea probatoriului administrat în cauză,

evaluarea care intră în atribuțiile exclusive ale instanțelor de fond pentru

stabilirea situației de fapt și nu poate forma obiect de verificare a instanței

de recurs.

Prin urmare, la situația de fapt astfel cum a fost

reținută de instanța anterioară și redată mai sus, aceasta a procedat la o

corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește formele

de reparație în natură și compensare dispuse de Curte pentru terenul de 6288

m.p.

privește construcțiile înstrăinate, aflate pe terenul înscris în C.F. Sibiu, având

în vedere destinația acestora, de locuință, precum și data emiterii dispoziției

contestate, 8 decembrie 2004, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005

(25 iulie 2005), reclamantelor li se cuvin, ca măsură reparatorie în

echivalent, pentru aceste bunuri, despăgubiri bănești, în condițiile art. 24 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 în forma inițială.

De asemenea, a reținut în mod corect aplicabilitatea

în cauză a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 52/2007, de către Înalta

Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, obligatorie potrivit art. 329 alin.

(3) C. proc. civ., conform căreia, în urma admiterii recursului în interesul

legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, s-a stabilit că: „Prevederile cuprinse în art. 16 și

următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru

acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior

intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Pe de altă parte, susținerile recurentului privind

imposibilitatea obligării sale la plata efectivă a sumei de 80.222 lei

actualizată la data plății sunt corecte, acesta urmând să facă doar propunere

de acordare de despăgubiri bănești în limitele acestei sume, iar nu să o achite

efectiv intimatelor reclamante. Aceasta deoarece nici sub imperiul legii în

forma inițială primăria nu acorda, în mod concret, despăgubiri bănești

persoanelor îndreptățite la această formă de r