ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6094/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6094/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Tribunalul Mureș, secția civilă, prin

Sentința civilă nr. 623 din 1 aprilie 2010 a admis în parte contestația

formulată la 27 mai 2004 de reclamantul contestator M.I. împotriva pârâtei SC

D. SA. S-a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la

restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul teren intravilan în

suprafață de 2545 mp situat în Sibiu cu nr. topo X/2, condiționat de

restituirea de către reclamant a sumei de 1.145 RON (încasată în anul 1979),

actualizată cu indicele de inflație. A fost obligată pârâta la 2.822 RON cu

titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

Reclamantul M.I. a

solicitat printr-o acțiune introdusă pe rolul Tribunalului Sibiu la 27 mai

2004), obligarea pârâtelor Primăria municipiului Sibiu și D. SA Târgu Mureș să

anuleze Decizia nr. 1493 din 7 mai 2004 emisă de SC D. SA și să-i restituie în

natură imobilul situat în Sibiu, Str. Ș. (teren de 2545 m2 CF Sibiu 20354) sau

la despăgubiri reprezentând contravaloarea de piață a imobilului.

Tribunalul Sibiu și-a

declinat prin Sentința civilă nr. 653 din 9 septembrie 2004 competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș.

În motivarea soluției

Tribunalul Mureș a constatat următoarele:

Imobilul în discuție

a fost dobândit prin cumpărare în 1950 de M.P. și soția M.C., iar în anul 1982

terenul a fost dezmembrat în două parcele, prima compusă din loc de casă cu

casă de locuit cu două corpuri și teren de 1106 m

2

(nr. topo nou

X/1) și parcela a doua compusă din teren de 2545 mp (nr. topo nou X/2).

Imobilul din prima

parcelă topo (X/1) a fost stăpânit de coproprietarii M.P. (în cotă de ½

și respectiv de M.M. și M.L.M. (în cotă de ½). Cota acestora a fost,

ulterior dezmembrării, dobândită în 1994 de reclamantul M.I.

Parcela 2 (nr. top.

X/2) care formează obiectul cauzei a fost expropriată prin Decretul nr. 74/1978

de la coproprietarii M.P. (1/2) și M.M. împreună cu M.L.M. (1/2) și dreptul de

proprietate a fost transcris în favoarea Statului Român iar dreptul de

administrare în favoarea Direcției de Drumuri și Poduri Brașov, antecesoarea

pârâtei SC D.

În urma exproprierii

M.P. a primit 1.145 RON cu titlu de despăgubiri.

S-a reținut din

raportul de expertiză efectuat în cauză că terenul este situat în perimetrul

intravilan al orașului Sibiu pe Str. Ș. fiind în cea mai mare parte betonat (cu

excepția a 350 m

2

).

Pârâta SC D. SA

folosește din totalul de 2545 m

2

, o suprafață de 1550 m

2

,

diferența de 955 m

2

fiind situată în afara incintei societății și

folosită ca grădină de legume de diferite persoane fizice.

S-a reținut că pe

terenul de 1550 m

2

au fost ridicate mai multe construcții: corpul 2

format din punct de control, cabină portar, wc; corpul 3 format din 2 cabine

pentru pompe de alimentare cu carburanți; corpul 4 format din două rezervoare

metalice de combustibil; corpul 6 format din rampa de reparații și spălare

auto.

Expertul a estimat

anul 1978 ca dată a ridicării acestor construcții (pentru care nu au fost

prezentate autorizații) și care au fost caracterizate drept demontabile sau

ușoare.

S-a reținut că

reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, în temeiul

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca moștenitor al lui M.P.; că imobilul

se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 2 alin. (1) lit. h) și că

pârâta SC D. SA Târgu Mureș are calitatea de unitate deținătoare a imobilului

asupra căruia, la data formulării notificării Statul era acționar, această

pârâtă fiind obligată să soluționeze notificarea.

S-a apreciat că

acțiunea reclamantului formulată la instanță în raport de nesoluționarea

notificării, nu este prematură, această atitudine a pârâtei îndreptățind pe

reclamant să sesizeze instanța.

Nu au fost reținute

concluziile expertului tehnic asistent, constatându-se că acesta nu are dreptul

să depună un raport separat ci numai de a asista partea pe parcursul efectuării

expertizei.

Reținând că starea

tehnică a construcțiilor este nesatisfăcătoare, mare parte din acestea nefiind

folosite, s-a admis în parte acțiunea și s-a dispus restituirea în natură a

cotei de ½ din terenul intravilan de 2545 m

2

.

S-a apreciat ca fiind

fără relevanță faptul că 955 m

2

din terenul de 2545 m

2

sunt situați în afara incintei unității, câtă vreme în înscrierile în cartea

funciară pârâta are calitate de unitate deținătoare a întregului imobil iar

pârâta a întreprins demersuri pentru obținerea certificatului de atestare al

dreptului de proprietate pentru întreaga suprafață de teren.

S-a constatat

incidența în cauză a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001 pentru

stabilirea obligației de rambursare a sumei primite drept despăgubire în

sarcina reclamantului.

Tribunalul a mai

constatat că acțiunea formulată împotriva Primăriei Municipiului Sibiu este

inadmisibilă, această pârâtă neavând nici atribuție în soluționarea

notificării, iar depunerea notificării într-o primă fază la Primărie nu îi

conferă acesteia dreptul de a o soluționa. Primăria a trimis notificarea la

unitatea deținătoare a terenului.

Curtea de Apel Târgu

Mureș, prin Decizia civilă nr. 92/A din 11 noiembrie 2011 a admis apelurile

declarate de reclamantul M.I. și pârâta SC D. S.A.

A schimbat în parte

sentința Tribunalului Mureș, a admis în parte contestația și a constatat

calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea în natură a

cotei de ½ din imobilul teren de 2545 m

2

nr. topo. X/2,

respectiv a suprafeței de 1.272,50 m

2

, identificată prin varianta 1

din completarea la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul F.M.,

condiționată de restituirea de către reclamant a sumei de 1145 RON (încasată în

1979) actualizată cu indicele de inflație.

A fost înlăturată din

cuprinsul hotărârii Tribunalului dispoziția privind respingerea contestației

împotriva pârâtei Primăria municipiului Sibiu.

Instanța de apel a

ordonat la cererea pârâtei o contraexpertiză - în specialitatea construcții

formată din 3 experți și a dispus din oficiu completarea expertizei topografice

pentru delimitarea terenului de 1.272,50 mp.

În motivarea acestei

soluții curtea de apel a reținut în esență următoarele:

Soluția primei

instanțe cu privire la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român a

fost apreciată greșită deoarece pârâta SC D. SA este doar proprietara

construcțiilor de pe terenul revendicat, dreptul de proprietate asupra

terenului aparținând statului fiind și înscris în acest fel în CF, ceea ce face

ca potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 unitatea

administrativ-teritorială să fie obligată să soluționeze notificarea

reclamantului.

Au fost apreciate ca

fondate criticile reclamantului numai cât privește neindividualizarea pe teren

a amplasamentului parcelei la a cărei restituire în natură este îndreptățit

reclamantul (1/2 din 2545 m

2

, adică suprafața de 1272,50 m

2

expropriată).

S-a observat că

diferența de 455 m

2

aflată în afara incintei societății pârâte este

folosită fără titlu de diferite persoane fizice (ca grădini de legume) ceea ce

impunea constatarea că această suprafață este liberă în sensul art. 1 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 și prin urmare restituirea în natură cu precădere.

De asemenea, împrejurarea

că aceeași suprafață de 955 mp teren este liberă din punct de vedere juridic

s-a confirmat și pe parcursul judecății în apel - respectiv prin depunerea la

dosar a Sentinței civile nr. 8051 din 13 decembrie 2002 a Judecătoriei Sibiu

(Dosar nr. 4067/2002) și a Sentinței civile nr. 3289 din 06 aprilie 2010 a

aceleiași instanțe (Dosar nr. 5798/306/2007), precum și a raportului de

expertiză topografică întocmit în acest din urmă dosar, înscrisuri din care

rezultă că suprafața menționată s-a încercat a fi inclusă - pe calea unei

acțiuni în rectificare de carte funciară respinsă prin Sentința civilă nr.

8051/2002 - în terenul aparținând parcelelor învecinate, având nr. top. X/1/1 -

fostă proprietate a reclamantului M.I., respectiv nr. top. X/1/2 - fostă

proprietate a lui M.M. și L.M., parcele care au fost dobândite de cei

menționați în anul 1995, cu titlu de dezmembrare și ieșire din indiviziune, iar

în prezent formează un singur corp de proprietate - ca efect al comasării

dispuse prin Sentința civilă nr. 3289/2010 și formează proprietatea lui S.I.M.,

drept dobândit prin cumpărare.

Raportat la situația

anterior descrisă, Curtea a dispus din oficiu completarea expertizei

topografice administrate în fața primei instanțe, în sensul delimitării

suprafeței de 1.272,50 mp, pornind de la coordonatele C - D ale parcelei cu nr.

top. X/2, astfel cum aceasta a fost evidențiată pe planul de situație

reprezentând Anexa nr. 1 la raportul de expertiză aflat la dosarul primei

instanțe.

În urma acestei

solicitări, au fost identificate de către expertul tehnic topograf două

variante, dintre care Curtea a optat pentru cea expusă în Anexa nr. 1, deoarece

prezintă cele mai puține inconveniente din punct de vedere al afectării

construcțiilor existente pe teren și permite, totodată, accesul direct de la

calea publică, spre deosebire de varianta expusă în Anexa nr. 2 - care nu are

asigurat un astfel de acces și afectează mai multe construcții.

Astfel, instanța de

apel a avut în vedere faptul că aplicarea variantei nr. 1 presupune doar

mutarea rampei pentru autovehicule notată cu C 6 și a două bazine pentru

combustibil, îngropate, notate cu C 4, în timp ce aplicarea variantei nr. 2

presupune ridicarea în plus și a stației de alimentare carburanți, notată cu C

3.

De asemenea, Curtea de

apel a apreciat că aplicarea variantei nr. 1 răspunde și exigențelor impuse de

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care sunt

susceptibile de restituire în natură terenurile pe care s-au ridicat

construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990,

precum și construcții ușoare sau demontabile, situația dedusă judecății

încadrându-se în cea de-a doua ipoteză a normei legale evocate.

Astfel, sub aspectul

menționat s-a observat că deși prin contraexpertiza tehnică în specialitatea

construcții, administrată în apel, s-a concluzionat în sensul că ar fi

demontabilă doar construcția rampă pentru autovehicule, o asemenea

caracteristică se impune a fi atribuită și celor două bazine pentru carburanți

care, fiind îngropate în pământ, pot fi mutate pe un alt amplasament,

corespunzând chiar descrierii expuse în cuprinsul raportului de expertiză

menționat, în conformitate cu care - în absența pe plan național a unei

clasificări standardizate a construcțiilor (clădirilor) în ușoare sau grele,

respectiv demontabile sau nedemontabile, specialiștii în domeniu au inclus în

categoria așa-ziselor construcții ușoare "acele construcții (clădiri) la

care elementele structurale, închiderile, compartimentările, planșeele au fost

realizate din materiale care au necesitat sau necesită secțiuni reduse de

elemente sau materiale ușoare (lemn, oțel, aluminiu, plastic) îmbinate cu

elemente de tip tije (buloane, șuruburi)", - construcții care după

demontare pot fi remontate pe un alt amplasament.

Având în vedere

aceste considerente s-a optat pentru aplicarea variantei nr. 1 din completarea

la expertiza topografică administrată în apel, reținând că prima instanță a

apreciat în mod greșit că și celelalte construcții amplasate pe parcela de

teren aflată în litigiu ar fi demontabile sau ușoare, în sensul prevederilor

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/200, respectiv: cabină poartă - notată cu C

2 și stație alimentare carburanți - notată cu C 3. S-a constatat că o atare

concluzie se află în contradicție cu caracteristicile tehnice ale

construcțiilor menționate, care sunt executate din panouri prefabricate de

beton cu grosimea de 15 - 30 centimetri, pe platformă de beton și cu planșeu de

beton armat (astfel cum acestea au fost descrise în cuprinsul raportului de

expertiză în specialitatea construcții.

Pentru aceleași

considerente, s-a apreciat că nu se poate da curs solicitării exprimate în apel

de către reclamant, prin apărătorul său, care a optat pentru aplicarea

variantei nr. 2 din completarea la expertiza topografică.

În ceea ce privește

restul criticilor invocate în apel de către pârâta SC D. S.A., instanța de apel

a reținut următoarele:

Excepția

prematurității acțiunii este nefondată deoarece nu îi poate fi imputată

reclamantului pasivitatea societății pârâte care, în calitate de unitate

deținătoare a terenului revendicat, a omis să soluționeze notificarea acestuia

în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

apreciind în mod cu totul nejustificat că, față de dispozițiile art. 21 alin.

(1) din legea menționată, nu ar avea competența de a se pronunța asupra

respectivei notificări, în contextul în care la data formulării acesteia statul

avea calitatea de acționar al societății pârâte.

Susținerea conform

căreia reclamantul și-a îndreptat în mod greșit acțiunea împotriva aceleiași

societăți, în loc de a fi acționat în instanță Ministerul Transporturilor, ca

reprezentant al statului, este nefondată în raport de dispozițiile art. 22

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care conferă calitate procesuală pasivă

unității deținătoare, în mod evident pârâta SC D. S.A. care se află în posesia

faptică a terenului revendicat, precum și Statului Român, în calitate de

proprietar al aceluiași teren.

Critica vizând

soluția primei instanțe cu referire la constatarea îndreptățirii reclamantului

de a dobândi restituirea în natură a terenului din litigiu - în loc de

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent - a fost apreciată ca eronată

deoarece Legea nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în natură,

dispozițiile art. 7 alin. (2) negând chiar dreptul persoanei îndreptățite de a

opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent în situația în care este

posibilă restituirea în natură.

Tot nefondată a fost

apreciată și susținerea conform căreia soluția primei instanțe este nelegală

prin prisma ignorării prevederilor art. 494 alin. (3) C. civ., care ocrotesc

dreptul de proprietate al constructorului de bună-credință, sub aspectul

menționat observându-se faptul că o atare apărare nu a fost invocată în fața

primei instanțe și nici nu s-a formulat vreo cerere pentru stabilirea de

despăgubiri în sarcina reclamantului, astfel că aceasta nu a putut fi supusă

examinării pentru prima dată în apel, în caz contrar fiind încălcate

dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru motivele

arătate, au fost admise în limitele arătate ambele apeluri și, în temeiul

dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., a fost schimbată în parte hotărârea

atacată, în sensul admiterii în parte a contestației formulate de reclamant în

contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Primăria municipiului Sibiu și SC

D. S.A. și, drept consecință, s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită

a reclamantului pentru restituirea în natură a cotei de 1/2 părți din imobilul

revendicat, respectiv în privința suprafeței de 1.272,50 mp, astfel cum aceasta

a fost identificată prin varianta nr. 1 din completarea la expertiza

topografică administrată în apel, condiționat de restituirea sumei primite ca

despăgubire cu prilejul exproprierii, actualizată cu indicele de inflație.

Pârâții au fost

obligați în solidar la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată

stabilite în primă instanță, urmând a fi înlăturată dispoziția privind

respingerea contestației în contradictoriu cu Primăria municipiului Sibiu.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs formulat în termen legal de reclamant și pârâții

Primăria Municipiului Sibiu și SC D. SA.

Recursul

reclamantului M.I. a fost întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În fapt s-a criticat

greșita admitere a apelului pârâtei SC D. SA sub aspectul neindividualizării

suprafeței de teren la care este îndreptățit recurentul a-i fi restituit în

natură conform variantei 1 din raportul de expertiză.

S-a susținut că în

mod nelegal s-a apreciat de cele două instanțe că nu sunt incidente

dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Opinia instanței - că

o parte din construcții nu se pot ridica este contrazisă chiar de expertiza

efectuată la fond care a constatat că toate construcțiile sunt demontabile în

înțelesul Legii nr. 10/2001.

Față de această probă

recurentul reclamant a susținut că trebuie să se opteze pentru varianta 2 din

expertiză prin atribuirea în proprietate a terenului din varianta 2.

Rezervoarele și pompa

de deservire fac parte din categoria utilajelor deci ridicarea acestora nu

poate fi asimilată cu ridicarea clădirilor neautorizate sau ușoare.

Recursul pârâtei SC

D. SA a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

În fapt s-au formulat

următoarele critici:

Într-o primă critică

recurenta a susținut că în patrimoniul societății nu este înregistrat terenul

de 2545 mp - asupra căruia în mod corect s-a stabilit cota de proprietate a lui

M.I. de ½. În proprietatea societății există doar construcțiile ridicate

în temeiul dreptului de administrare pe care aceasta îl are asupra terenului,

dreptul de proprietate al terenului aparținând Statului Român.

Deși instanța de

apel, contrar instanței de fond, a apreciat că pârâta Primăria municipiului Sibiu

are calitate procesuală pasivă și a statuat că în virtutea prevederilor art. 21

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, primarul are obligația soluționării

notificării persoanei îndreptățite, greșit a fost respinsă excepția

prematurității acțiunii. Recurenta a reiterat aceeași excepție și în recurs,

având în vedere că reclamantul nu a întreprins demersurile necesare la această

autoritate locală dar nici la Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.

Legea nr. 10/2001

prevede în mod obligatoriu ca subiect pasiv în acțiunea de retrocedare să fie

statul sau diferite instituții ori organe ale statului, iar în speță recurenta

a opinat că reprezentantul Statului român ar fi Ministerul Transporturilor și

Infrastructurii, nefiind chemat în judecată, acțiunea de retrocedare în natură

urmează a fi respinsă.

O a doua critică a

privit întinderea suprafeței de teren. Parcela cu nr. top. X/2 are o suprafață

totală de 2545 mp, așadar corespunzător cotei de ½ parte reclamantului

i-ar reveni 1272,50 mp.

Deoarece din întreaga

suprafață de 2545 mp recurenta folosește doar 1550 mp care sunt împrejmuiți cu

gard, pentru diferența de 995 mp (notată cu B-C-D-106 pe raportul de expertiză

topografică), ar fi posibilă restituirea în natură. Restul de 277,50 mp -

evidențiat prin varianta nr. 1 din completarea la raportul de expertiză, care

se regăsește în perimetrul împrejmuit al societății pârâte - nu este liber,

motiv pentru care reclamantului urmează a i se acorda măsuri reparatorii prin

echivalent pentru această din urmă suprafață.

Suprafața de 1550 mp

din terenul în litigiu nu este liberă, ci formează o parte din curtea

societății folosită ca punct de lucru. Restituirea în natură este imposibilă

datorită existenței construcțiilor edificate pe bază de autorizație și

nedemontabile, situație constatată și de expertul ing. M.F. și de expertul

consultant ing. Z.H. care au stabilit că aceste construcții sunt nedemontabile

(cu excepția rampei autovehicule C6).

Recurenta a adus

unele critici referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a

rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, împrejurare care a condus la

reținerea unei greșite stări de fapt, în sensul stabilirii că terenul aflat în

perimetrul împrejmuit al societății pârâte este liber.

Recurenta a mai

susținut că nu s-a avut în vedere faptul că folosește aceste construcții și are

calitatea de constructor de bună-credință, aspecte care împiedică obligarea sa

la ridicarea construcțiilor conform art. 494 alin. (2) C. civ. - pentru că

proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea construcțiilor, făcute de

către o a treia persoană de bună-credință - având obligația de a despăgubi

constructorul de bună-credință. S-a precizat că Direcția Drumuri și Poduri

Brașov S.A. de la care recurenta a preluat în patrimoniu imobilele, este cea

care a ridicat construcțiile.

S-a mai susținut că

nefiind stabilită contravaloarea construcțiilor, în cazul restituirii în natură

a terenului fără stabilirea obligației de despăgubire din partea Ministerului

Transporturilor și Infrastructurii și a reclamantului M.I., dreptul de

proprietate al SC D. S.A. ar fi grav vătămat.

Recursul pârâtului

primarul municipiului Sibiu a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., art. 21, 68 din Legea nr. 10/2001.

În fapt s-a criticat

Decizia nr. 92/A/2011pentru atribuirea calității procesuale pasive Primăriei

municipiului Sibiu alături de SC D. SA.

Au fost evocate două

aspecte esențiale, omise de către instanța de control.

În primul rând s-a

invocat încălcarea dispozițiilor Legii nr. 215/2001 potrivit cărora orice

primărie, și prin urmare și Primăria municipiului Sibiu, reprezintă numai o

structură funcțională subordonată unei alte structuri, care nu are

personalitate juridică proprie și care nu poate sta singură în judecată. (art.

91); primarul este cel care emite dispoziții (art. 68 alin. (1)), inclusiv în

baza Legii nr. 10/2001, cu această atribuție expresă fiind învestit legal, prin

art. 21 alin. (4) din Legea specială nr. 10/2001.

S-a mai arătat că în

soluționarea celor două excepții se impune respectarea dispozițiilor art. 137

C. proc. civ. conform cărora instanța este îndatorată să se pronunțe cu

prioritate asupra excepțiilor, uzând de dispoziția care îi permite unirea cu

fondul doar dacă pentru judecarea lor ar fi necesar să se administreze probe în

legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.

În al doilea rând,

s-a invocat împrejurarea că în situația în care unicul titular al dreptului de

proprietate asupra terenului nr. top. X/2 este Municipiul Sibiu, este lipsită

de suport legal admiterea acțiunii reclamantului îndreptată atât împotriva

Primăriei municipiului Sibiu cât și SC D. SA, societate care, în opinia

instanței de apel, nu ar fi unitatea deținătoare și nici entitatea investită cu

soluționarea notificării contestatorului.

Calitatea procesuală

pasivă a Primăriei municipiului Sibiu, nu se justifică nici sub aspectul

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care reglementează sensul noțiunii de

"entitate deținătoare". Decizia nr. 999/2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție tranșează problematica referitoare la calitatea de unitate

deținătoare a unui imobil notificat statuând că este vorba despre "acea

entitate cu personalitate juridică care are imobilul înregistrat în patrimoniul

său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat".

După cum se

recunoaște de către apelanta-pârâtă SC D. SA Târgu Mureș este o societate

comercială cu capital mixt (privat și de stat) înființată în urma reorganizării

prin divizare parțială a Administrației Naționale a Drumurilor București, care

a preluat în patrimoniu bazele de producție din Târgu Mureș, Sibiu, Rupea, etc.

În patrimoniul noii societăți a fost inclus dreptul de administrare operativă

asupra terenului nr. top. X/2, drept înscris în evidențele CF. Mai mult decât

atât, acest teren este indispensabil bunei funcționări a activității

societății, pe acesta fiind edificate atelierul mecanic, clădire cu birouri,

etc.

Ca urmare, recurenta

a arătat că instanța de fond în mod corect a reținut calitatea pârâtei SC D.

SA, de unitate deținătoare a imobilului notificat.

În situația în care

cele dispuse prin Decizia nr. 92/A/2011 în sarcina Primăriei Municipiului Sibiu

ar fi juste și legale, recurenta a apreciat că este necesar să se stabilească

competența materială și teritorială de soluționare a prezentei contestații, așa

cum a fost formulată prin acțiunea introductivă de instanță. În atare situație

instanța de control, în temeiul art. 297

3

alin. (2) din C. proc.

civ. ar fi trebuit să anuleze hotărârea instanței de fond și să trimită

contestația reclamantului spre competentă soluționare Tribunalului Sibiu.

În contextul legal în

care sensul noțiunii de "unitate deținătoare" produce efecte mai

energice/largi decât art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, deoarece prin

"unitatea deținătoare" se înțelege nu doar entitatea care deține sub

nume de proprietar un imobil ci produce efecte și asupra titularului unui drept

de administrare, Decizia civilă nr. 92/2011 a Curții de Apel Târgu Mureș este

nelegală, sub aspectul obligării Primăriei municipiului Sibiu la emiterea

dispoziției de restituire.

S-a mai criticat

modul greșit în care atât instanța de fond cât și instanța de apel au

considerat că restituirea în natură este condiționată de rambursarea

"sumei de 1145 RON (încasată în anul 1979), actualizată cu indicele de

inflație". În temeiul O.U.G. nr. 184/2002 despăgubirile încasate la

momentul preluării abuzive se actualizează cu coeficientul de actualizare și nu

cu indicele de inflație. "Pentru actualizarea despăgubirilor acordate în

perioada cuprinsă între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 se va utiliza un

coeficient de actualizare aferent fiecărui an prin raportarea cursului

leu/dolar S.U.A. din anul preluării, la cursul leu/dolar S.U.A. din anul

emiterii deciziei/dispoziției prin care se soluționează notificarea. Acest

coeficient de actualizare se va utiliza și pentru calculul valorii estimative a

construcțiilor și terenurilor preluate în mod abuziv în intervalul de referință

al legii".

În subsidiar, în

situația în care se va considera că Primăria municipiului Sibiu are calitate

procesuală pasivă, recurentul a arătat că terenul revendicat nu se poate

restitui în natură.

Raportul de expertiză

întocmit de către ing. G.D., ing. H.V. și ing. H.T. depus în data de 31 martie

2011 la dosarul cauzei coroborat cu textele legale care interzic restituirea în

natură a terenurilor ocupate de construcții și destinate desfășurării unor

activități de interes și de utilitate publică demonstrează neîndoielnic că

terenul nr. top. X/2 nu se poate restitui în natură și prin urmare, acordarea

de despăgubiri în condițiile legii speciale reprezintă unica măsură reparatorie

aplicabilă speței deduse judecății.

de recurs

Examinând decizia

atacată sub aspectul criticilor formulate se constată că aceasta este

neîntemeiată pentru considerentele ce urmează:

Criticile formulate

de recurenți sunt fondate sub aspectul referitor la neindividualizarea

suprafeței de teren de 955 m

2

cu privire la care instanțele nu s-au

preocupat să determine natura juridică a acestei întinderi de teren situată în

afara suprafeței ocupată de societatea comercială și înscrisă în cartea

funciară și despre care prin expertiză s-a constatat că este folosită de

persoane fizice pentru grădinărit.

Este de reținut că

instanța de apel nu a indicat argumentele de fapt și de drept pentru care au

fost însușite concluziile noii expertize în raport de împrejurarea că situația

de fapt stabilită de prima expertiză, la instanța de fond nu a fost contestată.

Cât privește

calitatea procesuală pasivă a Primăriei în reprezentarea Statului, potrivit

Legii nr. 10/2001, este de observat că excepția lipsei calității procesuale

pasive a Primăriei a fost respinsă prin încheierea ședinței publice de la 3

februarie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 5381/2004 al Tribunalului Mureș,

constatându-se că acțiunea a fost îndreptată împotriva pârâților SC D. și

Statul Român reprezentat de Primăria municipiului Sibiu. Dosarul instanței de

fond, primind un număr nou (3/102/2004), a fost soluționat prin Sentința nr.

623 din 1 aprilie 2010, prin care nu s-a schimbat hotărârea luată în privința

calității procesuale pasive a Primăriei care stă în proces în reprezentarea

Statului Român Măsura dispusă prin încheierea interlocutorie a devenit

definitivă, ea nefiind atacată potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ.

Se observă însă

faptul că în cauză nu instanța nu a fost preocupată să răspundă împrejurării că

prin acțiune a fost chemat în judecată și Statul Român față de care nu au fost

stabilite raporturile juridice cât privește preluarea imobilului. Clarificarea

obligațiilor statului chemat în judecată - din perspectiva dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 invocate ca temei de drept al acțiunii - se impune cu atât mai mult

cu cât nu s-a determinat natura juridică a terenului situat în afara

perimetrului societății comerciale, conform celor mai sus reținute.

Critica formulată în

recursul primarului municipiului Sibiu referitoare la necompetența teritorială

a Tribunalului Mureș de a judeca cauza cât privește stabilirea unor obligații

în sarcina Primăriei municipiului Sibiu, nu poate fi primită. Această critică

este formulată omisso medio, iar competența teritorială invocată nu este o

excepție de ordine publică neîncadrându-se în ipotezele limitativ prevăzute de

art. 159 C. proc. civ.

Pe cale de consecință

se impune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se

identifica situația juridică a terenului de 955 m

2

din terenul

revendicat, situație în raport de care se va stabili persoana îndreptățită să

aplice măsurile reparatorii care se vor impune potrivit legii în raport de

situația de fapt dedusă judecății.

Cu această ocazie se

vor analiza și celelalte aspecte aduse în discuție prin cererile de recurs cu

privire la individualizarea bunului și, corespunzător aplicarea măsurilor

reparatorii incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamantul M.I. și de pârâții SC D. SA și Primarul Municipiului

Sibiu împotriva Deciziei nr. 92/A din data de 11 noiembrie 2011 a Curții de

Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță de

apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN