ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6731/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 3511/85/2009 contestatorii M.F. K.M. și M.R.A. au chemat în judecată Primarul Municipiului Sibiu, solicitând modificarea Dispoziției nr. 2710/2009 emisă de acesta, prin care s-a respins Notificarea nr. 118853/2001 de restituire în natură a imobilului înscris în CF 2629 Sibiu și să fie obligat intimatul să restituie în natură acest imobil, cu cheltuieli de judecată. În motivarea contestației, s-a arătat că reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului situat în Sibiu, întrucât la momentul emigrării au fost obligați să renunțe la proprietatea lor, fără a primi vreo despăgubire pentru aceasta.

Prin dispoziția atacată, s-a respins cererea de restituire în natură cu motivarea că imobilul nu se încadrează în categoria celor preluate abuziv. Având în vedere că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, reclamanții învederează că restituirea trebuie făcută în natură. Prin Sentința civilă nr. 200 din 26 februarie 2010 Tribunalul Sibiu a respins contestația formulată, ca neîntemeiată, reținând următoarele: Imobilul în litigiu a fost proprietatea lui M.H. și A.G., care, potrivit actelor de stare civilă, sunt antecesoarele contestatorilor. Imobilul a fost preluat de Statul Român în anul 1972 ca urmare a declarațiilor de renunțare la proprietate.

În temeiul Legii nr. 10/2001 contestatorii au formulat notificare la data de 12 noiembrie 2001, solicitând restituirea în natură a imobilului, notificare soluționată prin Dispoziția nr. 2710/2009 atacată în prezenta cauză, prin care s-a respins cererea, cu motivarea că imobilul nu se încadrează în categoria celor preluate abuziv.

S-a constatat că prin Sentința civilă nr. 8978/1997 a Judecătoriei Sibiu, menținută prin Decizia civilă nr. 482/1998 a Tribunalului Sibiu și prin Decizia civilă nr. 1792/1998 a Curții de Apel Alba Iulia, s-a respins acțiunea formulată de foștii proprietari prin care s-a solicitat constatarea nulității încheierii de intabulare în favoarea statului, instanța reținând că declarațiile de renunțare la dreptul de proprietate au fost întocmite în formă autentică, astfel că, s-a apreciat că preluarea imobilului s-a realizat cu titlu valabil, așadar, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, nedovedindu-se exercitarea violenței de către stat în obținerea acestor declarații.

De asemenea, în cauza în care foștii proprietari au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu foștii chiriași, prin Decizia civilă nr. 1987/2003, s-a menținut Sentința civilă nr. 367/2003 a Judecătoriei Sibiu, prin care s-a respins acțiunea, cele două instanțe reținând că imobilul a fost preluat în baza celor două declarații de renunțare la dreptul de proprietate, că Legea nr. 10/2001 prevede expres ce se înțelege prin imobile preluate abuziv; or, pentru imobilul în litigiu nu există nicio hotărâre judecătorească de anulare a donației, mai mult, prin hotărârile judecătorești anterioare s-a reținut că nu s-a dovedit exercitarea violenței statului, concluzia fiind că imobilul a fost preluat în baza unui titlu al statului perfect valabil.

Prima instanță a mai constatat că potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001 persoanele îndreptățite au dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ori cu privire la imobilul în cauză s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, că nu a fost preluat abuziv și, deci, titlul statului este perfect valabil. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că dispoziția atacată este legală și temeinică și corect s-a constatat că foștii proprietari nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, întrucât imobilul nu se încadrează în cele prevăzute de art. 1 și 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, nefiind preluat abuziv de Statul Român. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții M.F.K.M.

și M.R.A., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 140 din 8 septembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, apelul reclamanților a fost respins ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel, verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin raportare la criticile aduse, a reținut următoarele: Potrivit art. 24 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare. S-a apreciat că textul citat vizează situația în care este vorba de una și aceeași pricină, în sensul că judecătorul care a soluționat o dată cauza nu poate să o judece după ce s-a dispus casarea/desființarea cu trimitere și nici în căile de atac.

Or, apelanții au invocat incompatibilitatea judecătorului pe motiv că acesta ar fi soluționat acțiunea înregistrată sub nr. 3461/2003 pe rolul Tribunalului Sibiu, cauză în care s-a judecat apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 367/2003 a Judecătoriei Sibiu care a fost admis, dispunându-se pe fond, admiterea acțiunii formulate de către reclamanți prin care au solicitat constatarea nulității unui contract de vânzare-cumpărare, anularea încheierii de carte funciară și restabilirea situației anterioare de carte funciară. Prin urmare, instanța de apel a constatat că în acel dosar, obiectul acțiunii a fost diferit față de cel din pricina de față, fiind întemeiat pe alte dispoziții legale, astfel că, nu este vorba de una și aceeași cauză pentru a se putea reține motivul de incompatibilitate la care apelanții fac referire.

Prin urmare, instanța de apel a găsit nefondat primul motiv de apel, constatându-se că apelanții nu pot invoca vreo vătămare, cu atât mai mult cu cât în fața tribunalului nu au formulat nicio cerere de recuzare a judecătorului care a participat la judecarea cauzei anterioare, litigiu în care, de altfel apelul reclamanților a fost admis, soluție care însă a fost modificată în recurs. Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, curtea de apel a constatat că apelanții sunt într-o evidentă eroare. Astfel, instanța a constatat că noțiunile de "cu titlu", "fără titlu", "fără titlu valabil" au avut mai multe accepțiuni în contextul Legii nr. 112/1995, legiuitorul intervenind pe parcurs și clarificând aceste noțiuni, astfel că, unele acte normative care au fost considerate un titlu valabil pentru stat, ulterior au fost apreciate ca generând o preluare abuzivă.

Însă, prezenta cauză nu este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, în speță, fiind atacată o dispoziție emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că, instanța de apel a apreciat că în raport de această lege trebuie să se verifice dacă imobilul reclamanților a fost preluat de stat cu titlu sau fără titlu valabil. Din acest punct de vedere s-a constatat a fi fondată apărarea intimatului, reținută și de prima instanță, potrivit căreia prin hotărâri irevocabile s-a stabilit că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil. De asemenea, curtea de apel a înlăturat susținerea apelanților în sensul că prin Decizia civilă nr. 586/2003 a Tribunalului Sibiu s-a stabilit că "nu se poate reține că imobilul nu face parte din categoria celor preluate abuziv", deoarece, această decizie a fost modificată în tot prin Decizia civilă nr. 1987/2003 a Curții de Apel Alba Iulia, pronunțată în recurs.

Prin urmare, curtea de apel a constatat că este ținută de cele ce s-au stabilit irevocabil prin această din urmă decizie, iar nu printr-o decizie modificată în recurs, și deci, fără niciun efect juridic. Or, prin decizia instanței de recurs, irevocabilă, s-a stabilit că titlul statului este "perfect valabil", caz în care nu poate susține într-un alt litigiu că titlul statului ar fi abuziv, întrucât se opune puterea de lucru judecat a ceea ce s-a tranșat irevocabil în cadrul acțiunii întemeiate și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. De asemenea, s-a constatat că apelanții au invocat și cele arătate în opinia separată la Decizia nr. 1987/2003 a Curții de Apel, însă, s-a apreciat că ceea ce intră în autoritatea de lucru judecat este opinia majoritară, iar nu cea minoritară, astfel că, atare susținere a apelanților a fost înlăturată.

În aceste condiții, curtea de apel a conchis că, în mod corect în dispoziția atacată, plecând de la cele reținute prin hotărârea irevocabilă menționată, s-a reținut că imobilul nu se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv, astfel că, soluția pronunțată de prima instanță a fost menținută ca legală și temeinică. În temeiul art. 274 C. proc. civ., s-a respins cererea apelanților privind acordarea cheltuielilor de judecată. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanții au promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. 1. Recurenții, în dezvoltarea primului motiv de recurs, învederează că hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Astfel, se arată că cererea pe care au formulat-o în fața primei instanțe reprezintă o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care le-a fost respinsă notificarea prin care au solicitat restituirea imobilului situat în S. și numai pentru a sublinia inconsecvența autorităților locale în soluționarea notificării, au făcut referire și la cererea formulată în baza Legii nr. 112/1995. Însă, instanța de apel, analizând superficial acest aspect, și-a justificat în parte soluția prin faptul că prezenta cerere este formulată în baza Legii nr. 112/1995, iar nu în baza Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, fără ca recurenții-reclamanți să fi invocat acest aspect, curtea de apel face referire în motivarea deciziei recurate la două hotărâri anterioare, care nu au nicio legătură cu cauza de față.

Drept urmare, recurenții susțin că asemenea motive sunt străine de natura pricinii ce are ca obiect o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. 2. Într-un al doilea motiv de recurs, recurenții arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv, a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001. Se învederează că în baza Legii nr. 10/2001, prin Notificarea nr. 550/2001, înregistrată prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc C.I., au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Sibiu, întrucât au fost obligați, la momentul emigrării în Germania să renunțe la proprietatea lor, acordul de emigrare fiind condiționat de cedarea proprietății autorilor lor; în aceste circumstanțe, rezultă că imobilul a fost preluat fără a se primi vreo despăgubire, ceea ce contravenea dispozițiilor art. 481 C. civ.

Prin dispoziția contestată a fost respinsă notificarea, motivându-se că imobilul nu se încadrează în categoria celor preluate abuziv de stat. Or, conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se referă la restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri prin echivalent foștilor proprietari pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Subiectele restituirii sau ale acordării măsurilor reparatorii sunt persoanele sau persoana fizică al cărei imobil a fost preluat abuziv și statul, ca autor al măsurii de preluare abuzivă. Din acest motiv, Legea nr. 10/2001 stabilește un regim derogatoriu de la dreptul comun în raporturile de acordare a măsurilor reparatorii ce fac obiectul legii numai între stat și persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada comunistă.

Recurenții susțin că, potrivit dispozițiilor legii speciale nu se restituie în natură imobilele ce cad sub incidența art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, respectiv, cele înstrăinate către foștii chiriași, situație ce se verifică și în speță. Totodată, recurenții învederează că au formulat cerere de restituire și în baza Legii nr. 112/1995, deci, anterior apariției Legii nr. 10/2001, iar prin Hotărârea nr. 159 din 10 octombrie 1996 a Consiliului județean Sibiu, cererea a fost respinsă motivat de faptul că trecerea în proprietatea statului s-a realizat fără titlu, prin renunțare la dreptul de proprietate, apreciindu-se că nu este aplicabilă Legea nr. 112/1995.

În opoziție totală cu soluția dată în baza Legii nr. 112/1995, prin Dispoziția nr. 2710 din din 17 septembrie 2009 emisă de Primarul municipiului Sibiu și contestată în cauza de față, s-a respins notificarea pentru aceea că "în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, coroborat cu pct. 2.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, nu se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român." Pe de altă parte, în motivarea Deciziei civile nr. 586/2003 a Tribunalului Sibiu, dată în Dosar nr. 3461/2003, în legătură cu imobilul în litigiu se arată că nu se poate reține că imobilul nu face parte din categoria celor preluate abuziv, deoarece se încadrează în dispozițiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, fiind de notorietate că renunțările la proprietate în perioada anterioară anului 1990, pentru a se pleca în străinătate, au fost bazate pe constrângere morală. Recurenții susțin că renunțarea la proprietate în favoarea statului nu are caracterul unui act de donație în înțelesul art. 800 și 813 C. civ.

Totodată, lipsa acceptării prevăzute de art. 814 și de legea specială, în cazul statului, nu ar putea da unei renunțări la proprietate caracterul unui act de donație, chiar dacă aceasta ar fi interpretată ca ofertă de donație (Decizia nr. 237A din 6 septembrie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia). Or, preluarea prin renunțarea la dreptul de proprietate este o preluare fără titlu valabil care nu poate fi calificată drept donație și, ca atare, nu poate fi exclusă incidența Legii nr. 10/2001, după cum nici nu poate fi condiționată restituirea imobilului de existența unei hotărâri judecătorești de anulare, astfel cum prevede art. 2 alin. (1) lit. c) din lege, deoarece actul de renunțare nu întrunește condițiile unui act de donație.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât în declarațiile de renunțare nu se arată persoana în favoarea căreia se face renunțarea și nici nu este însoțită de vreo declarație de acceptare a liberalității. Recurenții mai arată că instanța de apel își contrazice propria hotărâre și apreciază că renunțarea la proprietate (pe care o asimilează unei donații) a avut loc în condiții legale, astfel că, imobilul nu a fost preluat abuziv. Având în vedere contradicțiile dintre motivările dispozițiilor date (în baza Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 10/2001), precum și dintre motivările acestora recurenții solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, iar pe fond, admiterea contestației formulate în sensul acordării de măsuri reparatorii, cu cheltuieli de judecată.

3. Se mai susține de către recurenți și încălcarea dispozițiilor art. 24 C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, se arată că judecarea a cauzei în primă instanță s-a făcut de către d-na jud. D.T.L., aceeași care a fost membră a completului de judecată care a soluționat cauza, având același obiect în Dosarul civil nr. 3461/2003 al Tribunalului Sibiu, în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 588/2003. Normele privitoare la incompatibilitate nu se pot considera norme dispozitive, întrucât sunt date pentru a proteja interesul general al bunei administrări a justiției, astfel că, încălcarea lor duce la nulitatea hotărârii.

Recurenții mai susțin că un judecător care s-a pronunțat în cauză nu poate fi obiectiv în situația în care se pronunță într-o cauză pe care a judecat-o, având aceleași părți; or, soluția dată în cauzele menționate vizează aceleași părți și același imobil, astfel că, este evidentă identitatea pe care o invocă. Intimatul pârât a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând respingerea căii de atac și menținerea deciziei ca legală și temeinică. Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce urmează. Prin dispoziția contestată, emisă de intimat sub nr. 2710/2009, s-a respins Notificarea nr. 118853/2001 formulată de reclamanți prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Sibiu, înscris în CF Sibiu, nr. top.

X și Y, reținându-se că imobilul nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât acesta a trecut în proprietatea statului prin renunțarea la proprietate făcută în favoarea Statului Român, în formă autentică, modalitate de preluare asimilată donației.

Având în vedere că recurenții-reclamanți au purtat anterior litigii legate de modalitatea de preluare de către stat și, ulterior, pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 având ca obiect părțile constitutive ale imobilului (cea din urmă, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001), instanța de apel într-o corectă aplicare a efectului pozitiv al puterii lucrului judecat (art. 1200 pct. 4 și art. 1201 C. civ.) s-a raportat la cele deja dezlegate de instanțele anterioare cu privire la obiectul acelor cauze, dar și la cele statuate prin intermediul considerentelor decizorii prin care s-a dat dezlegare unor chestiuni prejudiciale (de ex.

valabilitatea titlului statului, în litigiul privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare). În ce privește primul litigiu, având ca obiect constatarea nulității încheierii de intabulare a dreptului de proprietate în favoarea statului nr. 3920/72 și nr. 3921/72, soluționat irevocabil prin Decizia civilă nr. 1792 din 27 noiembrie 1998 a Curții de Apel Alba Iulia, instanțele au stabilit că imobilul a fost preluat cu titlu, în sensul Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel în mod judicios a observat însă că noțiunile de preluare cu titlu valabil, fără titlu și fără titlu valabil au avut accepțiuni diferite de-a lungul timpului în legislația specială reparatorie adoptată în acest domeniu al imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prin urmare, s-a reținut că dezlegările date prin decizia anterior menționată, având o altă cauză juridică (evaluarea titlului statului în baza Legii nr. 112/1995, iar nu în temeiul Legii nr. 10/2001), sunt subsidiare față de cele statuate în cauză având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, litigiu în care chestiunea preluării imobilului de către stat cu titlu sau fără titlu valabil se cerea a fi dezlegată pe cale incidentală; astfel, dată fiind redactarea art. 46 din Legea nr. 10/2001 (în numerotarea legii din anul 2003), cererea în constatarea nulității contractelor având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil erau susceptibile de examinare pe temeiul art. 46 alin. (2), pe când cele având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil - în baza art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 1987 din 7 octombrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții F.Z. și E. și SC U. SA Sibiu la data de 29 aprilie 1998, constatându-se valabilitatea titlului statului, față de dispozițiile art. 45 din Decretul-lege nr. 115/1938, considerându-se că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. În consecință, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile dezvoltate de recurenți pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., întrucât cele anterior redate nu sunt considerente străine de natura pricinii, ci, dată fiind natura de ordine publică a instituției puterii lucrului judecat, reprezintă dezlegări în procesele anterioare care au o legătură de materie litigioasă cu cele din cauza de față și pe care instanța de apel nu le putea ignora. Ca efect al celor stabilite cu privire la valabilitatea titlului statului, instanța de apel a confirmat însă printr-o greșită aplicare a dispozițiilor legii speciale sentința apelată și, prin aceasta, respingerea contestației promovate de reclamanți.

Astfel, atât entitatea notificată, cât și instanțele de fond au evaluat cererea de acordare a măsurilor reparatorii pornind de la constatarea preluării imobilului de către stat prin declarațiile de renunțare, declarații care, în contextul Legii nr. 10/2001 au fost asimilate de instanțe unei donații și, în consecință, încadrate în ipoteza de preluare abuzivă descrisă de art. 2 lit. c) din actul normativ de referință, normă care impune drept condiție (în cazul donațiilor încheiate în formă autentică), admiterea acțiunii în anularea sau constatarea nulității printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Or, dată fiind constatarea valabilității declarațiilor de renunțare la proprietatea lor la momentul emigrării în anul 1972 și, prin aceasta, consecința valabilității titlului statului, statuată cu puterea lucrului judecat prin Decizia civilă nr. 1987 din 7 octombrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, instanța de apel era ținută să observe și ipoteza normativă de la art. 2 lit. h) din legea specială, anume, că intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și reprezintă o preluare abuzivă chiar o preluare de către stat cu titlu valabil, precum cea din speță.

Atât preluarea cu titlu valabil, precum și cea fără titlu valabil reprezintă modalități alternative de preluare abuzivă și, din punct de vedere al domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiecare dintre ele dă vocația în mod egal la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de actul normativ special, dacă sunt îndeplinite și celelalte dispoziții ale legii pentru constatarea calității de persoană îndreptățită. Celelalte cerințe ale legii speciale sunt: dovedirea calității de proprietar la data preluării (dovadă ce decurge din extrasul de CF Sibiu dosar fond), autoarele reclamanților - M.H. și A.G. - fiind coproprietare în cote de VI, dar și a calității de moștenitori ai proprietarilor deposedați abuziv de către stat.

Înalta Curte constată că în speță sunt întrunite și dispozițiile art. 4 alin. (2), reclamanții fiind succesori legali ai celor două coproprietare, potrivit și certificatelor de moștenitor de la dosar primă instanță; astfel, cei doi reclamanți M.F.K.M. și M.R.A. sunt, în calitate de descendenți, succesorii coproprietarei M.H., decedată la 27 martie 1986, astfel cum reiese din actele de stare civilă depuse la dosar. Totodată, aceștia au justificat și calitatea de succesibili ai mătușii lor (notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 valorând acceptarea succesiunii acesteia, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), respectiv, coproprietara A.G., decedată la 27 august 1998, în calitate de colaterali privilegiați, astfel cum aceștia au declarat pe proprie răspundere prin înscrisul autorizat din 29 mai 2002 de BNP B.V.

din Sibiu - fond, în sensul că aceasta nu a fost căsătorită și nu a avut descendenți (și, deci, succesibili în grad preferat). Față de cele anterior arătate, Înalta Curte constată că în cauză s-a făcut dovada de către recurenții-reclamanți a calității de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, fiind întrunite cerințele art. 4 alin. (2) corob. cu art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. În ce privește tipul de măsuri reparatorii prevăzute de lege, deși restituirea în natură este prioritară (fiind reglementată ca atare prin chiar dispozițiile art. 1 alin. (1) din lege), Înalta Curte constată că față de situația de fapt reținută în cauză, ea nu este posibilă, având în vedere soluția ce decurge din prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, recurenților reclamanți li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent, anume, despăgubiri în condițiile legii speciale - Tilul VII din Legea nr. 247/2005, întrucât întregul imobil este înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contract de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate a fost confirmată în instanță printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă - Decizia civilă nr. 1987 din 7 octombrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Referitor la ultima critică formulată, prin care s-a susținut incompatibilitea judecătorului de la prima instanță, față de participarea sa la pronunțarea deciziei civile din apel în cauza privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte constată că recurenții reiterează această susținere formulată și prin motivele de apel, fără a critica dezlegarea dată acesteia de instanța de apel, în raport cu dispozițiile art. 24 C. proc.

civ. și față de constatarea instanței a obiectului și cauzei juridice diferite al celor două cauze, precum și observarea pasivității acestora în a formula cerere de recuzare; ca atare, cum acest motiv de recurs nu dezvoltă vreo critică de nelegalitate, instanța de recurs nu îl poate analiza. Potrivit celor deja redate, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul reclamanților, decizia recurată va fi modificată în tot, astfel că, în rejudecarea apelului, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., se va admite calea de atac a reclamanților, urmând ca sentința apelată să fie schimbată în tot, iar pe fond, în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se va admite contestația reclamanților; drept urmare, se va anula Dispoziția nr. 2710 din 17 septembrie 2009, contestată în cauză, și se va dispune obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții cu propunere de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul din litigiu. Se va face aplicarea art. 274 C. proc. civ., pentru cheltuielile de judecată efectuate de recurenți în această fază procesuală, potrivit chitanței depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții M.F. K.M. și M.R.A., împotriva Deciziei nr. 140 din 8 septembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Modifică în tot decizia recurată. Admite apelul formulat de reclamanții M.F. K.M., M.R.A., împotriva Sentinței nr. 200 din 26 februarie 2010 a Tribunalului Sibiu, secția civilă. Schimbă în tot sentința, în sensul că: Admite contestația. Anulează Dispoziția nr. 2710 din 17 septembrie 2009 emisă de Primarul municipiului Sibiu. Obligă pe pârât la emiterea unei dispoziții cu propunere de despăgubiri către reclamanți, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Sibiu, înscris în CF Sibiu, nr. top X (casă cu grădină în suprafață de 1.134 mp) și nr. top Y (grădină în suprafață de 140 mp).

Obligă pe intimatul-pârât Municipiul Sibiu prin primar, la plata către recurenții reclamanți a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 RON. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2012. Procesat de GGC - CL