ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6094/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Tribunalul Mureș, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 623 din 1 aprilie 2010 a admis în parte contestația formulată la 27 mai 2004 de reclamantul contestator M.I. împotriva pârâtei SC D. SA. S-a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul teren intravilan în suprafață de 2545 mp situat în Sibiu cu nr. topo X/2, condiționat de restituirea de către reclamant a sumei de 1.145 RON (încasată în anul 1979), actualizată cu indicele de inflație. A fost obligată pârâta la 2.822 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

Reclamantul M.I. a solicitat printr-o acțiune introdusă pe rolul Tribunalului Sibiu la 27 mai 2004), obligarea pârâtelor Primăria municipiului Sibiu și D. SA Târgu Mureș să anuleze Decizia nr. 1493 din 7 mai 2004 emisă de SC D. SA și să-i restituie în natură imobilul situat în Sibiu, Str. Ș. (teren de 2545 m2 CF Sibiu 20354) sau la despăgubiri reprezentând contravaloarea de piață a imobilului. Tribunalul Sibiu și-a declinat prin Sentința civilă nr. 653 din 9 septembrie 2004 competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș. În motivarea soluției Tribunalul Mureș a constatat următoarele: Imobilul în discuție a fost dobândit prin cumpărare în 1950 de M.P. și soția M.C., iar în anul 1982 terenul a fost dezmembrat în două parcele, prima compusă din loc de casă cu casă de locuit cu două corpuri și teren de 1106 m 2 (nr. topo nou X/1) și parcela a doua compusă din teren de 2545 mp (nr. topo nou X/2).

Imobilul din prima parcelă topo (X/1) a fost stăpânit de coproprietarii M.P. (în cotă de ½ și respectiv de M.M. și M.L.M. (în cotă de ½). Cota acestora a fost, ulterior dezmembrării, dobândită în 1994 de reclamantul M.I. Parcela 2 (nr. top. X/2) care formează obiectul cauzei a fost expropriată prin Decretul nr. 74/1978 de la coproprietarii M.P. (1/2) și M.M. împreună cu M.L.M. (1/2) și dreptul de proprietate a fost transcris în favoarea Statului Român iar dreptul de administrare în favoarea Direcției de Drumuri și Poduri Brașov, antecesoarea pârâtei SC D. În urma exproprierii M.P. a primit 1.145 RON cu titlu de despăgubiri.

S-a reținut din raportul de expertiză efectuat în cauză că terenul este situat în perimetrul intravilan al orașului Sibiu pe Str. Ș. fiind în cea mai mare parte betonat (cu excepția a 350 m 2 ). Pârâta SC D. SA folosește din totalul de 2545 m 2 , o suprafață de 1550 m 2 , diferența de 955 m 2 fiind situată în afara incintei societății și folosită ca grădină de legume de diferite persoane fizice. S-a reținut că pe terenul de 1550 m 2 au fost ridicate mai multe construcții: corpul 2 format din punct de control, cabină portar, wc; corpul 3 format din 2 cabine pentru pompe de alimentare cu carburanți; corpul 4 format din două rezervoare metalice de combustibil; corpul 6 format din rampa de reparații și spălare auto.

Expertul a estimat anul 1978 ca dată a ridicării acestor construcții (pentru care nu au fost prezentate autorizații) și care au fost caracterizate drept demontabile sau ușoare. S-a reținut că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca moștenitor al lui M.P.; că imobilul se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 2 alin. (1) lit. h) și că pârâta SC D. SA Târgu Mureș are calitatea de unitate deținătoare a imobilului asupra căruia, la data formulării notificării Statul era acționar, această pârâtă fiind obligată să soluționeze notificarea. S-a apreciat că acțiunea reclamantului formulată la instanță în raport de nesoluționarea notificării, nu este prematură, această atitudine a pârâtei îndreptățind pe reclamant să sesizeze instanța.

Nu au fost reținute concluziile expertului tehnic asistent, constatându-se că acesta nu are dreptul să depună un raport separat ci numai de a asista partea pe parcursul efectuării expertizei. Reținând că starea tehnică a construcțiilor este nesatisfăcătoare, mare parte din acestea nefiind folosite, s-a admis în parte acțiunea și s-a dispus restituirea în natură a cotei de ½ din terenul intravilan de 2545 m 2 . S-a apreciat ca fiind fără relevanță faptul că 955 m 2 din terenul de 2545 m 2 sunt situați în afara incintei unității, câtă vreme în înscrierile în cartea funciară pârâta are calitate de unitate deținătoare a întregului imobil iar pârâta a întreprins demersuri pentru obținerea certificatului de atestare al dreptului de proprietate pentru întreaga suprafață de teren.

S-a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001 pentru stabilirea obligației de rambursare a sumei primite drept despăgubire în sarcina reclamantului. Tribunalul a mai constatat că acțiunea formulată împotriva Primăriei Municipiului Sibiu este inadmisibilă, această pârâtă neavând nici atribuție în soluționarea notificării, iar depunerea notificării într-o primă fază la Primărie nu îi conferă acesteia dreptul de a o soluționa. Primăria a trimis notificarea la unitatea deținătoare a terenului. 2. Instanța de apel Curtea de Apel Târgu Mureș, prin Decizia civilă nr. 92/A din 11 noiembrie 2011 a admis apelurile declarate de reclamantul M.I. și pârâta SC D. S.A. A schimbat în parte sentința Tribunalului Mureș, a admis în parte contestația și a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul teren de 2545 m 2 nr. topo.

X/2, respectiv a suprafeței de 1.272,50 m 2 , identificată prin varianta 1 din completarea la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul F.M., condiționată de restituirea de către reclamant a sumei de 1145 RON (încasată în 1979) actualizată cu indicele de inflație. A fost înlăturată din cuprinsul hotărârii Tribunalului dispoziția privind respingerea contestației împotriva pârâtei Primăria municipiului Sibiu. Instanța de apel a ordonat la cererea pârâtei o contraexpertiză - în specialitatea construcții formată din 3 experți și a dispus din oficiu completarea expertizei topografice pentru delimitarea terenului de 1.272,50 mp.

În motivarea acestei soluții curtea de apel a reținut în esență următoarele: Soluția primei instanțe cu privire la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român a fost apreciată greșită deoarece pârâta SC D. SA este doar proprietara construcțiilor de pe terenul revendicat, dreptul de proprietate asupra terenului aparținând statului fiind și înscris în acest fel în CF, ceea ce face ca potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 unitatea administrativ-teritorială să fie obligată să soluționeze notificarea reclamantului. Au fost apreciate ca fondate criticile reclamantului numai cât privește neindividualizarea pe teren a amplasamentului parcelei la a cărei restituire în natură este îndreptățit reclamantul (1/2 din 2545 m 2 , adică suprafața de 1272,50 m 2 expropriată).

S-a observat că diferența de 455 m 2 aflată în afara incintei societății pârâte este folosită fără titlu de diferite persoane fizice (ca grădini de legume) ceea ce impunea constatarea că această suprafață este liberă în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și prin urmare restituirea în natură cu precădere.

De asemenea, împrejurarea că aceeași suprafață de 955 mp teren este liberă din punct de vedere juridic s-a confirmat și pe parcursul judecății în apel - respectiv prin depunerea la dosar a Sentinței civile nr. 8051 din 13 decembrie 2002 a Judecătoriei Sibiu (Dosar nr. 4067/2002) și a Sentinței civile nr. 3289 din 06 aprilie 2010 a aceleiași instanțe (Dosar nr. 5798/306/2007), precum și a raportului de expertiză topografică întocmit în acest din urmă dosar, înscrisuri din care rezultă că suprafața menționată s-a încercat a fi inclusă - pe calea unei acțiuni în rectificare de carte funciară respinsă prin Sentința civilă nr. 8051/2002 - în terenul aparținând parcelelor învecinate, având nr. top.

X/1/1 - fostă proprietate a reclamantului M.I., respectiv nr. top. X/1/2 - fostă proprietate a lui M.M. și L.M., parcele care au fost dobândite de cei menționați în anul 1995, cu titlu de dezmembrare și ieșire din indiviziune, iar în prezent formează un singur corp de proprietate - ca efect al comasării dispuse prin Sentința civilă nr. 3289/2010 și formează proprietatea lui S.I.M., drept dobândit prin cumpărare. Raportat la situația anterior descrisă, Curtea a dispus din oficiu completarea expertizei topografice administrate în fața primei instanțe, în sensul delimitării suprafeței de 1.272,50 mp, pornind de la coordonatele C - D ale parcelei cu nr. top. X/2, astfel cum aceasta a fost evidențiată pe planul de situație reprezentând Anexa nr. 1 la raportul de expertiză aflat la dosarul primei instanțe.

În urma acestei solicitări, au fost identificate de către expertul tehnic topograf două variante, dintre care Curtea a optat pentru cea expusă în Anexa nr. 1, deoarece prezintă cele mai puține inconveniente din punct de vedere al afectării construcțiilor existente pe teren și permite, totodată, accesul direct de la calea publică, spre deosebire de varianta expusă în Anexa nr. 2 - care nu are asigurat un astfel de acces și afectează mai multe construcții.

Astfel, instanța de apel a avut în vedere faptul că aplicarea variantei nr. 1 presupune doar mutarea rampei pentru autovehicule notată cu C 6 și a două bazine pentru combustibil, îngropate, notate cu C 4, în timp ce aplicarea variantei nr. 2 presupune ridicarea în plus și a stației de alimentare carburanți, notată cu C 3. De asemenea, Curtea de apel a apreciat că aplicarea variantei nr. 1 răspunde și exigențelor impuse de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care sunt susceptibile de restituire în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile, situația dedusă judecății încadrându-se în cea de-a doua ipoteză a normei legale evocate.

Astfel, sub aspectul menționat s-a observat că deși prin contraexpertiza tehnică în specialitatea construcții, administrată în apel, s-a concluzionat în sensul că ar fi demontabilă doar construcția rampă pentru autovehicule, o asemenea caracteristică se impune a fi atribuită și celor două bazine pentru carburanți care, fiind îngropate în pământ, pot fi mutate pe un alt amplasament, corespunzând chiar descrierii expuse în cuprinsul raportului de expertiză menționat, în conformitate cu care - în absența pe plan național a unei clasificări standardizate a construcțiilor (clădirilor) în ușoare sau grele, respectiv demontabile sau nedemontabile, specialiștii în domeniu au inclus în categoria așa-ziselor construcții ușoare "acele construcții (clădiri) la care elementele structurale, închiderile, compartimentările, planșeele au fost realizate din materiale care au necesitat sau necesită secțiuni reduse de elemente sau materiale ușoare (lemn, oțel, aluminiu, plastic) îmbinate cu elemente de tip tije (buloane, șuruburi)", - construcții care după demontare pot fi remontate pe un alt amplasament.

Având în vedere aceste considerente s-a optat pentru aplicarea variantei nr. 1 din completarea la expertiza topografică administrată în apel, reținând că prima instanță a apreciat în mod greșit că și celelalte construcții amplasate pe parcela de teren aflată în litigiu ar fi demontabile sau ușoare, în sensul prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/200, respectiv: cabină poartă - notată cu C 2 și stație alimentare carburanți - notată cu C 3. S-a constatat că o atare concluzie se află în contradicție cu caracteristicile tehnice ale construcțiilor menționate, care sunt executate din panouri prefabricate de beton cu grosimea de 15 - 30 centimetri, pe platformă de beton și cu planșeu de beton armat (astfel cum acestea au fost descrise în cuprinsul raportului de expertiză în specialitatea construcții.

Pentru aceleași considerente, s-a apreciat că nu se poate da curs solicitării exprimate în apel de către reclamant, prin apărătorul său, care a optat pentru aplicarea variantei nr. 2 din completarea la expertiza topografică. În ceea ce privește restul criticilor invocate în apel de către pârâta SC D. S.A., instanța de apel a reținut următoarele: Excepția prematurității acțiunii este nefondată deoarece nu îi poate fi imputată reclamantului pasivitatea societății pârâte care, în calitate de unitate deținătoare a terenului revendicat, a omis să soluționeze notificarea acestuia în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, apreciind în mod cu totul nejustificat că, față de dispozițiile art. 21 alin. (1) din legea menționată, nu ar avea competența de a se pronunța asupra respectivei notificări, în contextul în care la data formulării acesteia statul avea calitatea de acționar al societății pârâte.

Susținerea conform căreia reclamantul și-a îndreptat în mod greșit acțiunea împotriva aceleiași societăți, în loc de a fi acționat în instanță Ministerul Transporturilor, ca reprezentant al statului, este nefondată în raport de dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care conferă calitate procesuală pasivă unității deținătoare, în mod evident pârâta SC D. S.A. care se află în posesia faptică a terenului revendicat, precum și Statului Român, în calitate de proprietar al aceluiași teren.

Critica vizând soluția primei instanțe cu referire la constatarea îndreptățirii reclamantului de a dobândi restituirea în natură a terenului din litigiu - în loc de acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent - a fost apreciată ca eronată deoarece Legea nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în natură, dispozițiile art. 7 alin. (2) negând chiar dreptul persoanei îndreptățite de a opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent în situația în care este posibilă restituirea în natură.

Tot nefondată a fost apreciată și susținerea conform căreia soluția primei instanțe este nelegală prin prisma ignorării prevederilor art. 494 alin. (3) C. civ., care ocrotesc dreptul de proprietate al constructorului de bună-credință, sub aspectul menționat observându-se faptul că o atare apărare nu a fost invocată în fața primei instanțe și nici nu s-a formulat vreo cerere pentru stabilirea de despăgubiri în sarcina reclamantului, astfel că aceasta nu a putut fi supusă examinării pentru prima dată în apel, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Pentru motivele arătate, au fost admise în limitele arătate ambele apeluri și, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc.

civ., a fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul admiterii în parte a contestației formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Primăria municipiului Sibiu și SC D. S.A. și, drept consecință, s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului pentru restituirea în natură a cotei de 1/2 părți din imobilul revendicat, respectiv în privința suprafeței de 1.272,50 mp, astfel cum aceasta a fost identificată prin varianta nr. 1 din completarea la expertiza topografică administrată în apel, condiționat de restituirea sumei primite ca despăgubire cu prilejul exproprierii, actualizată cu indicele de inflație. Pârâții au fost obligați în solidar la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată stabilite în primă instanță, urmând a fi înlăturată dispoziția privind respingerea contestației în contradictoriu cu Primăria municipiului Sibiu.

3. Recursurile Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs formulat în termen legal de reclamant și pârâții Primăria Municipiului Sibiu și SC D. SA. Recursul reclamantului M.I. a fost întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În fapt s-a criticat greșita admitere a apelului pârâtei SC D. SA sub aspectul neindividualizării suprafeței de teren la care este îndreptățit recurentul a-i fi restituit în natură conform variantei 1 din raportul de expertiză. S-a susținut că în mod nelegal s-a apreciat de cele două instanțe că nu sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Opinia instanței - că o parte din construcții nu se pot ridica este contrazisă chiar de expertiza efectuată la fond care a constatat că toate construcțiile sunt demontabile în înțelesul Legii nr. 10/2001.

Față de această probă recurentul reclamant a susținut că trebuie să se opteze pentru varianta 2 din expertiză prin atribuirea în proprietate a terenului din varianta 2. Rezervoarele și pompa de deservire fac parte din categoria utilajelor deci ridicarea acestora nu poate fi asimilată cu ridicarea clădirilor neautorizate sau ușoare. Recursul pârâtei SC D. SA a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În fapt s-au formulat următoarele critici: Într-o primă critică recurenta a susținut că în patrimoniul societății nu este înregistrat terenul de 2545 mp - asupra căruia în mod corect s-a stabilit cota de proprietate a lui M.I. de ½. În proprietatea societății există doar construcțiile ridicate în temeiul dreptului de administrare pe care aceasta îl are asupra terenului, dreptul de proprietate al terenului aparținând Statului Român.

Deși instanța de apel, contrar instanței de fond, a apreciat că pârâta Primăria municipiului Sibiu are calitate procesuală pasivă și a statuat că în virtutea prevederilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, primarul are obligația soluționării notificării persoanei îndreptățite, greșit a fost respinsă excepția prematurității acțiunii. Recurenta a reiterat aceeași excepție și în recurs, având în vedere că reclamantul nu a întreprins demersurile necesare la această autoritate locală dar nici la Ministerul Transporturilor și Infrastructurii. Legea nr. 10/2001 prevede în mod obligatoriu ca subiect pasiv în acțiunea de retrocedare să fie statul sau diferite instituții ori organe ale statului, iar în speță recurenta a opinat că reprezentantul Statului român ar fi Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, nefiind chemat în judecată, acțiunea de retrocedare în natură urmează a fi respinsă.

O a doua critică a privit întinderea suprafeței de teren. Parcela cu nr. top. X/2 are o suprafață totală de 2545 mp, așadar corespunzător cotei de ½ parte reclamantului i-ar reveni 1272,50 mp. Deoarece din întreaga suprafață de 2545 mp recurenta folosește doar 1550 mp care sunt împrejmuiți cu gard, pentru diferența de 995 mp (notată cu B-C-D-106 pe raportul de expertiză topografică), ar fi posibilă restituirea în natură. Restul de 277,50 mp - evidențiat prin varianta nr. 1 din completarea la raportul de expertiză, care se regăsește în perimetrul împrejmuit al societății pârâte - nu este liber, motiv pentru care reclamantului urmează a i se acorda măsuri reparatorii prin echivalent pentru această din urmă suprafață.

Suprafața de 1550 mp din terenul în litigiu nu este liberă, ci formează o parte din curtea societății folosită ca punct de lucru. Restituirea în natură este imposibilă datorită existenței construcțiilor edificate pe bază de autorizație și nedemontabile, situație constatată și de expertul ing. M.F. și de expertul consultant ing. Z.H. care au stabilit că aceste construcții sunt nedemontabile (cu excepția rampei autovehicule C6). Recurenta a adus unele critici referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, împrejurare care a condus la reținerea unei greșite stări de fapt, în sensul stabilirii că terenul aflat în perimetrul împrejmuit al societății pârâte este liber.

Recurenta a mai susținut că nu s-a avut în vedere faptul că folosește aceste construcții și are calitatea de constructor de bună-credință, aspecte care împiedică obligarea sa la ridicarea construcțiilor conform art. 494 alin. (2) C. civ. - pentru că proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea construcțiilor, făcute de către o a treia persoană de bună-credință - având obligația de a despăgubi constructorul de bună-credință. S-a precizat că Direcția Drumuri și Poduri Brașov S.A. de la care recurenta a preluat în patrimoniu imobilele, este cea care a ridicat construcțiile. S-a mai susținut că nefiind stabilită contravaloarea construcțiilor, în cazul restituirii în natură a terenului fără stabilirea obligației de despăgubire din partea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii și a reclamantului M.I., dreptul de proprietate al SC D. S.A.

ar fi grav vătămat. Recursul pârâtului primarul municipiului Sibiu a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., art. 21, 68 din Legea nr. 10/2001. În fapt s-a criticat Decizia nr. 92/A/2011pentru atribuirea calității procesuale pasive Primăriei municipiului Sibiu alături de SC D. SA. Au fost evocate două aspecte esențiale, omise de către instanța de control. În primul rând s-a invocat încălcarea dispozițiilor Legii nr. 215/2001 potrivit cărora orice primărie, și prin urmare și Primăria municipiului Sibiu, reprezintă numai o structură funcțională subordonată unei alte structuri, care nu are personalitate juridică proprie și care nu poate sta singură în judecată. (art. 91); primarul este cel care emite dispoziții (art. 68 alin. (1)), inclusiv în baza Legii nr. 10/2001, cu această atribuție expresă fiind învestit legal, prin art. 21 alin. (4) din Legea specială nr. 10/2001.

S-a mai arătat că în soluționarea celor două excepții se impune respectarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. conform cărora instanța este îndatorată să se pronunțe cu prioritate asupra excepțiilor, uzând de dispoziția care îi permite unirea cu fondul doar dacă pentru judecarea lor ar fi necesar să se administreze probe în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. În al doilea rând, s-a invocat împrejurarea că în situația în care unicul titular al dreptului de proprietate asupra terenului nr. top. X/2 este Municipiul Sibiu, este lipsită de suport legal admiterea acțiunii reclamantului îndreptată atât împotriva Primăriei municipiului Sibiu cât și SC D. SA, societate care, în opinia instanței de apel, nu ar fi unitatea deținătoare și nici entitatea investită cu soluționarea notificării contestatorului.

Calitatea procesuală pasivă a Primăriei municipiului Sibiu, nu se justifică nici sub aspectul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care reglementează sensul noțiunii de "entitate deținătoare". Decizia nr. 999/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție tranșează problematica referitoare la calitatea de unitate deținătoare a unui imobil notificat statuând că este vorba despre "acea entitate cu personalitate juridică care are imobilul înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat". După cum se recunoaște de către apelanta-pârâtă SC D. SA Târgu Mureș este o societate comercială cu capital mixt (privat și de stat) înființată în urma reorganizării prin divizare parțială a Administrației Naționale a Drumurilor București, care a preluat în patrimoniu bazele de producție din Târgu Mureș, Sibiu, Rupea, etc. În patrimoniul noii societăți a fost inclus dreptul de administrare operativă asupra terenului nr. top.

X/2, drept înscris în evidențele CF. Mai mult decât atât, acest teren este indispensabil bunei funcționări a activității societății, pe acesta fiind edificate atelierul mecanic, clădire cu birouri, etc. Ca urmare, recurenta a arătat că instanța de fond în mod corect a reținut calitatea pârâtei SC D. SA, de unitate deținătoare a imobilului notificat. În situația în care cele dispuse prin Decizia nr. 92/A/2011 în sarcina Primăriei Municipiului Sibiu ar fi juste și legale, recurenta a apreciat că este necesar să se stabilească competența materială și teritorială de soluționare a prezentei contestații, așa cum a fost formulată prin acțiunea introductivă de instanță. În atare situație instanța de control, în temeiul art. 297 3 alin. (2) din C. proc.

civ. ar fi trebuit să anuleze hotărârea instanței de fond și să trimită contestația reclamantului spre competentă soluționare Tribunalului Sibiu. În contextul legal în care sensul noțiunii de "unitate deținătoare" produce efecte mai energice/largi decât art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, deoarece prin "unitatea deținătoare" se înțelege nu doar entitatea care deține sub nume de proprietar un imobil ci produce efecte și asupra titularului unui drept de administrare, Decizia civilă nr. 92/2011 a Curții de Apel Târgu Mureș este nelegală, sub aspectul obligării Primăriei municipiului Sibiu la emiterea dispoziției de restituire. S-a mai criticat modul greșit în care atât instanța de fond cât și instanța de apel au considerat că restituirea în natură este condiționată de rambursarea "sumei de 1145 RON (încasată în anul 1979), actualizată cu indicele de inflație". În temeiul O.U.G.

nr. 184/2002 despăgubirile încasate la momentul preluării abuzive se actualizează cu coeficientul de actualizare și nu cu indicele de inflație. "Pentru actualizarea despăgubirilor acordate în perioada cuprinsă între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 se va utiliza un coeficient de actualizare aferent fiecărui an prin raportarea cursului leu/dolar S.U.A. din anul preluării, la cursul leu/dolar S.U.A. din anul emiterii deciziei/dispoziției prin care se soluționează notificarea. Acest coeficient de actualizare se va utiliza și pentru calculul valorii estimative a construcțiilor și terenurilor preluate în mod abuziv în intervalul de referință al legii". În subsidiar, în situația în care se va considera că Primăria municipiului Sibiu are calitate procesuală pasivă, recurentul a arătat că terenul revendicat nu se poate restitui în natură.

Raportul de expertiză întocmit de către ing. G.D., ing. H.V. și ing. H.T. depus în data de 31 martie 2011 la dosarul cauzei coroborat cu textele legale care interzic restituirea în natură a terenurilor ocupate de construcții și destinate desfășurării unor activități de interes și de utilitate publică demonstrează neîndoielnic că terenul nr. top. X/2 nu se poate restitui în natură și prin urmare, acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale reprezintă unica măsură reparatorie aplicabilă speței deduse judecății.

4. Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată sub aspectul criticilor formulate se constată că aceasta este neîntemeiată pentru considerentele ce urmează: Criticile formulate de recurenți sunt fondate sub aspectul referitor la neindividualizarea suprafeței de teren de 955 m 2 cu privire la care instanțele nu s-au preocupat să determine natura juridică a acestei întinderi de teren situată în afara suprafeței ocupată de societatea comercială și înscrisă în cartea funciară și despre care prin expertiză s-a constatat că este folosită de persoane fizice pentru grădinărit. Este de reținut că instanța de apel nu a indicat argumentele de fapt și de drept pentru care au fost însușite concluziile noii expertize în raport de împrejurarea că situația de fapt stabilită de prima expertiză, la instanța de fond nu a fost contestată.

Cât privește calitatea procesuală pasivă a Primăriei în reprezentarea Statului, potrivit Legii nr. 10/2001, este de observat că excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei a fost respinsă prin încheierea ședinței publice de la 3 februarie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 5381/2004 al Tribunalului Mureș, constatându-se că acțiunea a fost îndreptată împotriva pârâților SC D. și Statul Român reprezentat de Primăria municipiului Sibiu. Dosarul instanței de fond, primind un număr nou (3/102/2004), a fost soluționat prin Sentința nr. 623 din 1 aprilie 2010, prin care nu s-a schimbat hotărârea luată în privința calității procesuale pasive a Primăriei care stă în proces în reprezentarea Statului Român Măsura dispusă prin încheierea interlocutorie a devenit definitivă, ea nefiind atacată potrivit art. 282 alin. (2) C. proc.

civ. Se observă însă faptul că în cauză nu instanța nu a fost preocupată să răspundă împrejurării că prin acțiune a fost chemat în judecată și Statul Român față de care nu au fost stabilite raporturile juridice cât privește preluarea imobilului. Clarificarea obligațiilor statului chemat în judecată - din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 invocate ca temei de drept al acțiunii - se impune cu atât mai mult cu cât nu s-a determinat natura juridică a terenului situat în afara perimetrului societății comerciale, conform celor mai sus reținute. Critica formulată în recursul primarului municipiului Sibiu referitoare la necompetența teritorială a Tribunalului Mureș de a judeca cauza cât privește stabilirea unor obligații în sarcina Primăriei municipiului Sibiu, nu poate fi primită.

Această critică este formulată omisso medio, iar competența teritorială invocată nu este o excepție de ordine publică neîncadrându-se în ipotezele limitativ prevăzute de art. 159 C. proc. civ. Pe cale de consecință se impune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se identifica situația juridică a terenului de 955 m 2 din terenul revendicat, situație în raport de care se va stabili persoana îndreptățită să aplice măsurile reparatorii care se vor impune potrivit legii în raport de situația de fapt dedusă judecății. Cu această ocazie se vor analiza și celelalte aspecte aduse în discuție prin cererile de recurs cu privire la individualizarea bunului și, corespunzător aplicarea măsurilor reparatorii incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul M.I. și de pârâții SC D. SA și Primarul Municipiului Sibiu împotriva Deciziei nr. 92/A din data de 11 noiembrie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN