ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 482/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 186 din 2 martie

2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu s-a dispus admiterea contestației formulate

de contestatoarea C.C. în contradictoriu cu Primarul Municipiului Sibiu.

S-a dispus anularea dispoziției nr. 3212

din 26 februarie 2008 emisă de intimat și obligarea acestuia să emită o nouă

dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri în favoarea contestatoarei

pentru imobilul situat în Sibiu, înscris în C.F. nr. 5362 Sibiu nr. top.

5129/1/4 în suprafață de 1894 mp și să înainteze dosarul Comisiei Centrale

pentru stabilirea despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului.

S-a dispus respingerea acțiunii formulată

în contradictoriu cu intimații Municipiul Sibiu prin Primar.

Pentru a se pronunța astfel instanța a

reținut următoarele:

Imobilul în litigiu este un teren situat

în Sibiu, înscris în C.F. nr. 5362 Sibiu nr. top. 5129/1/4 asupra căruia a fost

proprietar B.G.V. sub nr. 3.

Prin sentința civilă nr. 4091/1967 rămasă

irevocabilă pronunțată în dosarul nr. 3967/1967, Tribunalul popular al

Raionului Sibiu a admis acțiunea reclamantei M.L. și a constatat că aceasta a

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. nr. 5362

Sibiu nr. top. 5129/1/4 loc de grădină de 1894 mp prin uzucapiune.

În anul 1981 imobilul a fost trecut în

proprietatea statului ca urmare a renunțării la proprietate de către S.V., însă

acesta nu mai era proprietar la data declarației deoarece dreptul de

proprietate fusese preluat prin uzucapiune în favoarea antecesoarei

contestatoarei, M.L.

Conform actelor de stare civilă depuse la

dosar, reclamanta este fiica fostei proprietare a imobilului în litigiu,

respectiv M.L. care a uzucapat imobilul de la B.G.V.

Prin urmare, reclamanta a dovedit dreptul

de proprietate asupra imobilului în litigiu al autoarei sale și calitatea sa de

moștenitor al persoanei îndreptățite.

Intimatul a invocat prin întâmpinare

tardivitatea și nelegalitatea formulării notificării, deoarece a fost depusă în

anul 2005, și nu a fost formulată prin executorul judecătoresc.

În realitate, reclamanta a formulat

cerere de retrocedare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 18/1991 datorită

faptului că terenul în litigiu era o grădină, la care Comisia locală de

aplicare a Legii nr. 18/1991 Sibiu, nu a răspuns, cu toate că au trecut 10 ani

până la apariția unei noi legi speciale care se referă la alte bunuri decât

cele care au făcut obiectul Legii nr. 18/1991 și încă 8 ani până la dispoziția

de respingere a cererii contestatoarei.

Dacă s-ar admite susținerile intimatului

cu privire la tardivitatea cererii contestatoarei în condițiile în care aceasta

a revenit la cererile anterioare, reclamantei i s-ar face o nouă nedreptate

întemeiată pe pasivitatea și chiar neglijența intimatului care nu a răspuns în

nici un fel la cererile formulate anterior apariției Legii nr. 10/2001.

Or, în condițiile în care funcționează cu

atribuții în acest sens din cadrul Primăriei Sibiu ar fi răspuns la cererile

contestatoarei din 1991 și 1998, chiar prin respingerea cererii pentru motivul

că terenul nu face obiectul Legii nr. 18/1991, aceasta ar fi fost avertizată și

la apariția noului act normativ ar fi formulat o nouă cerere.

Deoarece nu i s-a adus la cunoștință

acest lucru, ci i s-a cerut să mai depună acte, contestatoarea a avut credința

că procedura restituirii este în derulare și cererea sa corect îndreptățită,

situație în care se vor aplica dispozițiile Legii nr. 10/2001, în spiritul lor,

considerându-se că notificarea a fost formulată în termenul prevăzut de lege.

A proceda altfel, însemna o nouă privare

a contestatoarei de proprietatea sa, din culpa unor funcționari publici,

consecință a executării cu întârziere a atribuțiunilor de serviciu ale

acestora.

Modalitatea de restituire va fi în

echivalent prin acordarea de despăgubiri deoarece imobilul nu se mai află în

proprietatea statului fiind înstrăinat, iar compensarea în bunuri și servicii a

fost exclusă de intimați ca urmare a inexistenței lor.

Prin decizia civilă nr. 104 din 22 mai

2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, s-a dispus respingerea apelului

declarat de intimatul Primarul Municipiului Sibiu, împotriva sentinței civile

nr. 186/2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu.

Pentru a se pronunța astfel instanța a

reținut următoarele:

Este de necontestat faptul că petenta

și-a exprimat voința de a i se restitui imobilul în litigiu încă din anul 1991

sens în care a formulat cerere în acest scop. Astfel în raport cu cererea

formulată la 21 martie 1991 Comisia locală Sibiu de fond funciar a demarat

procedura de restituire așa cum rezultă din adresa nr. 10533 din 25 februarie

1994, fără însă a o soluționa.

Potrivit acestei adrese, petenta era

invitată de către Primăria Municipiului Sibiu să se prezinte la sediul acestora

cu un set de acte, necesare pentru restituirea terenului, conform Legii nr.

18/1991.

În aceste condiții, corect a reținut

prima instanță că petenta avea credința că cererea sa este în curs de

soluționare.

Petenta a făcut reveniri la cererea sa,

la datele de 3 aprilie 1998 și 26 octombrie 2005, adresând aceste solicitări

Comisiei de fond funciar (f. 46, 161 dosar).

Pe cale administrativă, printr-o mențiune

– trecută în partea de jos a cererii din 26 octombrie 2005, s-a stabilit că

cererea petentei se circumscrie Legii nr. 10/2001, fiind loc de casă, situație

în care a fost soluționată de primarul Municipiului Sibiu, prin Dispoziția nr.

3212/2008, care face obiectul contestației de față.

Este adevărat că prin art. 22 din Legea

nr. 10/2001 s-a stabilit un termen de 6 luni înăuntrul căruia trebuia formulată

notificarea de restituire a imobilelor ce intră sub incidența acestei legi,

însă în situația aparte în care s-a aflat petenta, care și-a exprimat clar

voința de a i se restitui imobilul, care a avut convingerea că cererea sa este

în curs de soluționarea de către comisia de fond funciar și care timp de 18 ani

nu a primit nici un răspuns, nu se poate reține culpa acesteia în nedepunerea

unei alte cereri, în baza Legii nr. 10/2001.

La data emiterii dispoziției atacate,

normele metodologice de apărare a Legii nr. 10/2001, stabileau la pct. 8.2 că

în cazul în care s-au depus notificări cu privire la imobilele ce fac obiectul

legilor fondului funciar, acestea urmează a fi înaintate în vederea

soluționării, comisiilor de fond funciar.

Deși legiuitorul nu a reglementat și

situația inversă, pentru identitate de rațiuni se impune aceeași soluție a

trimiterii cererii către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În apt însă, s-a operat o astfel de

trimitere, însă petenta a adresat Comisiei de fond funciar, cerere soluționată

de Primar în temeiul Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, întrucât la apariția

Legii nr. 1072001 cererea de restituire a petentei nu era încă soluționată,

nimic nu a împiedicat Comisia de fond funciar, fie să respingă cererea, caz în

care petenta ar fi putut formula notificarea în baza Legii nr. 10/2001, fără să

trimită cererea Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 pentru a o soluționa.

A pretinde pârâtei să depună o nouă

notificare adresată prin executorul judecătoresc câtă vreme cererea sa era

înregistrată de 10 ani (la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001)

reprezintă un formalism excesiv care contravine spiritului în care legiuitorul

a adoptat legile de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat.

A considera tardivă cererea din 2005,

care în fapt este o revenire la cererile anterioare, ar însemna a i se face o

nouă nedreptate petentei.

Soluția instanței de fond este în deplină

concordanță cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului care a sancționat

România pentru lipsa de diligență a autorităților în procedura de restituire

sau de executare a deciziilor de restituire a imobilelor, de natură a afecta

justul echilibru între interesul general proteguit prin instituirea unor

termene și formalități de depunere a notificării și protecția dreptului

petentei.

Prin urmare, a pretinde petentei să fi

formulat o notificare prin executor judecătoresc în termenul stabilit de Legea

nr. 10/2001 în condițiile în care avea o cerere depusă la care autoritățile nu

au dat nici un răspuns timp de 18 ani, reprezintă o sarcină excesivă și

disproporțională pentru petentă, constituind o încălcare a art. 1 din

protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință, Curtea a reținut că apelul

pârâtului este neîntemeiat și a dispus respingerea lui, în temeiul art. 296 C.

proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul criticând-o ca nelegală și netemeinică, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Petenta a înregistrat la 26

octombrie 2005 o cerere la Primăria Municipiului Sibiu sub nr. 60647, prin care a solicitat restituirea în natură a

imobilului situat în Sibiu, în suprafață de 1894 mp, cerere care a fost depusă la Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 și declinată de aceasta în favoarea Comisiei

de aplicare a Legii nr. 10/2001 datorită faptului că imobilul solicitat este

situat în intravilan și prin urmare nu constituie obiect de reglementare a

legii nr. 18/1991.

Cererea astfel formulată, a fost

respinsă ca tardivă, deoarece termenul limită de înregistrare a notificărilor a

fost 14 februarie 2002, deoarece termenul de 6 luni stabilit prin art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv prin două ordonanțe de

guvern (O.G. nr. 109/2001 și O.G. nr. 145/2001). De altfel, nici formal cererea

nu realiza exigențele art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a

fost formulată prin intermediul executorului judecătoresc ci a fost înregistrată

direct la Primăria Municipiului Sibiu.

Hotărârile pronunțate sunt

neîntemeiate, deoarece deși atât Legea nr. 18/1991 cât și Legea nr. 10/2001 au

un caracter reparator, reglementând diferit nu doar categoriile de imobile

supuse restituirii, ci și termenele, și procedurile de depunere și soluționare

a lor.

Motivația potrivit cu care intimata

a formulat încă din anii 1991 și 1998 cereri pentru revendicarea imobilului în

cauză nu este întemeiată, deoarece în acea perioadă Legea nr. 10/2001 nu era în

vigoare și prin urmare nu producea efecte juridice.

Tot astfel, în cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 8.2 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001,

deoarece acestea vizează cererile depuse în temeiul legilor fondului funciar și

nesoluționate de către comisiile de fond funciar dar care fac obiectul acestui

act normativ și, care urmează a fi îndreptate către aceste comisii.

Prin urmare, intimata a depus cereri

în temeiul Legii nr. 18/1991 în anii 1991 și 1998, nesoluționate, dar a depus o

cerere și în anul 2005, tot la aceeași Comisie de fond funciar, pe care aceasta

din urmă a declinat-o Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Or, nimeni nu poate invoca

necunoașterea Legii.

În consecință, solicită admiterea

recursului având în vedere art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 312 C. proc.

civ. și respingerea contestației.

Examinând recursul instanța reține

următoarele:

Din moment ce intimata reclamantă

și-a manifestat fără echivoc voința de a i se restitui imobilul încă din anul

1991, este lipsită de relevanță susținerea recurentei privind tardivitatea

formulării cererii, neputându-se reproșa intimatei ignoranța sa în a determina

regimul juridic aplicabil cererii sale (Legea nr. 18/1991 sau Legea nr.

10/2001) în condițiile în care cererii sale inițiale nu i s-a răspuns

niciodată, tardivitatea fiind invocată în raport de revenirile sale ulterioare

la cererea primară.

Tot astfel, este irelevant faptul că

plângerea petentei viza aplicarea Legii nr. 18/1991 și că la momentul

formulării sale nu exista Legea nr. 10/2001, deoarece pasivitatea prelungită a

autorităților este de natură a justifica obligația acestora de a o soluționa,

pe fond, apariția Legii nr. 10/2001 căzând în sarcina autorităților inițial

sesizate, obligația de a declina soluționarea cererii în favoarea acestora din

urmă.

Neprocedând în acest fel, recurenta

a dat dovadă de lipsă de diligență în soluționarea cererilor persoanelor

îndreptățite, dreptul petentei constând în obligația autorităților de a-i

soluționa cererea, neputându-se stinge ca efect al apariției unei noi legi, de

asemenea reparatorii, de care aceasta nu a beneficiat ca urmare a

nesoluționării cererii sale inițiale.

În consecință, în mod temeinic

instanța de apel a reținut că nerealizarea de către petentă a noilor

formalități prevăzute de Legea nr. 10/2001 aplicabilă situației juridic în

cauză, nu se poate constitui într-o sarcină impusă intimatei, atâta vreme cât

aceasta se afla în așteptarea soluționării unei cereri, chiar greșit

îndreptate.

În aceste condiții instanța reține

că recursul formulat de pârâtă întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și în temeiul art. 312 C. proc. civ. urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Primarul municipiului Sibiu împotriva deciziei nr. 104 /A

din 22 mai 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

28 ianuarie 2010

.