ÎCCJ, decizie (scj.ro #81702)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81702) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Existența

condiției interesului în promovarea căii de atac a recursului de către

partea care a executat obligația prevăzută în sarcina sa prin hotărârea

dată de instanța de apel. Invocarea unor critici de nelegalitate împotriva

hotărârii recurate.

Cuprins

pe materii :

Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul.

Index

alfabetic :

excepția

lipsei de interes

-

dispoziție emisă de primar

-

recurs

Cod procedură civilă, art. 299, art. 311, art. 376, art.

377

Hotărârea definitivă poartă atributul executorialității, astfel

că, dacă ea poate fi învestită cu formulă executorie (în vederea executării

silite), în mod simetric, de la aceeași dată, un debitor diligent și de bună

credință o poate executa benevol.

În același timp, decizia instanței de apel este obiect al

recursului, astfel cum prevede art. 299 alin.(1) C.proc.civ., iar promovarea și

susținerea lui nu este condiționată de neexecutarea (benevolă sau silită) a

hotărârii recurate.

Dimpotrivă, prin

edictarea art. 311 C.proc.civ. legiuitorul

admite implicit posibilitatea

executării hotărârii recurate până la soluționarea recursului, de vreme ce prin

textul invocat se prevede că hotărârea casată nu are nicio putere (alin. 1),

iar actele de executare sunt desființate de drept, dacă instanța de recurs nu

dispune altfel (alin. 2), în mod evident, ipoteza fiind incidență în cazul

admiterii recursului.

Excepția lipsei de interes în susținerea recursului,

invocată ca urmare a executării de către recurent  a deciziei instanței de

apel, decizie atacată cu recurs, nu poate fi primită întrucât conformarea

conduitei recurentului la decizia dată de instanța de apel nu are semnificația

anihilării interesului său procesual în susținerea recursului, prin care a

invocat critici de nelegalitate împotriva hotărârii recurate.

Secția I civilă, decizia

nr. 270 din 20 ianuarie 2012

Contestatorii B.H. și R.M. au chemat în judecată pe Primarul

Municipiului Sibiu, Municipiul Sibiu prin Primar și Consiliul Local Sibiu,

solicitând să se constate că imobilul situat în Sibiu, se compune din imobilul

înscris în CF 7086 Sibiu, nr. top. 4104/2/27 în suprafață de 770 mp, pe care

este edificată casa și imobilul înscris în CF 7421 Sibiu, nr. top. 4104/2/26/2

loc de casă, în suprafață de 385 mp;

să

se constate că imobilul a fost trecut în proprietatea Statului abuziv și fără

titlu valabil;

să se constate că

declarațiile de renunțare nr. 7018/1971 și 7022/1971 înscrise în CF 7086 Sibiu,

nr. top 4104/2/27 în suprafață de 770 mp, pe care este edificată casa, în

suprafață de 385 mp sunt nule, motiv pentru care solicită radierea întabularii

din CF a acestora cu revenirea la situația anterioară de CF;

să

se constate nulitatea dispoziției nr. 4492/2008 emisă de

către Primăria

Municipiului Sibiu și Primarul Municipiului Sibiu și să se dispună desființarea

acesteia, cu consecința restituirii în natură a întregului imobil înscris în CF

7421 Sibiu și nr. top 4104/2/26/2 loc de casă, în suprafață de 385 mp și, în

parte, teren ce excede construcțiilor de pe imobilul înscris în CF 7086 Sibiu,

nr. top 4104/2/27 în suprafață de 770 mp, pe care este edificată casa și care a

fost înstrăinată în baza Legii nr.112/1995 cu acordarea de despăgubiri pentru

construcția existentă pe aceste imobile și terenul aferent acesteia;

întabularea în favoarea contestatorilor a terenului restituit în cotă egala de

1/2 parte fiecare.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2 pct. 2, 9, 26

pct. 3, 20 pct. 2 din Legea nr. 10/2001.

Intimatul Primarul Municipiului Sibiu a

invocat

excepția necompetenței materiale a tribunalului în ceea ce

privește primele trei petite ale acțiunii, cu consecința trimiterii cauzei spre

competentă soluționare Judecătoriei Sibiu.

Totodată, s-a invocat și excepția lipsei

calității procesuale pasive a

Consiliului Local al Municipiului Sibiu,

raportat la dispozițiile Legii nr.215/2001.

Față de excepția necompetenței materiale asupra primelor trei

petite, instanța de fond a dispus disjungerea acestora.

Întrucât în cauza disjunsă, instanța a dispus declinarea

competenței în favoarea Judecătoriei Sibiu, la termenul de judecată din

11.03.2009 s-a pus în discuție posibilitatea suspendării prezentei cauzei, în

condițiile art. 244 pct. 1 C.proc.civ. până la rămânerea irevocabilă a

hotărârii pronunțată în dosarul nr. 4389/85/2008. Asupra acestui incident,

instanța a revenit, întrucât contestatorii au precizat că renunță la judecată

asupra petitelor disjunse din acțiunea principală ce au format obiectul

dosarului nr. 4389/85/2008 a Tribunalului Sibiu.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local

Sibiu a fost admisă, față de prevederile Legii nr.215/2001, modificată și

completată.

Prin sentința civilă nr. 485/2009

Tribunalul Sibiu

a admis excepția

lipsei

calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Sibiu și a

respins contestația formulată, reținând următoarele:

Conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, contestatorii au

notificat prin executorul judecătoresc Primăria Municipiului Sibiu, solicitând

restituirea în natură a imobilului situat în Sibiu, înscris în CF 7086 Sibiu,

nr. top. 4104/2/27.

Prin dispoziția nr. 4492 emisă de Primăria

Municipiului Sibiu prin

Primar, a fost respinsă notificarea, întrucât conform art. 2

alin.(1) lit. c) din Legea 10/2001, republicată, coroborat cu pct. 2.2 din

Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/2001 aprobate prin H.G 250/2007,

s-a apreciat că imobilul nu face obiectul Legii 10/2001.

Imobilul revendicat în condițiile Legii

nr.10/2001 de către succesorii

proprietarilor tabulari, a trecut în

proprietatea statului cu titlu de renunțare la proprietate în condițiile art.

60 din DL nr. 115/1938, iar ulterior, acest imobil a fost înstrăinat conform

Legii nr.112/1995.

În atare situație, prima instanță a apreciat că în mod corect

intimata a respins notificarea depusă de moștenitorii proprietarilor tabulari,

făcând aplicarea dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr.10/2001, întrucât la

data emiterii dispoziției contestate declarațiile de renunțare la proprietate

nu au fost anulate.

Mai mult decât atât, deși s-a contestat modalitatea de trecere a

imobilului din litigiu în proprietatea statului, solicitându-se anularea

declarațiilor de renunțare la proprietate, contestatorii au declarat că renunță

la judecată cu privire la aceste cereri.

Întrucât la data soluționării cauzei, actul de trecere a

imobilului în proprietatea statului este unul valabil, ca de altfel și

contractul de vânzare/cumpărare încheiat în condițiile Legii nr.112/1995,

instanța a constatat că dispoziția emisă de intimat este una legală, astfel că,

având în vedere prevederile art. 60 din D-L nr.115/1938 raportat la

dispozițiile Legii nr.10/2001 republicată, contestația a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții

.

In completarea probelor admise de prima instanță, curtea de apel

a încuviințat efectuarea unei expertize topografice.

Prin decizia civilă nr. 1 din 13 ianuarie 2011 a Curții de Apel

Alba Iulia, secția civilă

s-a admis apelul declarat de reclamanți,

sentința a fost schimbată în tot, dispunându-se obligarea Primarului Mun. Sibiu

să emită o nouă dispoziție prin care să restituie în natură terenul în

suprafață de 297 mp înscris în CF 7086 Sibiu, nr. top 4104/2/27/2, așa cum a

fost identificat și parcelat prin expertiza topografică efectuată în fața

instanței de apel ca și obligarea aceluiași pârât să emită dispoziție prin care

să propună Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale pentru imobilul construcție ce a fost

înstrăinat în baza Legii nr.

112/1995 și

pentru terenul aferent acestei construcții

.

Instanța de apel, în ce privește prima critică formulată prin

motivele de apel - pronunțarea sentinței în contradictoriu cu o persoană

decedată, respectiv B.H.H., decedat la 28.03.2009, a reținut că la termenul la

care instanța fondului a rămas în pronunțare, numiții B.D.L. și B.R. au arătat

că înțeleg să continue acțiunea promovată de antecesorul lor.

Având în vedere că moștenitorii au înțeles

să continue acțiunea, nu

se mai impunea citarea lor, întrucât aveau cunoștință de

termenul de judecată.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că obiectul prezentului

litigiu îl constituie imobilul situat în Sibiu, înscris în CF 7086 Sibiu nr.

top 4104/2/27.

Prin dispoziția atacată prin contestația de față, s-a respins

notificarea, cu motivarea că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Prin sentința apelată, prima instanță a confirmat dispoziția

emisă de intimat care a susținut că atât timp

cât nu

există o hotărâre judecătorească de constatare a nulității declarației de

renunțare la proprietate, nu se poate spune că imobilul a fost preluat abuziv,

reținându-se că în speță este incident art. 2 alin.(1) lit. c) din Legea

nr.10/2001, întrucât s-a apreciat că renunțarea este similară donației, fiind

necesar deci, ca donația să fi fost anulată printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă.

Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că renunțarea la

drept este o donație indirectă, însă donațiilor indirecte nu li se cere

respectarea formei autentice, deoarece nu sunt contracte de donație, ci

liberalități efectuate pe calea altor acte juridice. Donațiile indirecte sunt

suspuse numai regulilor de fond, iar nu și celor de formă ale donațiilor, însă,

pentru a califica un act juridic ca donație ca indirectă se cere stabilirea

intenției de a gratifica.

Neavând caracterul unui act de donație în sensul art. 800 C.civ.

și nefiind supusă cerinței formei autentice prevăzută de art. 813 C.civ., nu

poate fi reținută cerința anulării sau constatării nulității donației, în

sensul art. 2 alin.(1) lit. c) teza II din Legea nr.10/2001, textul nefiind

incident în speță, așa cum în mod greșit a reținut prima instanță.

Curtea de apel a mai apreciat că, dat fiind contextul

social-politic în care erau făcute aceste declarații de renunțare la

proprietate de către persoane care doreau să plece din țară, este evident că nu

poate fi vorba decât de o preluare abuzivă în sensul art. 2 lit. h) din Legea

nr.10/2001, care califică ca fiind abuzive chiar și preluările făcute de stat

cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin.(1) din Legea

213/1998.

Prin urmare, s-a constatat că prima instanță a dat o greșită

interpretare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 sub aspectul analizat, situație

în care tribunalul trebuia să analizeze pe fond solicitarea de restituire a

imobilului și să oblige intimatul să emită dispoziție cu privire la imobil.

În ceea ce privește modalitatea de

reparație, respectiv în natură sau

prin echivalent, instanța de

apel a reținut următoarele:

Prin raportul de expertiză efectuat în apel, s-a stabilit că

imobilul în litigiu are o suprafață de 770 mp (reală 768 mp), că pe acest teren

se află construcțiile, cu o suprafață de 201,40 mp, ce au fost înstrăinate în

condițiile Legii nr. 112/1995, iar suprafața de teren aferentă acestora este de

473 mp, această suprafață fiind necesară accesului la construcțiile existente

pe terenul în litigiu și la buna exploatare a acestuia. Terenul liber de

construcții și care ar putea fi restituit apelanților este de 297 mp, expertul

atribuindu-i nr. top. 4104/2/27/2.

Raportat la concluziile raportului de expertiză, s-a constatat

că o parte din teren nu este liberă în accepțiunea Legii nr. 10/2001, fiind

ocupată de construcții, însă cealaltă parte de teren este liberă, nefiind

afectată de utilități și nici necesară exploatării construcțiilor menționate.

În consecință, raportat la prevederile art. 1 și 2 lit. h) din

Legea nr. 10/2001, instanța de apel a constatat că se impune anularea

dispoziției emisă de Primarul Mun. Sibiu și obligarea pârâtului să emită o nouă

dispoziție prin care să dispună restituirea în natură a terenului în suprafață

de 297 mp înscris în CF 7086 Sibiu, nr. top 4104/2/27/2, așa cum a fost

identificat și parcelat prin expertiza topografică efectuată în apel.

În temeiul art. 20 din Legea nr. 7/1996 s-a dispus întabularea

dreptului de proprietate al apelanților reclamanți conform hotărârii

judecătorești, la data rămânerii irevocabile a acesteia.

Împotriva acestei decizii, pârâtul Primarul Municipiului Sibiu a

formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9

C.proc.civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul pârât critică

interpretarea dată de instanța de apel titlului cu care imobilul în

discuție a intrat în proprietatea statului.

Recurentul susține că renunțarea la proprietate este asimilabilă

unei donații, punct de vedere ce este susținut și de dispozițiile art. 13

C.civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, care a intrat în vigoare în luna iulie

2010, potrivit cărora "renunțarea la un drept nu se prezumă" și, în

consecință, trebuie demonstrată.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a apreciat că pentru

a demonstra preluarea abuzivă, ar fi suficient „contextul social-politic"

în care erau făcute aceste declarații de renunțare la proprietate de către

persoane care doreau să plece din țară.

Pe de altă parte, pentru donație, legiuitorul a instituit regula

anulării pe cale judecătorească a acesteia, astfel că, pentru similitudine,

acest lucru ar trebui respectat și în ceea ce privește „renunțarea la

proprietate", care, de fapt, nu este decât o renunțare la drept.

Recurentul mai arată că instanța de apel însăși a considerat

renunțarea la drept ca fiind o donație, fie ea și indirectă, iar intenția de a

gratifica s-a materializat prin însăși declarația de renunțare.

În noțiunea de imobile preluate în mod abuziv se includ și

imobilele donate statului sau altor persoane juridice, în baza Decretului nr.

410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului

nr. 478/1954, privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate

în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane

juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C.civ., în acest

din urmă caz, dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității

donației, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Or, în speță, actul prin care foștii proprietari au gratificat

statul cu imobilul notificat a fost încheiat în formă autentică și, în

consecință, pretinsa constrângere la perfectarea actului nu putea fi prezumată,

ci constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, devenind aplicabilă cea

de-a doua ipoteză a art. 2 lit. c) din Legea 10/2001 care reglementează generic

situația donațiilor încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C.civ.

Recurentul mai arată că tot Înalta Curte în jurisprudența sa a

statuat faptul că, interpretând textul invocat din legea specială, se relevă și

cerința ca, hotărârea judecătorească de constatare a nulității donației să fie

anterioară cererii vizând restituirea imobilului, în baza dispozițiilor Legii

nr. 10/2001. În consecință, numai după pronunțarea, în condițiile dreptului

comun, a unei hotărâri judecătorești prin care să se constate că voința

donatorilor a fost afectată în libertatea sa de manifestare, se poate aprecia

asupra caracterului abuziv al preluării.

Intimații reclamanți au formulat întâmpinare prin care au

invocat excepția lipsei de interes a recurentului în susținerea recursului.

Prin aceeași întâmpinare, s-a invocat și excepția autorității de

lucru judecat față de pronunțarea deciziei civile nr. 5797/2010 de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală,

dosar care a avut ca obiect contestația formulată de aceiași reclamanți

împotriva dispoziției nr. 1220/2009 emisă de Primarul Municipiului Sibiu prin

care a fost respinsă notificare acestora prin care au solicitat restituirea în

natură a unul alt imobil ce a aparținut autorilor lor, situat în Sibiu, înscris

în CF 7421, nr. top. 4104/2/26/2, trecut în proprietatea statului în aceeași

modalitate ca cel din cauza de față prin „renunțarea proprietarilor la dreptul

lor".

Cele două excepții invocate de intimații reclamanți sunt

neîntemeiate, iar recursul a fost respins ca nefondat, potrivit celor ce

urmează :

Excepția lipsei de interes a fost susținută ca urmare a emiterii

dispoziției nr. 1988/2011 de către recurent în executarea deciziei instanței de

apel, decizie atacată cu prezentul recurs, însă, aceasta nu va putea fi primită

întrucât conformarea conduitei recurentului la decizia dată de instanța de apel

nu are semnificația anihilării interesului său procesual în susținerea

recursului, prin recursul de față invocându-se critici de nelegalitate

împotriva hotărârii instanței de apel.

O hotărâre judecătorească definitivă,

conform art. 377 alin.(1) pct. 3

C.proc.civ. (ceea ce corespunde

unei decizii date în apel), poate fi învestită cu formulă executorie, astfel

cum prevede art. 376 alin. (1) C.proc.civ.

Prin urmare, hotărârea definitivă poartă atributul

executorialității, astfel că, dacă ea poate fi învestită cu formulă executorie

(în vederea executării silite), în mod simetric, de la aceeași dată, un debitor

diligent și de bună credință o poate executa benevol, astfel cum a procedat și

recurentul cauzei prin emiterea dispoziției arătate.

În același timp, decizia instanței de apel este obiect al

recursului, astfel cum prevede art. 299 alin.(1) C.proc.civ., iar promovarea și

susținerea lui nu este condiționată de neexecutarea (benevolă sau silită) a

hotărârii recurate.

Dimpotrivă, prin edictarea art. 311

C.proc.civ. legiuitorul

admite implicit posibilitatea executării hotărârii recurate până

la soluționarea recursului, de vreme ce prin textul invocat se prevede că

hotărârea casată nu are nicio putere (alin. 1), iar actele de executare sunt

desființate de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel (alin. 2), în

mod evident, ipoteza fiind incidență în cazul admiterii recursului.

Nici excepția autorității de lucru judecat nu poate fi reținută,

în sensul de excepție procesuală absolută, de fond și peremptorie (efectul

negativ al autorității de lucru judecat), întrucât între cele două pricini -

cea de față și cea care a format obiectul dosarului în care s-a pronunțat

decizia civilă nr. 5797/2010 de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția civilă și de proprietate intelectuală - nu se verifică însă tripla

identitate de părți, obiect și cauză.

Astfel cum se poate constata, pricina de față a avut ca obiect

contestația promovată de aceiași reclamanți

împotriva

dispoziției nr. 4492/2008 emisă Primarul Municipiului Sibiu prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Sibiu, înscris în CF

7086 Sibiu nr. top. 4104/2/27, în timp ce prin decizia civilă nr. 5797/2010 a

Înaltei Curți s-a soluționat irevocabil contestația formulată împotriva

dispoziției nr. 1220/2009 emisă de Primarul Municipiului Sibiu privind

restituirea imobilului situat în Sibiu, înscris în CF 7421, nr. top.

410/2/26/2; așadar, cele două pricini au avut un obiect diferit, ceea ce

conduce la respingerea excepției analizate, în baza art. 163 alin.(1) rap. la

art. 1201 C.civ., excepția procesuală valorificând efectul negativ al

autorității de lucru judecat.

Ceea ce va reține însă această instanță de recurs va fi efectul

pozitiv al puterii de lucru judecat, în sensul că dezlegarea dată de instanța

anterioară referitoare la aceeași chestiune de drept (efectul și valoarea

juridică a declarațiilor de renunțare la dreptul de proprietate de către

autorii reclamanților din anul 1971) nu va putea fi contrazisă de judecata de

față, astfel că ea se impune ca o chestiune prejudicială deja dezlegată și în

cadrul acestui dosar, ceea ce se va avea în vedere în analiza criticilor

formulate prin motivele de recurs.

Drept urmare, din considerentele deciziei civile nr. 5797/2010 a

Înaltei Curți reiese că, pe baza analizei acelorași argumente cu cele din

prezenta cauză, anume, că autorii reclamanților au dat în anul 1971

declarațiile de renunțare la proprietate pentru a obține permisiunea

autorităților de a pleca în Germania, instanța a constatat că renunțarea la

proprietate în favoarea statului nu are caracterul unui act de donație, în

înțelesul art. 800 și, respectiv, art. 813 C.civ.

În același timp, s-a apreciat că preluarea prin declarația de

renunțare la dreptul de proprietate este o preluare fără titlu valabil ce nu poate

fi reținută ca donație și, în consecință, nu poate fi exclusă incidența Legii

10/2001.

Aceeași instanță anterioară a stabilit că nu poate fi

condiționată restituirea imobilului de existența unei hotărâri judecătorești de

anulare (așa cum se susține și prin motivele de recurs în cauza de față, sens

în care recurentul invocă dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea 10/2001),

deoarece actul de renunțare nu întrunește cerințele unui act de donație,

aceasta cu atât mai mult cu cât în declarația de renunțare nu se arată persoana

în favoarea

căreia

se face renunțarea și nici nu este însoțită de vreo declarație de acceptare a

vreunei liberalități.

În consecință, criticile recurentului au fost înlăturate ca

nefondate fată de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei

anterioare, atât în ce privește calificarea juridică dată declarațiilor de

renunțare la dreptul de proprietate de către autorii recurenților din 1971, la

inaplicabilitatea prevederilor art. 2 lit. c) din Legea 10/2001 pentru această

situație, sens în care s-a stabilit că nu este necesară o hotărâre

judecătorească de anulare a donației, cât și referitor la calificarea trecerii

imobilului în proprietatea statului ca fiind abuzivă, în temeiul art. 2 lit. h)

din Legea 10/2001 astfel că, acesta intră în domeniul de aplicare a legii

speciale.

Pe de altă parte, Înalta Curte a constatat a fi fără legătură cu

cauza trimiterea recurentului din cuprinsul motivelor de recurs la dispozițiile

art. 13 din Noul Cod civil (în legătură cu declarațiile de renunțare din 1971),

întrucât noua reglementare, intrată în vigoare la 1.10.2011, nu este incidență

în prezenta cauză, față de dispozițiile art. 5 alin.(1) din Legea nr.71/2011 de

punere în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, potrivit cărora:

"dispozițiile Codului Civil se aplică tuturor actelor sau faptelor,

încheiate sau, după caz, produse sau săvârșite, după intrarea sa în vigoare,

precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare."

Având în vedere cele anterior redate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin.(1)

C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.