ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2307/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Sibiu la 27 mai 2004, reclamantul M.I. a chemat în judecată Statul Român prin Primăria municipiului Sibiu și SC D.S. SA Târgu Mureș solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să fie anulată Decizia nr. 1493 din 7 mai 2004 a SC D.S. SA Târgu Mureș și să se dispună restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 2.545 mp, situat în Sibiu, str. Ș., înscris în x1. Prin Sentința civilă nr. 653 din 9 septembrie 2004, Tribunalul Sibiu, procedând în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 a declinat competența de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamant în favoarea Tribunalului Mureș.

Prin Sentința civilă nr. 623 din 1 aprilie 2010, Tribunalul Mureș a admis în parte contestația formulată de reclamantul M.I. prin mandatar T.V.C. și a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea în natură a cotei de 1/2 parte din imobilul teren intravilan în suprafață de 2545 mp, înscris în x1 Sibiu, nr. top x2/2, condiționat de restituirea de către reclamant a sumei de 1145 lei, actualizată cu indicele de inflație. Pârâta SC D.S. SA a fost obligată la cheltuieli de judecată. Contestația formulată în contradictoriu cu Primăria municipiului Sibiu a fost respinsă. Împotriva acestei hotărâri, atât reclamantul prin mandatar, cât și pârâta SC D.S. SA au formulat apel.

Prin Decizia nr. 92/A din 11 noiembrie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș a admis ambele apeluri și, în baza probatoriului administrat, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul în care a identificat suprafața de 1272,50 mp (1/2/2545), reprezentată grafic în varianta I din completarea raportului de expertiză topografică întocmit de expertul tehnic judiciar F.M.. Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părțile. Prin Decizia civilă nr. 6094/9 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță. Investită cu rejudecarea apelurilor, Curtea de Apel Târgu Mureș a pronunțat Decizia nr. 230/A din 23 aprilie 2014 în Dosar nr. 3/102/2014*, prin care a admis apelurile declarate de reclamantul M.I., prin moștenitor I.R.D., prin mandatar T.V.C., și de pârâta SC D.S.

SA împotriva Sentinței civile nr. 623 din 1 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Mureș în Dosar nr. 3/102/2004, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a obligat pârâta SC D.S. SA să restituie în natură reclamantului cota de 1/2 parte din imobilul teren intravilan în suprafață totală de 2.545 mp, situat în mun.

Sibiu, str. Ș., jud. Sibiu, înscris în CF nr. x1 Sibiu, cu număr topografic x2/2, respectiv a suprafeței de 1.272,50 mp, reprezentând varianta I din completarea la raportul de expertiză topografică întocmit de expert tehnic judiciar F.M., teren identificat conform schiței întocmite de expert și aflată la dosar apel 3/102/2004, schiță ce face parte integrantă din prezenta hotărâre; a obligat reclamantul M.I., prin moștenitor I.R.D., la restituirea sumei de 572,5 lei, actualizată, corespunzătoare cotei de 1/2 din suma plătită cu titlu de despăgubire pentru întregul teren; a respins ca nefondată acțiunea formulată de același reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Primăria municipiului Sibiu și a obligat pârâta SC D.S.

SA la plata către reclamant a sumei de 2.892 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Părțile au declarat recurs împotriva acestei hotărâri iar prin Decizia nr. 2882 din 28 octombrie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție București, secția I civilă, a respins excepția tardivității recursului declarat de reclamant, invocată de pârâta SC D.S. S.A., a admis recursurile declarate de reclamantul M.I., prin mandatar T.V.C. și de pârâta SC D.S. S.A., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. În considerentele acestei decizii s-a reținut, ca motiv de casare, că reclamantul M.I. a decedat în cursul procesului, la 27 octombrie 2012, iar potrivit art. 71 C. proc.

civ. era obligatorie introducerea în cauză a moștenitorilor reclamantului, ceea ce instanța de apel nu a făcut. S-a reținut, prin urmare, că instanța de apel a pronunțat decizia în contradictoriu cu o persoană decedată, care nu mai avea capacitate de folosință conform art. 41 C. proc. civ. și, în baza art. 312 pct. 5 C. proc. civ. a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare, în vederea stabilirii în mod legal a cadrului procesual, respectiv a soluționării cauzei în contradictoriu cu moștenitorii apelantului reclamant, decedat pe parcursul procesului. Procedând la rejudecarea apelurilor, în conformitate cu îndrumările obligatorii date prin decizia de casare, Curtea a pus în vedere părților să se facă dovada acceptării moștenirii după defunctul reclamant, dovadă îndeplinită prin depunerea certificatului de moștenitor nr. 4 din 11 februarie 2015, emis de SPN E.N.

Sibiu, prin care s-a statuat ca unică moștenitoare a defunctului M.I. fiica acestuia, I.R.D., prin renunțarea la succesiune a fiicei T.M.C. La termenul de judecată din data de 18 februarie 2015 Curtea a dispus introducerea în cauză a moștenitoarei reclamantului decedat, respectând astfel dispozițiile instanței de recurs. Prin Decizia nr. nr. 134/A din 18 februarie 2015, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul M.I., decedat, prin moștenitor I.R.D., prin mandatar T.V.C. și de pârâta SC D.S. S.A., împotriva Sentinței civile nr. 623 din 1 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Mureș în Dosarul nr. 3/102/2004. A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că: A obligat pârâta SC D.S.

SA să restituie în natură reclamantului cota de 1/2 parte din imobilul teren intravilan în suprafață totală de 2.545 mp situat în municipiul Sibiu, str. Ș., județul Sibiu, înscris în CF nr. x1 Sibiu, cu nr. top. x2/2, respectiv a suprafeței de 1.272,50 mp, astfel cum aceasta este identificată în varianta nr. I din completarea la raportul de expertiză topografică întocmit de expert tehnic judiciar M.F. A obligat reclamantul M.I., prin moștenitor I.R.D., la restituirea sumei de 572,5 lei, actualizată, corespunzătoare cotei de 1/2 din suma primită cu titlu de despăgubire pentru întregul teren. A respins, ca nefondată, acțiunea civilă formulată de același reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Primăria municipiului Sibiu și a obligat pârâta SC D.S.

SA la plata către reclamant a sumei de 2.822 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a constatat următoarele: În motivarea apelului declarat împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, reclamantul M.I., prin mandatar, a susținut că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece din probatoriul administrat rezultă că sunt incidente prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care "de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire". În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Primăria municipiului Sibiu, reclamantul a susținut că este vorba despre o eroare, întrucât această problemă de drept a fost soluționată de judecătorul fondului prin încheierea de ședință din 3 februarie 2005, când s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei și a Primarului municipiului Sibiu, reținându-se că această calitate aparține Statului Român, prin Primăria municipiului Sibiu.

În motivarea apelului, pârâta SC D.S. SA a arătat că este o societate comercială integral privatizată, Statul Român neavând în prezent nicio acțiune la această societate și că potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a terenurilor preluate în mod abuziv se aplică doar în cazul societăților la care statul deține acțiuni sau părți sociale în valoare cel puțin egală cu valoarea imobilului, situație în care nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind proprietara terenului din litigiu, ci doar a construcțiilor edificate în temeiul dreptului de administrare pe care îl are asupra terenului. S-a mai arătat că, în contextul în care proprietarul terenului din litigiu este Statul Român, acesta ar fi trebuit să fie reprezentat în cauză de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, însă cum acesta nu a fost chemat în judecată, acțiunea reclamantului se impunea a fi respinsă.

De asemenea, pârâta-apelantă a susținut că acțiunea reclamantului este prematură, întrucât așa-zisa "decizie" nr. 1493 din 17 mai 2004 nu există, aceasta fiind doar o adresă prin care l-a îndrumat pe reclamant să se adreseze Ministerului Transporturilor, lucru pe care acesta nu a înțeles să-l facă. Pentru motivele arătate, pârâta a solicitat admiterea excepției prematurității acțiunii și a lipsei calității sale procesual pasive. În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul neindividualizării parcelei de teren în privința căreia reclamantul ar fi îndreptățit pentru restituirea în natură, susținând că o astfel de măsură poate viza doar suprafața de 995 mp situată în afara incintei societății, pentru diferența de 277,5 mp urmând a se acorda despăgubiri, deoarece reclamantului i se cuvine doar cota de 1/2 din suprafața totală de 2.545 mp, adică suprafața de 1.272,5 mp.

Cu referire la același aspect, pârâta-apelantă a arătat că prin expertiza topografică efectuată în cauză s-a demonstrat faptul că suprafața de 1.550 mp deținută de către societate nu este liberă, în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, fiind ocupată de construcții nedemontabile, astfel cum a concluzionat și ing. Z.H., desemnată expert asistent pentru expertiza în construcții efectuată de către expert L.R., ale cărei concluzii au fost în mod greșit însușite de către prima instanță. De asemenea, pârâta a invocat în favoarea sa prevederile art. 494 alin. (3) C. civ., susținând că este constructor de bună-credință, situație în care, nefiind stabilită contravaloarea construcțiilor, societatea ar fi grav vătămată prin menținerea soluției primei instanțe și fără stabilirea unei obligații de despăgubire din partea Ministerului Transporturilor sau a reclamantului.

În fine, pârâta-apelantă a susținut că terenul din litigiu nu a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, ci cu titlu, respectiv în temeiul Decretului nr. 74/1979, prin care s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în vederea construirii unui atelier pentru întreținerea și revizia tehnică a utilajelor și mijloacelor auto. Examinând cauza prin prisma dispozițiilor deciziei de casare și hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate de apelanți, având în vedere și efectul devolutiv al apelului, conferit de art. 292 - 296 C. proc. civ., Curtea a reținut următoarele: Din relațiile comunicate de expertul topograf rezultă că terenul în suprafață de 995 mp situat în afara perimetrului împrejmuit de societatea pârâtă are aceeași situație juridică cu terenul situat în interiorul împrejmuirilor, fiind amplasat pe nr. top x2/2.

Se constată că la momentul exproprierii a fost trecut în proprietatea Statului Român întregul nr. topografic, împrejmuirile neavând niciun fel de relevanță sub aspectul dreptului de proprietate asupra terenului. Cu alte cuvinte, terenul s-a aflat în proprietatea Statului Român și în administrarea operativă a SC D.S. SA Târgu Mureș în integralitatea sa, fără ca în timp acesta să fi fost dezmembrat. Aceste aspecte rezultă cu claritate, atât din relațiile comunicate de expert, cât mai ales din înscrierile de carte funciară, înscrieri potrivit cărora nr. top x2/2 în suprafață de 2545 mp se află integral în proprietatea pârâtei (înscrieri de sub A + 1 și B 5), precum și din relațiile comunicate de Primăria municipiului Sibiu, potrivit cărora în evidențele lor terenul în litigiu este în proprietatea Statului Român, fiind ocupat de SC D.S.

SA. Curtea a apreciat că pârâtei SC D.S. SA nu îi sunt aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 întrucât actele aflate la dosarul cauzei relevă fără putință de tăgadă calitatea sa de deținător al întregului imobil. Mai mult, potrivit art. 24 din lege, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării, iar persoana care a beneficiat de această măsură este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. În aceste condiții, susținerile pârâtei privitoare la soluționarea notificării, calitatea de proprietar și întinderea dreptului sunt vădit neîntemeiate. Reclamantul a solicitat instanței, în principal, restituirea în natură a terenului în suprafață de 2545 mp situat în Sibiu, str. Ș., înscris în x1 top x2/2.

Cu toate acestea, instanța de fond a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea în natură, fără a stabili în concret în sarcina vreunuia dintre pârâți obligația de restituire a bunului. Prima instanță a constatat calitatea de persoană îndreptățită în favoarea reclamantului la restituirea în natură a unei cote-părți de 1/2 din terenul intravilan în suprafață de 2545 mp, fără a identifica această suprafață cu respectarea principiilor instituite de legea specială. Curtea a reținut, coroborând concluziile expertizelor tehnice de specialitate efectuate în cauză în mai multe cicluri procesuale de judecată, că varianta I din completarea la raportul de expertiză topografică corespunde în cea mai mare măsură pretențiilor și apărărilor părților.

În acest sens, Curtea arată că sub aspectul întinderii suprafeței de teren corespunzătoare cotei cuvenite reclamantului, varianta I creează cele mai puține inconveniente. În ceea ce privește susținerile pârâtei, potrivit cărora construcțiile amplasate pe această suprafață de teren sunt nedemontabile, iar calea de acces este instituită pe un teren pe care se află rețele de utilități publice, vor fi înlăturate pentru următoarele considerente: Prin contraexpertiza tehnică în specialitatea construcții s-a concluzionat că are natura unei construcții demontabile doar rampa pentru autovehicule, însă Curtea a apreciat că o asemenea caracteristică poate fi atribuită și celor două rezervoare de combustibil.

Din cuprinsul raportului de contraexpertiză rezultă cu claritate că nu există o clasificare standardizată a construcțiilor ușoare sau grele, respectiv demontabile sau nedemontabile, astfel că specialiștii în domeniu au definit construcțiile demontabile sau ușoare ca fiind "acele construcții la care elementele structurale, închiderile, compartimentările, planșeele au fost realizate din materiale care au necesitat sau necesită secțiuni reduse de elemente sau materiale ușoare (lemn, oțel, aluminiu, plastic) îmbinate cu elemente de tip tijă (buloane, șuruburi), construcții care după demontare pot fi remontate pe un alt amplasament". Această apreciere a experților formează convingerea instanței privitor la categoria de construcții demontabile căreia îi aparțin și cele două rezervoare de combustibil.

În privința existenței rețelelor utilitare, Curtea a coroborat răspunsurile expertului cu susținerile pârâtei SC D.S. SA la întocmirea obiecțiunilor la expertiza topografică și planul de situație depus de această pârâtă și aflat la dosarul primei instanțe. La întocmirea variantei I din raportul de expertiză, expertul topo a propus restituirea unei fâșii de teren aflată în spatele cabinei de poartă, care face legătura între strada Ș. și restul suprafeței de teren propusă spre a fi restituită reclamantului. Ulterior, la solicitarea pârâtei, expertul a revenit asupra acestei propuneri, arătând că pe fâșia de teren având o lățime de 3 m și o lungime de 30 m s-ar afla rețele utilitare.

Potrivit planului de situație depus de pârâtă, suprafața de teren din spatele cabinei de poartă are o lățime la stradă de 3 m și o întindere în adâncime de 30 m. Pe această suprafață, potrivit susținerilor pârâtei în obiecțiunile la expertiza topografică, restituirea terenului ar putea afecta folosința normală a cabinei de poartă, deservirea pompelor de alimentare cu carburanți și instalația de canalizare. Răspunzând acestor susțineri, expertul s-a raportat la planul de situație depus de pârâtă, arătând că rețelele subterane se află la o distanță maximă de 1,50 m de cabina de poartă, astfel a concluzionat că terenul rămas până la gardul societății este necesar bunei exploatări a rețelelor de canalizare și constituie zona de siguranță necesară.

Având în vedere modul în care expertul a răspuns acestui obiectiv, precum și planul de situație depus la dosar, Curtea a înlăturat aceste susțineri, constatând că pe acest teren sunt situate doar conductele de canalizare pluvială și nicidecum alte rețele de utilități sau canalizare. Rețeaua de canalizare pluvială este amplasată pe toate laturile imobilului. Aceeași rețea de canalizare pluvială se regăsește și se suprapune în ambele variante ale expertizei, făcând imposibilă restituirea vreunei suprafețe de teren fără a fi afectată. Indiferent de varianta de restituire, rețeaua de apă pluvială (o secțiune din aceasta) se află pe terenul propus pentru restituire. Curtea subliniază că și cea de-a doua variantă a expertizei înglobează o porțiune din rețeaua de canalizare pluvială și, mai mult, presupune acordarea unei servituți de trecere către terenul reclamantului.

Aceste din urmă considerente susțin punctul de vedere al instanței potrivit căruia varianta I din expertiza topo reprezintă varianta cea mai puțin păguboasă pentru ambele părți. În ceea ce privește acțiunea reclamantului îndreptată împotriva Statului Român prin Primăria municipiului Sibiu, instanța o va respinge ca nefondată, având în vedere că obligația de soluționare a notificării aparține în exclusivitate unității deținătoare și, potrivit celor expuse anterior, pârâta SC D.S. SA este deținătoarea atât a suprafeței împrejmuite, cât și a diferenței de teren înscrisă pe același nr. topografic, diferență situată în exteriorul gardului societății. În ceea ce privește cota din întregul teren solicitat de reclamant, Curtea a apreciat că potrivit înscrierilor de carte funciară terenul înscris sub nr. top x3 a avut suprafața inițială de 6837 mp aparținând defuncților M.P.

și C. Ulterior, în anul 1978 cota de 1/2 a fost transmisă cu titlu de moștenire în favoarea lui M.Z., iar ulterior (1980) aceeași cotă a fost transmisă cu același titlu în favoarea lui M.M. și M.L.M.. La data de 2 aprilie 1982 imobilul a fost dezmembrat în două corpuri x2/1 și x2/2. Primul corp funciar a fost reînscris în aceeași carte funciară cu situația proprietății neschimbată (M.P. 1/2 și M.M. și M.L.M. împreună 1/2) iar cel de-al doilea corp funciar a fost expropriat fiind transcris din CF x5 în x1 Sibiu în proprietatea Statului Român cu drept de administrare în favoarea Direcției de Drumuri și Poduri Brașov, iar mai apoi în favoarea pârâtei SC D.S. SA cu titlu de reorganizare și divizare.

Astfel fiind, instanța constată că la momentul exproprierii, proprietarii parcelei în litigiu erau M.P. 1/2 M.M. și M.L.M. 1/2 împreună, ca moștenitoare ale fostului coproprietar M.Z. Reclamantul M.I. este unic succesor al fostului coproprietar M.P., fără a putea pretinde sau dovedi vocația sa succesorală față de M.Z. Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de lege profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite. Întrucât reclamantul nu este moștenitorul persoanei îndreptățite (așa cum această noțiune este definită de art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001) acesta nu poate beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege pentru întregul imobil.

Având în vedere cele de mai sus, în aplicarea dispozițiilor art. 11 teza a II-a din Legea nr. 10/2001, Curtea a apreciat că reclamantul poate fi obligat la restituirea despăgubirii primite doar în limita cotei de 1/2 teren pentru care are calitatea de moștenitor al persoanei îndreptățite. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii și a încheierii de ședință din data de 18 martie 2015 a aceleiași instanțe a declarat recurs reclamanta I.R.D., în calitate de moștenitoare a defunctului M.I.. De asemenea, împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâta SC D.S. SA. I. Împotriva Deciziei civile nr. 134/A din 18 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, recurenta-pârâtă SC D.S.

SA a formulat următoarele motive de nelegalitate: 1. În mod greșit a reținut Curtea de Apel că societatea pârâtă are calitatea de unitate deținătoare în sensul dispozițiilor H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care stabilesc că unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste).

Pârâta nu este proprietarul terenului în litigiu, nu exercită dreptul de proprietate publică sau privată în numele statului, iar în patrimoniul său nu este înregistrată această suprafață de teren. SC D.S. SA este doar proprietara construcțiilor ridicate în temeiul dreptului de administrare operativă pe care îl are asupra terenului în cauză, iar dreptul de proprietate, astfel cum rezultă din cartea funciară, aparține Statului român. Cu atât mai puțin i se poate acorda calitatea de unitate deținătoare în fapt, în privința părții de teren de 995 mp (notată cu B-C-D-106 în raportul de expertiză topografică), care nici măcar nu este situată în curtea societății, nu este îngrădită, nu a fost și nu este folosită de aceasta, ci de către alte persoane fizice în scop de grădinărit.

Curtea de apel a reținut greșit în acest sens că, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării, iar persoana care a beneficiat de această măsură, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Imobilul a fost expropriat pe baza Decretului nr. 74/1979 și trecut în proprietatea Statului român, astfel cum rezultă inclusiv din înscrierile operate în CF nr. x1 Sibiu. Beneficiarul exproprierii este Statul român, cel care deține imobilul sub nume de proprietar. SC D.S.

SA are doar un drept de administrare asupra imobilului, dreptul fiind intabulat cu mult ulterior exproprierii, respectiv, abia în anul 2002. Se reiterează, în continuare, excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâtă în cursul judecății, având în vedere că reclamantul nu a întreprins demersurile necesare la Primăria municipiului Sibiu, dar nici la Ministerul Transporturilor și Infrastructurii. Legea nr. 10/2001 prevede în mod obligatoriu ca subiect pasiv în acțiunea de retrocedare să fie statul sau diferite instituții ori organe ale statului, iar în speță, reprezentantul Statului român ar fi Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, care nu a fost chemat în judecată, așa încât acțiunea de retrocedare în natură urmează a fi respinsă, ca prematură.

2. Print-un alt motiv de recurs se critică restituirea în natură a suprafeței de 227,50 mp teren care nu este liber și pentru care reclamantul ar fi fost îndreptățit doar la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Se arată în acest sens că parcela cu nr. top. x2/2 are o suprafață totală de 2545 mp, așadar corespunzător cotei de 1/2 parte, reclamantului i-ar reveni 1272,50 mp Deoarece din întreaga suprafață de 2545 mp pârâta folosește doar 1550 mp, pentru diferența de 995 mp neîmprejmuiți (notată cu B-C-D-l06 pe raportul de expertiză topografică), într-adevăr ar fi posibilă restituirea în natură. Restul de 277,50 mp însă, care se regăsește în perimetrul împrejmuit al societății și care a fost evidențiat prin varianta nr. 1 din completarea la raportul de expertiză topografică întocmit de expert tehnic judiciar F.M.

nu este teren liber, motiv pentru care reclamantului i se cuveneau măsuri reparatorii prin echivalent pentru această din urmă suprafață. Restituirea în natură a suprafeței de 277,50 mp, care formează parte din curtea societății și pe care o folosește ca punct de lucru, este imposibilă datorită existenței construcțiilor edificate pe bază de autorizație și nedemontabile. Colectivul de trei experți în construcții (inginer G.D., H.V. și H.T.), expertul topograf ing. M.F. și expertul consultant ing. Z.H. au stabilit că aceste construcții sunt nedemontabile (cu excepția rampei autovehicule C6), restituirea în natură nefiind posibilă. Instanța de judecată a dispus restituirea terenului potrivit variantei nr. 1 din completarea la raportul de expertiză topografică, care însă presupune mutarea celor 2 rezervoare subterane de carburanți de câte 20.000 litri (C4), care sunt nedemontabile potrivit părerii tuturor experților și mutarea rampei autovehicule (C6).

Instanța de judecată nu a ținut seama de părerile experților, ci a considerat, nefondat, că rezervoarele de combustibil de 20.000 litri îngropate în pământ ar aparține construcțiilor demontabile. În ceea ce privește Corpul 4 - A și B - format din cele două rezervoare metalice subterane de carburanți, sistemul format din pompa de carburanți, cele 2 rezervoare subterane și cele 2 cabine de deservire a stației nu ar putea fi demontate fără ca elementele să devină inutilizabile. Aprecierea instanței prin care în ciuda părerii tuturor experților a inclus C4 în categoria construcțiilor demontabile este nefondată și eronată, aceste bazine îngropate subteran neputând fi relocate fără a fi dezafectat întregul sistem de alimentare cu carburanți.

Rampa de autovehicule - Corpul 6 după părerea experților este o construcție ușoară și demontabilă, însă este racordată la instalația de apă, canalizare și inclusiv la un decantor care fac ca inclusiv acest edificat să fie considerat nedemontabil. În măsura în care s-ar muta rampa auto într-un alt loc din curte, toate instalațiile subterane ar trebui la fel relocate. 3. O altă critică de recurs este formulată din perspectiva art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și constă în aceea că instanța de apel, ținând cont de modul cum a răspuns expertul topograf la obiectivele expertizei, respectiv planul de situație depus la dosar, a înlăturat în mod neîntemeiat părerea formulată de expert și a constatat eronat că terenul situat în spatele cabinei de poartă ar fi liber, întrucât pe el s-ar afla doar conducte de canalizare pluvială fără alte rețele de utilități sau canalizare.

4. SC D.S. SA folosește toate construcțiile amplasate pe terenul în litigiu și are calitatea de constructor de bună-credință, motiv pentru care nu poate fi obligată la ridicarea construcțiilor conform art. 494 alin. (2) C. civ. - pentru că proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea construcțiilor, făcute de către o a treia persoană de bună-credință - având obligația de a despăgubi constructorul de bună-credință. Construcțiile s-au realizat de către Direcția Drumuri și Poduri Brașov SA de la care pârâta a preluat în patrimoniu imobilele. Statul Român prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii nefiind chemat în judecată, nefiind stabilită contravaloarea construcțiilor în cazul restituirii în natură a terenului, fără stabilirea obligației de despăgubire din partea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii și a reclamantului M.I., dreptul de proprietate al SC D.S.

SA ar fi grav vătămat. Recurenta-reclamantă I.R.D. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta SC D.S. SA solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, pentru motivele arătate în cuprinsul acestei cereri. Examinând recursul pârâtei SC D.S. SA prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Într-o primă critică de recurs pârâta SC D.S. SA invocă lipsa calității sale procesuale, determinată de lipsa calității de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 și a dispozițiilor H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, având în vedere că această societate nu are înregistrat în patrimoniul său și deci, nu este proprietarul terenului în litigiu.

Recurenta pârâtă precizează că este doar proprietarul construcțiilor ridicate în temeiul dreptului de administrare operativă pe care îl are asupra terenului, iar dreptul de proprietate, astfel cum rezultă din cartea funciară, aparține Statului român. Cu privire la această critică, Înalta Curte reține că, în sensul Legii nr. 10/2001, republicată, entitatea obligată să primească și să soluționeze notificarea nu este numai proprietarul bunului solicitat, ci și deținătorul acestuia. Or, deținător în sensul dispozițiilor legale invocate în susținerea acestei critici, este și cel care are un drept de folosință asupra bunului.

Aceasta, deoarece, rațiunea Legii nr. 10/2001, republicată, justificată din motive de celeritate, este aceea ca procedura de restituire să se efectueze nu de la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, ci chiar de la persoana juridică deținătoare, motiv pentru care, în mod legal s-a reținut calitatea procesuală a societății pârâte, determinată de calitatea de unitate deținătoare care are în administrare terenul în litigiu.

Referitor la suprafața de 995 mp teren, cu privire la care recurenta pârâtă susține că nu i se poate acorda calitatea de unitate deținătoare, în condițiile în care acest teren nu este situat în curtea societății, nu este îngrădit, nu a fost și nu este folosit de aceasta, ci de către alte persoane fizice în scop de grădinărit, Înalta Curte constată că instanța de apel, în rejudecare, nu a respectat Decizia de casare nr. 6094 din 9 octombrie 2012, care a impus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor, pentru a se identifica în fapt suprafața de 995 mp teren, pentru a se stabili cu certitudine situația juridică a acestui teren, situație în raport de care urma să se stabilească persoana îndreptățită să aplice măsurile reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.

Se constată că instanța de trimitere nu a indicat argumente pertinente în susținerea situației juridice a terenului în suprafață de 995 mp, cu privire la care a stabilit că se află situat în afara perimetrului împrejmuit și ocupat de societatea pârâtă, caz în care, nu a arătat de ce are același regim juridic cu terenul situat în interiorul împrejmuirilor, respectiv dacă nu se află nici în proprietatea, nici în folosința recurentei pârâte (fiind folosit de alte persoane în scop de grădinărit), de ce poate fi obligată recurenta pârâtă să aplice măsurile reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. Condiția impusă de legea specială entității ce are obligația de a primi și soluționa notificarea este aceea ca ea să dețină bunul solicitat și să aibă obligația de a stabili măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001.

În speță, instanța de trimitere nu a lămurit situația terenului în suprafață de 995 mp și nu a justificat legitimarea procesuală a recurentei pârâte să aplice măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, și aceasta, în contra deciziei de casare care este obligatorie sub aspectul indicațiilor date de instanța superioară de control judiciar în legătură cu necesitatea de a se lămuri anumite împrejurări și cu administrarea de probe, în scopul de a se pronunța o hotărâre temeinică. Mai mult, Înalta Curte constată că se creează o confuzie în motivare între, întregul teren revendicat, terenul în litigiu și terenul în suprafață de 995 mp din terenul revendicat, nefiind indicat nici-un argument juridic, care să poată fi cenzurat în recurs, pentru care aceste terenuri au același regim juridic din perspectiva aplicării Legii nr. 10/2001, republicată.

Considerând în continuare, că este necesară lămurirea situației de fapt și de drept a terenului în suprafață de 995 mp din terenul revendicat, în sensul indicațiilor instanței de control judiciar din primul ciclu procesual, având în vedere obiectul și cauza juridică a pricinii, din perspectiva aplicării legii speciale de reparație, Înalta Curte constată că instanța de rejudecare a nesocotit hotărârea instanței de casare și a pronunțat o hotărâre nelegală, cu nerespectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Vătămarea recurentei pârâte constă în aceea că a fost obligată să restituie în natură reclamantului terenul în suprafață de 995 mp, fără să-l aibă în proprietate sau în folosință (după cum susține), și fără să se fi lămurit situația acestuia din perspectiva aplicării Legii nr. 10/2001, republicată.

O altă critică de recurs se referă la modalitatea de soluționare a excepției prematurității acțiunii reclamantului, invocată de pârâtă în cursul judecății, aspect cu privire la care se constată că, deși invocat și ca motiv de apel (la pct. 2), Curtea de apel nu a răspuns acestei critici. În lipsa oricăror considerente asupra chestiunii criticate nu se poate exercita controlul judiciar, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii sub acest aspect, hotărâre care trebuie desființată, prin urmare, în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, care privește restituirea în natură a suprafeței de 227,50 mp, teren care nu este liber în opinia recurentei pârâte, și pentru care reclamantul ar fi fost îndreptățit doar la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei atacate nu se individualizează această porțiune de teren și, mai ales, nu se motivează de ce este considerat "teren liber" în accepțiunea Legii nr. 10/2001, republicată. Pentru ca imobilele-terenuri preluate abuziv de stat să facă obiect al restituirii în natură, este necesar ca acestea să fie libere. În sensul legii, sunt considerate libere terenurile care nu sunt afectate servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu ocupă funcțional întregul teren (art. 11 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001).

Instanța de apel nu a identificat suprafața de 227,50 mp teren și nu a arătat de ce este "teren liber" în accepțiunea Legii nr. 10/2001, republicată. Considerentele instanței referitoare la caracterul demontabil al construcțiilor care ar fi amplasate pe această suprafață de teren (fiind vorba despre Corpul 4 - A și B - format din cele două rezervoare metalice subterane de carburanți) contravin raportului de contraexpertiză în specialitatea construcții, efectuat în cauză, și care a concluzionat că are natura unei construcții demontabile doar rampa pentru autovehicule, nu și cele două rezervoare de combustibil. Instanța de apel nu a indicat argumente juridice pentru care a înlăturat concluziile raportului de contraexpertiză în specialitatea construcții efectuat în cauză, în raport de împrejurarea că aceste construcții au fost edificate pe bază de autorizație, iar colectivul de trei experți în construcții a stabilit că aceste construcții nu sunt demontabile.

Motivarea sumară, neconvingătoare a hotărârii judecătorești sub aceste aspecte, echivalează cu nemotivarea acesteia, ceea ce atrage casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Ca și în cazul motivului precedent, instanța de apel nu a indicat argumente pertinente pentru care a înlăturat susținerile expertului topo și deci, în contra raportului de expertiză topografică care a concluzionat că terenul aflat în spatele cabinei de poartă până la gardul societății este necesar bunei exploatări a rețelelor de canalizare și constituie zona de siguranță necesară, aceasta a constatat că "pe acest teren sunt situate doar conductele de canalizare pluvială și nicidecum alte rețele de utilități sau canalizare". În condițiile în care, instanța de apel reține în considerentele deciziei atacate, că rețeaua de canalizare pluvială ocupă funcțional întreg terenul, făcând imposibilă restituirea vreunei suprafețe de teren fără a fi afectată, nu motivează totuși de ce consideră că acest teren este liber și poate fi restituit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată.

Punctul de vedere al instanței, potrivit căruia varianta I din expertiza topo reprezintă "varianta cea mai puțin păguboasă" pentru ambele părți, nu reprezintă o argumentare juridică convingătoare, motiv pentru care va fi înlăturat de instanța de recurs, hotărârea atacată urmând a fi casată și sub acest aspect. Critica expusă la pct. 4 din cererea de recurs vizând calitatea de constructor de bună credință a recurentei pârâte asupra construcțiilor amplasate pe terenul în litigiu, pe care le folosește, aceasta neputând fi obligată la ridicarea lor conform art. 494 alin. (2) C. civ., nu poate fi cenzurată, deoarece se constată că, deși a fost invocat și ca motiv de apel (la pct. 5), Curtea de apel nu a răspuns acestei critici.

Nu poate fi cenzurată decizia atacată, în lipsa oricăror considerente, sub acest aspect. Fără arătarea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea judecătorilor nu se poate exercita controlul judiciar, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, care trebuie desființată în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În consecință, pentru ca instanța de trimitere să lămurească situația de fapt și de drept a terenului în suprafață de 995 mp, a terenului în suprafață de 227,50 mp și a terenului aflat în spatele cabinei de poartă până la gardul societății, să argumenteze din punct de vedere juridic, de ce sunt terenuri libere și, prin urmare, restituibile în natură conform Legii nr. 10/2001 și pentru ca să răspundă criticilor de apel care vizează modalitatea de soluționare a excepției prematurității acțiunii reclamantului și calitatea de constructor de bună credință a societății pârâte asupra construcțiilor amplasate pe terenul în litigiu și pe care le folosește, din perspectiva aplicării art. 494 alin. (2) C. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta SC D.S.

SA, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. II. Recurenta-reclamantă I.R.D., în calitate de moștenitoare și succesoare în drepturi a defunctului M.I., a invocat următoarele critici de nelegalitate: 1. În mod nelegal atât tribunalul cât și curtea de apel au respins acțiunea față de Statul român reprezentat după noile reglementări legale de Primarul municipiului Sibiu - Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Sibiu prin Primar. În mod nelegal s-a apreciat de cele două instanțe, că acest pârât nu ar avea calitate procesuală pasivă atâta timp cât alta este unitatea deținătoare în înțelesul Legii nr. 10/2001. Se impunea cu precădere obligarea și a acestui pârât la restituirea terenului, având în vedere înscrierile de carte funciară, inclusiv faptul că Statul român este proprietar.

2. Reclamantul era îndreptățit la restituirea în natură și în totalitate a terenului în litigiu, inclusiv față de dispozițiile imperative ale art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Așa cum arată textul de lege, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de lege, profită ceilalți moștenitori. 3. În mod nelegal a fost admis apelul pârâtei și nu a fost avută în vedere poziția și critica reclamantului, sub aspectul individualizării suprafeței de teren la care este îndreptățit acesta spre restituire. Chiar și în situația în care ar fi îndreptățit la restituirea unei cote de doar 1/2 din întregul imobil, consideră că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, a interpretat eronat probatoriul administrat în cauză.

În acest sens se arată că reclamantul nu și-a însușit contraexpertiza tehnică în construcții efectuată în apel și că expertiza corectă, obiectivă și imparțială a fost cea efectuată la prima instanță - Tribunalul Mureș de către inginer L.R. În situația în care se va reține că, este concludentă, corespunde adevărului și legii, contraexpertiza efectuată în apel, se solicită să se constate că instanța de apel a dispus restituirea terenului, conform variantei nr. 1 din suplimentul la raportul de expertiză topo întocmit de inginer M.F. (supliment dispus a se efectua în apel și ale cărui repere au avut la bază contraexpertiza tehnică în construcții), invocând o justificare foarte puțin verosimilă. S-a apreciat că varianta nr. 1 creează cele mai puține inconveniente, în timp ce aplicarea variantei nr. 2 presupune și stabilirea unei servituți de trecere.

Însă, forma terenului din varianta nr. 2, răspunde exigențelor Legii nr. 10/2001, ar fi mai utilă reclamantului recurent, întrucât ar putea folosi eficient parcela de teren atribuită, iar o servitute de trecere nu ar afecta acea fâșie care oricum nu este folosită de societate. Și în privința conductelor de canalizare pluviale sunt multe discuții, reținerile expertului topo, excedând atribuțiilor și pregătirii sale. 4. Curtea de apel nu a avut în vedere toate cheltuielile de judecată și în mod greșit a respins și cererea de îndreptare a erorii materiale și de completare a dispozitivului. S-au solicitat cheltuielile de judecată din toate fazele procesuale, inclusiv din recurs, însă s-a dispus doar în privința acelora care s-au mai acordat odată în precedentul apel, aproape identic.

Mai mult, s-a respins cererea de îndreptare și completare dispozitiv în privința acestor cheltuieli de judecată, inclusiv a celor justificate în apel, cu chitanță privind onorariul de avocat și bon carburant pentru transport la instanță. Soluția de respingere a fost justificată pe faptul că ambele apeluri au fost admise, motiv pentru care nu poate fi obligată nicio parte la cheltuieli de judecată. Urmează să se observe că în speță nu erau aplicabile dispozițiile art. 274 C. proc. civ., așa cum s-a motivat, ci eventual dispozițiile art. 276 C. proc. civ., situație în care se putea dispune o eventuală compensare, raportat și la cheltuielile justificate de partea adversă. Recurenta-pârâtă SC D.S.

SA a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, pentru considerentele arătate în cuprinsul acestei cereri. Examinând recursul reclamantei I.R.D., în calitate de moștenitoare a defunctului M.I., prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la prima critică din recursul reclamantei, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptățită va notifica în termenul de 6 luni, ulterior prelungit, de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar potrivit art. 25 din lege, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Așadar, entitatea obligată să primească și să soluționeze notificarea este nu numai proprietarul bunului solicitat, ci și persoana juridică deținătoare (cea care folosește imobilul), motiv pentru care, în mod legal, în speță, a fost respinsă acțiunea reclamantului față de Statul român prin Primăria municipiului Sibiu, fiind indicată unitatea deținătoare în sensul legii, și anume pârâta SC D.S. SA. Referitor la cea de-a doua critică de recurs, Înalta Curte constată că recurentul reclamant nu critică și nu susține în vreun fel vocația sa succesorală față de defunctul M.Z., față de constatările curții de apel. În speță, recurentul reclamant a notificat unitatea deținătoare în calitate de unic moștenitor legal de pe urma defunctului M.P., fost coproprietar al imobilului expropriat alături de M.Z..

Întrucât nu a dovedit vocația sa succesorală de pe urma celuilalt coproprietar, M.Z., respectiv de pe urma lui M.M. și M.L.M., în mod corect s-a reținut că acesta nu poate beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege pentru întregul imobil, nefiind incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată. Motivul de recurs expus la pct. 3 din cerere, vizând aspectul greșitei individualizări și identificări a suprafeței de teren la care este îndreptățit reclamantul la restituire, urmează a fi avut în vedere de instanța de trimitere, cu ocazia rejudecării motivelor similare din recursul pârâtei, pentru care hotărârea atacată urmează a fi casată și trimisă cauza spre rejudecare, în baza art. 314 C. proc.

civ. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată că reclamanta I.R.D., în calitate de moștenitoare a defunctului M.I., a declarat recurs și împotriva încheierii din data de 18 martie 2015 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 134/A din 18 februarie 2015, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, cerere formulată în temeiul art. 281 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 134/A din 18 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a fost obligată pârâta SC D.S. SA la plata către reclamant a sumei de 2.822 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de apel a reținut în considerentele acestei decizii, "Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.". Prin cererea de îndreptare a erorii materiale formulată la data de 6 martie 2015, reclamanta s-a plâns cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, iar prin încheierea din 18 martie 2015 instanța de apel a respins această cerere ca neîntemeiată, cu motivarea că în apel nu s-au acordat cheltuieli de judecată, deoarece niciuna dintre părți nu a căzut în pretenții în sensul art. 274 C. proc. civ., cheltuielile la care a fost obligată pârâta prin dispozitivul Deciziei nr. 134/A din 18 februarie 2015, fiind cheltuielile de judecată corespunzătoare judecății în primă instanță și nu cheltuieli din faza de judecată a apelului.

Față de această situație, Înalta Curte constată că instanța de apel, admițând ambele apeluri, ar fi trebuit să compenseze, după caz, în întregime sau doar în parte, cheltuielile de judecată, efectuate de părți. Numai dacă ambele apeluri ar fi fost respinse, cheltuielile de judecată nu puteau fi compensate și nici acordate. Constatând, pe de o parte, că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 274 C. proc. civ., iar pe de altă parte că, fiind aplicabile dispozițiile art. 276 C. proc. civ. privind compensarea, instanța nu a supus controlului judecătoresc problema cheltuielilor de judecată pentru a putea fi cenzurată în recurs, dar și pentru a da părții posibilitatea să beneficieze de principiul dublului grad de jurisdicție sub acest aspect, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta I.R.D.

împotriva Deciziei civile nr. 134/A din 18 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, și a încheierii de ședință din data de 18 martie 2015 a aceleiași instanțe, va casa hotărârile recurate și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta I.R.D. împotriva Deciziei civile nr. 134/A din 18 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, și a încheierii de ședință din data de 18 martie 2015 a aceleiași instanțe, precum și recursul declarat de pârâta SC D.S. SA împotriva aceleiași decizii. Casează hotărârile recurate și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2015. Procesat de GGC - NN