ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 482/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 186 din 2 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu s-a dispus admiterea contestației formulate de contestatoarea C.C. în contradictoriu cu Primarul Municipiului Sibiu. S-a dispus anularea dispoziției nr. 3212 din 26 februarie 2008 emisă de intimat și obligarea acestuia să emită o nouă dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri în favoarea contestatoarei pentru imobilul situat în Sibiu, înscris în C.F. nr. 5362 Sibiu nr. top. 5129/1/4 în suprafață de 1894 mp și să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului. S-a dispus respingerea acțiunii formulată în contradictoriu cu intimații Municipiul Sibiu prin Primar.

Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele: Imobilul în litigiu este un teren situat în Sibiu, înscris în C.F. nr. 5362 Sibiu nr. top. 5129/1/4 asupra căruia a fost proprietar B.G.V. sub nr. 3. Prin sentința civilă nr. 4091/1967 rămasă irevocabilă pronunțată în dosarul nr. 3967/1967, Tribunalul popular al Raionului Sibiu a admis acțiunea reclamantei M.L. și a constatat că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. nr. 5362 Sibiu nr. top. 5129/1/4 loc de grădină de 1894 mp prin uzucapiune. În anul 1981 imobilul a fost trecut în proprietatea statului ca urmare a renunțării la proprietate de către S.V., însă acesta nu mai era proprietar la data declarației deoarece dreptul de proprietate fusese preluat prin uzucapiune în favoarea antecesoarei contestatoarei, M.L.

Conform actelor de stare civilă depuse la dosar, reclamanta este fiica fostei proprietare a imobilului în litigiu, respectiv M.L. care a uzucapat imobilul de la B.G.V. Prin urmare, reclamanta a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu al autoarei sale și calitatea sa de moștenitor al persoanei îndreptățite. Intimatul a invocat prin întâmpinare tardivitatea și nelegalitatea formulării notificării, deoarece a fost depusă în anul 2005, și nu a fost formulată prin executorul judecătoresc. În realitate, reclamanta a formulat cerere de retrocedare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 18/1991 datorită faptului că terenul în litigiu era o grădină, la care Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Sibiu, nu a răspuns, cu toate că au trecut 10 ani până la apariția unei noi legi speciale care se referă la alte bunuri decât cele care au făcut obiectul Legii nr. 18/1991 și încă 8 ani până la dispoziția de respingere a cererii contestatoarei.

Dacă s-ar admite susținerile intimatului cu privire la tardivitatea cererii contestatoarei în condițiile în care aceasta a revenit la cererile anterioare, reclamantei i s-ar face o nouă nedreptate întemeiată pe pasivitatea și chiar neglijența intimatului care nu a răspuns în nici un fel la cererile formulate anterior apariției Legii nr. 10/2001. Or, în condițiile în care funcționează cu atribuții în acest sens din cadrul Primăriei Sibiu ar fi răspuns la cererile contestatoarei din 1991 și 1998, chiar prin respingerea cererii pentru motivul că terenul nu face obiectul Legii nr. 18/1991, aceasta ar fi fost avertizată și la apariția noului act normativ ar fi formulat o nouă cerere.

Deoarece nu i s-a adus la cunoștință acest lucru, ci i s-a cerut să mai depună acte, contestatoarea a avut credința că procedura restituirii este în derulare și cererea sa corect îndreptățită, situație în care se vor aplica dispozițiile Legii nr. 10/2001, în spiritul lor, considerându-se că notificarea a fost formulată în termenul prevăzut de lege. A proceda altfel, însemna o nouă privare a contestatoarei de proprietatea sa, din culpa unor funcționari publici, consecință a executării cu întârziere a atribuțiunilor de serviciu ale acestora. Modalitatea de restituire va fi în echivalent prin acordarea de despăgubiri deoarece imobilul nu se mai află în proprietatea statului fiind înstrăinat, iar compensarea în bunuri și servicii a fost exclusă de intimați ca urmare a inexistenței lor.

Prin decizia civilă nr. 104 din 22 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, s-a dispus respingerea apelului declarat de intimatul Primarul Municipiului Sibiu, împotriva sentinței civile nr. 186/2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele: Este de necontestat faptul că petenta și-a exprimat voința de a i se restitui imobilul în litigiu încă din anul 1991 sens în care a formulat cerere în acest scop. Astfel în raport cu cererea formulată la 21 martie 1991 Comisia locală Sibiu de fond funciar a demarat procedura de restituire așa cum rezultă din adresa nr. 10533 din 25 februarie 1994, fără însă a o soluționa. Potrivit acestei adrese, petenta era invitată de către Primăria Municipiului Sibiu să se prezinte la sediul acestora cu un set de acte, necesare pentru restituirea terenului, conform Legii nr. 18/1991.

În aceste condiții, corect a reținut prima instanță că petenta avea credința că cererea sa este în curs de soluționare. Petenta a făcut reveniri la cererea sa, la datele de 3 aprilie 1998 și 26 octombrie 2005, adresând aceste solicitări Comisiei de fond funciar (f. 46, 161 dosar). Pe cale administrativă, printr-o mențiune – trecută în partea de jos a cererii din 26 octombrie 2005, s-a stabilit că cererea petentei se circumscrie Legii nr. 10/2001, fiind loc de casă, situație în care a fost soluționată de primarul Municipiului Sibiu, prin Dispoziția nr. 3212/2008, care face obiectul contestației de față.

Este adevărat că prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit un termen de 6 luni înăuntrul căruia trebuia formulată notificarea de restituire a imobilelor ce intră sub incidența acestei legi, însă în situația aparte în care s-a aflat petenta, care și-a exprimat clar voința de a i se restitui imobilul, care a avut convingerea că cererea sa este în curs de soluționarea de către comisia de fond funciar și care timp de 18 ani nu a primit nici un răspuns, nu se poate reține culpa acesteia în nedepunerea unei alte cereri, în baza Legii nr. 10/2001. La data emiterii dispoziției atacate, normele metodologice de apărare a Legii nr. 10/2001, stabileau la pct. 8.2 că în cazul în care s-au depus notificări cu privire la imobilele ce fac obiectul legilor fondului funciar, acestea urmează a fi înaintate în vederea soluționării, comisiilor de fond funciar.

Deși legiuitorul nu a reglementat și situația inversă, pentru identitate de rațiuni se impune aceeași soluție a trimiterii cererii către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001. În apt însă, s-a operat o astfel de trimitere, însă petenta a adresat Comisiei de fond funciar, cerere soluționată de Primar în temeiul Legii nr. 10/2001. În aceste condiții, întrucât la apariția Legii nr. 1072001 cererea de restituire a petentei nu era încă soluționată, nimic nu a împiedicat Comisia de fond funciar, fie să respingă cererea, caz în care petenta ar fi putut formula notificarea în baza Legii nr. 10/2001, fără să trimită cererea Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 pentru a o soluționa.

A pretinde pârâtei să depună o nouă notificare adresată prin executorul judecătoresc câtă vreme cererea sa era înregistrată de 10 ani (la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) reprezintă un formalism excesiv care contravine spiritului în care legiuitorul a adoptat legile de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat. A considera tardivă cererea din 2005, care în fapt este o revenire la cererile anterioare, ar însemna a i se face o nouă nedreptate petentei. Soluția instanței de fond este în deplină concordanță cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului care a sancționat România pentru lipsa de diligență a autorităților în procedura de restituire sau de executare a deciziilor de restituire a imobilelor, de natură a afecta justul echilibru între interesul general proteguit prin instituirea unor termene și formalități de depunere a notificării și protecția dreptului petentei.

Prin urmare, a pretinde petentei să fi formulat o notificare prin executor judecătoresc în termenul stabilit de Legea nr. 10/2001 în condițiile în care avea o cerere depusă la care autoritățile nu au dat nici un răspuns timp de 18 ani, reprezintă o sarcină excesivă și disproporțională pentru petentă, constituind o încălcare a art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, Curtea a reținut că apelul pârâtului este neîntemeiat și a dispus respingerea lui, în temeiul art. 296 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul criticând-o ca nelegală și netemeinică, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Petenta a înregistrat la 26 octombrie 2005 o cerere la Primăria Municipiului Sibiu sub nr. 60647, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Sibiu, în suprafață de 1894 mp, cerere care a fost depusă la Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 și declinată de aceasta în favoarea Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 datorită faptului că imobilul solicitat este situat în intravilan și prin urmare nu constituie obiect de reglementare a legii nr. 18/1991. Cererea astfel formulată, a fost respinsă ca tardivă, deoarece termenul limită de înregistrare a notificărilor a fost 14 februarie 2002, deoarece termenul de 6 luni stabilit prin art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv prin două ordonanțe de guvern (O.G.

nr. 109/2001 și O.G. nr. 145/2001). De altfel, nici formal cererea nu realiza exigențele art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a fost formulată prin intermediul executorului judecătoresc ci a fost înregistrată direct la Primăria Municipiului Sibiu. Hotărârile pronunțate sunt neîntemeiate, deoarece deși atât Legea nr. 18/1991 cât și Legea nr. 10/2001 au un caracter reparator, reglementând diferit nu doar categoriile de imobile supuse restituirii, ci și termenele, și procedurile de depunere și soluționare a lor. Motivația potrivit cu care intimata a formulat încă din anii 1991 și 1998 cereri pentru revendicarea imobilului în cauză nu este întemeiată, deoarece în acea perioadă Legea nr. 10/2001 nu era în vigoare și prin urmare nu producea efecte juridice.

Tot astfel, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 8.2 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, deoarece acestea vizează cererile depuse în temeiul legilor fondului funciar și nesoluționate de către comisiile de fond funciar dar care fac obiectul acestui act normativ și, care urmează a fi îndreptate către aceste comisii. Prin urmare, intimata a depus cereri în temeiul Legii nr. 18/1991 în anii 1991 și 1998, nesoluționate, dar a depus o cerere și în anul 2005, tot la aceeași Comisie de fond funciar, pe care aceasta din urmă a declinat-o Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001. Or, nimeni nu poate invoca necunoașterea Legii. În consecință, solicită admiterea recursului având în vedere art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și art. 312 C. proc. civ. și respingerea contestației. Examinând recursul instanța reține următoarele: Din moment ce intimata reclamantă și-a manifestat fără echivoc voința de a i se restitui imobilul încă din anul 1991, este lipsită de relevanță susținerea recurentei privind tardivitatea formulării cererii, neputându-se reproșa intimatei ignoranța sa în a determina regimul juridic aplicabil cererii sale (Legea nr. 18/1991 sau Legea nr. 10/2001) în condițiile în care cererii sale inițiale nu i s-a răspuns niciodată, tardivitatea fiind invocată în raport de revenirile sale ulterioare la cererea primară.

Tot astfel, este irelevant faptul că plângerea petentei viza aplicarea Legii nr. 18/1991 și că la momentul formulării sale nu exista Legea nr. 10/2001, deoarece pasivitatea prelungită a autorităților este de natură a justifica obligația acestora de a o soluționa, pe fond, apariția Legii nr. 10/2001 căzând în sarcina autorităților inițial sesizate, obligația de a declina soluționarea cererii în favoarea acestora din urmă. Neprocedând în acest fel, recurenta a dat dovadă de lipsă de diligență în soluționarea cererilor persoanelor îndreptățite, dreptul petentei constând în obligația autorităților de a-i soluționa cererea, neputându-se stinge ca efect al apariției unei noi legi, de asemenea reparatorii, de care aceasta nu a beneficiat ca urmare a nesoluționării cererii sale inițiale.

În consecință, în mod temeinic instanța de apel a reținut că nerealizarea de către petentă a noilor formalități prevăzute de Legea nr. 10/2001 aplicabilă situației juridic în cauză, nu se poate constitui într-o sarcină impusă intimatei, atâta vreme cât aceasta se afla în așteptarea soluționării unei cereri, chiar greșit îndreptate. În aceste condiții instanța reține că recursul formulat de pârâtă întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în temeiul art. 312 C. proc. civ. urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Sibiu împotriva deciziei nr. 104 /A din 22 mai 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2010 .