ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6731/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6731/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul

Tribunalului Sibiu sub nr. 3511/85/2009 contestatorii M.F. K.M. și M.R.A. au

chemat în judecată Primarul Municipiului Sibiu, solicitând modificarea

Dispoziției nr. 2710/2009 emisă de acesta, prin care s-a respins Notificarea

nr. 118853/2001 de restituire în natură a imobilului înscris în CF 2629 Sibiu

și să fie obligat intimatul să restituie în natură acest imobil, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea

contestației, s-a arătat că reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii

nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului situat în Sibiu, întrucât la momentul

emigrării au fost obligați să renunțe la proprietatea lor, fără a primi vreo

despăgubire pentru aceasta. Prin dispoziția atacată, s-a respins cererea de

restituire în natură cu motivarea că imobilul nu se încadrează în categoria

celor preluate abuziv. Având în vedere că imobilul a fost preluat fără titlu

valabil, reclamanții învederează că restituirea trebuie făcută în natură.

Prin Sentința civilă

nr. 200 din 26 februarie 2010 Tribunalul Sibiu a respins contestația formulată,

ca neîntemeiată, reținând următoarele:

Imobilul în litigiu a

fost proprietatea lui M.H. și A.G., care, potrivit actelor de stare civilă,

sunt antecesoarele contestatorilor. Imobilul a fost preluat de Statul Român în

anul 1972 ca urmare a declarațiilor de renunțare la proprietate.

În temeiul Legii nr.

10/2001 contestatorii au formulat notificare la data de 12 noiembrie 2001,

solicitând restituirea în natură a imobilului, notificare soluționată prin

Dispoziția nr. 2710/2009 atacată în prezenta cauză, prin care s-a respins

cererea, cu motivarea că imobilul nu se încadrează în categoria celor preluate

abuziv.

S-a constatat că prin

Sentința civilă nr. 8978/1997 a Judecătoriei Sibiu, menținută prin Decizia

civilă nr. 482/1998 a Tribunalului Sibiu și prin Decizia civilă nr. 1792/1998 a

Curții de Apel Alba Iulia, s-a respins acțiunea formulată de foștii proprietari

prin care s-a solicitat constatarea nulității încheierii de intabulare în

favoarea statului, instanța reținând că declarațiile de renunțare la dreptul de

proprietate au fost întocmite în formă autentică, astfel că, s-a apreciat că

preluarea imobilului s-a realizat cu titlu valabil, așadar, cu respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, nedovedindu-se exercitarea

violenței de către stat în obținerea acestor declarații.

De asemenea, în cauza

în care foștii proprietari au solicitat anularea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de stat cu foștii chiriași, prin Decizia civilă nr.

1987/2003, s-a menținut Sentința civilă nr. 367/2003 a Judecătoriei Sibiu, prin

care s-a respins acțiunea, cele două instanțe reținând că imobilul a fost

preluat în baza celor două declarații de renunțare la dreptul de proprietate,

că Legea nr. 10/2001 prevede expres ce se înțelege prin imobile preluate

abuziv; or, pentru imobilul în litigiu nu există nicio hotărâre judecătorească

de anulare a donației, mai mult, prin hotărârile judecătorești anterioare s-a

reținut că nu s-a dovedit exercitarea violenței statului, concluzia fiind că

imobilul a fost preluat în baza unui titlu al statului perfect valabil.

Prima instanță a mai

constatat că potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001 persoanele îndreptățite au

dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, ori cu privire la imobilul în cauză s-a

stabilit cu autoritate de lucru judecat, că nu a fost preluat abuziv și, deci,

titlul statului este perfect valabil.

În aceste condiții,

tribunalul a apreciat că dispoziția atacată este legală și temeinică și corect

s-a constatat că foștii proprietari nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii,

întrucât imobilul nu se încadrează în cele prevăzute de art. 1 și 2 lit. c) din

Legea nr. 10/2001, nefiind preluat abuziv de Statul Român.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții M.F.K.M. și M.R.A.,

criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 140 din 8 septembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă,

apelul reclamanților a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel, verificând legalitatea și temeinicia

sentinței atacate, prin raportare la criticile aduse, a reținut următoarele:

Potrivit art. 24

alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină

nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici

în caz de rejudecare după casare.

S-a apreciat că

textul citat vizează situația în care este vorba de una și aceeași pricină, în

sensul că judecătorul care a soluționat o dată cauza nu poate să o judece după

ce s-a dispus casarea/desființarea cu trimitere și nici în căile de atac.

Or, apelanții au

invocat incompatibilitatea judecătorului pe motiv că acesta ar fi soluționat

acțiunea înregistrată sub nr. 3461/2003 pe rolul Tribunalului Sibiu, cauză în

care s-a judecat apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr.

367/2003 a Judecătoriei Sibiu care a fost admis, dispunându-se pe fond,

admiterea acțiunii formulate de către reclamanți prin care au solicitat

constatarea nulității unui contract de vânzare-cumpărare, anularea încheierii

de carte funciară și restabilirea situației anterioare de carte funciară.

Prin urmare, instanța

de apel a constatat că în acel dosar, obiectul acțiunii a fost diferit față de

cel din pricina de față, fiind întemeiat pe alte dispoziții legale, astfel că,

nu este vorba de una și aceeași cauză pentru a se putea reține motivul de

incompatibilitate la care apelanții fac referire.

Prin urmare, instanța

de apel a găsit nefondat primul motiv de apel, constatându-se că apelanții nu

pot invoca vreo vătămare, cu atât mai mult cu cât în fața tribunalului nu au

formulat nicio cerere de recuzare a judecătorului care a participat la

judecarea cauzei anterioare, litigiu în care, de altfel apelul reclamanților a

fost admis, soluție care însă a fost modificată în recurs.

Cu privire la cel

de-al doilea motiv de apel, curtea de apel a constatat că apelanții sunt într-o

evidentă eroare.

Astfel, instanța a

constatat că noțiunile de "cu titlu", "fără titlu",

"fără titlu valabil" au avut mai multe accepțiuni în contextul Legii

nr. 112/1995, legiuitorul intervenind pe parcurs și clarificând aceste noțiuni,

astfel că, unele acte normative care au fost considerate un titlu valabil

pentru stat, ulterior au fost apreciate ca generând o preluare abuzivă.

Însă, prezenta cauză

nu este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, în speță, fiind atacată

o dispoziție emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că, instanța de apel a

apreciat că în raport de această lege trebuie să se verifice dacă imobilul

reclamanților a fost preluat de stat cu titlu sau fără titlu valabil.

Din acest punct de

vedere s-a constatat a fi fondată apărarea intimatului, reținută și de prima

instanță, potrivit căreia prin hotărâri irevocabile s-a stabilit că imobilul în

litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil.

De asemenea, curtea

de apel a înlăturat susținerea apelanților în sensul că prin Decizia civilă nr.

586/2003 a Tribunalului Sibiu s-a stabilit că "nu se poate reține că

imobilul nu face parte din categoria celor preluate abuziv", deoarece,

această decizie a fost modificată în tot prin Decizia civilă nr. 1987/2003 a

Curții de Apel Alba Iulia, pronunțată în recurs.

Prin urmare, curtea

de apel a constatat că este ținută de cele ce s-au stabilit irevocabil prin

această din urmă decizie, iar nu printr-o decizie modificată în recurs, și

deci, fără niciun efect juridic.

Or, prin decizia

instanței de recurs, irevocabilă, s-a stabilit că titlul statului este

"perfect valabil", caz în care nu poate susține într-un alt litigiu

că titlul statului ar fi abuziv, întrucât se opune puterea de lucru judecat a

ceea ce s-a tranșat irevocabil în cadrul acțiunii întemeiate și pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

De asemenea, s-a

constatat că apelanții au invocat și cele arătate în opinia separată la Decizia

nr. 1987/2003 a Curții de Apel, însă, s-a apreciat că ceea ce intră în

autoritatea de lucru judecat este opinia majoritară, iar nu cea minoritară,

astfel că, atare susținere a apelanților a fost înlăturată.

În aceste condiții,

curtea de apel a conchis că, în mod corect în dispoziția atacată, plecând de la

cele reținute prin hotărârea irevocabilă menționată, s-a reținut că imobilul nu

se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv, astfel că, soluția

pronunțată de prima instanță a fost menținută ca legală și temeinică.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., s-a respins cererea apelanților privind acordarea cheltuielilor

de judecată.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanții au promovat recurs, prevalându-se de

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

dezvoltarea primului motiv de recurs, învederează că hotărârea cuprinde motive

contradictorii sau străine de natura pricinii.

Astfel, se arată că

cererea pe care au formulat-o în fața primei instanțe reprezintă o contestație

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care le-a fost respinsă

notificarea prin care au solicitat restituirea imobilului situat în S. și numai

pentru a sublinia inconsecvența autorităților locale în soluționarea

notificării, au făcut referire și la cererea formulată în baza Legii nr.

112/1995.

Însă, instanța de

apel, analizând superficial acest aspect, și-a justificat în parte soluția prin

faptul că prezenta cerere este formulată în baza Legii nr. 112/1995, iar nu în

baza Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

fără ca recurenții-reclamanți să fi invocat acest aspect, curtea de apel face

referire în motivarea deciziei recurate la două hotărâri anterioare, care nu au

nicio legătură cu cauza de față.

Drept urmare,

recurenții susțin că asemenea motive sunt străine de natura pricinii ce are ca

obiect o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

motiv de recurs, recurenții arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită

a legii, respectiv, a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Se învederează că în

baza Legii nr. 10/2001, prin Notificarea nr. 550/2001, înregistrată prin

intermediul Biroului Executorului Judecătoresc C.I., au solicitat restituirea

în natură a imobilului situat în Sibiu, întrucât au fost obligați, la momentul

emigrării în Germania să renunțe la proprietatea lor, acordul de emigrare fiind

condiționat de cedarea proprietății autorilor lor; în aceste circumstanțe,

rezultă că imobilul a fost preluat fără a se primi vreo despăgubire, ceea ce

contravenea dispozițiilor art. 481 C. civ.

Prin dispoziția

contestată a fost respinsă notificarea, motivându-se că imobilul nu se

încadrează în categoria celor preluate abuziv de stat.

Or, conform art. 1

din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se referă la restituirea în natură

sau acordarea de despăgubiri prin echivalent foștilor proprietari pentru

imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989. Subiectele restituirii sau ale acordării măsurilor reparatorii

sunt persoanele sau persoana fizică al cărei imobil a fost preluat abuziv și

statul, ca autor al măsurii de preluare abuzivă. Din acest motiv, Legea nr.

10/2001 stabilește un regim derogatoriu de la dreptul comun în raporturile de

acordare a măsurilor reparatorii ce fac obiectul legii numai între stat și

persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada comunistă.

Recurenții susțin că,

potrivit dispozițiilor legii speciale nu se restituie în natură imobilele ce

cad sub incidența art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, respectiv, cele

înstrăinate către foștii chiriași, situație ce se verifică și în speță.

Totodată, recurenții

învederează că au formulat cerere de restituire și în baza Legii nr. 112/1995,

deci, anterior apariției Legii nr. 10/2001, iar prin Hotărârea nr. 159 din 10

octombrie 1996 a Consiliului județean Sibiu, cererea a fost respinsă motivat de

faptul că trecerea în proprietatea statului s-a realizat fără titlu, prin

renunțare la dreptul de proprietate, apreciindu-se că nu este aplicabilă Legea

nr. 112/1995.

În opoziție totală cu

soluția dată în baza Legii nr. 112/1995, prin Dispoziția nr. 2710 din din 17

septembrie 2009 emisă de Primarul municipiului Sibiu și contestată în cauza de

față, s-a respins notificarea pentru aceea că "în temeiul dispozițiilor

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, coroborat cu pct.

2.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate

prin H.G. nr. 250/2007, nu se încadrează în categoria imobilelor preluate în

mod abuziv de Statul Român."

Pe de altă parte, în

motivarea Deciziei civile nr. 586/2003 a Tribunalului Sibiu, dată în Dosar nr.

3461/2003, în legătură cu imobilul în litigiu se arată că nu se poate reține că

imobilul nu face parte din categoria celor preluate abuziv, deoarece se

încadrează în dispozițiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, fiind de

notorietate că renunțările la proprietate în perioada anterioară anului 1990,

pentru a se pleca în străinătate, au fost bazate pe constrângere morală.

Recurenții susțin că

renunțarea la proprietate în favoarea statului nu are caracterul unui act de

donație în înțelesul art. 800 și 813 C. civ. Totodată, lipsa acceptării

prevăzute de art. 814 și de legea specială, în cazul statului, nu ar putea da

unei renunțări la proprietate caracterul unui act de donație, chiar dacă

aceasta ar fi interpretată ca ofertă de donație (Decizia nr. 237A din 6

septembrie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia).

Or, preluarea prin

renunțarea la dreptul de proprietate este o preluare fără titlu valabil care nu

poate fi calificată drept donație și, ca atare, nu poate fi exclusă incidența

Legii nr. 10/2001, după cum nici nu poate fi condiționată restituirea

imobilului de existența unei hotărâri judecătorești de anulare, astfel cum

prevede art. 2 alin. (1) lit. c) din lege, deoarece actul de renunțare nu

întrunește condițiile unui act de donație. Aceasta cu atât mai mult, cu cât în

declarațiile de renunțare nu se arată persoana în favoarea căreia se face

renunțarea și nici nu este însoțită de vreo declarație de acceptare a

liberalității.

Recurenții mai arată

că instanța de apel își contrazice propria hotărâre și apreciază că renunțarea

la proprietate (pe care o asimilează unei donații) a avut loc în condiții

legale, astfel că, imobilul nu a fost preluat abuziv.

Având în vedere

contradicțiile dintre motivările dispozițiilor date (în baza Legii nr. 112/1995

și a Legii nr. 10/2001), precum și dintre motivările acestora recurenții

solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate, în

sensul admiterii apelului, iar pe fond, admiterea contestației formulate în

sensul acordării de măsuri reparatorii, cu cheltuieli de judecată.

către recurenți și încălcarea dispozițiilor art. 24 C. proc. civ. și a

dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, se arată că

judecarea a cauzei în primă instanță s-a făcut de către d-na jud. D.T.L.,

aceeași care a fost membră a completului de judecată care a soluționat cauza,

având același obiect în Dosarul civil nr. 3461/2003 al Tribunalului Sibiu, în

care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 588/2003.

Normele privitoare la

incompatibilitate nu se pot considera norme dispozitive, întrucât sunt date

pentru a proteja interesul general al bunei administrări a justiției, astfel

că, încălcarea lor duce la nulitatea hotărârii.

Recurenții mai susțin

că un judecător care s-a pronunțat în cauză nu poate fi obiectiv în situația în

care se pronunță într-o cauză pe care a judecat-o, având aceleași părți; or,

soluția dată în cauzele menționate vizează aceleași părți și același imobil,

astfel că, este evidentă identitatea pe care o invocă.

Intimatul pârât a

formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând respingerea căii de atac

și menținerea deciziei ca legală și temeinică.

Recursul formulat

este fondat, potrivit celor ce urmează.

Prin dispoziția

contestată, emisă de intimat sub nr. 2710/2009, s-a respins Notificarea nr.

118853/2001 formulată de reclamanți prin care au solicitat restituirea în

natură a imobilului situat în Sibiu, înscris în CF Sibiu, nr. top. X și Y,

reținându-se că imobilul nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001,

întrucât acesta a trecut în proprietatea statului prin renunțarea la proprietate

făcută în favoarea Statului Român, în formă autentică, modalitate de preluare

asimilată donației.

Având în vedere că

recurenții-reclamanți au purtat anterior litigii legate de modalitatea de

preluare de către stat și, ulterior, pentru constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 având ca

obiect părțile constitutive ale imobilului (cea din urmă, formulată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001), instanța de apel într-o corectă aplicare

a efectului pozitiv al puterii lucrului judecat (art. 1200 pct. 4 și art. 1201

C. civ.) s-a raportat la cele deja dezlegate de instanțele anterioare cu

privire la obiectul acelor cauze, dar și la cele statuate prin intermediul

considerentelor decizorii prin care s-a dat dezlegare unor chestiuni

prejudiciale (de ex. valabilitatea titlului statului, în litigiul privind

nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare).

În ce privește primul

litigiu, având ca obiect constatarea nulității încheierii de intabulare a

dreptului de proprietate în favoarea statului nr. 3920/72 și nr. 3921/72,

soluționat irevocabil prin Decizia civilă nr. 1792 din 27 noiembrie 1998 a

Curții de Apel Alba Iulia, instanțele au stabilit că imobilul a fost preluat cu

titlu, în sensul Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel în

mod judicios a observat însă că noțiunile de preluare cu titlu valabil, fără

titlu și fără titlu valabil au avut accepțiuni diferite de-a lungul timpului în

legislația specială reparatorie adoptată în acest domeniu al imobilelor

preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin urmare, s-a

reținut că dezlegările date prin decizia anterior menționată, având o altă

cauză juridică (evaluarea titlului statului în baza Legii nr. 112/1995, iar nu

în temeiul Legii nr. 10/2001), sunt subsidiare față de cele statuate în cauză

având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare, litigiu în care chestiunea preluării imobilului de către

stat cu titlu sau fără titlu valabil se cerea a fi dezlegată pe cale

incidentală; astfel, dată fiind redactarea art. 46 din Legea nr. 10/2001 (în

numerotarea legii din anul 2003), cererea în constatarea nulității contractelor

având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil erau susceptibile de

examinare pe temeiul art. 46 alin. (2), pe când cele având ca obiect imobile

preluate cu titlu valabil - în baza art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 1987 din 7 octombrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, s-a

respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între pârâții F.Z. și E. și SC U. SA Sibiu la data

de 29 aprilie 1998, constatându-se valabilitatea titlului statului, față de

dispozițiile art. 45 din Decretul-lege nr. 115/1938, considerându-se că actul

de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor imperative

ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În consecință, Înalta

Curte va înlătura ca nefondate criticile dezvoltate de recurenți pe temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât cele anterior redate nu

sunt considerente străine de natura pricinii, ci, dată fiind natura de ordine

publică a instituției puterii lucrului judecat, reprezintă dezlegări în

procesele anterioare care au o legătură de materie litigioasă cu cele din cauza

de față și pe care instanța de apel nu le putea ignora.

Ca efect al celor

stabilite cu privire la valabilitatea titlului statului, instanța de apel a

confirmat însă printr-o greșită aplicare a dispozițiilor legii speciale

sentința apelată și, prin aceasta, respingerea contestației promovate de

reclamanți.

Astfel, atât

entitatea notificată, cât și instanțele de fond au evaluat cererea de acordare

a măsurilor reparatorii pornind de la constatarea preluării imobilului de către

stat prin declarațiile de renunțare, declarații care, în contextul Legii nr.

10/2001 au fost asimilate de instanțe unei donații și, în consecință, încadrate

în ipoteza de preluare abuzivă descrisă de art. 2 lit. c) din actul normativ de

referință, normă care impune drept condiție (în cazul donațiilor încheiate în

formă autentică), admiterea acțiunii în anularea sau constatarea nulității

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Or, dată fiind

constatarea valabilității declarațiilor de renunțare la proprietatea lor la

momentul emigrării în anul 1972 și, prin aceasta, consecința valabilității

titlului statului, statuată cu puterea lucrului judecat prin Decizia civilă nr.

1987 din 7 octombrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, instanța

de apel era ținută să observe și ipoteza normativă de la art. 2 lit. h) din

legea specială, anume, că intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și

reprezintă o preluare abuzivă chiar o preluare de către stat cu titlu valabil, precum

cea din speță.

Atât preluarea cu

titlu valabil, precum și cea fără titlu valabil reprezintă modalități

alternative de preluare abuzivă și, din punct de vedere al domeniului de

aplicare a Legii nr. 10/2001, fiecare dintre ele dă vocația în mod egal la

acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de actul normativ special, dacă sunt

îndeplinite și celelalte dispoziții ale legii pentru constatarea calității de

persoană îndreptățită.

Celelalte cerințe ale

legii speciale sunt: dovedirea calității de proprietar la data preluării

(dovadă ce decurge din extrasul de CF Sibiu dosar fond), autoarele

reclamanților - M.H. și A.G. - fiind coproprietare în cote de VI, dar și a

calității de moștenitori ai proprietarilor deposedați abuziv de către stat.

Înalta Curte constată

că în speță sunt întrunite și dispozițiile art. 4 alin. (2), reclamanții fiind

succesori legali ai celor două coproprietare, potrivit și certificatelor de

moștenitor de la dosar primă instanță; astfel, cei doi reclamanți M.F.K.M. și

M.R.A. sunt, în calitate de descendenți, succesorii coproprietarei M.H.,

decedată la 27 martie 1986, astfel cum reiese din actele de stare civilă depuse

la dosar.

Totodată, aceștia au

justificat și calitatea de succesibili ai mătușii lor (notificarea formulată în

baza Legii nr. 10/2001 valorând acceptarea succesiunii acesteia, potrivit art.

4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), respectiv, coproprietara A.G., decedată la

27 august 1998, în calitate de colaterali privilegiați, astfel cum aceștia au

declarat pe proprie răspundere prin înscrisul autorizat din 29 mai 2002 de BNP

B.V. din Sibiu - fond, în sensul că aceasta nu a fost căsătorită și nu a avut

descendenți (și, deci, succesibili în grad preferat).

Față de cele anterior

arătate, Înalta Curte constată că în cauză s-a făcut dovada de către

recurenții-reclamanți a calității de persoane îndreptățite la măsurile

reparatorii prevăzute de legea specială, fiind întrunite cerințele art. 4 alin.

(2) corob. cu art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

În ce privește tipul

de măsuri reparatorii prevăzute de lege, deși restituirea în natură este

prioritară (fiind reglementată ca atare prin chiar dispozițiile art. 1 alin.

(1) din lege), Înalta Curte constată că față de situația de fapt reținută în

cauză, ea nu este posibilă, având în vedere soluția ce decurge din prevederile

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

În consecință,

recurenților reclamanți li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent, anume,

despăgubiri în condițiile legii speciale - Tilul VII din Legea nr. 247/2005, întrucât

întregul imobil este înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contract de

vânzare-cumpărare a cărui valabilitate a fost confirmată în instanță printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă - Decizia civilă nr. 1987 din

7 octombrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Referitor la ultima

critică formulată, prin care s-a susținut incompatibilitea judecătorului de la

prima instanță, față de participarea sa la pronunțarea deciziei civile din apel

în cauza privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, Înalta Curte constată că recurenții reiterează această

susținere formulată și prin motivele de apel, fără a critica dezlegarea dată

acesteia de instanța de apel, în raport cu dispozițiile art. 24 C. proc. civ.

și față de constatarea instanței a obiectului și cauzei juridice diferite al

celor două cauze, precum și observarea pasivității acestora în a formula cerere

de recuzare; ca atare, cum acest motiv de recurs nu dezvoltă vreo critică de

nelegalitate, instanța de recurs nu îl poate analiza.

Potrivit celor deja

redate, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se va admite recursul reclamanților, decizia recurată va fi modificată în

tot, astfel că, în rejudecarea apelului, în temeiul art. 296 C. proc. civ., se

va admite calea de atac a reclamanților, urmând ca sentința apelată să fie

schimbată în tot, iar pe fond, în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

se va admite contestația reclamanților; drept urmare, se va anula Dispoziția

nr. 2710 din 17 septembrie 2009, contestată în cauză, și se va dispune

obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții cu propunere de despăgubiri în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul din litigiu.

Se va face aplicarea

art. 274 C. proc. civ., pentru cheltuielile de judecată efectuate de recurenți

în această fază procesuală, potrivit chitanței depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanții M.F. K.M. și M.R.A., împotriva Deciziei nr.

140 din 8 septembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Modifică în tot

decizia recurată.

Admite apelul

formulat de reclamanții M.F. K.M., M.R.A., împotriva Sentinței nr. 200 din 26

februarie 2010 a Tribunalului Sibiu, secția civilă.

Schimbă în tot

sentința, în sensul că:

Admite contestația.

Anulează Dispoziția

nr. 2710 din 17 septembrie 2009 emisă de Primarul municipiului Sibiu.

Obligă pe pârât la

emiterea unei dispoziții cu propunere de despăgubiri către reclamanți, în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Sibiu,

înscris în CF Sibiu, nr. top X (casă cu grădină în suprafață de 1.134 mp) și

nr. top Y (grădină în suprafață de 140 mp).

Obligă pe

intimatul-pârât Municipiul Sibiu prin primar, la plata către recurenții

reclamanți a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 RON.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - CL