ÎCCJ, Decizia nr. 1493/2004

Decesul uneia dintre părți  în timpul judecății. Mandat de reprezentare. Nelegalitatea hotărârii pronunțate în lipsa introducerii în cauză a moștenitorilor.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Reprezentarea părților.

Index alfabetic :

mandat

moștenitor

suspendarea judecății

C.proc.civ. din 1865, art. 67, art. 71, art. 243, art. 304 pct. 5

Potrivit dispozițiilor art. 71 C.proc.civ., mandatul dat de parte nu încetează prin decesul său, dăinuind până la retragerea de către moștenitori, însă, într-o atare situație este obligatorie introducerea în cauză a moștenitorilor părții, textul art. 71 C.proc.civ. impunându-se a fi interpretat prin raportare la art. 67 C.proc.civ., potrivit căruia părțile pot să-și exercite drepturile personal sau prin mandatar. Ca atare, pentru a se verifica dacă mandatul subzistă, moștenitorul trebuie introdus în proces, pentru a-și exprima punctul de vedere cu privire la mandatul dat de autorul său.

Astfel, în lipsa unui certificat de moștenitor sau a unui certificat de calitate de moștenitor, instanța, făcând aplicarea prevederilor art. 71 C.proc.civ., nu putea trece la soluționarea cauzei numai în temeiul unei simple declarații a fiicei defunctului în sensul că își însușește și înțelege să mențină mandatul dat de tatăl său, putând aprecia, eventual, asupra suspendării judecății în temeiul art. 243 alin. (1) C.proc.civ., până la introducerea în mod legal în proces a moștenitorilor.

Secția I civilă, decizia nr. 2882 din 28 octombrie 2014

Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Sibiu la 27 mai 2004, reclamantul M.I. a chemat în judecată Statul Român prin Primăria Mun. Sibiu și SC D. SA, solicitând să fie anulată decizia nr. 1493/2004 a SC D. SA și să se dispună restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 2.545 mp, situat în Sibiu.

Prin sentința civilă nr. 653 din 09 septembrie 2004, Tribunalul Sibiu, procedând în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin.(8) din Legea nr. 10/2001 a declinat competența de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamant în favoarea Tribunalului Mureș.

Prin sentința civilă nr. 623 din 01 aprilie 2010, Tribunalul Mureș a admis în parte contestația formulată de reclamant prin mandatar T.V.C. și a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea în natură a cotei de 1/2 parte din imobilul teren intravilan în suprafață de 2.545 mp, înscris în CF 20354, nr. top 6837/2, condiționat de restituirea de către reclamant a sumei de 1.145 lei, actualizată cu indicele de inflație. Contestația formulată în contradictoriu cu Primăria Mun. Sibiu a fost respinsă.

Împotriva acestei hotărâri, atât reclamantul prin mandatar, cât și pârâta SC D. SA au formulat apel.

Prin decizia nr. 92/A din 11 noiembrie 2011, Curtea de Apel Târgu-Mureș a admis ambele apeluri și, în baza probatoriului administrat a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul în care a identificat suprafața de 1.272,50 mp (1/2 din 2545), reprezentată grafic în varianta I din completarea raportului de expertiză topografică întocmit de expertul tehnic judiciar F.M.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs părțile.

Reclamantul recurent prin mandatar a criticat hotărârea atacată sub aspectul cotei la care instanțele au considerat că are vocație succesorală, respectiv 1/2 din întreg.

Recurenta pârâtă SC D. SA a criticat hotărârea atacată invocând împrejurarea că societatea nu deține dreptul de proprietate, ci doar dreptul de administrare asupra terenului, iar prin adresa considerată decizie de către reclamant și atacată prin prezenta acțiune, acesta a fost îndrumat să se adreseze Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, această entitate având, în opinia recurentei, calitate procesuală pasivă.

O altă critică a reprezentat-o varianta aleasă de instanța de apel, respectiv amplasamentul terenului restituit în natură. Sub acest aspect pârâta a arătat că pe terenul restituit reclamantului se află două rezervoare subterane care sunt construcții nedemontabile, iar calea de acces spre parcela restituită s-ar putea face doar pe terenul pe care există elemente de instalații și rețele edilitare subterane aferente halei, cabinei de poartă și stației de alimentare carburanți.

Nu în ultimul rând s-a mai arătat că pârâta are calitatea de constructor de bună-credință, astfel că are dreptul la despăgubire în privința construcțiilor nedemontabile. Valoarea acestor construcții n-a putut fi stabilită întrucât nu a fost chemat în judecată Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, actualmente Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.

Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs Primăria Municipiului Sibiu prin Primar, criticând hotărârea atacată numai sub aspectul calității procesuale pasive a acesteia, calitate atribuită de instanța de apel în mod nelegal.

Prin decizia civilă nr. 6094 din 09 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis toate cele trei recursuri, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță.

Prin decizia pronunțată de instanța de recurs, potrivit art. 315 C.proc.civ., s-au reținut următoarele : suprafața de teren de 955 mp (995mp) nu a fost individualizată și nu a fost determinată situația juridică a acesteia, având în vedere că, faptic, este amplasată în afara suprafeței ocupată de SC D. SA, suprafață care în prezent este folosită de persoane fizice pentru grădinărit; nu au fost reținute argumentele de fapt și de drept pentru care au fost însușite concluziile noii expertize judiciare, în raport de situația de fapt stabilită de prima expertiză efectuată la instanța de fond, expertiză care nu a fost contestată;  nu au fost clarificate obligațiile Statului Român din perspectiva dispozițiilor Legii nr.10/2001, având în vedere că o parte din terenul revendicat este situat în afara societății comerciale.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Primăriei Municipiului Sibiu în reprezentarea statului potrivit Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că excepția invocată inclusiv prin motivele de recurs a fost respinsă prin încheierea ședinței publice din 03 februarie 2005, constatându-se că acțiunea reclamantului a fost îndreptată împotriva SC D. și Statului Român reprezentat de Primăria Municipiului Sibiu.

Instanța de recurs a mai reținut că prin sentința civilă nr. 623/2010 nu a fost schimbată dispoziția privitoare la calitatea procesuală pasivă a Primăriei, astfel fiind, măsura dispusă prin încheierea interlocutorie a devenit definitivă, nefiind atacată potrivit art. 282 alin. (2) C.proc.civ.

Investită cu rejudecarea apelurilor, Curtea de Apel a reținut următoarele :

În motivarea apelului, reclamantul prin mandatar a susținut că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece din probatoriul administrat rezultă că sunt incidente prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care „de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire”.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Primăria Municipiului Sibiu, reclamantul a susținut că este vorba de o eroare, întrucât această problemă de drept a fost soluționată de judecătorul fondului prin încheierea de ședință din 03 februarie 2005, când s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei și a Primarului municipiului Sibiu, reținându-se că această calitate aparține Statului Român, prin Primăria Municipiului Sibiu.

În motivarea apelului, pârâta SC D. S.A. a arătat că este o societate comercială integral privatizată, Statul Român neavând în prezent nicio acțiune la această societate și că, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a terenurilor preluate în mod abuziv se aplică doar în cazul societăților la care statul deține acțiuni sau părți sociale în valoare cel puțin egală cu valoarea imobilului, situație în care nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind proprietara terenului din litigiu, ci doar a construcțiilor edificate în temeiul dreptului de administrare pe care îl are asupra terenului.

S-a mai arătat că, în contextul în care proprietarul terenului din litigiu este Statul Român, acesta ar fi trebuit să fie reprezentat în cauză de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, însă cum acesta nu a fost chemat în judecată, acțiunea reclamantului se impunea a fi respinsă.

De asemenea, pârâta apelantă a susținut că acțiunea reclamantului este prematură, întrucât așa-zisa „decizie” nr. 1493/2004 nu există, aceasta fiind doar o adresă prin care l-a îndrumat pe reclamant să se adreseze Ministerului Transporturilor, lucru pe care acesta nu a înțeles să-l facă.

Pentru motivele arătate, pârâta a solicitat admiterea excepției prematurității acțiunii și a lipsei calității sale procesual pasive.

În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul neindividualizării parcelei de teren în privința căreia reclamantul ar fi îndreptățit pentru restituirea în natură, susținând că o astfel de măsură poate viza doar suprafața de 995 mp. situată în afara incintei societății, pentru diferența de 277,5 mp, urmând a se acorda despăgubiri, deoarece reclamantului i se cuvine doar cota de 1/2 din suprafața totală de 2.545 mp., adică suprafața de 1.272,5 mp.

Cu referire la același aspect, pârâta apelantă a arătat că prin expertiza topografică efectuată în cauză s-a demonstrat faptul că suprafața de 1.550 mp. deținută de către societate nu este liberă, în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, fiind ocupată de construcții nedemontabile, astfel cum a concluzionat și ing. Z.H., desemnată expert asistent pentru expertiza în construcții efectuată de către expert L.R., ale cărei concluzii au fost în mod greșit însușite de către prima instanță.

De asemenea, pârâta a invocat în favoarea sa prevederile art. 494 alin. (3) C.civ., susținând că este constructor de bună-credință, situație în care, nefiind stabilită contravaloarea construcțiilor, societatea ar fi grav vătămată prin menținerea soluției primei instanțe și fără stabilirea unei obligații de despăgubire din partea Ministerului Transporturilor sau a reclamantului.

În fine, pârâta apelantă a susținut că terenul din litigiu nu a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, ci cu titlu, respectiv în temeiul Decretului nr. 74/1979, prin care s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în vederea construirii unui atelier pentru întreținerea și revizia tehnică a utilajelor și mijloacelor auto.

Prin decizia nr. 230/A din 23 aprilie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția I civilă a admis apelurile declarate de reclamant prin moștenitor I.R.D., prin mandatar T.V.C. și de pârâta S.C. D. S.A. și a schimbat în tot sentința civilă nr. 623/2010 pronunțată de Tribunalul Mureș.

Pe cale de consecință, a fost obligată pârâta S.C. D. S.A. să restituie în natură reclamantului cota de 1/2 parte din imobilul teren intravilan în suprafață totală de 2.545 m.p., înscris în CF nr. 20354, nr. topografic 6837/2, respectiv a suprafeței de 1.272,50 m.p., reprezentând varianta 1 din completarea la raportul de expertiză topografică întocmit de expert tehnic judiciar F.M., teren identificat conform schiței întocmite de expert, schiță ce face parte integrantă din respectiva hotărâre.

A fost obligat reclamantul M.I., prin moștenitor I.R.D., la restituirea sumei de 572,5 lei actualizată, corespunzătoare cotei de 1/2 din suma primită cu titlu de despăgubire pentru întregul teren.

S-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, Primăria Municipiului Sibiu.

Instanța de apel a reținut că pârâtei S.C. D. SA nu îi sunt aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, terenul fiind preluat prin expropriere în proprietatea Statului Român și în administrarea operativă a S.C. D. SA în integralitatea sa, fără ca în timp acesta să fi fost dezmembrat.

S-a făcut, totodată, aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 și s-a considerat că susținerile pârâtei privitoare la soluționarea notificării, calitatea de proprietar și întinderea dreptului sunt vădit neîntemeiate.

S-a reținut că, deși reclamantul a investit instanța de fond cu soluționarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/0201, pornind de la refuzul entității deținătoare de a răspunde notificării, solicitând în principal restituirea în natură a terenului în suprafață de 2.545 m.p. situat în Sibiu, cu toate acestea instanța de fond a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea în natură, fără a stabili în concret în sarcina vreunuia dintre pârâți obligația de restituire a bunului.

Coroborând concluziile expertizelor tehnice de specialitate, curtea de apel a apreciat că varianta I din completarea la raportul de expertiză topografică corespunde în cea mai mare măsură pretențiilor părților și creează cele mai puține inconveniente.

În ceea ce privește susținerile pârâtei potrivit cărora construcțiile amplasate pe această suprafață de teren sunt nedemontabile, iar calea de acces este instituită pe un teren pe care se află rețele de utilități publice, acestea au fost înlăturate cu motivarea că atât rampa pentru autovehicule cât și cele două rezervoare de combustibil au natura unor construcții care, după demontare, pot fi remontate pe un alt amplasament.

În privința existenței rețelelor utilitare, Curtea de Apel Târgu Mureș a avut în vedere planul de situație depus de pârâta S.C. D. S.A. cu ocazia obiecțiunilor la expertiza topografică, reținând că pe terenul propus a fi restituit conform variantei I la raportul de expertiză sunt situate doar conducte de canalizare pluvială și nicidecum alte rețele de utilități sau canalizare.

Instanța de apel a respins acțiunea reclamantului îndreptată împotriva Statului Român prin Primăria Municipiului Sibiu cu motivarea că obligația de soluționare a notificării aparține în exclusivitate unității deținătoare, pârâta S.C. D. SA deținând atât suprafața împrejmuită, cât și diferența de teren înscrisă pe același număr topografic, situată în exteriorul gardului societății.

Constatând că la momentul exproprierii parcelei în litigiu, proprietari erau M.P., având o cotă de 1/2 și M.M. și M.L.M., ca moștenitoare ale fostului proprietar M.Z., având o cotă de 1/2, instanța de apel a apreciat că reclamantul nu poate pretinde și dovedi vocația sa succesorală față de M.Z.

S-a constatat că reclamantul nu este moștenitorul tuturor persoanelor îndreptățite, astfel cum este definită această noțiune de art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel că nu poate beneficia, în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/0201, de măsurile reparatorii prevăzute de lege pentru întregul imobil, ci doar în limita cotei de 1/2.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs reclamantul prin moștenitor I.D., prin mandatar  T.V.C. și pârâta SC D. S.A.

Dezvoltând motivele sale de recurs, reclamantul a criticat decizia atacată ca parțial nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în ceea ce privește soluția respingerii acțiunii față de Statul Român reprezentat de Primarul Municipiului Sibiu - Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Sibiu prin primar, susținând că acest pârât are calitate procesuală pasivă, având în vedere înscrierile de carte funciară.

De asemenea, s-a criticat decizia recurată pentru nelegala admitere a apelului pârâtei sub aspectul individualizării suprafeței de teren pentru car este îndreptățit reclamantul la restituire, conform variantei nr. 1 la raportul de expertiză.

Recurentul a arătat că forma terenului din varianta 2 răspunde cerințelor Legii nr. 10/2001 și i-ar fi mai utilă, întrucât ar putea folosi eficient  parcela de teren atribuită, iar o servitute de trecere nu ar afecta acea fâșie care oricum nu este folosită de societate.

Prin recursul său, pârâta S.C. D. S.A. a criticat decizia Curții de Apel Târgu Mureș pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ., solicitând admiterea excepției lipsei capacității de folosință a reclamantului M.I. și a lipsei calității de moștenitor a numitei I.R.D.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea contestației formulate de M.I.

În susținerea excepțiilor, recurenta pârâtă a învederat că reclamantul a decedat la 27 octombrie 2012 în Statele Unite ale Americii, fiind reprezentat în proces în continuare de mandatarul T.V.C. în baza art. 71 C.proc.civ., iar numitei I.R.D. i s-a atribuit în mod nelegal calitatea de moștenitor, aceasta nefiind introdusă în cauză conform dispozițiilor legale.

Recurenta pârâtă a precizat că, în lipsa unui certificat de moștenitor sau a unui certificat de calitate de moștenitor, înțelege să conteste calitatea procesuală a numitei I.R.D., inclusiv pe motiv că defunctul a avut cetățenia și ultimul domiciliu în Statele Unite, astfel că dezbaterea succesiunii acestuia se face după legea americană.

Pe fondul cauzei, s-a criticat decizia ca nelegală pentru lipsa calității de unitate deținătoare a pârâtei în sensul dispozițiilor H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care aceasta a arătat că terenul nu face parte din patrimoniul societății, S.C. D. fiind doar proprietara construcțiilor edificate în temeiul dreptului de administrare (asupra terenului). A mai susținut că, în privința suprafeței de teren de 995 m.p., cu atât mai puțin are calitatea de unitate deținătoare, aceasta nefiind îngrădită și folosită de societate, ci de persoane fizice în scop de grădinărit.

Pe cale de consecință, s-a arătat că, în conformitate cu art. IV din Legea nr. 247/2005, competența de soluționare a cererii de restituire revine entității care a exercitat, în numele statului, calitatea de acționar la respectiva societate.

S-a mai învederat că acțiunea reclamantului este prematură, întrucât prin adresa S.C. D. S.A. din 17 mai 2004 acesta a fost îndrumat să se adreseze Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.

De asemenea, s-a criticat decizia recurată pentru greșita restituire în natură a terenului conform variantei I de expertiză, întrucât acesta este afectat de instalații și rețele edilitare subterane, aferente halei, cabinei poartă și stației de alimentare cu carburanți, fiind astfel necesar bunei exploatări a acestor construcții.

Critica formulată prin ultimul motiv de recurs al pârâtei a vizat greșita obligare la ridicarea construcțiilor conform art. 494 alin. (2) C.civ., fără a se dispune despăgubirea acesteia, în calitate de constructor de bună-credință (construcțiile fiind edificate de Direcția Drumuri și Poduri Brașov de la care această pârâtă a preluat patrimoniu).

Reclamantul recurent M.I., prin moștenitor I.R.D., prin mandatar T.V.C., a formulat întâmpinare la recursul pârâtei S.C. D. S.A., solicitând respingerea ca nefondat. S-a solicitat, totodată, respingerea excepțiilor, susținându-se că mandatul dat de reclamant lui T.V.C. a rămas valabil după decesul acestuia și a fost confirmat de fiica moștenitoare.

Examinând recursul declarat de pârâta S.C. D. SA, Curtea a constatat că acesta este fondat pentru considerentele ce succed:

Reclamantul M.I. a decedat în cursul procesului, respectiv la 27 octombrie 2012, ulterior pronunțării deciziei nr. 6094 din 09 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, prin care s-a casat decizia nr. 92/A din 11 noiembrie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Deși la termenul din 15 aprilie 2014, în rejudecarea apelurilor, reprezentantul pârâtei apelante a solicitat suspendarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 243 C.proc.civ., cu motivarea că în ceea ce o privește pe I.R.D., calitatea acesteia de moștenitor ar trebui constatată printr-un certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, instanța de apel a respins această cerere, apreciind că față de înscrisurile depuse la acel termen sunt îndeplinite dispozițiile art. 71 C.proc.civ., privitoare la mandat.

Deși a făcut aplicarea prevederilor art. 71 C.proc.civ. și a respins cererea de suspendare întemeiată pe art. 243 C.proc.civ., instanța de apel, fără a introduce în cauză pe I.R.D., în calitate de moștenitoare, a luat concluziile apărătorului, iar prin decizia recurată s-a pronunțat asupra „apelului declarat de reclamantul M.I., prin moștenitor I.R.D., prin mandatar T.V.C.”.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 71 mandatul dat de reclamantul M.I. nu a încetat prin decesul acestuia, dăinuind până la retragerea sa de către moștenitori.

Într-o atare situație, era obligatorie introducerea în cauză a moștenitorilor reclamantului apelant, textul art. 71 C.proc.civ. impunându-se a fi interpretat prin raportare la art. 67 C.proc.civ., potrivit căruia părțile pot să-și exercite drepturile personal sau prin mandatar.

Pentru a se verifica dacă mandatul subzistă, moștenitorul trebuia să-și exprime punctul de

vedere cu privire la mandatul dat de autorul său.

În acest sens, trebuia introdus în proces moștenitorul, ceea ce instanța de apel nu a făcut.

Curtea a constatat că prin declarația dată la 04 aprilie 2012 la Biroul Notarului Public B.K.C. din Arizona, numita I.R.D., în calitate de fiică a defunctului M.I. a precizat că, deși nu a dezbătut succesiunea tatălui său, își însușește și înțelege să mențină mandatul dat de tatăl său lui T.V.C.

La dosar s-a mai depus declarația dată de numita T.M.C., născută M., o altă fiică a defunctului reclamant, la BNP E.S. din Sibiu, de renunțare la succesiunea tatălui său M.I.

Aceste înscrisuri nu pot face, însă, dovada calității de moștenitoare a fiicei defunctului reclamant M.I., în lipsa unui certificat de moștenitor sau a unui certificat de calitate de moștenitor, cu atât mai mult cu cât această persoană a precizat că nu a fost dezbătută succesiunea.

În aceste condiții, instanța de apel nu putea trece la soluționarea cauzei, putând aprecia, eventual, asupra suspendării judecății în temeiul art. 243 alin. (1) C.proc.civ., până la introducerea în proces a moștenitorilor.

Reținând că decizia instanței de apel a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană decedată, care nu mai avea capacitate de folosință conform art. 41 C.proc.civ., iar persoana ce se  pretinde a fi moștenitoare nu a făcut dovada calității sale și nici nu a fost introdusă în cauză în mod legal, Curtea a constatat că se impune casarea deciziei recurate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în vederea stabilirii în mod legal a cadrului procesual, respectiv a soluționării cauzei în contradictoriu cu moștenitorii apelantului reclamant, decedat pe parcursul procesului.

Pentru judecata unitară a cauzei, a fost admis și recursul declarat de pârâta S.C. D. SA împotriva aceleiași decizii, cu ocazia soluționării apelurilor urmând a fi avute în vedere toate criticile invocate prin motivele de recurs ale reclamantului și pârâtei.

Pentru toate aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 alin. (3) C.proc.civ., a admis recursurile și a casat decizia recurată cu trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță de apel.