ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7312/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 285/2010 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr. 3638/85/2009 a fost respinsă contestația formulată de contestatorul P.K.H. în contradictoriu cu intimatul Primarul Municipiului Sibiu. În considerentele sentinței s-a reținut că la data de 20 februarie 2008 contestatorul a depus prin executor judecătoresc notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001 prin care solicită restituirea apartamentului aflat încă în proprietatea Statului Român iar în ceea ce privește celelalte apartamente solicită despăgubiri în condițiile legii. Contestatorul prin notificarea depusă arată că este moștenitorul foștilor proprietari tabulari ai imobilului situat în loc.

Sibiu, înscris în CF 2624 Sibiu, cu nr. top 276, 277; Prin Dispoziția nr. 2909 din 28 septembrie 2009 emisă de intimat a fost respinsă notificarea depusă de numitul P.K.H. având ca obiect restituirea imobilul situat în loc. Sibiu, înscris în CF 2624 Sibiu, cu nr. top 276, 277. Din conținutul dispoziției, instanța de judecată reține că motivul respingerii notificării este tardivitatea formulării acesteia, respectiv cu depășirea termenului de 14 februarie 2002, termen stabilit de o lege specială iar textul legal cuprins în art. 22, alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001 a fost declarat constituțional. Referitor la termenul în interiorul căruia contestatorul trebuia să depună notificare pentru valorificarea drepturilor consacrate de legea nr. 10/2001, instanța de fond constată că termenul de 6 luni stabilit prin art. 22 din această lege a fost succesiv prelungit prin O.G.

nr. 109/2001, O.U.G. nr. 145/2001 astfel încât termenul pentru depunerea notificărilor a expirat la data de 14 februarie 2002. Prin raportare la data depunerii de către contestator a notificării și anume 22 februarie 2008, instanța de judecată constată că acesta a depășit termenul stabilit de legiuitor, astfel încât respingerea notificării de către intimat este întemeiată și legală. Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatorul solicitând schimbarea acesteia și admiterea contestației. În expunerea motivelor de apel se arată că textul legal care instituie termenul de depunere a notificării și obligativitatea acestuia au caracter discriminatoriu iar instanța de fond face o analiză formală a acestei împrejurări.

Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia nr. 128/A din 17 septembrie 2010 a respins apelul ca nefondat. În considerente s-a arătat că de tratament juridic egal se bucură doar persoanele aflate în situații juridice identice, un caz de discriminare apărând doar atunci când, pentru persoane aflate în situații identice legea ar prevedea drepturi cu consecințe juridice diferite. Contestatorul se află într-o situație identică cu foștii proprietari care au depus notificările în termenul legal astfel că primul motiv referitor la caracterul discriminator al textului legal care instituie termenul de depunere al notificării s-a reținut a fi nefondat. Analizarea încălcării principiilor constituționale de către textele Legii nr. 10/2001 intră în sfera de competență a Curții Constituționale conform art. 11 lit. A. d) și art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În aceste condiții, nu se poate imputa instanței de fond faptul că nu a analizat, pe larg, în ce măsură dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 ar afecta substanța dreptului de proprietate și în acest mod s-ar nesocoti dispozițiile art. 53 din Constituție. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte: - S-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legii incidente cauzei, având în vedere că textul legal care instituie termenul de depunere a notificării și obligativitatea acestuia are caracter discriminator. Condiționarea aplicării legii de un termen de notificare instituie un tratament nelegal între foștii proprietari ai imobilelor preluate abuziv.

- Instanțele de fond nu au verificat dacă diferențierea de tratament legal poate conduce la o încălcare a principiului constituțional al garantării și ocrotirii proprietății private, afectând astfel substanța dreptului de proprietate. - Nerespectarea termenului de depunere a notificării nu ar trebui să constituie, în fapt, o negare a accesului liber la justiție. Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte constată nefondat recursul, în considerentele celor ce succed: Prin demersul judiciar s-a solicitat anularea Dispoziției nr. 2909 din 28 septembrie 2009 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să emită o nouă dispoziție prin care să soluționeze în fond notificarea.

Instanțele fondului au respins contestația reținând că reclamantul, în vederea valorificării drepturilor consacrate de Legea nr. 10/2001, era obligat să depună notificarea în termenul stabilit de art. 22 din această lege. În recurs criticile vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 și art. 22 din Legea nr. 10/2001 precum și faptul că aceste texte de lege au caracter discriminatoriu, instituind un tratament nelegal între foștii proprietari ai imobilelor preluate abuziv. Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată persoana îndreptățită are obligația să notifice persoana juridică în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Termenul pentru înregistrarea notificării se calculează începând cu data de 14 februarie 2001, expirând la data de 14 februarie 2002, iar în raport de art. 22 alin. (5) din lege, care prevede că nerespectarea termenului atrage „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent”, acest termen este de decădere, sancțiunea netransmiterii în termen a notificării fiind pierderea posibilității persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție. Cum reclamantul nu a valorificat termenul prevăzut de lege pentru depunerea notificării este cert că s-a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 21 și 22 din Legea nr. 10/2001.

Se mai susține prin motivele de recurs că, textul legal care instituie termenul de depunere a notificării și obligativitatea acestuia are caracter discriminatoriu și că acesta instituie un tratament nelegal între foștii proprietari ai imobilelor preluate abuziv fiind astfel neconstituțional. Pentru a fi în prezența unui act de discriminare trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: elementul material trebuie să reprezinte o acțiune de deosebire, restricție sau preferință, care are la bază unul sau mai multe criterii de discriminare; scopul actului de discriminare ori efectul acestuia să privească folosința sau exercițiul unor drepturi; existența unui termen de comparație constând în situații analoage sau comparabile, altfel spus nu se poate pretinde că există discriminare decât dacă se dovedește că în situații comparabile alte persoane au beneficiat de un tratament favorabil.

Contestatorul nu se află într-o situație identică cu foștii proprietari care au respectat termenul de depunere a notificării, așa cum susține prin motivele de recurs, ci într-o situație identică cu foștii proprietari care nu au respectat termenul de un an prevăzut de Legea nr. 10/2001 iar, pentru aceștia din urmă instanțele de judecată au pronunțat soluții constante, în sensul că s-au respins contestațiile cu motivarea mai sus arătată. Nu se poate reține starea de discriminare în cazul stabilirii printr-un text de lege a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru exercitarea unui drept. În speță, dispozițiile legii speciale prevăd cert obligativitatea depunerii notificării cu respectarea termenului de un an și de asemenea obligativitatea parcurgerii procedurii administrative, condiții ce nu au fost respectate de recurent.

Drept urmare, susținerile recurentului privind existența unui caz de discriminare, în speța supusă dezbaterii, nu sunt sustenabile. Analiza încălcării principiilor constituționale de către textele Legii nr. 10/2001, cum susține în continuare recurentul, intră în sfera de competență a Curții Constituționale conform art. 11 lit. a) și d) și art. 29 din Legea nr. 47/1992. În concluzie, hotărârea ce face obiectul recursului este legală, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în baza art. 312 alin (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de reclamantul P.K.H. împotriva Deciziei civile nr. 128A din 17 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.