ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6174/2010

Admiterea solicitării apelantelor cu privire la acordarea de teren în compensare a fost dispusă, de instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor legale de ordin procesual. În cadrul primului ciclu procesual contestatoarele nu au formulat cerere de acordare de teren în compensare, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus casarea pentru identificarea părții din teren ce poate fi restituită în natură (ceea ce presupune condiția ca terenul să fie cel care a aparținut contestatoarelor), iar nu a unui teren care ar putea fi acordat în compensare. Pentru partea din imobil înstrăinată s-a statuat ca se vor acorda despăgubiri, ca măsura reparatorie, iar nu acordarea unui alt imobil în compensare. Față de aspectele învederate anterior, este nelegală soluția instanței de apel care, încălcând dispozițiile art. 132 C. proc. civ., a luat în considerare precizarea de contestație prin care se solicita acordarea de teren în compensare, precizare care modifică cererea de chemare în judecată. Or, modificarea cererii nu doar că a fost formulată mult după prima zi de înfățișare, care se considera a fi cea din primul ciclu procesual, dar aceasta nici nu a fost comunicată Primarului municipiului Sibiu, pentru a putea fi formulată poziția față de aceasta, fiind încălcat, astfel, dreptul la apărare. De altfel, este inadmisibilă modificarea cererii de chemare în judecată la instanța care rejudecă fondul după casarea cu trimitere. Instanța de apel, în mod nejustificat, a respins solicitarea Primarului municipiului Sibiu de a nu fi luat în considerare pretențiile din precizarea la contestație, motivat de faptul că nu a fost formulat un motiv de apel în acest sens. Nu se putea formula un motiv de apel întemeiat pe inadmisibilitatea precizării de acțiune, având în vedere că instanța de fond nu s-a pronunțat, prin dispozitiv, asupra acesteia, nereținând-o în soluția pronunțată, chiar dacă a apreciat asupra cererii menționate în considerentele hotărârii. Tocmai pentru acest motiv inadmisibilitatea solicitării din precizarea de contestație, întemeiată pe neregularitățile de ordin procedural, a format obiectul apărărilor față de apelul contestatoarelor.

Soluția instanței de apel, prin care a fost obligat Primarul municipiului Sibiu, sa emită o nouă dispoziție prin care să restituie în natură, cu titlu de compensare, suprafața de 6288 m.p. este nelegală raportat la prevederile Legii nr. 10/2001. Astfel, în practica judiciară în materie, s-a statuat, în mod constant, că posibilitatea persoanelor îndreptățite de a opta pentru un anumit tip de despăgubire nu echivalează cu dreptul de a alege orice bun din patrimoniul unității deținătoare. Dispozițiile art. 1 alin. (2) și ale art. 10 alin. (1)0 din Legea nr. 10/2001 prevăd, expres, că bunurile în compensare sunt oferite de entitatea investită cu soluționarea notificării, acordul persoanei îndreptățite în privința acestei măsuri intervenind doar ulterior ofertei formulate de entitatea investită cu soluționarea cererii de restituire. Așa fiind, textul de lege reglementează numai ipoteza potrivit căreia inițiativa compensării cu alt bun aparține unității deținătoare și nu persoanei îndreptățite. Instanța de judecată, în cadrul contestației celui nemulțumit de modul de soluționare a notificării sale, nu poate dispune de un alt bun decât cel înscris în lista bunurilor disponibile, peste voința titularului dreptului. În cazul în care persoana nemulțumită de modul de soluționare a cererii identifică un bun în privința căruia apreciază că îi poate fi acordat în compensare, dar care nu este trecut în tabelul bunurilor disponibile, are deschisă posibilitatea de a se adresa instanței de judecată în vederea obținerii unei hotărâri judecătorești de obligare a entității învestite cu soluționarea notificării la includerea bunului în tabelul bunurilor disponibile, cadru procesual în care instanța poate analiza, în contradictoriu cu titularul dreptului, necesitatea menținerii bunului în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale. Caracterul dispozitiv al normelor care reglementează acordarea de imobile în compensare, ca măsură reparatorie prin echivalent, a fost consacrat prin Decizia nr. 6647/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În cazul bunurilor proprietate a unității administrativ-teritoriale, conform art. 36 alin. 2 lit. c), art. 36 alin. (5) lit. a), b), art. 91 alin. (1) lit. c), art. 91 alin. (4) lit. a), b) din Legea nr. 215/2001, numai consiliul local are atribuții de dispoziție, astfel că doar această entitate poate hotărî în sensul disponibilizării bunului pentru a putea fi acordat ca măsură compensatorie. Numai după disponibilizarea bunului se poate formula oferta de acordare a măsurii reparatorii constând în compensarea bunului preluat cu alt bun. În scopul de a se da eficiență măsurii reparatorii a compensării cu alte bunuri sau servicii, prin art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, s-a instituit, în sarcina primarilor, obligația de a afișa lunar, în maxim 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile care se pot acorda în compensare. Deși Primarul municipiului Sibiu nu a identificat astfel de bunuri, totuși instanța de fond a administrat un probatoriu în vederea verificării propunerilor făcute de contestator pentru terenuri ce pot fi oferite în compensare.

În mod nejustificat și ignorând înscrisurile existente la dosar, precum și probatoriul administrat în cauză a reținut instanța de apel împrejurarea potrivit căreia atât terenul în suprafața de 3438 m.p., cu privire la care instanța de fond a dispus restituirea în natură, cât și terenul de 6288 m.p. solicitat cu titlu de compensare, ar fi libere în sensul Legii nr. 10/2001, respectiv fără construcții și neafectat destinației sau utilității publice. Astfel, față de dispozițiile legale ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum și ale art. 10.1 din H.G. nr. 250/2007, pentru soluționarea notificării este necesar ca, înainte de a dispune ortice măsură, să se identifice, cu exactitate, terenul și vecinătățile, precum și destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces, existența și utilizarea unor amenajări subterane. De asemenea, sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale” are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv destinate a deservi nevoile comunității. Pentru individualizarea unor astfel de suprafețe trebuie avute în vedere, de la caz la caz, atât servituțile legale, cat și documentele de amenajare a teritoriului și de urbanism. În acest sens, din punct de vedere al regulilor de urbanism instituite prin Planul Urbanistic General aprobat prin H.C.L. nr. 94/1999, zona în care se află terenul identificat de expert și apreciat de instanța de fond ca putând fi restituit în natură, respectiv de instanța de apel ca făcând obiect al măsurii compensării, are destinația de „zona de Parcuri, complexe sportive, recreere, turism, perdele de protecție”, subzona PA cu destinația de „parcuri de agrement, muzee în aer liber existente, parcuri de agrement propuse”. În această situație, sediul materiei îl constituie dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată. Față de destinația actuală a terenului și având în vedere dispozițiile art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, astfel cum aceasta a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2007, potrivit cărora „Schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentația de urbanism, reducerea suprafeței acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora” și în considerarea destinației de utilitate publica a acestei zone, în temeiul art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, pentru aceste imobile nu se pot acorda decât masuri reparatorii prin echivalent, neputând fi retrocedate în natură și nici atribuite în compensare. Ambele instanțe au înlăturat aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 195/2005 în favoarea prevederilor cuprinse în Legea nr. 10/2001, fără a lua în considerare că prevederile acestui din urmă act normativ de reparație se aplică în coroborare cu actele normative care reglementează regimul juridic și administrarea terenurilor, precum și cu cele privind protecția mediului, dispoziții cu caracter special a căror incidență nu este, în nici un caz, exclusă. În sensul Legii nr. 24/2007, spațiile verzi sunt considerate obiectiv de interes public, de o importanță deosebită în asigurarea calității factorilor de mediu și stării de sănătate a populației, motiv pentru care este interzisă schimbarea destinației unor asemenea spatii. Nu a fost reținută destinația specială a terenului în discuție, stabilită prin Planul Urbanistic General, ci, din contră, instanțele au acordat, în mod nejustificat, valoare juridică certificatului de urbanism nr. 2141/2004. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul „certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administrației publice județene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic și tehnic al imobilelor și condițiile necesare în vederea realizării unor investiții, tranzacții imobiliare ori altor operațiuni imobiliare potrivit legii”. Prin urmare, nu poate fi apreciat ca având eficiență juridică un act de informare care poate fi solicitat de orice persoană interesată și a cărui perioadă de valabilitate este mult depășită. Certificatul de urbanism nu este de natură sa schimbe destinația imobilului si, prin urmare, acesta nu poate fi luat în considerare peste regulile de urbanism instituite prin Planul Urbanistic General. De altfel, certificatul de urbanism în discuție a fost emis anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, iar, ulterior apariției acestui act normativ, nu s-a mai inițiat niciun demers cu privire la imobilul în litigiu, respectându-se astfel, prevederile legale. În privința existenței pe teren a amenajărilor de utilitate publică și a servituților legale, la dosar au fost depuse adrese de la furnizorii serviciilor de utilități publice care demonstrează existența conductelor și a cablurilor pe teren; totuși, în decizia recurată se reține că „înscrisurile depuse în probațiune de furnizorii de utilități, cat și suplimentele de expertiză întocmite în cauză de expertul topograf nu evidențiază existența vreunei rețele subterane pe imobilul în discuție.” În urma demersurilor efectuate, în acest sens, de recurent la furnizorii de utilități publice, SC A.C. SA a comunicat faptul că, pe terenul revendicat, identificat de expert ca fiind liber de construcții, se găsește pozată artera principala de apă. Astfel, s-a comunicat faptul că rețeaua de apă tranzitează ambele terenuri. De asemenea, SC E. SA comunică traseul cablului L. pe terenul imobilului situai în Sibiu, desenat pe planul anexa nr. 3 la raportul de expertiză întocmit la instanța de apel. Din studiul planșei rezultă ca acest cablu afectează imobilul revendicat. În concluzie, este evident că nu se poate dispune nici restituirea în natura a părții din terenul aflat în proprietatea Statului Roman și nici atribuirea diferenței în compensare, având în vedere că suprafața de teren care se mai află în proprietatea statului nu este liberă, aceasta fiind destinată utilității publice, cu interdicția legala de schimbare a destinației și afectată de servituți legale și amenajări de utilitate publică.

Decizia este nelegală și în ce privește obligarea acordării de despăgubiri în suma de 80.222 lei actualizată la data efectuării plații pentru construcțiile înstrăinate aflate pe terenul înscris în C.F. Sibiu. Curtea de Apel a apreciat, în mod greșit, că nu ar fi corectă obligarea intimatului să facă propunere de acordare de masuri reparatorii prin despăgubiri bănești pentru restul imobilului care a fost înstrăinat, Comisiei Centrale pentru Acordarea Despăgubirilor. Este fără temei legal argumentul instanței de apel potrivit căruia prevederile art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 nu se aplică dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii și, deci, nici în prezenta speță. În acest sens, Decizia nr. 52/2007 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție stabilește legea aplicabilă raportat la dispozițiile emise anterior și neatacate, valabile, care urmează a fi valorificate. Or, în speță, instanța stabilește actul normativ aplicabil prin raportare la o dispoziție pe care a anulează prin aceeași hotărâre judecătorească, ceea ce este inadmisibil. Din moment ce instanța de judecată a fost învestită cu soluționarea notificării ca urmare a anularii dispoziției emise inițial, se consideră că dispozițiile legale aplicabile sunt cele în vigoare la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, și anume cele ale Legii nr. 247/2005. Competența legală a primarului este restrânsă doar la restituirea în natură a imobilului. În situația în care restituirea în natură nu este posibilă, competența primarului este limitată la propunerea motivată de acordare de despăgubiri, regimul stabilirii și plății acestora fiind reglementat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Imobilul contestatoarelor a fost preluat de Statul Roman în temeiul Decretului nr. 223/1974, cu plata unei prealabile despăgubiri. În aceasta situație, operează prezumția potrivit căreia persoana de la care a fost preluat imobilul a primit despăgubirile stabilite. O astfel de prezumție rezultă din dispozițiile Decretului nr. 223/1974, ale Legii nr. 10/2001 și ale H.G. nr. 250/2007. Obligația de a răsturna această prezumție revine contestatoarelor care, la momentul preluării imobilului, nu ar fi putut părăsi țara fără a înstrăina imobilul Statului Roman și deci, fără a primi prețul pe acesta. În concluzie, soluția legală este ca persoana îndreptățită la despăgubiri sa restituie suma de bani primită în temeiul Decretului nr. 223/1974, obligație ce nu poate fi înlăturată. Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a Deciziei civile nr. 11/A/2010 a Curții de Apel Alba-Iulia și, în parte, a sentinței civile nr. 728/2008 a Tribunalului Sibiu, în sensul respingerii apelului contestatoarelor ca nefondat, a admiterii apelului formulat de Primarul municipiului Sibiu, cu consecința respingerii cererii de acordare în compensare a terenului în suprafața de 6288 m.p. din C.F. Sibiu și a cererii de restituire în natură a terenului de 3.438 m.p. înscris în CF Sibiu, precum și a celorlalte dispoziții din decizia atacată. În dosar au depus întâmpinare intimatele reclamante, care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 5 pentru primul motiv de recurs și a art. 304 pct. 9 în privința susținerilor de nelegalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Contrar celor afirmate de recurent, nu se poate reține încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. sau a limitelor casării dispuse prin Decizia nr. 9794 din 28 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, ca urmare a admiterii cererii de acordare de teren în compensare. Astfel, obiectul litigiului îl reprezintă contestația formulată împotriva dispoziției nr. 2633 din 8 decembrie 2004 emisă de Primarul municipiului Sibiu, în cadrul căreia s-a solicitat anularea actului menționat și restituirea în natură a imobilului ce a aparținut reclamantelor. În cazul în care această formă de reparație nu este posibilă, instanța are obligația de a se pronunța asupra măsurilor reparatorii prin echivalent, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în forma actuală (ca și în cea de la data intrării sale în vigoare) că: „În cazul în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi, cu acordul persoanei îndreptățite”. În același sens, în art. 26 alin. (1) din actul normativ indicat se prevede că: „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii”. Prin urmare, și dacă nu există cerere din partea notificatorilor în ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, entitatea învestită cu soluționarea notificării sau, după caz, instanța de judecată, în exercitarea controlului asupra dispoziției contestate, are obligația, dacă restituirea în natură nu este posibilă, să se pronunțe asupra reparației în echivalent, în măsura în care constată incidența Legii nr. 10/2001 în cauză și calitatea părților, de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii stabilite de această lege. Referitor la compensarea cu alte bunuri sau servicii, aceasta reprezintă tot o formă de reparație în echivalent, care necesită, potrivit legii, acordul persoanei îndreptățite. Ca atare, în cazul în care entitatea învestită cu soluționarea notificării nu propune ea însăși solicitantului o astfel de reparație, acesta din urmă trebuie să formuleze cerere în acest sens, cu identificarea bunului sau serviciului ce ar putea fi acordat în compensare. Nu este, însă, necesar, ca o astfel de cerere să fie formulată într-un anume termen procedural, iar solicitarea respectivă, indiferent de momentul procesual în care a intervenit, nu reprezintă o modificare de acțiune în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., care să implice sesizarea instanței în primul ciclu procesual și până la prima zi de înfățișare. Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă, cum s-a arătat deja, anularea dispoziției contestate privind anumite bunuri, în legătură cu care reclamantul trebuie să se conformeze dispozițiilor procedurale de învestire a instanței, forma de reparație fiind doar consecința juridică subsecventă modalității de soluționare a contestației. În ceea ce privește depășirea limitelor de învestire, nici această critică nu este întemeiată deoarece instanța de recurs nu a dispus în legătură cu o anumită formă de reparație în echivalent cuvenită reclamantelor, ci a casat hotărârile anterioare pentru a se identifica, în cadrul unei expertize topografice, nr. top. nou formate în urma dezmembrării nr. top. din C.F. Sibiu și a se stabili ce părți din terenul fostă proprietate a reclamantelor poate fi restituit în natură. Or, cum deja s-a arătat, în cazul imposibilității restituirii în natură, instanța trebuie să se pronunțe asupra măsurilor reparatorii prin echivalent, sens în care a și procedat. De altfel, în suprafața de 6288 m.p., cu privire la care instanța de apel a dispus „restituirea în natură cu titlu de compensare”, se regăsește și o porțiune de teren ce a aparținut reclamantelor (anexa 3 la raportul de expertiză-fila 101 dosar apel-partea hașurată înscrisă la C.F. Curtea de Apel a reținut că suprafața de 4159 m.p. rămasă în proprietatea statului din terenul de 6772 m.p. ce a aparținut reclamantelor s-a comasat într-un singur corp funciar, în suprafață de 9320 m.p., prin încheierea nr. 13079/2004, rezultând nr. top. nou X; acesta a fost ulterior dezmembrat în trei corpuri funciare noi, printre care și terenul de 6288 m.p., acordat în compensare părților sus-menționate. Pentru suprafața de teren fostă proprietate a reclamantelor din totalul de 6288 m.p., măsura instanței a vizat, în realitate, restituirea în natură, iar nu acordarea în compensare, ca măsură reparatorie prin echivalent, astfel încât criticile recurentului în legătură cu momentul în care a fost formulată cererea de acordare de teren în compensare nu sunt relevante. Recurentul a mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a înlăturat apărările invocate de această parte prin întâmpinare în legătură cu inadmisibilitatea precizării de acțiune determinat de neformularea unui motiv de apel în legătură cu acest aspect. Critica nu este întemeiată. Curtea a stabilit, în mod corect, că, pentru a se putea verifica încălcarea dreptului la apărare al pârâtului determinat de necomunicarea „precizării de acțiune” depusă de reclamante în dosarul de fond ar fi fost necesară formularea unui motiv de apel în legătură cu chestiunea respectivă. Aceasta deoarece lipsa comunicării unui act procedural către partea interesată nu reprezintă un motiv de ordine publică, care să poată fi formulat și în afara motivelor de apel, iar, pe de altă parte, și măsura dispusă de prima instanță în legătură cu restituirea în natură a suprafeței de 3438 m.p. teren și stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul din imobil înstrăinat au fost solicitate tot prin „precizarea de acțiune”, necomunicată pârâtului. Ca atare, acesta avea posibilitatea și interesul să critice în apel pretinsa încălcare a regulii de procedură, chiar dacă soluția instanței de apel este parțial diferită de cea a primei instanțe, formele de reparație dispuse de cele două instanțe fiind, însă, solicitate prin aceeași „precizare de acțiune”. Nefiind formulat un motiv de apel privind necomunicarea cererii sus-menționate către pârât, prezenta instanță nu poate verifica direct în recurs dacă s-au încălcat regulile de procedură în materie, de către prima instanță, și eventualele efecte juridice ale pretinsei încălcări. În consecință, sub aspectul formulării tardive a cererii de acordare a terenului în compensare și al depășirii limitelor casării, nu se poate reține că instanța de apel ar fi încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5 din același cod. 2. Chiar dacă acordarea unor bunuri în compensare, către persoana îndreptățită, trebuie să aibă la baza oferta entității învestite cu soluționarea notificării, în condițiile art. 1 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu se poate considera că, în absența acestei oferte, instanța nu poate verifica, la cererea părții, în ce măsură un anume bun aparținând unității administrativ-teritoriale, identificat de parte, poate fi acordat în compensare. Și aceasta independent de menționarea bunului în tabelul celor disponibile, tabel care trebuie afișat lunar, în termen de 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente. Oferirea de bunuri în compensare reprezintă o obligație pentru entitatea învestită cu soluționarea notificării, în condițiile art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în măsura în care aceasta are în patrimoniu bunuri disponibile. În cazul în care unitatea deținătoare a imobilului imposibil de restituit în natură nu-și îndeplinește obligația de a întocmi și afișa, conform art. 1 alin. (5) din aceeași lege, un tabel cu bunurile ce pot fi acordate în compensare, instanța, în baza plenitudinii de competență, poate verifica în ce măsură omisiunea îndeplinirii acestei obligații nu reprezintă un exercițiu abuziv al dreptului de a dispune cu privire la bunurile din patrimoniul său și, în final, poate obliga entitatea respectivă să opereze măsura în echivalent solicitată de parte. Aceasta cu condiția să se identifice bunul solicitat în compensare și să nu facă parte din domeniul public, să fie liber de construcții sau alte amenajări de utilitate publică, în sensul Legii nr. 10/2001, și în legătură cu el să nu se fi formulat pretenții de restituire, de către terțe persoane. Or, aceste aspecte au fost verificate, în speță, de către instanța de apel. De asemenea, contrar susținerilor recurentului nu este necesar ca partea să solicite în prealabil, pe cale judiciară, trecerea bunului în tabelul celor disponibile deoarece legea nu prevede un asemenea demers în sarcina notificatorului, iar verificările în legătură cu caracterul disponibil al imobilului solicitat se pot efectua și în procesul în care se solicită această formă de reparație în echivalent. Prin urmare, oferta de acordare a unor bunuri în compensare, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, nu este lăsată la latitudinea exclusivă a entității respective, putând fi cenzurată de către instanța de judecată. În plus, susținerile recurentului în sensul că notificatorul nu are un drept de opțiune pentru orice bun din patrimoniul unității administrativ-teritoriale sunt, în principiu, corecte. În cazul în care, însă, bunul identificat și solicitat în compensare îndeplinește condițiile sus-enunțate trebuie considerat ca fiind bun disponibil conform legii de reparație și constrânsă unitatea deținătoare de a-și îndeplini obligația prevăzută de art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune o asemenea formă de reparație în echivalent în favoarea persoanei îndreptățite, prioritară altor forme de reparație în echivalent. Cât privește atribuțiile de dispoziție ale consiliului local (consiliului județean) în legătură cu bunurile din patrimoniul unității administrativ-teritoriale, astfel cum sunt reglementate în Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, normele invocate în cererea de recurs în legătură cu acest aspect au caracter general și nu reprezintă un argument pentru înlăturarea, în speță, a formei de reparație solicitată de reclamante. Pentru argumentele deja arătate, nici unitatea administrativ-teritorială, nici organele sale administrative nu au un drept exclusiv și necenzurabil de către instanță de a refuza să acorde în compensare bunuri în legătură cu care poate opera această formă de reparație, fiind disponibile din perspectiva criteriilor oferite de Legea nr. 10/2001. 3. În ceea ce privește criticile recurentului privind situația juridică a terenului de 3438 m.p. înscris în C.F. inițial Sibiu, restituit în natură prin hotărârea Tribunalului, această susținere nu mai prezintă relevanță și nu va fi verificată de către prezenta instanță deoarece forma de reparație pentru terenul respectiv a fost înlocuită, prin decizia recurată, cu acordarea în compensare a terenului de 6288 m.p. din C.F. Sibiu. În legătură cu acest din urmă imobil, recurentul susține că s-ar fi încălcat dispozițiile legale în materie de protecție a zonelor de spații verzi, dar și a celor prevăzute în legea specială de reparație, care interzic restituirea în natură sau în compensare a terenurilor cu această destinație sau a celor afectate de alte amenajări de utilitate publică, supra sau subterane, așa cum sunt conductele de apă sau cablurile electrice care tranzitează terenul solicitat. Sub acest aspect, însă, prin criticile formulate, recurentul tinde la schimbarea situației de fapt reținută de Curtea de Apel, în raport de probele administrate în cauză, ceea ce nu mai este posibil față de actuala structură a recursului, care nu mai cuprinde motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., ce permitea o asemenea evaluare, și care a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Astfel după cum s-a arătat deja, în legătură cu terenul restituit în natură și, respectiv, în compensare, instanța de apel a stabilit, potrivit raportului de expertiză și înscrisurilor depuse la dosar, că acesta este liber de construcții, neafectat de rețele subterane sau de spații verzi, având categoria de folosință „loc de casă” și aceeași valoare economică. În consecință, instanța a procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispunând restituirea în natură, respectiv în compensare, pentru terenul înscris în C.F. Sibiu, în suprafață de 6288 m.p., neputându-se pune problema incidenței art. 10 alin. (2) din aceeași lege, care interzice reparația în natură sau în compensare în cazul amenajărilor de utilitate publică ce afectează imobilul pretins sau a art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. De asemenea, nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor legale în materie de protecție a spațiilor verzi (art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005 în forma actuală, Legea nr. 24/2007, textul de lege sus-menționat din Normele metodologice) și nici a concursului dintre aceste norme și legea specială de reparație din moment ce instanța de apel nu a reținut o asemenea afectațiune a terenului în discuție. Cât privește valoarea probatorie acordată de instanțe certificatului de urbanism nr. 2141/2004, conform opiniei recurentului - în contradicție cu regulile de urbanism instituite prin Planul Urbanistic General și fără să se aibă în vedere momentul emiterii acestui document, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 195/2005, și aceasta reprezintă tot o chestiune referitoare la evaluarea probatoriului administrat în cauză, evaluarea care intră în atribuțiile exclusive ale instanțelor de fond pentru stabilirea situației de fapt și nu poate forma obiect de verificare a instanței de recurs. Prin urmare, la situația de fapt astfel cum a fost reținută de instanța anterioară și redată mai sus, aceasta a procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește formele de reparație în natură și compensare dispuse de Curte pentru terenul de 6288 m.p. 4. Curtea a reținut în mod corect că, în ceea ce privește construcțiile înstrăinate, aflate pe terenul înscris în C.F. Sibiu, având în vedere destinația acestora, de locuință, precum și data emiterii dispoziției contestate, 8 decembrie 2004, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (25 iulie 2005), reclamantelor li se cuvin, ca măsură reparatorie în echivalent, pentru aceste bunuri, despăgubiri bănești, în condițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma inițială. De asemenea, a reținut în mod corect aplicabilitatea în cauză a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 52/2007, de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., conform căreia, în urma admiterii recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că: „Prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Pe de altă parte, susținerile recurentului privind imposibilitatea obligării sale la plata efectivă a sumei de 80.222 lei actualizată la data plății sunt corecte, acesta urmând să facă doar propunere de acordare de despăgubiri bănești în limitele acestei sume, iar nu să o achite efectiv intimatelor reclamante. Aceasta deoarece nici sub imperiul legii în forma inițială primăria nu acorda, în mod concret, despăgubiri bănești persoanelor îndreptățite la această formă de r