ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7312/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 285/2010 pronunțată

de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr. 3638/85/2009 a fost respinsă contestația

formulată de contestatorul P.K.H. în contradictoriu cu intimatul Primarul

Municipiului Sibiu.

În considerentele

sentinței s-a reținut că la data de 20 februarie 2008 contestatorul a depus

prin executor judecătoresc notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001 prin care

solicită restituirea apartamentului aflat încă în proprietatea Statului Român

iar în ceea ce privește celelalte apartamente solicită despăgubiri în

condițiile legii. Contestatorul prin notificarea depusă arată că este

moștenitorul foștilor proprietari tabulari ai imobilului situat în loc. Sibiu,

înscris în CF 2624 Sibiu, cu nr. top 276, 277;

Prin Dispoziția nr.

2909 din 28 septembrie 2009 emisă de intimat a fost respinsă notificarea depusă

de numitul P.K.H. având ca obiect restituirea imobilul situat în loc. Sibiu,

înscris în CF 2624 Sibiu, cu nr. top 276, 277. Din conținutul dispoziției,

instanța de judecată reține că motivul respingerii notificării este

tardivitatea formulării acesteia, respectiv cu depășirea termenului de 14

februarie 2002, termen stabilit de o lege specială iar textul legal cuprins în

art. 22, alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001 a fost declarat constituțional.

Referitor la termenul

în interiorul căruia contestatorul trebuia să depună notificare pentru

valorificarea drepturilor consacrate de legea nr. 10/2001, instanța de fond

constată că termenul de 6 luni stabilit prin art. 22 din această lege a fost

succesiv prelungit prin O.G. nr. 109/2001, O.U.G. nr. 145/2001 astfel încât

termenul pentru depunerea notificărilor a expirat la data de 14 februarie 2002.

Prin raportare la data depunerii de către contestator a notificării și anume 22

februarie 2008, instanța de judecată constată că acesta a depășit termenul stabilit

de legiuitor, astfel încât respingerea notificării de către intimat este

întemeiată și legală.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel contestatorul solicitând schimbarea acesteia și

admiterea contestației.

În expunerea

motivelor de apel se arată că textul legal care instituie termenul de depunere

a notificării și obligativitatea acestuia au caracter discriminatoriu iar

instanța de fond face o analiză formală a acestei împrejurări.

Curtea de Apel Alba

Iulia prin Decizia nr. 128/A din 17 septembrie 2010 a respins apelul ca

nefondat.

În considerente s-a

arătat că de tratament juridic egal se bucură doar persoanele aflate în

situații juridice identice, un caz de discriminare apărând doar atunci când,

pentru persoane aflate în situații identice legea ar prevedea drepturi cu

consecințe juridice diferite. Contestatorul se află într-o situație identică cu

foștii proprietari care au depus notificările în termenul legal astfel că

primul motiv referitor la caracterul discriminator al textului legal care instituie

termenul de depunere al notificării s-a reținut a fi nefondat.

Analizarea încălcării

principiilor constituționale de către textele Legii nr. 10/2001 intră în sfera

de competență a Curții Constituționale conform art. 11 lit. A. d) și art. 29

din Legea nr. 47/1992. În aceste condiții, nu se poate imputa instanței de fond

faptul că nu a analizat, pe larg, în ce măsură dispozițiile art. 22 din Legea

nr. 10/2001 ar afecta substanța dreptului de proprietate și în acest mod s-ar

nesocoti dispozițiile art. 53 din Constituție.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul, invocând incidența dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul critică

hotărârea sub următoarele aspecte:

- S-a făcut o greșită

aplicare a dispozițiilor legii incidente cauzei, având în vedere că textul

legal care instituie termenul de depunere a notificării și obligativitatea

acestuia are caracter discriminator. Condiționarea aplicării legii de un termen

de notificare instituie un tratament nelegal între foștii proprietari ai

imobilelor preluate abuziv.

- Instanțele de fond

nu au verificat dacă diferențierea de tratament legal poate conduce la o

încălcare a principiului constituțional al garantării și ocrotirii proprietății

private, afectând astfel substanța dreptului de proprietate.

- Nerespectarea

termenului de depunere a notificării nu ar trebui să constituie, în fapt, o

negare a accesului liber la justiție.

Examinând criticile

formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte constată nefondat

recursul, în considerentele celor ce succed:

Prin demersul

judiciar s-a solicitat anularea Dispoziției nr. 2909 din 28 septembrie 2009

emisă de pârâtă și obligarea acesteia să emită o nouă dispoziție prin care să

soluționeze în fond notificarea.

Instanțele fondului

au respins contestația reținând că reclamantul, în vederea valorificării

drepturilor consacrate de Legea nr. 10/2001, era obligat să depună notificarea

în termenul stabilit de art. 22 din această lege.

În recurs criticile

vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 și art. 22 din Legea

nr. 10/2001 precum și faptul că aceste texte de lege au caracter

discriminatoriu, instituind un tratament nelegal între foștii proprietari ai

imobilelor preluate abuziv.

Conform art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată persoana îndreptățită are obligația să

notifice persoana juridică în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare

a legii.

Termenul pentru

înregistrarea notificării se calculează începând cu data de 14 februarie 2001,

expirând la data de 14 februarie 2002, iar în raport de art. 22 alin. (5) din

lege, care prevede că nerespectarea termenului atrage „pierderea dreptului de a

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent”, acest termen

este de decădere, sancțiunea netransmiterii în termen a notificării fiind

pierderea posibilității persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la

măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție.

Cum reclamantul nu a

valorificat termenul prevăzut de lege pentru depunerea notificării este cert că

s-a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 21 și 22 din

Legea nr. 10/2001.

Se mai susține prin

motivele de recurs că, textul legal care instituie termenul de depunere a

notificării și obligativitatea acestuia are caracter discriminatoriu și că

acesta instituie un tratament nelegal între foștii proprietari ai imobilelor

preluate abuziv fiind astfel neconstituțional.

Pentru a fi în

prezența unui act de discriminare trebuie îndeplinite cumulativ următoarele

condiții: elementul material trebuie să reprezinte o acțiune de deosebire,

restricție sau preferință, care are la bază unul sau mai multe criterii de

discriminare; scopul actului de discriminare ori efectul acestuia să privească

folosința sau exercițiul unor drepturi; existența unui termen de comparație

constând în situații analoage sau comparabile, altfel spus nu se poate pretinde

că există discriminare decât dacă se dovedește că în situații comparabile alte

persoane au beneficiat de un tratament favorabil.

Contestatorul nu se

află într-o situație identică cu foștii proprietari care au respectat termenul

de depunere a notificării, așa cum susține prin motivele de recurs, ci într-o

situație identică cu foștii proprietari care nu au respectat termenul de un an

prevăzut de Legea nr. 10/2001 iar, pentru aceștia din urmă instanțele de

judecată au pronunțat soluții constante, în sensul că s-au respins

contestațiile cu motivarea mai sus arătată.

Nu se poate reține

starea de discriminare în cazul stabilirii printr-un text de lege a condițiilor

ce trebuie îndeplinite pentru exercitarea unui drept.

În speță,

dispozițiile legii speciale prevăd cert obligativitatea depunerii notificării

cu respectarea termenului de un an și de asemenea obligativitatea parcurgerii

procedurii administrative, condiții ce nu au fost respectate de recurent.

Drept urmare,

susținerile recurentului privind existența unui caz de discriminare, în speța

supusă dezbaterii, nu sunt sustenabile.

Analiza încălcării

principiilor constituționale de către textele Legii nr. 10/2001, cum susține în

continuare recurentul, intră în sfera de competență a Curții Constituționale

conform art. 11 lit. a) și d) și art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În concluzie, hotărârea ce face obiectul recursului

este legală, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în

baza art. 312 alin (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de reclamantul P.K.H. împotriva Deciziei civile nr. 128A din 17

septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2011.