Decizia nr. 1672/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Referitor la dubla excepție a lipsei calității procesuale pasive a recurentei – pârâte, raportat la faptul că între bancă și reclamantă nu au existat relații contractuale: - Instanța de apel a considerat în mod greșit că sunt incidente dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., în motivarea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Sucursalei Pitești a B. S.A.. Sucursala Pitești a băncii nu are o existență de sine stătătoare, față de dispozițiile O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, ale Regulamentului de Organizare și Administrare al B., ale art. 43 din Legea nr. 31/1990, precum și ale altor dispoziții care au relevanță pentru raporturile firma-mamă/sucursală: art. 227 C. civ. art. 97 C. civ. art. 109 C. proc. civ. art. 151 din O.U.G. nr. 99/2006. În raport de specificul raportului litigios dedus judecății - răspundere civila delictuală -, sucursala unei persoane juridice nu poate fi autor al unei fapte ilicite, cu o răspundere proprie, în condițiile în care o atragere a acestei răspunderi ar implica, în mod inevitabil, angajarea patrimonială a înseși persoanei juridice, ca autor al faptului ilicit, fără, însă, ca aceasta să fie parte în proces, prin organele sale de conducere. - Instanța de apel a greșit în ceea ce privește respingerea ca neîntemeiată a excepției lipsei calității procesuale pasive a ambelor pârâte, raportat la faptul că între bancă și reclamantă nu au existat relații contractuale, acestea derulând-se doar între reclamantă și C. S.R.L.. În primul rând, cu toate că a reținut că prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la această excepție invocată în ceea ce privește ambele pârâte, instanța de apel a ignorat criticile pârâtelor și a suplimentat argumentația instanței de fond. Or, nu se poate suplimenta o argumentație privitoare la o soluție inexistentă, "acoperirea" omisiunii de judecată a primei instanțe neavând temei legal și conducând la posibilitatea triplei jurisdicții cu privire la un element-cheie al apărării părților. În al doilea rând, instanța de apel a apreciat în mod greșit că, în raport de obiectul cauzei, nu are relevanță existența relațiilor contractuale între părți. Dimpotrivă, existența unor raporturi între părți, felul lor și temeiurile legale aflate la baza acestei situații sunt esențiale pentru corecta înțelegere și dezlegare a speței. Astfel, instanța trebuia să stabilească dacă, prin exercitarea dreptului legal de a o executa silit pe reclamantă în baza biletelor la ordin, pârâtele au săvârșit sau nu vreun delict care să angajeze răspunderea civilă delictuală și, totodată, în ce măsură contextul constatării inexistenței datoriei ce constituia baza emiterii acestor titluri de valoare, care privește strict raporturile dintre C. S.R.L. și A. S.R.L., implica sau nu pe vreuna dintre pârâte, strict prin raportare la dispozițiile Legii nr. 58/1934 și ale Normelor-cadru nr. 6/1994 emise de Banca Națională cu privire la comerțul făcut de instituțiile de credit cu cambii și bilete la ordin. Recurentele au făcut referire și la decizia Curții Constituționale nr. 20 din 21 ianuarie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 33 alin. (2) și ale art. 35 alin. (2) din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, relevante fiind punctele 25 și 26.

Referitor la considerentele deciziei recurate asupra motivelor substanțiale de apel: În primul rând, din motivarea instanței de apel rezultă că eroarea săvârșită de prima instanță privitor la modul de transmitere a titlurilor către pârâtă – constatată ca atare - nu ar avea relevanță în dezlegarea cauzei, pentru ca au fost analizate în esență condițiile răspunderii civile delictuale, nu față de operațiunea de aval, ci prin raportare la faptul că după operațiunea de transmitere, B., deși notificată, a pus în executare silită biletele la ordin, fără respectarea obligației prevăzute de art. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994. Or, deși diferența intre aval și gir este foarte importantă, întrucât cele două operațiuni produc efecte diferite, instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994, ci s-a mărginit la o analiză prin prisma răspunderii civile delictuale, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., invocate de instanța de apel, trebuiau a fi analizate prin prisma efectelor produse față de bancă, ce nu a fost parte în litigiu. Totodată, instanța de apel se raportează eronat la neregularitățile referitoare la biletele la ordin, prin prisma obligației prevăzute de art. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994, în condițiile în care, în materia biletelor la ordin, neregularitățile (respectiv mențiunile obligatorii, neregăsite în cuprinsul titlului) sunt reglementate de dispozițiile art. 104 -105 din Legea nr. 58/1934, în timp ce dispozițiile pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994 reglementează un alt aspect. Recurentele au subliniat faptul că nu se poate admite că banca ar fi săvârșit o faptă delictuală (așa-numita executare silită ilegală în anul 2013) prin raportare la o hotărâre care nu îi era opozabilă și care s-a definitivat la mai mult de doi ani după momentele nașterii raportului obligațional generat de scontare și de gir și a raportului litigios generat de debutul executării silite a instrumentelor cambiale girate.

Instanța de apel a menținut în mod greșit hotărârea primei instanțe în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală a pârâtelor pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin introducerea la plată și declanșarea unei executări silite, în derulare, încă, față de parte, respectiv nerespectarea pct. 76 din Norma nr. 6/1994. Doar în cadrul unei contestații întemeiate pe dispozițiile art. 62 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin se putea stabili dacă banca execută legal sau nelegal reclamanta în baza biletelor la ordin și/sau daca biletele la ordin sunt în regulă sau în neregulă. Or, odată demarată procedura de executare silita a băncii împotriva sa, reclamanta a avut deschisă calea unei acțiuni, pe care a inițiat-o sub forma contestației la executare și care a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 al Judecătoriei Sector 4 București și în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 7004/27.05.2015 prin care s-a constatat perimarea judecății. Chiar dacă s-ar accepta că prima instanță nu s-a substituit instanței învestite cu judecata contestației la executare, ci doar a analizat prin prisma art. 76 din Norma BNR nr. 6/1994, tot greșit ar fi, pentru că s-a referit la niște bilete cu neregularități, în lipsa unei hotărâri care să constatate neregularitatea atât a biletelor la ordin, cât și pe cea a executării pornite în temeiul lor. Doar în cazul în care emitenta instrumentelor cambiale ar fi obținut o hotărâre favorabilă și pe care pârâta să nu o respecte, s-ar fi putut discuta despre o eventuala vinovăție a băncii pentru executarea nelegală a reclamantei, în baza biletelor la ordin. În acest moment, banca are în posesie bilete la ordin valabile, care nu au fost anulate; executarea silită nu a fost anulată, nu s-au anulat nici actele de executare, poprirea înființată este legala si, prin urmare, în mod nelegal banca a fost considerată vinovată. În ceea ce privește adresa nr. x/28.08.2013, despre care reclamanta a susținut că ar avea caracterul unei notificări cu efecte exoneratorii de obligație, pe care banca ar fi ignorat-o cu rea-credință, recurentele au arătat că banca nu era obligata sa dea curs notificării. Pe de o parte, susținerile reclamantei întemeiate pe relațiile contractuale dintre emitentul biletelor la ordin și C. S.R.L., în favoarea căreia a emis instrumentele de plată și pentru care a girat B. sunt în contradicție cu dispozițiile Legii nr. 58/1934, care stabilește drepturi și obligații independente, născute în raporturile cambiale, urmare a unei cereri și punerii în circulație a efectelor de comerț, după cum rezultă din pct. 512 din Norma BNR nr. 6/1994. Din moment ce biletul la ordin este un titlu de credit formal, care încorporează o obligație abstractă, autonomă, iar cauza obligației este un element extern, care nu are nici o influență asupra titlului comercial, nu are relevanță stingerea obligațiilor între părți sau neexecutarea acestora (intimata-reclamantă și terțul debitor cedat C. SRL). Raportul fundamental care a stat la baza emiterii biletului la ordin subzistă și după emiterea lui și îndreptățește părțile la exercitarea unor acțiuni de drept comun în ce privește executarea obligațiilor, dar el este indiferent și nu poate fi opus terțului posesor legitim al titlului - B., care rămâne beneficiarul obligației necondiționate de plată pentru suma înscrisă în titlu. În beneficiul securității raporturilor comerciale, legiuitorul a înțeles ca în această materie să acorde prioritate aparenței, asigurând posesorului legitim al titlului (banca) o protecție deplină, respectiv dreptul de a primi suma de bani menționată în titlu, indiferent de raporturile juridice din contractul care preexistă biletului la ordin (inclusiv dacă în fapt datoria nu există). Jurisprudența și doctrina au statuat că în raportul cambial, prin gir, giratarul - banca - dobândește un drept propriu și autonom, astfel că giratarului nu i se pot opune excepțiile ce puteau fi opuse girantului (C. SRL); în cazul transmiterii titlului, dobânditorul va deveni titularul unui drept propriu, care este un drept nou, originar, iar nu un drept derivat din cel al transmutatorului. Ca urmare, dobânditorul are un drept autonom, adică un drept care este independent față de dreptul transmițătorului. Ca o consecință a acestui fapt, dobânditorului titlului nu i se pot opune excepțiile care puteau fi opuse transmițătorului. Pe de altă parte, pretinsa notificare pe care și-a întemeiat reclamanta pretenția de exonerare de la plata obligației a avut caracterul unei simple adrese, prin care s-a solicitat conformarea la cele enunțate în cuprinsul său și nici nu a fost adresată uneia dintre pârâtele chemate în judecată. De asemenea, anunța efectuarea unor demersuri prin care se tindea la obținerea unei hotărâri judecătorești prin care să fie susținută rezoluția unilaterală de refuz la plată al instrumentelor girate. În realitate, reclamanta nu a făcut niciun demers în acest sens, astfel încât, în mod greșit, instanța de apel a reținut contrariul, referindu-se la un litigiu - dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Argeș - care nu s-a purtat cu privire la biletele la ordin emise de reclamantă în favoarea C. S.R.L. și girate de aceasta din urmă B. S.A. - Sucursala Pitești și în care au fost părți A. S.R.L. și C. S.R.L., în legătură cu relația contractuală a acestora. Mai mult decât atât, scontarea și girarea acestor 52 de bilete la ordin de către C. S.R.L. la B. s-a făcut între 03.06.2013 și 28.08.2013, banca fiind proprietara dreptului decurgând din bilete la ordin de la girarea biletelor, executarea silită împotriva reclamantei fiind declanșată la cererea băncii în anul 2013; or, hotărârea pronunțată în acel dosar a rămas definitivă la 9.12.2015. În același timp, în adresă nu se menționează, cu privire la biletele la ordin, nici că au fost emise în alb, nici care sunt biletele la ordin pe care nu le va mai plăti, având în vedere faptul ca acestea sunt înseriate. Recurentele au susținut, totodată, că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că banca a încălcat dispozițiile art. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994, ignorând prevederile acestui act, precum și ale Legii nr. 58/1934. Astfel, s-a omis observarea faptului că biletele la ordin nu au fost girate și remise băncii în alb. Au fost girate și remise băncii completate, aceasta fiind, de altfel, singura variantă imaginabilă în care instrumentele puteau fi girate și scontate. Potrivit art. 106 din Legea nr. 58/1934, anumite dispoziții relative la cambie sunt aplicabile biletului la ordin, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu, printre care și cambia în alb (art. 12). Or, pct. 76 teza II din aceeași Normă face strict referire la o cambie în alb emisă de către trăgător, completată abuziv și apoi pusă în circulație, dispoziția fiind de strictă interpretare, aplicându-se doar cambiilor în alb nu și biletelor la ordin, cum în mod greșit s-a considerat. Nici măcar instanța de apel nu a făcut distincție între instrument în alb și instrument completat. În același timp, reclamanta nu a adus la cunoștință băncii că biletele la ordin ar fi fost emise în alb, dimpotrivă, s-a dovedit că au fost girate completate (de altfel, nu se pot gira bilete la ordin în alb). Totodată, nu s-a declarat pierderea, furtul, distrugerea sau anularea biletelor la ordin pentru transmiterea și înscrierea înainte de introducerea la plată, situații în care ar fi fost aplicabile prevederile art. 89 -93 din Legea nr. 58/1934 împreună cu punctele 436-453 din Norma BNR nr. 6/1994, potrivit cărora, după prezentarea unei hotărâri în acest sens, banca era obligată să nu introducă la plată. Reclamanta nu a interzis, de altfel, girarea acestor instrumente prin inserarea pe instrumente a mențiunii "nu la ordin", banca având tot dreptul să introducă la plată biletele la ordin, nefăcând altceva decât să își exercite drepturile dobândite legal, recunoscute de lege. Mai mult de atât, în mod greșit, nici instanța de apel nu a ținut cont de faptul că însăși reclamanta era cea care printr-o simplă diligență putea să restricționeze, la emiterea biletelor la ordin, operațiunea de gir. În condițiile în care chiar reclamanta a susținut că le-a emis doar ca garanție, înseamnă că nu voia să fie girate și prin urmare, emitentul biletelor la ordin avea legal dreptul să restricționeze, la emiterea biletelor la ordin, operațiunea de gir, în temeiul art. 13 din Legea nr. 58/1934 și capitolul II din Norma BNR nr. 6/1994. Recurentele au făcut referire și la pct. 80 – 84 din aceeași Normă, conchizând în sensul că, dacă reclamanta ar fi fost diligentă și ar fi înscris pe biletele la ordin mențiunea "nu la ordin", acestea nu mai puteau fi girate de C. S.R.L.; ele puteau, cel mult, face obiectul unei cesiuni ordinare. Prin lipsa sa de diligență, reclamanta a facilitat întreaga operațiune de scontare/girare a acestor instrumente de plată, ceea ce a dus la situația ca B. să fie cea păgubită, în prezent banca deținând o creanță în valoare de 1.452.056,48 RON, decurgând din cele 52 de instrumente refuzate la plată de reclamantă, fără șanse reale de realizare. Or, contrar celor reținute de instanța de apel, reclamanta nu se putea prevala de propria sa culpă pentru a acționa și pentru a ridica pretenții împotriva pârâtelor, conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În ceea ce privește angajarea răspunderii civile delictuale a băncii, instanța de apel a apreciat în mod greșit că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 C. civ. Nu a fost dovedită existența prejudiciului, simplele afirmații privitoare la existența prejudiciului neputând fi primite în lipsa probei (art. 249 C. proc. civ.), mai ales că situația în care reclamanta pretinde că a ajuns este culpa sa exclusivă, întrucât nu a înscris pe biletele la ordin mențiunea "nu la ordin", așa cum prevede legea, pentru ca acestea să nu mai fie girate. Chiar în ipoteza în care s-ar fi creat un prejudiciu, trebuie avut în vedere că banca a uzat de drepturile sale, în condițiile în care executarea silită în baza titlurilor executorii - bilete la ordin - nu a fost desființată, actele de executare nu au fost anulate și nici titlurile executorii nu au fost anulate. Nu a fost dovedită nici existența unei fapte ilicite, cât timp banca nu a făcut decât să respecte legea, încercând să-și realizeze drepturile. Mai mult decât atât, banca a fost de buna-credință în exercitarea drepturilor, a ținut seama de scopul economic și social pentru care au fost recunoscute și a respectat legea. În absența existenței unei fapte ilicite, nu sunt îndeplinite nici celelalte două condiții, respectiv vinovăția și legătura de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită.

În ceea ce privește despăgubirile morale, în mod greșit s-a apreciat că pot fi acordate unei persoane juridice pentru orice drept nepatrimonial. În C. civ., recunoașterea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice și posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate ca urmare a încălcării unor astfel de drepturi sunt expres prevăzute de art. 257. Întrucât domeniul drepturilor nepatrimoniale recunoscute persoanelor juridice este restrâns la acele drepturi subiective pe care persoana juridică le poate avea potrivit legii, nu este posibilă obținerea de către persoana juridică a unor daune morale pentru vătămarea oricărui drept nepatrimonial, cu atât mai mult cu cât în viziunea clasică asupra materiei acestea sunt proprii persoanelor fizice (sănătatea și integritatea corporală, onoarea, cinstea, probitatea, prestigiul, etc.). Nu mai puțin adevărat este însă faptul că legiuitorul a recunoscut în mod expres posibilitatea acordării daunelor morale persoanei juridice - de exemplu pentru fapte de concurență neloială (art. 9 din Legea nr. 11/1991). De asemenea, persoana juridică poate invoca nesocotirea dreptului la denumire, sediu, emblemă, marca de fabrică. Prin urmare, raportat la datele concrete ale speței, posibilitatea acordării daunelor morale nu poate fi extinsă artificial pentru a se analiza îndeplinirea cumulativă a cerințelor impuse de art. 1349 C. civ., întrucât reclamanta persoană juridică nu poate pretinde un prejudiciu psihic sau vreo suferință fizică provocată, iar pretinsa încălcare a unor drepturi nepatrimoniale (astfel cum ele sunt recunoscute în mod excepțional de lege), nefiind dovedită, nu poate sta la baza acordării nelegale și nejustificate a unor daune morale.

Cu privire la ultimul punct din motivarea instanței de apel, recurentele au răspuns prin argumentele juridice menționate la punctul 3 din cererea de recurs. Apărările formulate în cauză La data de 20 ianuarie 2021, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, solicitând, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei instanței de apel. La data de 17 februarie 2021, recurenta-pârâtă B. S.A. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-reclamantă. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 8 iunie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.A. prin Serviciul Litigii Judiciare - Biroul Regional de Litigii și Insolvență Pitești împotriva deciziei nr. 1689 din 14 iulie 2020 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 21 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Judecata în ședința publică a recursului La data de 9.09.2021, recurenta-pârâtă a solicitat, în ipoteza în care se va admite recursul, cu consecința casării deciziei atacate, întoarcerea executării silite și repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării intimatei la restituirea sumei de 764.587,03 RON, achitată de către recurenta-pârâtă în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 427 din 27 noiembrie 2018 a Tribunalului Argeș, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1689 din 14 iulie 2020 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. La aceeași dată, recurenta-pârâtă a depus cerere, prin care a solicitat restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.343,01 RON, achitată în plus, față de valoarea stabilită de instanța de recurs (5.145,29 RON) și taxa judiciară depusă odată cu cerere de recurs (8488,30 RON). Prin notele scrise, intimata-reclamantă a invocat excepția lipsei de interes în promovarea recursului și în formularea cererii de întoarcere a executării silite. La termenul de judecată din data de 21.09.2021, Înalta Curte a reținut spre soluționare excepția lipsei de interes, sub ambele aspecte, odată cu recursul, având în vedere, pe de o parte, că prin excepția invocată au fost invocate aspecte referitoare la motivele de recurs, iar, pe de altă parte, că cererea de întoarcere a executării silite a fost formulată pentru ipoteza admiterii recursului. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție În ceea ce privește excepția lipsei de interes, Înalta Curte urmează a se pronunța cu prioritate asupra interesului în promovarea recursului, urmând ca excepția ce vizează cererea de întoarcere a executării silite să fie soluționată după analiza motivelor de recurs, dat fiind că această cerere a fost formulată doar pentru situația în care recursul este admis, cu consecința casării deciziei de apel și a trimiterii cauzei spre rejudecare. Examinând excepția lipsei de interes în declararea recursului, Înalta Curte constată că nu este întemeiată. În conformitate cu art. 458 C. proc. civ., "Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes (...)", ceea ce înseamnă că interesul reprezintă o condiție de exercitare a oricărei căi de atac de către părțile în proces. Contrar celor susținute de către intimată, recurenta – pârâtă este plasată într-o situație nefavorabilă prin decizia de apel pronunțată în cauză, urmărind casarea acestei decizii prin care apelul său a fost respins, fiind menținută hotărârea primei instanțe prin care această pârâtă a fost obligată la plata de daune morale către societatea reclamantă. Prin urmare, pârâta B. justifică un interes personal, direct și actual, cât timp urmărește desființarea hotărârii defavorabile. Este lipsită de relevanță pe acest aspect împrejurarea că cea de-a doua pârâtă nu a declarat, la rândul său, recursul împotriva deciziei de apel. Potrivit art. 1382 C. civ., "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat". Art. 1455 C. civ. prevede că "hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită și celorlalți, cu excepția cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor". De asemenea, conform art. 60 alin. (2) C. proc. civ., "(...) dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților ori pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviințate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură profită și celorlalți." Pe acest temei, în cazul solidarității pasive, prin natura raportului juridic, efectele hotărârii judecătorești pronunțate în favoarea unuia dintre codebitorii solidari se întind asupra tuturor, iar actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei profită și celorlalți, după cum a arătat, în mod corect, recurenta – pârâtă, cu trimitere la textele de lege citate anterior. Prin urmare, recursul declarat doar de către unul dintre debitorii obligați în solidar pe temeiul răspunderii civile delictuale profită și celeilalte pârâte, întocmai ca soluția de admitere a recursului și de casare a deciziei de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Pentru aceste considerente, excepția lipsei de interes este neîntemeiată și urmează a fi respinsă. În ceea ce privește recursul declarat, examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele: Prin motivele de recurs, s-au formulat, în esență, critici pe următoarele aspecte, ce vor fi analizate ca atare: a) calitatea procesuală pasivă (primul motiv, în memoriul de recurs); b) interpretarea și aplicarea greșită a pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994, precum și a celorlalte dispoziții legale aplicabile în materia biletului la ordin, fapta victimei înseși și, totodată, greșita aplicare a dispozițiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ. (critici regăsite în cadrul motivelor 2 și 3, în numerotarea făcută de recurentă); c) absența unui temei legal pentru acordarea daunelor morale unei persoane juridice (motivul nr. 5). Cel de-al patrulea motiv de recurs, în numerotarea recurentei, nu relevă o critică distinctă referitoare la modul de aplicare a legii, întrucât conține susțineri similare cu cele dezvoltate în motivele anterioare, dar reiterate cu finalitatea infirmării concluziei întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtelor. Or, această finalitate este implicită și în cazul celorlalte motive de recurs, întrucât o greșită aplicare a legii în evaluarea faptei ilicite ar conduce la reluarea judecății în privința condițiilor răspunderii civile delictuale. De asemenea, motivul indicat cu nr. 6 de către recurentă, nu conține vreo critică autonomă, arătându-se explicit că se referă la anumite considerente din decizia de apel, în legătură cu care s-au formulat critici la pct. 3 din motivarea căii de atac. Cât privește încadrarea juridică a criticilor redate anterior în mod sintetic, se constată incidența atât a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în privința normelor de drept material pretins a fi fost încălcate, dar și a celui descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în legătură cu normele de procedură a căror aplicare greșită a fost reproșată instanței de apel. a) Prin primul motiv de recurs, pârâta B. a criticat respingerea motivului de apel vizând modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, în privința ambelor pârâte. Criticile formulate sunt parțial fondate. Cât privește pe pârâta B., se constată că prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., pe care s-a întemeiat respingerea excepției de către prima instanță, confirmată în apel, nu pot justifica soluția astfel pronunțată. Această normă reglementează capacitatea procesuală de folosință, or, excepția în discuție nu a vizat atare condiție de exercițiu a acțiunii, ci s-a referit la legitimarea procesuală pasivă, nefiind contestat faptul că, de principiu, sucursala unei societăți poate sta în judecată în calitate de pârâtă, chiar dacă nu are personalitate juridică. Norma ce interesează calitatea procesuală este reprezentată de art. 36 C. proc. civ., potrivit căruia "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății". Verificarea legitimării procesuale pasive presupune stabilirea identității dintre persoana chemată în judecată și titularul pretinsei obligații din conținutul raportului juridic dedus judecății. Apărarea pârâtelor pe acest aspect a constat în infirmarea aptitudinii sucursalei acestei societăți de a deține calitatea de autor al unei fapte ilicite și, astfel, de a răspunde pentru o faptă proprie pe temeiul răspunderii civile delictuale, sens în care pârâtele au invocat prevederile legale ce reglementează raporturile cu societatea ale entității fără personalitate juridică. Or, instanța de apel nu a analizat calitatea procesuală pasivă a sucursalei din perspectiva obiectului și a cauzei raportului juridic litigios și nici susținerile în apărare în acest context, limitându-se la raportarea la o normă procesuală ce reglementează o altă condiție de exercițiu a acțiunii și fără ca, în prealabil, să fi considerat necesar să procedeze la o calificare juridică adecvată a excepției invocate. Mai mult decât atât, prin considerentele pe fond ale deciziei recurate, nu s-a făcut o defalcare clară a răspunderii sucursalei de cea a societății, nereieșind din raționamentul juridic expus în ce a constat fapta ilicită reținută în sarcina sucursalei băncii ori, cel puțin, contribuția acesteia la săvârșirea faptei descrise în decizie. Pentru aceste motive, se constată că instanța de apel, menținând soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive în privința sucursalei B., chemate în judecată, a făcut o greșită aplicare a legii, fiind fondată critica pe acest aspect. În ceea ce privește, însă, calitatea procesuală pasivă a societății B., se observă că susținerile recurentei, spre deosebire de cele formulate în legătură cu legitimarea procesuală a sucursalei, tind la infirmarea concluziei instanței de apel privind întrunirea în persoana societății a elementelor răspunderii civile delictuale, așadar, evocă fondul raportului juridic dedus judecății. Astfel, recurenta a arătat, în esență, că, în mod greșit, "a fost găsită vinovată și pedepsită pentru că și-a exercitat drepturile legale decurgând din bilete la ordin girate în favoarea sa", ceea ce înseamnă că reproșează instanței de apel menținerea hotărârii primei instanțe chiar pe fondul cauzei, cu toate că se face referire la soluția dată asupra excepției procesuale. Potrivit art. 36 teza finală C. proc. civ., ce reglementează calitatea procesuală, "Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond", normă pe temeiul căreia verificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei interesează însuși fondul cauzei. Pentru întrunirea condiției calității procesuale pasive este suficientă afirmarea de către reclamant a săvârșirii de către pârâtă, cu vinovăție, a unei fapte delictuale prejudiciabile, susțineri ce sunt cercetate în analiza fondului cauzei, în absența vreunei apărări a pârâtei în sensul inaptitudinii de a răspunde pe tărâm delictual pentru prejudiciul pretins suferit de reclamantă. În consecință, critica recurentei pe acest aspect nu poate fi primită, dar, față de toate considerentele expuse, motivul de recurs va fi admis, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a sucursalei, impunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare pe acest aspect, pe temeiul art. 497 C. proc. civ. b) În ceea ce privește modul de aplicare a legii de către instanța de apel, în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, analiza motivelor de recurs face necesară expunerea raționamentului juridic pe care s-a fundamentat concluzia săvârșirii unei fapte ilicite, întrucât recurenta a criticat fiecare argument al instanței de apel. Din considerentele deciziei recurate, reiese că fapta ilicită săvârșită de societatea bancară constă în declanșarea executării silite împotriva reclamantei A. S.R.L. în baza a 52 de bilete la ordin și, apoi, continuarea sa, cu toate că banca a fost anunțată de către debitoare că există neregularități cu privire la biletele la ordin, printr-o notificare căreia avea obligația să-i dea curs, prin prisma pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994. De asemenea, reclamanta a sesizat băncii, printr-o notificare trimisă în martie 2016 în scopul de a nu fi continuată executarea silită împotriva sa, tocmai nerespectarea dispozițiilor referitoare la completarea abuzivă și punerea în circulație a biletelor la ordin în alb. Instanța de apel a înlăturat toate susținerile pârâtei B., ce a declarat apel, considerând lipsită de importanță operațiunea de gir, prin care banca a intrat în posesia biletelor la ordin, chiar dacă raportul juridic, de natură contractuală, dintre emitentul titlurilor de valoare–reclamanta A. S.R.L. și girant -C. S.R.L., nu îi era opozabil giratarului–banca. Instanța de apel a apreciat că aceste aspecte țin de legalitatea executării silite și puteau face obiectul analizei în cadrul contestației la executare, neavând relevanță în cadrul acțiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală. Totodată, nu poate fi opus reclamantei faptul că ar fi putut să restricționeze operațiunea de gir, câtă vreme titlurile de valoare au fost emise până la momentul anului 2013, când relațiile contractuale cu C. S.R.L. se desfășurau în bune condiții. Înalta Curte reține, potrivit considerentele redate anterior, că instanța de apel a făcut aplicarea pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994 în situația în care, la momentul notificării de către emitentul biletelor la ordin, banca era chiar posesorul acestor titluri, în urma operațiunii de gir, iar, pe de altă parte, că, pe temeiul acestei norme, societatea bancară nu trebuia să procedeze la executarea silită în baza titlurilor, ca urmare a simplei înștiințări a emitentului despre completarea abuzivă și punerea astfel în circulație a biletelor la ordin. După cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs, aceste constatări ale instanței de apel relevă o greșită aplicare a legii. În prealabil demonstrării acestei concluzii, se impune clarificarea a două aspecte la care s-a făcut referire prin motivele de recurs și de care depinde analiza modului de aplicare a legii de către instanța de apel. În primul rând, se constată că instanța de apel a făcut o interpretare corectă a prevederilor Legii nr. 58/1934, considerând că pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994 se aplică și biletelor la ordin. Potrivit acestei dispoziții din Norma BNR nr. 6/1994 privind comerțul făcut de instituțiile de credit cu cambii și bilete la ordin, "Banca Națională a României și oricare societate bancară, cărora le-a fost notificat oficial de către un trăgător faptul că o cambie în alb emisă de el a fost completată în mod abuziv și apoi pusă în circulație, nu pot primi acest titlu chiar dacă el le este prezentat în vederea plății de către un posesor de bună – credință". Această normă se referă la o cambie, și nu la un bilet la ordin, însă, după cum a precizat instanța de apel, este aplicabilă și acestui din urmă titlu de valoare, în virtutea dispozițiilor art. 106 din Legea nr. 58/1934, coroborate cu art. 12 din lege, explicitat prin pct. 70 – 79 din Norma BNR nr. 6/1994, așadar, inclusiv pct. 76. Astfel, art. 106 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin trimite în mod expres la anumite dispoziții din lege, ce reglementează cambia, ca fiind aplicabile și în cazul unui bilet la ordin, iar printre acestea se regăsește și art. 12 din lege, ce reglementează cambia în alb. Întrucât pct. 70 – 79 din Norma BNR nr. 6/1994 sunt emise în aplicarea art. 12 din lege, astfel cum se precizează în mod explicit în preambulul lor, atât art. 12 din Legea nr. 58/1934, cât și normele edictate în aplicarea sa, ce îl explicitează, sunt incidente și în cazul unui bilet la ordin. De altfel, această constatare corespunde prevederii de aplicare a art. 106 din lege, la pct. 510 din Norma BNR nr. 6/1994 arătându-se expressis verbis că sunt aplicabile biletelor la ordin și pct. 70 – 79 din Normă privind cambia în alb. În al doilea rând, susținerile recurentei referitoare la denumirea, conținutul și destinatarul adresei nr. x/28.08.2013, transmise de către reprezentantul reclamantei, interesează situația de fapt stabilită în apel, în sensul că adresa valorează notificarea privind punerea în circulație a unor bilete la ordin pretins a fi fost completate în mod abuziv. Din acest motiv, susținerile nu pot constitui veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate, întrucât tind la reaprecierea situației de fapt, pe baza probelor administrate, operațiune ce excedează atribuțiilor acestei instanței de control judiciar, circumscrise exclusiv verificării legalității deciziei, în raport de motivele de casare enumerate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu și evaluării temeiniciei deciziei de apel. Cu toate acestea, aplicarea de principiu a normei și în situația titlului de valoare din speță și existența unei notificări din partea emitentului titlului nu validează ipso facto întrunirea în cauză a condițiilor de aplicare a pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994, fiind necesară demonstrarea incidenței normei din acest punct de vedere. Astfel, pct. 76 alin. (2) are în vedere situația prezentării la plată către o instituție de credit a unei cambii în alb – deci, și a unui bilet la ordin în alb -, completat în mod abuziv și pus în circulație. Trebuie precizat că, potrivit art. II din Norma nr. 7 din 5 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 512 din 8 iulie 2008, "în tot cuprinsul Normelor-cadru nr. 6/1994 sintagmele "societăți bancare" și "societăți de credit" se înlocuiesc cu sintagma "instituții de credit", fiind relevant faptul că Norma BNR nr. 6/1994 privește comerțul făcut de instituțiile de credit cu cambii și bilete la ordin. Pentru o înțelegere exactă a domeniului de aplicare al normei, trebuie avut în vedere că, potrivit pct. 490 din Norma BNR nr. 6/1994, biletul la ordin "este un titlu de credit, sub semnătură privată, care pune în legătură în procesul creării sale două persoane: subscriitorul sau emitentul și beneficiarul. Titlul este creat de subscriitor sau emitent în calitate de debitor, care se obligă să plătească o sumă de bani fixată, la un anumit termen sau la prezentare unei alte persoane, denumită beneficiar, care are calitatea de creditor." Potrivit datelor necontestate ale speței, reclamanta A. S.R.L. este emitentul biletelor la ordin, iar beneficiar este societatea C. S.R.L., în virtutea relațiilor lor contractuale, beneficiarul fiind posesor al biletelor la ordin. Din conținutul pct. 76 alin. (2), rezultă că instituției de credit bancar i se prezintă un titlu de valoare, în vederea plății, iar, în urma notificării emitentului, instituția de credit trebuie să refuze însăși primirea titlului. În speță, însă, societatea pârâtă este chiar posesorul biletelor la ordin, ca urmare a girării lor de către beneficiarul lor, după cum a reținut chiar instanța de apel, ceea ce înseamnă că remiterea a avut loc la momentul operațiunii de gir. Mai mult decât atât, emitentul nu a restricționat girul, instanța de apel reținând că acesta nu avea vreun motiv, deoarece la acel moment relațiile contractuale dintre emitentul și beneficiarul biletelor la ordin se derulau în bune condiții. Așadar, situația de fapt din speță, potrivit elementelor faptice reținute prin decizia recurată, este diferită de cea reglementată, ceea ce ar fi trebuit să conducă la expunerea de către instanța de apel a motivelor pentru care a dat o interpretare extensivă normei și pentru care, eventual, a aplicat analogia, extinzând aplicarea normei la o situație pe care actul normativ nu o prevede. O asemenea interpretare ar fi presupus clarificarea și prezentarea adecvată a situației de fapt din speță, pentru a stabili dacă sunt întrunite condițiile de aplicare a normei în discuție. Se observă, din acest punct de vedere, că instanța de apel a înlăturat ca lipsit de relevanță raportul juridic născut din operațiunea de gir în contextul declanșării executării silite în baza acestuia, dar nu a arătat motivele pentru care această operațiune nu ar fi relevantă pentru stabilirea domeniului de aplicare al pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994. Girul implică, odată cu transmiterea tuturor drepturilor izvorâte din biletul la ordin (conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 58/1934, ce reglementează girul unei cambii, aplicabil și biletului la ordin, conform art. 106 alin. (1) din aceeași lege), transmiterea posesiei, iar pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994 se referă la "prezentarea la plată" a unei cambii, implicit și a unui bilet la ordin. Împrejurarea că pretențiile din prezenta cauză se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, și nu pe răspunderea contractuală, nu exclude clarificarea raporturilor juridice generate de diferitele operațiuni efectuate în baza Legii nr. 58/1934, cât timp instanța de apel s-a raportat tocmai la acest act normativ, precum și la normele de aplicare a dispozițiilor acestuia, în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale. Se constată, astfel, că, deși a constatat încălcarea unei anumite norme de către pârâte și a stabilit răspunderea acestora pe temeiul său, instanța de apel nu a cercetat toate condițiile de aplicare a normei, cu stabilirea corespunzătoare a situației de fapt relevante, inclusiv sub aspectul raporturilor juridice născute din convențiile încheiate de părți în baza Legii nr. 58/1934, după cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs. Pe de altă parte, aceeași constatare se impune și din perspectiva condiției vinovăției, nu numai a celei privind existența unei fapte ilicite, cât timp art. 1358 C. civ. prevede că "Pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei (...)". În categoria acestor împrejurări se înscrie, în mod neechivoc, și conduita victimei înseși, care poate reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere, în aplicarea art. 1352 C. civ., ori poate genera vinovăția comună, pe temeiul art. 1371 C. civ., cu consecința suportării corespunzătoare a prejudiciului și de către victimă, atunci când aceasta a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă. Din acest punct de vedere, ar fi trebuit clarificată, conduita reclamantei în cadrul executării silite, în raport de mijloacele pe care le avea la îndemână pentru anularea acesteia în considerarea pretinselor neregularități ale biletelor la ordin, în condițiile în care pârâtele au susținut că reclamanta avea deschisă calea contestației la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934 – invocând, în acest sens, și decizia Curții Constituționale nr. 20/21.01.2020 -, au promovat această acțiune în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei sectorului 4 București, dar s-a constatat perimarea, prin sentința civilă nr. 7004/27.05.2015. Ar fi trebuit stabilit, în acest context, astfel cum a susținut recurenta - pârâtă, dacă poate fi atrasă răspunderea sa, cât timp este posesorul unor bilete la ordin valabile, iar executarea silită nu a fost anulată pe cale judecătorească, ținându-se cont și de prevederile art. 1353 C. civ., potrivit cărora "Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv". Constatările anterioare conturează soluția ce se impune a se pronunța în prezenta cauză, anume admiterea recursului și casarea deciziei recurate, dat fiind că insuficienta clarificare a situației de fapt împiedică exercitarea controlului de legalitate a deciziei recurate de către această instanță de recurs. Cât privește susținerile recurentei referitoare la greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., în raport de efectele sentinței civile nr. 133/2015 a Tribunalului Argeș, definitivă prin decizia nr. 2077/2015, Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt lipsite de finalitate. Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel, confirmând susținerile apelantei – pârâte, a corectat constatările eronate primei instanțe, formulate pe baza sentinței civile nr. 133/2015 a Tribunalului Argeș, ce conțineau o confuzie între operațiunea de aval și cea de gir, stabilind că, în realitate, biletele la ordin au fost girate de către societatea C. S.R.L. către B.. În același timp, instanța de apel a constatat că prima instanță nu a dat niciun efect sentinței civile nr. 133/2015, ci a analizat condițiile răspunderii civile delictuale prin prisma conduitei băncii după primirea notificării și în raport de pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994. Față de aceste considerente ale deciziei recurate, Înalta Curte constată că nu se pune problema combaterii de către pârâte, terți față de hotărârea judecătorească respectivă, a celor statuate prin aceasta, în aplicarea art. 435 alin. (2) C. proc. civ., din moment ce hotărârea în discuție nu a fost opusă pârâtelor. c) În ceea ce privește acordarea de daune morale unei persoane juridice, recurenta a susținut că reclamanta din cauză nu este îndreptățită la asemenea despăgubiri, întrucât C. civ. le permite doar pentru vătămarea acelor drepturi nepatrimoniale expres recunoscute persoanelor juridice, or, acestea nu pot pretinde un prejudiciu psihic sau vreo suferință fizică ce le-ar fi fost provocată. Critica recurentei pe acest aspect nu este fondată. Instanța de apel a considerat că o faptă ilicită poate cauza un prejudiciu rezultat din atingerea dreptului nepatrimonial la imagine, prestigiu, constând în afectarea activității și, implicit, a imaginii, prestigiului de care reclamanta se bucura în relațiile cu clienții și colaboratorii. Așadar, instanța de apel a avut în vedere "imaginea" în accepțiunea mai largă de "prestigiu", "reputație", "fel în care este privit/perceput de către societate/public", iar prin motivele de recurs, s-a arătat faptul că o persoană juridică poate dobândi și invoca inclusiv drepturile care se regăsesc în art. 58 C. civ., denumite "drepturi ale personalității". Printre acestea, se numără și dreptul la demnitate, care include onoarea și reputația unei persoane. Astfel, potrivit art. 72 C. civ., (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75". Ocrotirea dreptului la demnitate este, de asemenea, prevăzută de art. 252 C. civ., persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate având la îndemână mijloacele de apărare reglementate de art. 253 C. civ., printre care și acordarea de despăgubiri sau, după caz, a unei reparații patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial ce i-a fost cauzat. În conformitate cu art. 257 C. civ., dispozițiile din cod referitoare la apărarea drepturilor nepatrimoniale în cazul unei persoane fizice "se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice". Prin urmare, pe temeiul normelor citate anterior, instanța de apel a apreciat în mod corect că o persoană juridică poate pretinde despăgubiri pentru atingerea adusă reputației, prestigiului său, motiv pentru care va fi respinsă critica recurentei cu acest obiect. Întrucât criticile cercetate la lit. a) și b) din prezenta decizie au fost admise, pentru considerentele expuse în analiza lor, Înalta Curte va admite recursul și, pe temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. În ceea ce privește cererea de întoarcere a executării silite, formulată de către recurentă pentru ipoteza admiterii recursului și a casării deciziei recurate, Înalta Curte constată următoarele: Intimata – reclamantă a invocat excepția lipsei de interes în formularea cererii, pentru motive similare celor care au susținut excepția lipsei de interes în promovarea recursului, respectiv declararea căii de atac doar de către una dintre pârâte și menținerea obligației celeilalte pârâte față de reclamantă, în baza hotărârii primei instanțe, a cărei executare silită ar implica executarea aceluiași patrimoniu cu cel al recurentei. Excepția astfel formulată este nefondată, pentru considerente asemănătoare cu cele pentru care a fost respinsă excepția lipsei de interes în promovarea recursului. Astfel, în virtutea solidarității pasive, prin natura raportului juridic și în aplicarea art. 1455 C. civ. și art. 60 alin. (2) C. proc. civ., nu numai recursul declarat doar de către unul dintre debitorii obligați în solidar pe temeiul răspunderii civile delictuale profită și celuilalt, dar și actele de procedură îndeplinite numai de unul dintre ei au același efect, inclusiv cererea de întoarcere a executării silite. Drept urmare, Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes invocată de către intimata – reclamantă. În schimb, cererea de întoarcere a executării silite este întemeiată și urmează a fi admisă, ca o consecință a admiterii recursului și a casării deciziei de apel recurate. Potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârea casată nu are nicio putere", așadar hotărârea de apel casată nu mai are caracter executoriu, caracter prevăzut de art. 633 pct. 1 C. proc. civ. Art. 500 alin. (2) C. proc. civ. prevede că actele de executare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, iar instanța va constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare. De asemenea, în conformitate cu art.