ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2186/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2186/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursurilor de

față;

Prin acțiunea formulată la 2 decembrie

2004, Municipiul Sibiu, prin Primar, a solicitat instanței, în contradictoriu

cu pârâta SC I. SA – să stabilească linia de hotar între imobilul proprietatea

sa (teren în suprafață de 27.997 mp, înscris în C.F. Sibiu 48346, nr. top

4252/1/1/1/1/3, amplasat în Municipiul Sibiu, zona Târgul de Vite) și terenul

de 40.905 mp înscris în C.F. Sibiu nr. 15765, nr. top 4252/2, ca fiind

proprietatea pârâtei.

Totodată, reclamanta a solicitat și

rectificarea suprafeței înscrisă în C.F. 15765 Sibiu, nr. top 4252/2, de la 40.905

mp, la suprafața de 17.200 mp, cât a avut acest nr. top, de la constituirea lui

și până în prezent, urmând a se constata și nulitatea parțială a încheierii de

intabulare nr. 2885/1998, cu privire la suprafața reală a terenului înscris în

C.F.

Printr-un ultim petit al cererii

introductive, s-a solicitat ca pârâta să fie obligată a restitui, toată

suprafața de teren „uzurpată” din proprietatea reclamantei, cu nr. top

4252/1/1/1/1/3 și de a se abține de la orice tulburare a acesteia, pentru viitor.

Prin cererea formulată la 2

februarie 2005, pârâta SC I. SA, a chemat în garanție Statul Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, A.V.A.S. și Ministerul Economiei și

Comerțului, solicitând instanței ca, în cazul admiterii acțiunii, aceștia să

fie obligați în solidar la plata sumei de 3.692.698.313 ROL, reprezentând

valoarea estimată a suprafeței de 23.705 mp în litigiu.

Investită în primă instanță,

Judecătoria Sibiu, prin sentința civilă nr. 4787 din 31 octombrie 2006, a admis

excepția necompetenței sale materiale, invocată de chematul în garanție Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a declinat competența soluționării

cauzei, în favoarea Tribunalului Sibiu, reținând că valoarea de circulație a

terenului în litigiu este de 40.247.680.000 lei vechi, ROL.

Prin sentința nr. 596 din 12 aprilie

2007, Tribunalul Sibiu, secția civilă, a respins acțiunea, precum și excepțiile

ridicate de către pârâtă.

A respins totodată cererea de

chemare în garanție formulată de pârâta SC I. SA.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că terenul în litigiu, revendicat de către

reclamant – în suprafață reală de 22.868 mp – figurează în prezent, conform

identificării din expertizele topografice efectuate în cauză, atât în proprietatea

reclamantului, cât și în proprietatea pârâtei, sub numere topografice diferite.

Ca atare, se mai arată, util cauzei

este a se analiza care din înscrierile din cartea funciară este preferabilă și

constituie dovada dreptului de proprietate.

Cum pârâta a dobândit imobilul de la

Statul Român, prin intermediul Ministerului Industriei și Comerțului, în baza

Legii nr. 115/1990 și a H.G. nr. 834/1991, fiind emis în acest sens

certificatul nr. 3810 cu seria M 03, iar dreptul său a fost înscris în cartea

funciară, prin dezmembrarea parcelei de 23075 mp (proprietatea Statul Român) și

alipirea ei, la parcela de 17.200 mp, titlul astfel obținut, nefiind atacat,

acesta este preferabil, conchide instanța fondului, titlului reclamantei.

S-a apreciat că rectificarea

suprafeței ce figurează la nr. top. 4252/2, în proprietatea pârâtei nu este

posibilă, întrucât dobândirea acestui drept s-a făcut în baza unui titlu

valabil și opozabil reclamantei, neexistând motive de rectificare, câtă vreme

actul în baza căruia s-a făcut înscrierea, nu a fost anulat.

Ca o consecință a respingerii

cererii de rectificare, s-a respins și cererea de anulare a încheierii de

intabulare, concluzionându-se că dintre cele două înscrieri în cartea funciară,

numai cea a pârâtei poate prezenta eficiență juridică.

Soluția a fost menținută de Curtea

de Apel Alba Iulia, secția civilă, care, prin decizia nr. 87/A din 24 aprilie

2009 a respins apelurile declarate de reclamantul Municipiul Sibiu, prin Primar

și de pârâta SC I. SA Sibiu.

Pentru a decide astfel, instanța de

control judiciar a reținut în esență că, în mod judicios tribunalul a procedat

la compararea de titluri și a dat preferință titlului pârâtei.

Astfel, constatându-se că ambele

părți au dobândit dreptul de proprietate de la Statul Român, proprietar tabular,

întietate are cel care a fost mai întâi înscris în cartea funciară, respectiv

pârâta, al cărei drept de proprietate este opozabil reclamantului.

Cum, se mai arată, excepția de

nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei

– invocată în cursul judecării apelului – a fost respinsă irevocabil,

hotărârile pronunțate în contenciosul administrativ, vin să întărească soluția

primei instanțe, care a dat preferință titlului pârâtei, iar nu celui al

reclamantului, cu consecința lipsirii de eficiență juridică a dezmembrărilor

ulterioare și a înscrierii dreptului de proprietate al reclamantului.

Pe cale de consecință, s-a apreciat

că fiind vorba despre un singur imobil – numai sub aspect scriptic apărând două

corpuri funciare – în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 584 C. civ.,

privind grănițuirea.

Cât privește apelul pârâtei, s-a

reținut că în mod corect prima instanță a obligat reclamantul să plătească

pârâtei numai cheltuielile de judecată ocazionate de promovarea acțiunii

principale, în condițiile în care nu se poate reține vreo culpă procesuală în

sarcina acestuia, în ce privește cererea de chemare în garanție, deoarece

raportul juridic procesual în această cerere s-a „legat” între pârâtă și

chemații în garanție.

De altfel, formularea unei asemenea

cereri este facultativă, pentru cel ce o promovează existând riscul de a nu-și

recupera cheltuielile, în situația respingerii ei.

În cauză, au declarat recurs atât

Municipiul Sibiu, prin Primar cât și pârâta, SC I. SA.

Recursul pârâtei, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează greșita respingere a

cererii având ca obiect acordarea tuturor cheltuielilor, ocazionate de judecata

în fond și apel, în condițiile în care, se arată, reclamanta – care a declanșat

prezentul litigiu – a căzut în pretenții, încercând să evingă pârâta printr-o

acțiune în revendicare și una în grănițuire, ceea ce a determinat și formularea

cererii de chemare în garanție.

În recursul său, întemeiat pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul Municipiul Sibiu, prin

Primar, critică hotărârile date în cauză, după cum urmează:

- în mod greșit, instanțele au dat

eficiență titlului pârâtei, nesocotind dispozițiile legale ce vizează

întietatea dobândirii dreptului de proprietate. Astfel, probele administrate

atestă că terenul în litigiu a fost intabulat în favoarea reclamantei, încă din

anul 1937, prin încheierea nr. 9342/1937 și înscris pe numele acesteia, în C.F.

9811, sub B + 1.

- prin dezmembrări succesive, Statul

Român a dobândit, la nivelul anului 1969, dreptul de proprietate doar asupra

imobilului cu nr. top. 4252/2, pentru terenul nr. top 4252/1 situația juridică

rămânând aceeași în sensul că nu s-a transferat dreptul de proprietate, de la

Municipiul Sibiu, în favoarea unei terțe persoane, fizică sau juridică.

- prin încheierea nr. 2885/din 5

martie 2008, s-au executat o serie de operațiuni nelegale, în sensul de a se

unifica două suprafețe de teren aparținând unor proprietari diferiți, fără ca

această alipire să fie operată în „foaia mamă”, respectiv în C.F. 9811 Sibiu.

- în timp ce titlul reclamantului a

fost obținut nemijlocit, în condițiile legii, titlul pârâtei a fost dobândit

prin fraudă la lege, cu încălcarea H.G. nr. 834/1991 și Legii nr. 15/1990, în

certificatul de atestare a dreptului de proprietate fiind înscris și un teren

ce nu era proprietatea Statului Român.

- instanțele au ignorat probele care

atestă că aceeași suprafață de teren, în mod nelegal inclusă în certificatul de

atestare al dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtei, apare ca fiind

trecut în domeniul public al Municipiului Sibiu, prin H.G. nr. 978/2002, publicat

în M.Of., partea I-a nr. 689 bis din 19 septembrie 2002.

Examinând cererile de recurs, prin

prisma dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., se constată că recursul pârâtei SC

I. SA a fost formulat cu depășirea termenului prevăzut de lege.

Astfel, potrivit textului de lege

mai sus citat, termenul de recurs, este de 15 zile și curge de la comunicarea

hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Termenul prevăzut de art. 301 C.

proc. civ., constituie deci în afara unor excepții expres prevăzute de lege,

termenul de drept comun, în materia recursului.

În speță, decizia pronunțată în apel

a fost comunicată pârâtei la 25 mai 2009, astfel cum rezultă din dovada de

primire și procesul verbal de predare – f. 129, dosar nr. 28/306/2004 al Curții

de Apel Alba Iulia – iar recursul a fost depus, prin poștă, la 11 iunie 2009,

cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de lege. (a se vedea și f. 25 –

dosar nr. 28/306/2004 al Î.C.C.J., secția civilă).

Pe cale de consecință, cum recursul

pârâtei a fost formulat cu neobservarea susmenționatei dispoziții legale,

acesta urmează a fi respins, ca tardiv.

Cât privește recursul declarat, în

termen legal, de reclamantul Municipiul Sibiu, prin Primar, acesta se privește

ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.

Particularitatea litigiului de față

este dată de împrejurarea că terenul în suprafață de 27.997 mp ce face obiectul

demersului judiciar inițiat de reclamant, este întabulat, în două cărți

funciare diferite, atât în favoarea reclamantului (C.F. nr. 48346 Sibiu, nr.

top 4252/1/1/1/1/3 cât și în favoarea pârâtei (C.F. 15765 Sibiu, nr. top

4252/2) ca efect al emiterii certificatului de atestare a dreptului de

proprietate Seria M 03 nr. 3810 din 26 noiembrie 1997.

Procedând la compararea titlurilor

exhibate de părți, instanțele au pornit de la premise greșite, omițând totodată

a lua în discuție aspecte care sunt de esența litigiului.

Astfel, contrar probelor

administrate, instanța fondului reține că titlul pârâtei a fost înscris în

cartea funciară înainte ca Municipiul Sibiu să devină proprietar, situație în

care îi este opozabil acestuia din urmă, fiind preferabil.

Or, din actele cauzei rezultă că terenul

în litigiu a fost întabulat în favoarea Municipiului Sibiu prin încheierea

9342/1937, înscrisă în C.F. 9811, sub B + 1 (a se vedea f. 209 și 249 dosar nr.

11303/2004 al Judecătoriei Sibiu – expertizele B. și B.).

Ulterior, asupra imobilului s-au

operat dezmembrări succesive, prima, în anul 1969 (a se vedea încheierea nr.

1430/1969) care desparte nemișcătorul în două corpuri funciare, unul din

acestea revenind în proprietatea Statului Român, care l-a înscris sub nr. top

4252/2, dreptul de administrare fiind transferat apoi în favoarea fostei U.I.

Sibiu.

Actele cauzei nu atestă că și

imobilul cu nr. top. 4252/1/1/1/1/3 ar fi intrat în proprietatea Statului

Român, pentru ca ulterior acesta să-l fi putut transmite pârâtei, în procesul

privatizării.

Din această perspectivă, pe

parcursul soluționării apelului, reclamantul a invocat – în contradictoriu cu

pârâta SC I. SA Sibiu, A.V.A.S. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice – excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor, seria M 03 emis de Ministerul Industriei și

Comerțului sub nr. 3810 din 26 noiembrie 2007, excepție respinsă prin sentința

civilă nr. 109/F/CA din 10 iunie 2008 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția de contencios

administrativ și fiscal, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4328 din

26 noiembrie 2008 a Î.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal.

Pe aceste hotărâri date în

contencios administrativ, instanța de control judiciar și-a fundamentat soluția

respingerii apelului formulat de reclamant, reținând că ele vin să întărească

hotărârea primei instanțe care a dat preferință titlului pârâtei și nu celui al

reclamantului.

Or, din cuprinsul celor două

hotărâri pronunțate în soluționarea cererii formulată potrivit dispozițiilor

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea

nr. 262/2007, rezultă că instanțele nu au examinat, excepția pe fond, soluția

vizând imposibilitatea cenzurării, fără limită în timp, a actelor

administrative cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 554/2004, reținându-se că aceste dispoziții (care au fost înlăturate)

contravin unor principii convenționale și comunitare a căror respectare asigură

exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

În acest context, revine instanței

civile obligația de a asigura verificarea efectivă a mijlocului de apărare

constând în invocarea ilegalității actului administrativ unilateral emis

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în situația în care (cazul

în speță) jurisdicția administrativă nu a rezolvat chestiunea prejudicială, pe

fond.

Astfel, în lipsa unei soluționări,

pe fond, a excepției de nelegalitate, nu se poate vorbi de autoritatea

hotărârii instanței de contencios administrativ în fața jurisdicției civile

care, poate analiza actul administrativ pe care una din părți și-a întemeiat

pretențiile căci, în atare situație, judecătorul acțiunii este și judecătorul

excepției, potrivit principiului

qui potest majus potest et minus

.

Chiar dacă excepția de nelegalitate

astfel analizată, nu poate conduce la desființarea actului administrativ, ea

este un mijloc de apărare ce are ca scop legitim cenzurarea acestui act chiar

de către instanța în fața căreia excepția s-a invocat și declararea lui, ca

inoperant în cauză și cu privire la o anumită parte.

Cu prilejul rejudecării, instanța

fondului va analiza și incidența H.G. nr. 978/2002 care, în anexa nr. 2, la

poziția nr. 130, evidențiază terenul în litigiu ca făcând parte din domeniul

public al Municipiului Sibiu, apartenență stabilită în procedura Legii nr.

213/1998, privind proprietatea publică.

Așa fiind, în considerarea celor ce

preced, recursul reclamantului urmează a se admite, cu consecința casării

ambelor hotărâri și a trimiterii cauzei spre rejudecare, primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardiv recursul declarat

de pârâta SC I. SA împotriva deciziei nr. 87/A din 24 aprilie 2009 a Curții de

Apel Alba Iulia, secția civilă.

Admite recursul declarat de

reclamantul Municipiul Sibiu prin Primar împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia precum și sentința

nr. 596 din 12 aprilie 2007 a Tribunalului Sibiu, secția civilă, și trimite

cauza spre rejudecare, la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 martie 2010.