ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2307/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2307/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului

Sibiu la 27 mai 2004, reclamantul M.I. a chemat în judecată Statul Român prin

Primăria municipiului Sibiu și SC D.S. SA Târgu Mureș solicitând, ca prin

hotărârea ce se va pronunța în cauză, să fie anulată Decizia nr. 1493 din 7 mai

2004 a SC D.S. SA Târgu Mureș și să se dispună restituirea în natură a

imobilului teren în suprafață de 2.545 mp, situat în Sibiu, str. Ș., înscris în

x1.

Prin Sentința civilă

nr. 653 din 9 septembrie 2004, Tribunalul Sibiu, procedând în conformitate cu

dispozițiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 a declinat competența de

soluționare a acțiunii civile formulate de reclamant în favoarea Tribunalului

Mureș.

Prin Sentința civilă

nr. 623 din 1 aprilie 2010, Tribunalul Mureș a admis în parte contestația

formulată de reclamantul M.I. prin mandatar T.V.C. și a constatat calitatea

reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea în natură a cotei de 1/2

parte din imobilul teren intravilan în suprafață de 2545 mp, înscris în x1

Sibiu, nr. top x2/2, condiționat de restituirea de către reclamant a sumei de

1145 lei, actualizată cu indicele de inflație.

Pârâta SC D.S. SA a

fost obligată la cheltuieli de judecată.

Contestația formulată

în contradictoriu cu Primăria municipiului Sibiu a fost respinsă.

Împotriva acestei

hotărâri, atât reclamantul prin mandatar, cât și pârâta SC D.S. SA au formulat

apel.

Prin Decizia nr. 92/A

din 11 noiembrie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș a admis ambele apeluri și, în

baza probatoriului administrat, a schimbat în parte hotărârea atacată, în

sensul în care a identificat suprafața de 1272,50 mp (1/2/2545), reprezentată

grafic în varianta I din completarea raportului de expertiză topografică

întocmit de expertul tehnic judiciar F.M..

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs toate părțile.

Prin Decizia civilă

nr. 6094/9 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre

rejudecarea apelurilor la aceeași instanță.

Investită cu rejudecarea

apelurilor, Curtea de Apel Târgu Mureș a pronunțat Decizia nr. 230/A din 23

aprilie 2014 în Dosar nr. 3/102/2014*, prin care a admis apelurile declarate de

reclamantul M.I., prin moștenitor I.R.D., prin mandatar T.V.C., și de pârâta SC

D.S. SA împotriva Sentinței civile nr. 623 din 1 aprilie 2010, pronunțată de

Tribunalul Mureș în Dosar nr. 3/102/2004, a schimbat în parte hotărârea atacată

în sensul că a obligat pârâta SC D.S. SA să restituie în natură reclamantului

cota de 1/2 parte din imobilul teren intravilan în suprafață totală de 2.545

mp, situat în mun. Sibiu, str. Ș., jud. Sibiu, înscris în CF nr. x1 Sibiu, cu

număr topografic x2/2, respectiv a suprafeței de 1.272,50 mp, reprezentând

varianta I din completarea la raportul de expertiză topografică întocmit de

expert tehnic judiciar F.M., teren identificat conform schiței întocmite de

expert și aflată la dosar apel 3/102/2004, schiță ce face parte integrantă din

prezenta hotărâre; a obligat reclamantul M.I., prin moștenitor I.R.D., la

restituirea sumei de 572,5 lei, actualizată, corespunzătoare cotei de 1/2 din

suma plătită cu titlu de despăgubire pentru întregul teren; a respins ca

nefondată acțiunea formulată de același reclamant în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român - Primăria municipiului Sibiu și a obligat pârâta SC D.S. SA la

plata către reclamant a sumei de 2.892 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Părțile au declarat

recurs împotriva acestei hotărâri iar prin Decizia nr. 2882 din 28 octombrie

2014 Înalta Curte de Casație și Justiție București, secția I civilă, a respins

excepția tardivității recursului declarat de reclamant, invocată de pârâta SC

D.S. S.A., a admis recursurile declarate de reclamantul M.I., prin mandatar

T.V.C. și de pârâta SC D.S. S.A., a casat decizia recurată și a trimis cauza

spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În considerentele

acestei decizii s-a reținut, ca motiv de casare, că reclamantul M.I. a decedat

în cursul procesului, la 27 octombrie 2012, iar potrivit art. 71 C. proc. civ.

era obligatorie introducerea în cauză a moștenitorilor reclamantului, ceea ce

instanța de apel nu a făcut. S-a reținut, prin urmare, că instanța de apel a

pronunțat decizia în contradictoriu cu o persoană decedată, care nu mai avea

capacitate de folosință conform art. 41 C. proc. civ. și, în baza art. 312 pct.

5 C. proc. civ. a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare, în

vederea stabilirii în mod legal a cadrului procesual, respectiv a soluționării

cauzei în contradictoriu cu moștenitorii apelantului reclamant, decedat pe

parcursul procesului.

Procedând la

rejudecarea apelurilor, în conformitate cu îndrumările obligatorii date prin

decizia de casare, Curtea a pus în vedere părților să se facă dovada acceptării

moștenirii după defunctul reclamant, dovadă îndeplinită prin depunerea

certificatului de moștenitor nr. 4 din 11 februarie 2015, emis de SPN E.N.

Sibiu, prin care s-a statuat ca unică moștenitoare a defunctului M.I. fiica

acestuia, I.R.D., prin renunțarea la succesiune a fiicei T.M.C.

La termenul de

judecată din data de 18 februarie 2015 Curtea a dispus introducerea în cauză a

moștenitoarei reclamantului decedat, respectând astfel dispozițiile instanței

de recurs.

Prin Decizia nr. nr.

134/A din 18 februarie 2015, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a

admis apelurile declarate de reclamantul M.I., decedat, prin moștenitor I.R.D.,

prin mandatar T.V.C. și de pârâta SC D.S. S.A., împotriva Sentinței civile nr.

623 din 1 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Mureș în Dosarul nr.

3/102/2004.

A schimbat în parte

hotărârea atacată, în sensul că:

A obligat pârâta SC

D.S. SA să restituie în natură reclamantului cota de 1/2 parte din imobilul

teren intravilan în suprafață totală de 2.545 mp situat în municipiul Sibiu,

str. Ș., județul Sibiu, înscris în CF nr. x1 Sibiu, cu nr. top. x2/2, respectiv

a suprafeței de 1.272,50 mp, astfel cum aceasta este identificată în varianta

nr. I din completarea la raportul de expertiză topografică întocmit de expert

tehnic judiciar M.F.

A obligat reclamantul

M.I., prin moștenitor I.R.D., la restituirea sumei de 572,5 lei, actualizată,

corespunzătoare cotei de 1/2 din suma primită cu titlu de despăgubire pentru

întregul teren.

A respins, ca

nefondată, acțiunea civilă formulată de același reclamant în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român - Primăria municipiului Sibiu și a obligat pârâta SC D.S.

SA la plata către reclamant a sumei de 2.822 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a constatat următoarele:

În motivarea apelului

declarat împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, reclamantul M.I.,

prin mandatar, a susținut că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii,

deoarece din probatoriul administrat rezultă că sunt incidente prevederile art.

4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care "de cotele

moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la

cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus

în termen cererea de restituire".

În ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Primăria municipiului Sibiu,

reclamantul a susținut că este vorba despre o eroare, întrucât această problemă

de drept a fost soluționată de judecătorul fondului prin încheierea de ședință

din 3 februarie 2005, când s-a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a Primăriei și a Primarului municipiului Sibiu, reținându-se că această

calitate aparține Statului Român, prin Primăria municipiului Sibiu.

În motivarea apelului,

pârâta SC D.S. SA a arătat că este o societate comercială integral privatizată,

Statul Român neavând în prezent nicio acțiune la această societate și că

potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în

natură a terenurilor preluate în mod abuziv se aplică doar în cazul

societăților la care statul deține acțiuni sau părți sociale în valoare cel

puțin egală cu valoarea imobilului, situație în care nu poate avea calitate

procesuală pasivă în cauză, nefiind proprietara terenului din litigiu, ci doar

a construcțiilor edificate în temeiul dreptului de administrare pe care îl are

asupra terenului.

S-a mai arătat că, în

contextul în care proprietarul terenului din litigiu este Statul Român, acesta

ar fi trebuit să fie reprezentat în cauză de Ministerul Transporturilor și

Infrastructurii, însă cum acesta nu a fost chemat în judecată, acțiunea

reclamantului se impunea a fi respinsă.

De asemenea,

pârâta-apelantă a susținut că acțiunea reclamantului este prematură, întrucât

așa-zisa "decizie" nr. 1493 din 17 mai 2004 nu există, aceasta fiind

doar o adresă prin care l-a îndrumat pe reclamant să se adreseze Ministerului

Transporturilor, lucru pe care acesta nu a înțeles să-l facă.

Pentru motivele

arătate, pârâta a solicitat admiterea excepției prematurității acțiunii și a

lipsei calității sale procesual pasive.

În ceea ce privește

fondul cauzei, pârâta a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul

neindividualizării parcelei de teren în privința căreia reclamantul ar fi

îndreptățit pentru restituirea în natură, susținând că o astfel de măsură poate

viza doar suprafața de 995 mp situată în afara incintei societății, pentru

diferența de 277,5 mp urmând a se acorda despăgubiri, deoarece reclamantului i

se cuvine doar cota de 1/2 din suprafața totală de 2.545 mp, adică suprafața de

1.272,5 mp.

Cu referire la

același aspect, pârâta-apelantă a arătat că prin expertiza topografică

efectuată în cauză s-a demonstrat faptul că suprafața de 1.550 mp deținută de

către societate nu este liberă, în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, fiind

ocupată de construcții nedemontabile, astfel cum a concluzionat și ing. Z.H.,

desemnată expert asistent pentru expertiza în construcții efectuată de către

expert L.R., ale cărei concluzii au fost în mod greșit însușite de către prima

instanță.

De asemenea, pârâta a

invocat în favoarea sa prevederile art. 494 alin. (3) C. civ., susținând că

este constructor de bună-credință, situație în care, nefiind stabilită

contravaloarea construcțiilor, societatea ar fi grav vătămată prin menținerea

soluției primei instanțe și fără stabilirea unei obligații de despăgubire din

partea Ministerului Transporturilor sau a reclamantului.

În fine,

pârâta-apelantă a susținut că terenul din litigiu nu a trecut în proprietatea

statului în mod abuziv, ci cu titlu, respectiv în temeiul Decretului nr.

74/1979, prin care s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică,

în vederea construirii unui atelier pentru întreținerea și revizia tehnică a

utilajelor și mijloacelor auto.

Examinând cauza prin

prisma dispozițiilor deciziei de casare și hotărârea atacată prin prisma

motivelor de apel invocate de apelanți, având în vedere și efectul devolutiv al

apelului, conferit de art. 292 - 296 C. proc. civ., Curtea a reținut

următoarele:

Din relațiile

comunicate de expertul topograf rezultă că terenul în suprafață de 995 mp

situat în afara perimetrului împrejmuit de societatea pârâtă are aceeași

situație juridică cu terenul situat în interiorul împrejmuirilor, fiind

amplasat pe nr. top x2/2.

Se constată că la

momentul exproprierii a fost trecut în proprietatea Statului Român întregul nr.

topografic, împrejmuirile neavând niciun fel de relevanță sub aspectul

dreptului de proprietate asupra terenului. Cu alte cuvinte, terenul s-a aflat

în proprietatea Statului Român și în administrarea operativă a SC D.S. SA Târgu

Mureș în integralitatea sa, fără ca în timp acesta să fi fost dezmembrat.

Aceste aspecte

rezultă cu claritate, atât din relațiile comunicate de expert, cât mai ales din

înscrierile de carte funciară, înscrieri potrivit cărora nr. top x2/2 în

suprafață de 2545 mp se află integral în proprietatea pârâtei (înscrieri de sub

A + 1 și B 5), precum și din relațiile comunicate de Primăria municipiului

Sibiu, potrivit cărora în evidențele lor terenul în litigiu este în

proprietatea Statului Român, fiind ocupat de SC D.S. SA.

Curtea a apreciat că

pârâtei SC D.S. SA nu îi sunt aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr.

10/2001 întrucât actele aflate la dosarul cauzei relevă fără putință de tăgadă

calitatea sa de deținător al întregului imobil. Mai mult, potrivit art. 24 din

lege, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea

recunoscută în actul de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării, iar

persoana care a beneficiat de această măsură este presupusă că deține imobilul

sub nume de proprietar.

În aceste condiții,

susținerile pârâtei privitoare la soluționarea notificării, calitatea de

proprietar și întinderea dreptului sunt vădit neîntemeiate.

Reclamantul a

solicitat instanței, în principal, restituirea în natură a terenului în

suprafață de 2545 mp situat în Sibiu, str. Ș., înscris în x1 top x2/2.

Cu toate acestea,

instanța de fond a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită

la restituirea în natură, fără a stabili în concret în sarcina vreunuia dintre

pârâți obligația de restituire a bunului.

Prima instanță a

constatat calitatea de persoană îndreptățită în favoarea reclamantului la

restituirea în natură a unei cote-părți de 1/2 din terenul intravilan în suprafață

de 2545 mp, fără a identifica această suprafață cu respectarea principiilor

instituite de legea specială.

Curtea a reținut,

coroborând concluziile expertizelor tehnice de specialitate efectuate în cauză

în mai multe cicluri procesuale de judecată, că varianta I din completarea la

raportul de expertiză topografică corespunde în cea mai mare măsură

pretențiilor și apărărilor părților.

În acest sens, Curtea

arată că sub aspectul întinderii suprafeței de teren corespunzătoare cotei

cuvenite reclamantului, varianta I creează cele mai puține inconveniente.

În ceea ce privește

susținerile pârâtei, potrivit cărora construcțiile amplasate pe această

suprafață de teren sunt nedemontabile, iar calea de acces este instituită pe un

teren pe care se află rețele de utilități publice, vor fi înlăturate pentru

următoarele considerente:

Prin contraexpertiza

tehnică în specialitatea construcții s-a concluzionat că are natura unei

construcții demontabile doar rampa pentru autovehicule, însă Curtea a apreciat

că o asemenea caracteristică poate fi atribuită și celor două rezervoare de

combustibil.

Din cuprinsul

raportului de contraexpertiză rezultă cu claritate că nu există o clasificare

standardizată a construcțiilor ușoare sau grele, respectiv demontabile sau

nedemontabile, astfel că specialiștii în domeniu au definit construcțiile

demontabile sau ușoare ca fiind "acele construcții la care elementele

structurale, închiderile, compartimentările, planșeele au fost realizate din

materiale care au necesitat sau necesită secțiuni reduse de elemente sau

materiale ușoare (lemn, oțel, aluminiu, plastic) îmbinate cu elemente de tip

tijă (buloane, șuruburi), construcții care după demontare pot fi remontate pe

un alt amplasament".

Această apreciere a

experților formează convingerea instanței privitor la categoria de construcții

demontabile căreia îi aparțin și cele două rezervoare de combustibil.

În privința

existenței rețelelor utilitare, Curtea a coroborat răspunsurile expertului cu

susținerile pârâtei SC D.S. SA la întocmirea obiecțiunilor la expertiza

topografică și planul de situație depus de această pârâtă și aflat la dosarul

primei instanțe.

La întocmirea

variantei I din raportul de expertiză, expertul topo a propus restituirea unei

fâșii de teren aflată în spatele cabinei de poartă, care face legătura între

strada Ș. și restul suprafeței de teren propusă spre a fi restituită

reclamantului.

Ulterior, la

solicitarea pârâtei, expertul a revenit asupra acestei propuneri, arătând că pe

fâșia de teren având o lățime de 3 m și o lungime de 30 m s-ar afla rețele

utilitare.

Potrivit planului de

situație depus de pârâtă, suprafața de teren din spatele cabinei de poartă are

o lățime la stradă de 3 m și o întindere în adâncime de 30 m. Pe această

suprafață, potrivit susținerilor pârâtei în obiecțiunile la expertiza

topografică, restituirea terenului ar putea afecta folosința normală a cabinei

de poartă, deservirea pompelor de alimentare cu carburanți și instalația de

canalizare.

Răspunzând acestor

susțineri, expertul s-a raportat la planul de situație depus de pârâtă, arătând

că rețelele subterane se află la o distanță maximă de 1,50 m de cabina de

poartă, astfel a concluzionat că terenul rămas până la gardul societății este

necesar bunei exploatări a rețelelor de canalizare și constituie zona de

siguranță necesară.

Având în vedere modul

în care expertul a răspuns acestui obiectiv, precum și planul de situație depus

la dosar, Curtea a înlăturat aceste susțineri, constatând că pe acest teren

sunt situate doar conductele de canalizare pluvială și nicidecum alte rețele de

utilități sau canalizare.

Rețeaua de canalizare

pluvială este amplasată pe toate laturile imobilului. Aceeași rețea de

canalizare pluvială se regăsește și se suprapune în ambele variante ale

expertizei, făcând imposibilă restituirea vreunei suprafețe de teren fără a fi

afectată. Indiferent de varianta de restituire, rețeaua de apă pluvială (o

secțiune din aceasta) se află pe terenul propus pentru restituire.

Curtea subliniază că

și cea de-a doua variantă a expertizei înglobează o porțiune din rețeaua de

canalizare pluvială și, mai mult, presupune acordarea unei servituți de trecere

către terenul reclamantului.

Aceste din urmă

considerente susțin punctul de vedere al instanței potrivit căruia varianta I

din expertiza topo reprezintă varianta cea mai puțin păguboasă pentru ambele

părți.

În ceea ce privește

acțiunea reclamantului îndreptată împotriva Statului Român prin Primăria

municipiului Sibiu, instanța o va respinge ca nefondată, având în vedere că

obligația de soluționare a notificării aparține în exclusivitate unității

deținătoare și, potrivit celor expuse anterior, pârâta SC D.S. SA este

deținătoarea atât a suprafeței împrejmuite, cât și a diferenței de teren

înscrisă pe același nr. topografic, diferență situată în exteriorul gardului

societății.

În ceea ce privește

cota din întregul teren solicitat de reclamant, Curtea a apreciat că potrivit

înscrierilor de carte funciară terenul înscris sub nr. top x3 a avut suprafața

inițială de 6837 mp aparținând defuncților M.P. și C. Ulterior, în anul 1978

cota de 1/2 a fost transmisă cu titlu de moștenire în favoarea lui M.Z., iar

ulterior (1980) aceeași cotă a fost transmisă cu același titlu în favoarea lui

M.M. și M.L.M..

La data de 2 aprilie

1982 imobilul a fost dezmembrat în două corpuri x2/1 și x2/2. Primul corp

funciar a fost reînscris în aceeași carte funciară cu situația proprietății

neschimbată (M.P. 1/2 și M.M. și M.L.M. împreună 1/2) iar cel de-al doilea corp

funciar a fost expropriat fiind transcris din CF x5 în x1 Sibiu în proprietatea

Statului Român cu drept de administrare în favoarea Direcției de Drumuri și

Poduri Brașov, iar mai apoi în favoarea pârâtei SC D.S. SA cu titlu de

reorganizare și divizare.

Astfel fiind,

instanța constată că la momentul exproprierii, proprietarii parcelei în litigiu

erau M.P. 1/2 M.M. și M.L.M. 1/2 împreună, ca moștenitoare ale fostului

coproprietar M.Z.

Reclamantul M.I. este

unic succesor al fostului coproprietar M.P., fără a putea pretinde sau dovedi

vocația sa succesorală față de M.Z.

Potrivit art. 4 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari

care nu au urmat procedura prevăzută de lege profită ceilalți moștenitori ai

persoanei îndreptățite.

Întrucât reclamantul

nu este moștenitorul persoanei îndreptățite (așa cum această noțiune este

definită de art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001) acesta nu poate beneficia de

măsurile reparatorii prevăzute de lege pentru întregul imobil.

Având în vedere cele

de mai sus, în aplicarea dispozițiilor art. 11 teza a II-a din Legea nr.

10/2001, Curtea a apreciat că reclamantul poate fi obligat la restituirea

despăgubirii primite doar în limita cotei de 1/2 teren pentru care are

calitatea de moștenitor al persoanei îndreptățite.

Văzând și

dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii și a încheierii de ședință din data de 18 martie 2015 a aceleiași

instanțe a declarat recurs reclamanta I.R.D., în calitate de moștenitoare a

defunctului M.I.. De asemenea, împotriva deciziei curții de apel a declarat

recurs pârâta SC D.S. SA.

I. Împotriva Deciziei

civile nr. 134/A din 18 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Târgu

Mureș, secția I civilă, recurenta-pârâtă SC D.S. SA a formulat următoarele

motive de nelegalitate:

reținut Curtea de Apel că societatea pârâtă are calitatea de unitate

deținătoare în sensul dispozițiilor H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care stabilesc că unitate

deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în

numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un

bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau

orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care

are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost

înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii

naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații

cooperatiste).

Pârâta nu este

proprietarul terenului în litigiu, nu exercită dreptul de proprietate publică

sau privată în numele statului, iar în patrimoniul său nu este înregistrată

această suprafață de teren. SC D.S. SA este doar proprietara construcțiilor

ridicate în temeiul dreptului de administrare operativă pe care îl are asupra

terenului în cauză, iar dreptul de proprietate, astfel cum rezultă din cartea

funciară, aparține Statului român.

Cu atât mai puțin i

se poate acorda calitatea de unitate deținătoare în fapt, în privința părții de

teren de 995 mp (notată cu B-C-D-106 în raportul de expertiză topografică),

care nici măcar nu este situată în curtea societății, nu este îngrădită, nu a

fost și nu este folosită de aceasta, ci de către alte persoane fizice în scop

de grădinărit.

Curtea de apel a

reținut greșit în acest sens că, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001

existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea

recunoscută în actul de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării, iar

persoana care a beneficiat de această măsură, este presupusă că deține imobilul

sub nume de proprietar.

Imobilul a fost

expropriat pe baza Decretului nr. 74/1979 și trecut în proprietatea Statului

român, astfel cum rezultă inclusiv din înscrierile operate în CF nr. x1 Sibiu.

Beneficiarul exproprierii este Statul român, cel care deține imobilul sub nume

de proprietar. SC D.S. SA are doar un drept de administrare asupra imobilului,

dreptul fiind intabulat cu mult ulterior exproprierii, respectiv, abia în anul

2002.

Se reiterează, în

continuare, excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâtă în cursul

judecății, având în vedere că reclamantul nu a întreprins demersurile necesare

la Primăria municipiului Sibiu, dar nici la Ministerul Transporturilor și

Infrastructurii. Legea nr. 10/2001 prevede în mod obligatoriu ca subiect pasiv

în acțiunea de retrocedare să fie statul sau diferite instituții ori organe ale

statului, iar în speță, reprezentantul Statului român ar fi Ministerul

Transporturilor și Infrastructurii, care nu a fost chemat în judecată, așa

încât acțiunea de retrocedare în natură urmează a fi respinsă, ca prematură.

de recurs se critică restituirea în natură a suprafeței de 227,50 mp teren care

nu este liber și pentru care reclamantul ar fi fost îndreptățit doar la acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent.

Se arată în acest

sens că parcela cu nr. top. x2/2 are o suprafață totală de 2545 mp, așadar

corespunzător cotei de 1/2 parte, reclamantului i-ar reveni 1272,50 mp Deoarece

din întreaga suprafață de 2545 mp pârâta folosește doar 1550 mp, pentru

diferența de 995 mp neîmprejmuiți (notată cu B-C-D-l06 pe raportul de expertiză

topografică), într-adevăr ar fi posibilă restituirea în natură.

Restul de 277,50 mp

însă, care se regăsește în perimetrul împrejmuit al societății și care a fost

evidențiat prin varianta nr. 1 din completarea la raportul de expertiză

topografică întocmit de expert tehnic judiciar F.M. nu este teren liber, motiv

pentru care reclamantului i se cuveneau măsuri reparatorii prin echivalent

pentru această din urmă suprafață.

Restituirea în natură

a suprafeței de 277,50 mp, care formează parte din curtea societății și pe care

o folosește ca punct de lucru, este imposibilă datorită existenței

construcțiilor edificate pe bază de autorizație și nedemontabile. Colectivul de

trei experți în construcții (inginer G.D., H.V. și H.T.), expertul topograf

ing. M.F. și expertul consultant ing. Z.H. au stabilit că aceste construcții

sunt nedemontabile (cu excepția rampei autovehicule C6), restituirea în natură

nefiind posibilă.

Instanța de judecată

a dispus restituirea terenului potrivit variantei nr. 1 din completarea la

raportul de expertiză topografică, care însă presupune mutarea celor 2

rezervoare subterane de carburanți de câte 20.000 litri (C4), care sunt nedemontabile

potrivit părerii tuturor experților și mutarea rampei autovehicule (C6).

Instanța de judecată nu a ținut seama de părerile experților, ci a considerat,

nefondat, că rezervoarele de combustibil de 20.000 litri îngropate în pământ ar

aparține construcțiilor demontabile.

În ceea ce privește

Corpul 4 - A și B - format din cele două rezervoare metalice subterane de

carburanți, sistemul format din pompa de carburanți, cele 2 rezervoare

subterane și cele 2 cabine de deservire a stației nu ar putea fi demontate fără

ca elementele să devină inutilizabile. Aprecierea instanței prin care în ciuda

părerii tuturor experților a inclus C4 în categoria construcțiilor demontabile

este nefondată și eronată, aceste bazine îngropate subteran neputând fi

relocate fără a fi dezafectat întregul sistem de alimentare cu carburanți.

Rampa de autovehicule

- Corpul 6 după părerea experților este o construcție ușoară și demontabilă,

însă este racordată la instalația de apă, canalizare și inclusiv la un decantor

care fac ca inclusiv acest edificat să fie considerat nedemontabil. În măsura

în care s-ar muta rampa auto într-un alt loc din curte, toate instalațiile

subterane ar trebui la fel relocate.

recurs este formulată din perspectiva art. 10.3 din Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și constă în aceea că instanța de apel,

ținând cont de modul cum a răspuns expertul topograf la obiectivele expertizei,

respectiv planul de situație depus la dosar, a înlăturat în mod neîntemeiat

părerea formulată de expert și a constatat eronat că terenul situat în spatele

cabinei de poartă ar fi liber, întrucât pe el s-ar afla doar conducte de

canalizare pluvială fără alte rețele de utilități sau canalizare.

4. SC D.S. SA

folosește toate construcțiile amplasate pe terenul în litigiu și are calitatea

de constructor de bună-credință, motiv pentru care nu poate fi obligată la

ridicarea construcțiilor conform art. 494 alin. (2) C. civ. - pentru că

proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea construcțiilor, făcute de

către o a treia persoană de bună-credință - având obligația de a despăgubi

constructorul de bună-credință.

Construcțiile s-au

realizat de către Direcția Drumuri și Poduri Brașov SA de la care pârâta a

preluat în patrimoniu imobilele.

Statul Român prin

Ministerul Transporturilor și Infrastructurii nefiind chemat în judecată,

nefiind stabilită contravaloarea construcțiilor în cazul restituirii în natură

a terenului, fără stabilirea obligației de despăgubire din partea Ministerului

Transporturilor și Infrastructurii și a reclamantului M.I., dreptul de

proprietate al SC D.S. SA ar fi grav vătămat.

Recurenta-reclamantă

I.R.D. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta SC D.S. SA

solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, pentru motivele arătate în

cuprinsul acestei cereri.

Examinând recursul

pârâtei SC D.S. SA prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată

următoarele:

Într-o primă critică

de recurs pârâta SC D.S. SA invocă lipsa calității sale procesuale, determinată

de lipsa calității de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 și a

dispozițiilor H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, având în vedere că această societate nu

are înregistrat în patrimoniul său și deci, nu este proprietarul terenului în

litigiu. Recurenta pârâtă precizează că este doar proprietarul construcțiilor

ridicate în temeiul dreptului de administrare operativă pe care îl are asupra

terenului, iar dreptul de proprietate, astfel cum rezultă din cartea funciară,

aparține Statului român.

Cu privire la această

critică, Înalta Curte reține că, în sensul Legii nr. 10/2001, republicată,

entitatea obligată să primească și să soluționeze notificarea nu este numai

proprietarul bunului solicitat, ci și deținătorul acestuia. Or, deținător în

sensul dispozițiilor legale invocate în susținerea acestei critici, este și cel

care are un drept de folosință asupra bunului. Aceasta, deoarece, rațiunea

Legii nr. 10/2001, republicată, justificată din motive de celeritate, este

aceea ca procedura de restituire să se efectueze nu de la titularul dreptului

de proprietate asupra imobilului, ci chiar de la persoana juridică deținătoare,

motiv pentru care, în mod legal s-a reținut calitatea procesuală a societății

pârâte, determinată de calitatea de unitate deținătoare care are în

administrare terenul în litigiu.

Referitor la

suprafața de 995 mp teren, cu privire la care recurenta pârâtă susține că nu i

se poate acorda calitatea de unitate deținătoare, în condițiile în care acest

teren nu este situat în curtea societății, nu este îngrădit, nu a fost și nu

este folosit de aceasta, ci de către alte persoane fizice în scop de

grădinărit, Înalta Curte constată că instanța de apel, în rejudecare, nu a

respectat Decizia de casare nr. 6094 din 9 octombrie 2012, care a impus

trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor, pentru a se identifica în fapt

suprafața de 995 mp teren, pentru a se stabili cu certitudine situația juridică

a acestui teren, situație în raport de care urma să se stabilească persoana

îndreptățită să aplice măsurile reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.

Se constată că

instanța de trimitere nu a indicat argumente pertinente în susținerea situației

juridice a terenului în suprafață de 995 mp, cu privire la care a stabilit că

se află situat în afara perimetrului împrejmuit și ocupat de societatea pârâtă,

caz în care, nu a arătat de ce are același regim juridic cu terenul situat în

interiorul împrejmuirilor, respectiv dacă nu se află nici în proprietatea, nici

în folosința recurentei pârâte (fiind folosit de alte persoane în scop de

grădinărit), de ce poate fi obligată recurenta pârâtă să aplice măsurile

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Condiția impusă de

legea specială entității ce are obligația de a primi și soluționa notificarea

este aceea ca ea să dețină bunul solicitat și să aibă obligația de a stabili

măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001.

În speță, instanța de

trimitere nu a lămurit situația terenului în suprafață de 995 mp și nu a

justificat legitimarea procesuală a recurentei pârâte să aplice măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, și aceasta, în contra

deciziei de casare care este obligatorie sub aspectul indicațiilor date de

instanța superioară de control judiciar în legătură cu necesitatea de a se

lămuri anumite împrejurări și cu administrarea de probe, în scopul de a se

pronunța o hotărâre temeinică.

Mai mult, Înalta

Curte constată că se creează o confuzie în motivare între, întregul teren

revendicat, terenul în litigiu și terenul în suprafață de 995 mp din terenul

revendicat, nefiind indicat nici-un argument juridic, care să poată fi cenzurat

în recurs, pentru care aceste terenuri au același regim juridic din perspectiva

aplicării Legii nr. 10/2001, republicată.

Considerând în

continuare, că este necesară lămurirea situației de fapt și de drept a

terenului în suprafață de 995 mp din terenul revendicat, în sensul indicațiilor

instanței de control judiciar din primul ciclu procesual, având în vedere

obiectul și cauza juridică a pricinii, din perspectiva aplicării legii speciale

de reparație, Înalta Curte constată că instanța de rejudecare a nesocotit

hotărârea instanței de casare și a pronunțat o hotărâre nelegală, cu

nerespectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., fiind incident

motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Vătămarea recurentei

pârâte constă în aceea că a fost obligată să restituie în natură reclamantului

terenul în suprafață de 995 mp, fără să-l aibă în proprietate sau în folosință

(după cum susține), și fără să se fi lămurit situația acestuia din perspectiva

aplicării Legii nr. 10/2001, republicată.

O altă critică de

recurs se referă la modalitatea de soluționare a excepției prematurității

acțiunii reclamantului, invocată de pârâtă în cursul judecății, aspect cu

privire la care se constată că, deși invocat și ca motiv de apel (la pct. 2),

Curtea de apel nu a răspuns acestei critici. În lipsa oricăror considerente

asupra chestiunii criticate nu se poate exercita controlul judiciar, ceea ce

echivalează cu nemotivarea hotărârii sub acest aspect, hotărâre care trebuie

desființată, prin urmare, în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Referitor la cel

de-al doilea motiv de recurs, care privește restituirea în natură a suprafeței

de 227,50 mp, teren care nu este liber în opinia recurentei pârâte, și pentru

care reclamantul ar fi fost îndreptățit doar la acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei atacate nu

se individualizează această porțiune de teren și, mai ales, nu se motivează de

ce este considerat "teren liber" în accepțiunea Legii nr. 10/2001,

republicată.

Pentru ca

imobilele-terenuri preluate abuziv de stat să facă obiect al restituirii în

natură, este necesar ca acestea să fie libere.

În sensul legii, sunt

considerate libere terenurile care nu sunt afectate servituților legale și

altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, iar

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu ocupă funcțional întregul

teren (art. 11 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001).

Instanța de apel nu a

identificat suprafața de 227,50 mp teren și nu a arătat de ce este "teren

liber" în accepțiunea Legii nr. 10/2001, republicată.

Considerentele

instanței referitoare la caracterul demontabil al construcțiilor care ar fi

amplasate pe această suprafață de teren (fiind vorba despre Corpul 4 - A și B -

format din cele două rezervoare metalice subterane de carburanți) contravin

raportului de contraexpertiză în specialitatea construcții, efectuat în cauză,

și care a concluzionat că are natura unei construcții demontabile doar rampa

pentru autovehicule, nu și cele două rezervoare de combustibil.

Instanța de apel nu a

indicat argumente juridice pentru care a înlăturat concluziile raportului de

contraexpertiză în specialitatea construcții efectuat în cauză, în raport de

împrejurarea că aceste construcții au fost edificate pe bază de autorizație,

iar colectivul de trei experți în construcții a stabilit că aceste construcții

nu sunt demontabile.

Motivarea sumară,

neconvingătoare a hotărârii judecătorești sub aceste aspecte, echivalează cu

nemotivarea acesteia, ceea ce atrage casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 7

C. proc. civ.

Ca și în cazul

motivului precedent, instanța de apel nu a indicat argumente pertinente pentru

care a înlăturat susținerile expertului topo și deci, în contra raportului de

expertiză topografică care a concluzionat că terenul aflat în spatele cabinei

de poartă până la gardul societății este necesar bunei exploatări a rețelelor

de canalizare și constituie zona de siguranță necesară, aceasta a constatat că

"pe acest teren sunt situate doar conductele de canalizare pluvială și

nicidecum alte rețele de utilități sau canalizare".

În condițiile în

care, instanța de apel reține în considerentele deciziei atacate, că rețeaua de

canalizare pluvială ocupă funcțional întreg terenul, făcând imposibilă

restituirea vreunei suprafețe de teren fără a fi afectată, nu motivează totuși

de ce consideră că acest teren este liber și poate fi restituit în natură, în

temeiul Legii nr. 10/2001, republicată.

Punctul de vedere al

instanței, potrivit căruia varianta I din expertiza topo reprezintă

"varianta cea mai puțin păguboasă" pentru ambele părți, nu reprezintă

o argumentare juridică convingătoare, motiv pentru care va fi înlăturat de

instanța de recurs, hotărârea atacată urmând a fi casată și sub acest aspect.

Critica expusă la

pct. 4 din cererea de recurs vizând calitatea de constructor de bună credință a

recurentei pârâte asupra construcțiilor amplasate pe terenul în litigiu, pe

care le folosește, aceasta neputând fi obligată la ridicarea lor conform art.

494 alin. (2) C. civ., nu poate fi cenzurată, deoarece se constată că, deși a

fost invocat și ca motiv de apel (la pct. 5), Curtea de apel nu a răspuns

acestei critici. Nu poate fi cenzurată decizia atacată, în lipsa oricăror

considerente, sub acest aspect. Fără arătarea motivelor de fapt și de drept

care au format convingerea judecătorilor nu se poate exercita controlul

judiciar, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, care trebuie

desființată în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În consecință, pentru

ca instanța de trimitere să lămurească situația de fapt și de drept a terenului

în suprafață de 995 mp, a terenului în suprafață de 227,50 mp și a terenului

aflat în spatele cabinei de poartă până la gardul societății, să argumenteze

din punct de vedere juridic, de ce sunt terenuri libere și, prin urmare,

restituibile în natură conform Legii nr. 10/2001 și pentru ca să răspundă

criticilor de apel care vizează modalitatea de soluționare a excepției

prematurității acțiunii reclamantului și calitatea de constructor de bună

credință a societății pârâte asupra construcțiilor amplasate pe terenul în

litigiu și pe care le folosește, din perspectiva aplicării art. 494 alin. (2)

C. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta SC D.S. SA, va casa

decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

II.

Recurenta-reclamantă I.R.D., în calitate de moștenitoare și succesoare în

drepturi a defunctului M.I., a invocat următoarele critici de nelegalitate:

atât tribunalul cât și curtea de apel au respins acțiunea față de Statul român

reprezentat după noile reglementări legale de Primarul municipiului Sibiu -

Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Sibiu prin Primar.

În mod nelegal s-a

apreciat de cele două instanțe, că acest pârât nu ar avea calitate procesuală

pasivă atâta timp cât alta este unitatea deținătoare în înțelesul Legii nr.

10/2001. Se impunea cu precădere obligarea și a acestui pârât la restituirea

terenului, având în vedere înscrierile de carte funciară, inclusiv faptul că

Statul român este proprietar.

îndreptățit la restituirea în natură și în totalitate a terenului în litigiu,

inclusiv față de dispozițiile imperative ale art. 4 alin. (4) din Legea nr.

10/2001. Așa cum arată textul de lege, de cotele moștenitorilor legali sau

testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de lege, profită ceilalți

moștenitori.

fost admis apelul pârâtei și nu a fost avută în vedere poziția și critica

reclamantului, sub aspectul individualizării suprafeței de teren la care este

îndreptățit acesta spre restituire. Chiar și în situația în care ar fi

îndreptățit la restituirea unei cote de doar 1/2 din întregul imobil, consideră

că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, a interpretat eronat

probatoriul administrat în cauză.

În acest sens se

arată că reclamantul nu și-a însușit contraexpertiza tehnică în construcții

efectuată în apel și că expertiza corectă, obiectivă și imparțială a fost cea

efectuată la prima instanță - Tribunalul Mureș de către inginer L.R.

În situația în care

se va reține că, este concludentă, corespunde adevărului și legii, contraexpertiza

efectuată în apel, se solicită să se constate că instanța de apel a dispus

restituirea terenului, conform variantei nr. 1 din suplimentul la raportul de

expertiză topo întocmit de inginer M.F. (supliment dispus a se efectua în apel

și ale cărui repere au avut la bază contraexpertiza tehnică în construcții),

invocând o justificare foarte puțin verosimilă.

S-a apreciat că

varianta nr. 1 creează cele mai puține inconveniente, în timp ce aplicarea

variantei nr. 2 presupune și stabilirea unei servituți de trecere. Însă, forma

terenului din varianta nr. 2, răspunde exigențelor Legii nr. 10/2001, ar fi mai

utilă reclamantului recurent, întrucât ar putea folosi eficient parcela de

teren atribuită, iar o servitute de trecere nu ar afecta acea fâșie care oricum

nu este folosită de societate. Și în privința conductelor de canalizare

pluviale sunt multe discuții, reținerile expertului topo, excedând atribuțiilor

și pregătirii sale.

a avut în vedere toate cheltuielile de judecată și în mod greșit a respins și

cererea de îndreptare a erorii materiale și de completare a dispozitivului.

S-au solicitat cheltuielile de judecată din toate fazele procesuale, inclusiv

din recurs, însă s-a dispus doar în privința acelora care s-au mai acordat

odată în precedentul apel, aproape identic.

Mai mult, s-a respins

cererea de îndreptare și completare dispozitiv în privința acestor cheltuieli

de judecată, inclusiv a celor justificate în apel, cu chitanță privind

onorariul de avocat și bon carburant pentru transport la instanță. Soluția de

respingere a fost justificată pe faptul că ambele apeluri au fost admise, motiv

pentru care nu poate fi obligată nicio parte la cheltuieli de judecată.

Urmează să se observe

că în speță nu erau aplicabile dispozițiile art. 274 C. proc. civ., așa cum s-a

motivat, ci eventual dispozițiile art. 276 C. proc. civ., situație în care se

putea dispune o eventuală compensare, raportat și la cheltuielile justificate

de partea adversă.

Recurenta-pârâtă SC

D.S. SA a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând

respingerea acestuia, ca nefondat, pentru considerentele arătate în cuprinsul

acestei cereri.

Examinând recursul

reclamantei I.R.D., în calitate de moștenitoare a defunctului M.I., prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la prima

critică din recursul reclamantei, Înalta Curte constată că potrivit

dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana

îndreptățită va notifica în termenul de 6 luni, ulterior prelungit, de la data

intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând

restituirea în natură a imobilului, iar potrivit art. 25 din lege, în termen de

60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii

actelor doveditoare unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin

decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire

în natură.

Așadar, entitatea

obligată să primească și să soluționeze notificarea este nu numai proprietarul bunului

solicitat, ci și persoana juridică deținătoare (cea care folosește imobilul),

motiv pentru care, în mod legal, în speță, a fost respinsă acțiunea

reclamantului față de Statul român prin Primăria municipiului Sibiu, fiind

indicată unitatea deținătoare în sensul legii, și anume pârâta SC D.S. SA.

Referitor la cea de-a

doua critică de recurs, Înalta Curte constată că recurentul reclamant nu

critică și nu susține în vreun fel vocația sa succesorală față de defunctul

M.Z., față de constatările curții de apel. În speță, recurentul reclamant a

notificat unitatea deținătoare în calitate de unic moștenitor legal de pe urma

defunctului M.P., fost coproprietar al imobilului expropriat alături de M.Z..

Întrucât nu a dovedit vocația sa succesorală de pe urma celuilalt coproprietar,

M.Z., respectiv de pe urma lui M.M. și M.L.M., în mod corect s-a reținut că

acesta nu poate beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege pentru

întregul imobil, nefiind incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, republicată.

Motivul de recurs

expus la pct. 3 din cerere, vizând aspectul greșitei individualizări și

identificări a suprafeței de teren la care este îndreptățit reclamantul la

restituire, urmează a fi avut în vedere de instanța de trimitere, cu ocazia

rejudecării motivelor similare din recursul pârâtei, pentru care hotărârea

atacată urmează a fi casată și trimisă cauza spre rejudecare, în baza art. 314

C. proc. civ.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată că reclamanta I.R.D., în

calitate de moștenitoare a defunctului M.I., a declarat recurs și împotriva

încheierii din data de 18 martie 2015 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I

civilă, prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale

strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 134/A din 18 februarie 2015, cu

privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, cerere formulată în temeiul

art. 281 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 134/A din 18 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș,

secția I civilă, a fost obligată pârâta SC D.S. SA la plata către reclamant a

sumei de 2.822 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de apel a

reținut în considerentele acestei decizii, "Văzând și dispozițiile art.

274 C. proc. civ.".

Prin cererea de

îndreptare a erorii materiale formulată la data de 6 martie 2015, reclamanta

s-a plâns cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, iar prin

încheierea din 18 martie 2015 instanța de apel a respins această cerere ca

neîntemeiată, cu motivarea că în apel nu s-au acordat cheltuieli de judecată,

deoarece niciuna dintre părți nu a căzut în pretenții în sensul art. 274 C.

proc. civ., cheltuielile la care a fost obligată pârâta prin dispozitivul

Deciziei nr. 134/A din 18 februarie 2015, fiind cheltuielile de judecată

corespunzătoare judecății în primă instanță și nu cheltuieli din faza de

judecată a apelului.

Față de această

situație, Înalta Curte constată că instanța de apel, admițând ambele apeluri,

ar fi trebuit să compenseze, după caz, în întregime sau doar în parte,

cheltuielile de judecată, efectuate de părți. Numai dacă ambele apeluri ar fi

fost respinse, cheltuielile de judecată nu puteau fi compensate și nici

acordate.

Constatând, pe de o

parte, că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., iar pe de altă parte că, fiind aplicabile dispozițiile art. 276 C. proc.

civ. privind compensarea, instanța nu a supus controlului judecătoresc problema

cheltuielilor de judecată pentru a putea fi cenzurată în recurs, dar și pentru

a da părții posibilitatea să beneficieze de principiul dublului grad de

jurisdicție sub acest aspect, Înalta Curte va admite recursul declarat de

reclamanta I.R.D. împotriva Deciziei civile nr. 134/A din 18 februarie 2015

pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, și a încheierii de

ședință din data de 18 martie 2015 a aceleiași instanțe, va casa hotărârile

recurate și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanta I.R.D. împotriva Deciziei civile nr. 134/A din 18

februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, și a

încheierii de ședință din data de 18 martie 2015 a aceleiași instanțe, precum

și recursul declarat de pârâta SC D.S. SA împotriva aceleiași decizii.

Casează hotărârile

recurate și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 octombrie 2015.

Procesat

de GGC - NN