ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1028/2017

Statul Român nu mai este acționar la societatea pârâtă și, așa cum rezultă din extrasul ORCI, pârâta este o societate comercială integral privatizată.

Terenul ce face obiectul acestui litigiu nu se află în patrimoniul societății pârâte, nu este înscris în registrele de evidență privind inventarul societății. În realitate, proprietarul terenului este Statul Român, față de care hotărârea pronunțată este inopozabilă. În acest fel, s-a încălcat unul dintre principiile fundamentale ale Legii nr. 10/2001, acela potrivit căruia repararea prejudiciului prin preluarea abuzivă de către stat revine chiar acestuia. Pârâta nu are decât calitatea de administrator al terenului și nu poate sta în judecată în acest litigiu.

Nu există o Decizie cu nr. 1493/2004 în înțelesul Legii nr. 10/2001. În realitate, aceasta este o adresă prin care reclamantul era îndrumat să se adreseze L., așa cum prevede art. 4 din Legea nr. 247/2005. Potrivit acestui articol de lege, în situația în care entitatea care a deținut imobilul și-a încetat activitatea, competența de soluționare a notificare revine entității care a exercitat în numele statului calitatea de acționar.

Hotărârea atacată nu a precizat partea din teren pentru care reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii în natură și în aceste condiții hotărârea nu poate fi executată, deoarece nu se descrie exact parcela de teren ce trebuie restituită în natură.

Terenul în litigiu, așa cum a fost el identificat în raportul de expertiză, nu este liber. În curtea societății sunt ridicate mai multe construcții - cabină de portar, birou și WC, rampă, rezervoare, rețele de utilități situate în subteran, toate aceste construcții fiind realizate pe baza unor autorizații eliberate la momentul realizării acestor construcții.

Pârâta SC A. SA, în calitate de succesoare în drepturi, are calitatea de constructor de bună-credință și astfel nu poate fi obligată la ridicarea construcțiilor, conform art. 494 alin. (2) C. civ. În aceste condiții, reclamantul nu poate fi îndreptățit decât la măsuri reparatorii prin echivalent, mai exact la despăgubiri în raport cu cota parte din proprietate pe care autorul reclamantului o deținea asupra imobilului aflat în litigiu.

În fine, terenul aflat în litigiu nu a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, el a fost expropriat prin acordarea unor despăgubiri în valoare de 1.145 lei, reclamantul nedepunând la dosar niciun document cu privire la despăgubirile primite de autorul său. În drept, au fost invocate prevederile art. 287, 242 C. proc. civ., precum și dispozițiile Legii nr. 10/2001. La rândul său, reclamantul K. a solicitat schimbarea parțială a hotărârii atacate în sensul restituirii în întregime a imobilului în suprafață de 2.545 mp În motivarea apelului, reclamantul a invocat faptul că, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este îndreptățit să beneficieze de cotele părți pentru care ceilalți moștenitori legali sau testamentari nu au parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Printr-o completare ulterioară depusă la data de 10 septembrie 2011, reclamantul a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală pentru că în mod greșit s-a admis că Statul Român, prin Primăria municipiului Sibiu, nu ar avea calitate procesuală în cauză. Potrivit înscrierilor din cartea funciară, Statul Român este menționat în calitate de proprietar al terenului aflat în litigiu. SC A. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului reclamantului, apreciind că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, în acest sens făcând trimitere la prevederile cuprinse în normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, mai exact la art. 4 pct. 7. În acest sens, s-a arătat că reclamantul este moștenitorul doar al unuia dintre coproprietarii expropriați, mai exact a lui E., care deținea doar o cotă de 1/2 parte din imobil. La rândul său, reclamantul K. a formulat întâmpinare la apelul pârâtei, arătând următoarele: Pârâta SC A. SA are calitatea de unitate deținătoare și avea obligația să soluționeze notificarea având în vedere că la data efectuării acestui demers Statul Român era încă acționar la societatea pârâtă. Pârâta, în calitate de unitate deținătoare, avea obligația prevăzută de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de a soluționa notificarea cu care a fost investită în termenul de 60 de zile. În aceste condiții, reclamantul s-a adresat instanței de judecată, iar instanța, în baza probelor administrate, a hotărât restituirea în natură a terenului, care este suficient de bine individualizat pentru ca hotărârea să poată fi pusă în executare. Terenul trebuia restituit în natură pentru că toate edificatele sunt construcții ușoare și demontabile. În fine, măsura dispusă de instanță este legală pentru că imobilul a fost preluat abuziv și, deci, face obiectul măsurilor de retrocedare reglementate de Legea nr. 10/2001. Curtea de Apel Târgu-Mureș, investită cu soluționarea acestor apeluri, a pronunțat Decizia nr. 92/A din 11 noiembrie 2011, prin care au fost admise apelurile și a fost schimbată în parte hotărârea atacată în sensul că: s-a admis în parte contestația reclamantului, formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Primăria municipiului Sibiu, și SC A. SA și s-a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin restituirea în natură a unui teren de 1.272,50 mp, identificat potrivit variantei 1 a raportului de expertiză topografică realizată de expertul M., măsură de restituire condiționată de restituirea despăgubirii în valoare de 1.145 lei, încasată în anul 1979, sumă actualizată cu indicele de inflație. Pârâții au fost obligați la plata sumei de 2.822 lei în favoarea reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât pârâta, cât și reclamantul. Cele două căi extraordinare de atac au fost soluționate prin Decizia nr. 6094 din 09 octombrie 2012. Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel. În motivarea deciziei de casare s-a arătat că criticile formulate de părți referitoare la neindividualizarea suprafeței de teren de 955 mp sunt întemeiate. S-a reținut că instanțele de fond și apel nu s-au preocupat să determine natura juridică a acestui teren, situat înafara perimetrului societății pârâte și despre care expertul tehnic judiciar a constatat că este folosit de alte persoane fizice. De asemenea, s-a arătat că instanța de apel nu a indicat argumentele de fapt și de drept pentru care au fost însușite concluziile noului raport de expertiză. În altă ordine de idei, instanța de recurs a observat că excepția lipsei calității procesuale pasive a primăriei a fost deja respinsă prin încheierea de ședință din data de 03 februarie 2005, încheiere pronunțată de Tribunalul Mureș, iar instanța de apel nu a fost preocupată să răspundă împrejurării că, deși Statul Român a fost chemat în judecată, nu au fost stabilite raporturile juridice privitoare la preluarea imobilului. Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Târgu-Mureș sub nr. x/102/2004*, iar, prin Decizia nr. 230/A din 23 aprilie 2014, au fost admise apelurile reclamantului și pârâtei și s-a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a fost obligată pârâta SC A. SA să restituie în natură suprafața de 1.272,50 mp, teren identificat în raportul de expertiză tehnică judiciar realizată de expertul M., a fost obligat reclamantul, prin moștenitor N., să restituie suma de 572,50 lei reprezentând 1/2 parte din despăgubirile primite la expropriere, a fost respinsă acțiunea formulată împotriva Statului Român, prin Primăria municipiului Sibiu, iar pârâta SC A. SA a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată. Și această decizie a fost atacată cu recurs atât de către reclamant, cât și de către pârâta SC A. SA. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2882 din 28 octombrie 2014, a respins excepția tardivității recursului reclamantului, a admis ambele recursuri, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel. În motivarea deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, pe parcursul soluționării apelului, a intervenit decesul reclamantului K. (la data de 27 octombrie 2012) și instanța de apel, deși s-a solicitat suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 243 C. proc. civ., a continuat soluționarea cauzei fără a dispune introducerea în cauză a moștenitoarei reclamantului, doamna N.. Cauza a fost înregistrată din nou la Curtea de Apel Târgu-Mureș la data de 05 decembrie 2014 sub nr. x/102/2004** și instanța, pe baza probelor administrate, a pronunțat Decizia nr. 134/A din 18 februarie 2015, prin care au fost admise cele două apeluri, al reclamantului K. și al pârâtei SC A. SA și a fost schimbată în parte hotărârea atacată în sensul că: a fost obligată pârâta SC A. SA la restituirea în natură a terenului în suprafață de 1.272,50 mp, conform identificării expertului topografic; a fost obligat reclamantul, prin moștenitoare, la restituirea sumei de 572,50 lei, actualizată; a fost respinsă acțiunea civilă formulată împotriva Statului Român, prin Primăria municipiului Sibiu; a fost obligată pârâta SC A. SA la plata sumei de 2.822 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Și de această dată, reclamantul, prin moștenitoare, și pârâta SC A. SA au formulat recursuri împotriva deciziei de dezlegare a apelurilor. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2307 din 22 octombrie 2015, a admis recursurile, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel. În considerentele deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele: În ceea ce privește recursul formulat de către pârâta SC A. SA, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că deținătorul imobilului aflat în litigiu în sensul Legii nr. 10/2001 și H.G. nr. 250/2007, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, este pârâta SC A. SA, care are calitatea de deținător al imobilului aflat în litigiu. Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că rațiunea Legii nr. 10/2001, justificată de motive de celeritate, este aceea ca procedura de restituire să se efectueze nu de titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, ci chiar de persoana juridică deținătoare și, astfel, în mod corect s-a reținut de către instanța de apel că pârâta de rândul 2 are calitate procesuală pasivă în cauză. În ce privește terenul de 995 mp, așa cum a fost el identificat în raportul de expertiză, teren situat înafara perimetrului societății pârâte, instanța de apel nu a respectat Decizia nr. 6094/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nu a stabilit situația juridică a acestuia, nu a indicat argumente pertinente pentru care a stabilit același regim juridic ca pentru terenul aflat în curtea societății pârâte. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că nu a fost soluționată excepția prematurității invocată în apelul pârâtei SC A. SA. Totodată, s-a reținut că instanța de apel nu a indicat argumentele pentru care a dispus restituirea în natură, argumente care să contrazică expertiza în construcții efectuată în cauză, expertiză care a stabilit natura edificatelor de pe terenul aflat în litigiu. Un alt aspect reținut de către instanța supremă a fost că instanța de apel nu s-a referit în motivele deciziei pronunțate și nu a analizat argumentele invocate de pârâta SC A. SA privitoare la calitatea sa de succesor al unui constructor de bună-credință. În ceea ce privește recursul reclamantului, instanța supremă a reținut că dezlegarea dată de instanța de apel în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Primăria municipiului Sibiu, este corectă, având în vedere faptul că cealaltă pârâtă, SC A. SA, este deținătoarea imobilului. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii doar în ceea ce privește cota de 1/2 parte din teren. Admiterea recursului reclamantului a fost determinată de faptul că instanța de apel nu a procedat la individualizarea terenului aflat în litigiu și pentru modul în care a fost soluționată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, mai exact în ce privește modul în care instanța de apel trebuia să procedeze în prealabil la compensarea cheltuielilor suportate de părți pe parcursul judecății cauzei. Dosarul a fost reînregistrat la Curtea de Apel Târgu-Mureș la data de 9 decembrie 2015, sub nr. x/102/2004***. Procedând în conformitate cu îndrumările și dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Târgu-Mureș a procedat la completarea probatoriului administrat în cauză și în acest sens a dispus efectuarea unei noi expertize topografice pentru identificarea terenului aflat în litigiu, a solicitat și a obținut copii de pe cartea funciară, a solicitat și a obținut acte contabile ale societății pârâte privind inventarul bunurilor aflate în patrimoniul societății, a solicitat și a obținut actele care au stat la baza înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi, a solicitat și a obținut toate actele emise în temeiul decretului de naționalizare, inclusiv autorizațiile de construcție pentru imobilele realizate pe terenul aflat în litigiu (planșe, decizii, etc.), a făcut toate demersurile pentru identificarea planurilor și a hărților topografice pentru terenul aflat în litigiu anterior exproprierii. Prin Decizia nr. nr. 107/A din 07 martie 2017, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a respins apelul formulat de reclamantul K. (decedat) și continuat de moștenitoarea N., împotriva sentinței civile nr. 623 din 01 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Mureș în Dosarul nr. x/102/2004. A admis apelul formulat de pârâta SC A. SA, împotriva aceleiași hotărâri și, în consecință, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A. SA; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Primăria municipiului Sibiu și a respins excepția prematurității. A admis în parte contestația formulată de reclamantul K. și continuată de moștenitoarea N., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA și a constatat că reclamantul prin moștenitoare este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de puncte, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 165/2013, pentru cota de 1/2 parte din terenul în suprafață de 2.545 m2, situat în mun. Sibiu, teren înscris în C.F. Sibiu. A fost obligat reclamantul, prin moștenitoare, la restituirea sumei de 572,5 lei, actualizată din anul 1979 și până la plata efectivă și a respins contestația formulată de reclamant împotriva pârâtului Statul Român, prin Municipiul Sibiu, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-au compensat în parte cheltuielile suportate de părți și în consecință a obligat reclamantul, prin moștenitoare, la plata sumei de 290.14 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei SC A. SA. Curtea de Apel a reținut următoarele: Obiectul litigiului îl constituie terenul în suprafață de 2.545 mp, situat în municipiul Sibiu, identificat sub nr. topografic 6837/2. Inițial, acest teren a fost înscris în C.F. Sibiu sub A+1, 1.015 stânjeni, loc de casă. Potrivit Încheierii nr. 641 din 30 martie 1950, imobilul, așa cum este descris, a fost dobândit, prin cumpărare, de către E. și soția și de către G., fiecare în cotă de 1/2 parte. În anul 1969, pe acest teren este evidențiată o casă, înscrierile fiind făcute la B+7 și B+8 în cartea funciară. În anul 1978, cota parte deținută de G. este transmisă prin succesiune lui F., aceeași cotă făcând obiectul transmiterii succesorale în favoarea lui I. și J. în anul 1980. În anul 1979, în baza Decretului nr. 74 din 24 februarie 1979, se expropriază și se trece în proprietatea statului și în administrarea L. terenul de 2.545 mp, situat în Sibiu, identificat potrivit unui plan de situație, imobil aflat în proprietatea de atunci a domnilor E. și F. (fila 214, vol. 1, dosarul Tribunalului Mureș). Pentru a asigura punerea în aplicare a decretului de expropriere, pe baza unui plan anexă a acestui decret, se procedează la dezmembrarea terenului inițial înscris în C.F. Sibiu în două loturi de teren: primul, cu nr. topografic 6837/1, în suprafață de 1.106 mp, înscris sub A+2 în favoarea vechiului proprietar și cel de al doilea, cu nr. topografic 6837/2, în suprafață de 2.545 mp, înscris sub nr. A+3. Operațiunea de dezmembrare a fost înregistrată prin Încheierea nr. 1200 la 02 aprilie 1982 sub B+12, imobilul ce face obiectul litigiului, fiind transcris inițial în C.F. Sibiu și de aici în C.F. Sibiu sub A+1. În aceeași carte funciară este înscris și imobilul de sub A+2, teren în suprafață de 3050 mp Dreptul de proprietate asupra ambelor parcele de teren este înscris în foaia de proprietate în favoarea Statului Român, iar în favoarea H. Brașov se intabulează un drept de administrare operativă. Ulterior, asupra celor două parcele de teren se înscrie, la data de 29 martie 2002, prin Încheierea nr. 3369, dreptul de administrare în favoarea SC A. SA Târgu-Mureș, în urma reorganizării prin diviziune a RA Administrația Națională a Drumurilor din România. Conform copiei fidele a cărții funciare, în același an, în data de 22 noiembrie, prin Încheierea nr. 11681, în baza H.G. nr. 959/2001, se înscrie dreptul de proprietate asupra edificatelor de pe acest teren. Asupra acestor edificate, cu ocazia judecății de fond, instanța a constatat că nu au putut fi identificate actele care au stat la baza acestor investiții, însă, în urma demersurilor făcute la Consiliul județean Sibiu, în arhiva deținută de acesta au fost găsite toate actele (filele 166 - 177), eliberate cu ocazia investițiilor realizate în anul 1979. Astfel, la data de 05 iulie 1979, a fost eliberată Autorizația pentru realizarea investiției „Atelier de reparații curente și întreținere autoutilaje”. Autorizația este însoțită de memoriul de sinteză în care sunt prezentate motivele care au generat această investiție, construcțiile ce trebuie edificate și soluțiile constructive. La autorizație sunt atașate planurile de rețele electrice, apă, canalizare. Reclamantul a susținut că terenul ce a făcut obiectul exproprierii, în suprafață de 2.545 mp, este teren liber și poate fi restituit în natură. În vederea identificării exacte a acestui teren, în cauză au fost efectuate două expertize. Prima expertiză a fost efectuată de către expertul tehnic judiciar R., iar cea de a doua de către expertul O. În primul raport de expertiză, depus la Tribunalul Mureș la 17 septembrie 2007, expertul a identificat terenul în suprafață de 2.545 mp pe un amplasament conturat în pct. A, B, C, D-H, teren care se suprapune doar în parte peste curtea delimitată cu culoare albastră în planul de situație. Acest raport de expertiză este completat ulterior la 6 noiembrie 2008, precum și prin completarea depusă la 6 noiembrie 2011 în fața instanței de apel. Conform mențiunilor expertului, terenul în litigiu se află în intravilanul municipiului Sibiu, poziționat pe partea stângă a str. x. Expertul precizează la fila 198 că, pentru stabilirea amplasamentului a avut în vedere extrasul de plan C.F., realizând o suprapunere a acestuia pe planul de situație. De asemenea, la identificarea amplasamentului terenului aflat în litigiu expertul a folosit planurile depuse la dosarul de fond, extrase din Dosarul nr. x1/2004, planuri întocmite de expertul P. Cu ocazia ultimei rejudecări a apelului, Curtea de Apel Târgu-Mureș a făcut demersuri pentru a identifica harta topografică în care se regăsește acest imobil. Potrivit Decretului-Lege nr. 115/1938, alături de cartea funciară, la evidența proprietății sunt realizate opisul alfabetic, indexul alfabetic și harta topografică. Din răspunsurile comunicate la data de 14 martie 2016 și la 23 august 2016, la oficiul de cadastru și publicitate imobiliară nu se regăsește o hartă topografică, din care să poată fi identificată forma, poziția și amplasamentul terenului ce a făcut obiectul exproprierii și prin urmare expertul nu putea să facă trimitere la ele în realizarea expertizei. Mai mult, acele planșe depuse la Tribunalul Sibiu la care expertul topograf R. a făcut trimitere atunci când a identificat terenul în litigiu ca fiind în parte în afara perimetrului nu sunt decât copii,nu au fost avizate și nu puteau fi luate în considerare la identificarea poziției, amplasamentului și formei terenului expropriat. De altfel, acest aspect a făcut obiectul și unui alt litigiu, soluționat de către Judecătoria Sibiu în Dosarul nr. x/306/2007, prin sentința nr. 3289 din 06 aprilie 2010. Proprietarii actuali ai terenului rămas în urma dezmembrării,invocând dreptul de proprietate anterior exproprierii au încercat fără succes să-și extindă dreptul de proprietate și asupra terenului aflat înafara perimetrului proprietății pârâtei SC A. SA, în spatele curții, practic, asupra terenului pe care expertul R. l-a identificat ca fiind parte din terenul din litigiu. Cel de al doilea raport de expertiză, întocmit de către expertul O., a identificat terenul ce face obiectul acestui litigiu pornind de la singura planșă topografică care descrie forma, amplasamentul și suprafața terenului expropriat. Astfel, în volumul 1 din Dosarul nr. x/102/2004*** al Curții de Apel Târgu-Mureș, la fila 107, se regăsește planșa anexă la decretul de naționalizare în care este prezentat amplasamentul atât a terenului expropriat cât și a celui care, prin comasare, a făcut corp comun pentru realizarea investiției din anul 1979. Această planșă are o valoare probantă importantă având în vedere că face parte din documentele care au stat la baza înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate a Statului român și a dreptului de administrare operativă a H., iar, mai apoi, a dreptului de administrare a societății pârâte. Potrivit acestei planșe, terenul expropriat de la E. este hașurat cu dungi oblice, are o formă neregulată, diferită de cea propusă de către expertul R., se învecinează cu restul terenului ce a rămas în proprietate privată, precum și cu calea de acces care a devenit mai apoi accesul către curte atelierului de reparații. Niciunul dintre elementele de identificare ale acestui plan, punctele de reper naturale sau cele industriale, drumuri, pasaje, căi de acces nu pot conduce la ipoteza că terenul ce a fost expropriat se întindea atât în curtea constituită pentru realizarea investiției, cât și în spatele acesteia, până la drumul aflat pe o poziție mai înaltă în spatele curții. De altfel, ar părea lipsită de logică ideea că Statul Român ar fi expropriat un teren ce nu ar fi fost util desfășurării activității, un teren aflat înafara perimetrului societății. Este adevărat că și în cea de a doua expertiză, cea realizată de expertul O., se menționează că există o porțiune de teren, de această dată nu de 995 mp, ci de 82 mp, aflată înafara gardului societății, teren nefolosit de societate, însă expertul a justificat această situație aducând argumente pertinente. Expertul a arătat că a pornit măsurătorile de la zona de intrare în curtea societății pârâte și măsurând suprafața, a apreciat că doar în spate, doar în zona în care gardul era confecționat din sârmă ghimpată, este posibil să existe o diferență între limita faptică și cea scriptică dată de suprafața de teren. Foarte important de reținut este faptul că cea de-a doua expertiză, cea efectuată de expertul topografic O., a urmat procedura de avizare de către Oficiul pentru Cadastru și Publicitate Imobiliară. Recapitulând, constatând că expertul R. face trimitere la un plan C.F. care, în realitate, nu există, că același expert face trimitere la schițe care nu aveau un aviz al instanței de judecată, depuse în copie, că o altă judecată a infirmat faptul că terenul din spatele curții societății pârâte ar fi făcut parte din numărul topografic original 6537, din care apoi s-a dezmembrat și expropriat terenul în litigiu, că singurul plan topografic existent este cel de la momentul naționalizării, Curtea apreciază că identificarea corectă a terenului este cea făcută de expertul O. Terenul aflat în litigiu, a fost, așa cum s-a arătat deja, comasat, în vederea realizării unei investiții. Pe baza unei autorizații de construcție, emisă de autoritățile vremii, aici au fost realizate o hală de întreținere cu ateliere anexe, stație de carburanți, rampă de spălare, cabină poartă, drumuri și platforme, împrejmuiri și porți, rețele exterioare de utilități, inclusiv racordurile și construcțiile aferente. Raportul de contraexpertiză în construcții întocmit de experții S., T. și U. (filele 65 - 77 din Dosarul nr. x/102/2004 al Curții de Apel Târgu-Mureș) a confirmat existența, la momentul judecății, a halei, împreună cu cabină portar, stație alimentare, rezervor carburanți, rampă autovehicule, rețea canalizare, rețea de apă și platformă betonată. Dintre toate aceste construcții, doar rampa de vehicule, identificată cu C6, a fost apreciată ca fiind construcție ușoară demontabilă, restul fiind apreciate ca fiind nedemontabile. Aceiași experți confirmă autorizația de construcție și planurile care o însoțeau în ceea ce privește existența unor rețele de alimentare cu apă, gaz, canalizare și curent electric, precum și poziționarea lor. În drept Invocând prevederile Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat, la data de 27 septembrie 2001, prin intermediul executorului judecătoresc V., o notificare prin care solicita restituirea în natură a imobilului înscris în C.F., în suprafață de 2.545 mp. Notificarea a fost înaintată Primăriei municipiului Sibiu, care, prin adresa din 02 februarie 2004, a înaintat-o către SC X. SA Târgu-Mureș, ca unitate deținătoare a imobilului. Dosarul aferent acestei notificări a fost transmis de către primărie către continuatoarea SC X. SA, respectiv pârâta SC A. SA, conform procesului-verbal din 29 martie 2004 (fila 31 din același dosar). La data de 07 mai 2004, prin adresă, SC A. SA a comunicat reclamantului că, în urma analizării notificării, acesta ar trebui să se adreseze L. (fila 34 din același dosar). Potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire, libere de orice sarcini. În vederea acestei restituiri, Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă, reglementată în cap. III, art. 21 și următoarele. Potrivit acestei proceduri, persoana îndreptățită în înțelesul art. 3 din aceeași lege trebuie să depună o notificare în termenul stabilit de art. 22, iar, în conformitate cu art. 25 din lege, unitatea deținătoare trebuie să soluționeze notificarea. În fapt, reclamantul, după ce a parcurs procedura administrativă și a înaintat Primăriei municipiului Sibiu notificarea încă din 2001, nu a primit o soluționare, așa cum prevede art. 25 din lege, în termen de 60 de zile și în acest context, la aproape trei ani de la notificare, s-a adresat instanței de judecată în vederea soluționării demersului său. Potrivit dezlegării date de Înalta Curte de Casație și Justiție în ultima decizie de casare, dezlegare care, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., este obligatorie, calitatea de unitate deținătoare, respectiv calitatea procesuală pasivă în cauză o are pârâta SC A. SA, care deține imobilul aflat în litigiu. Conform înscrierilor de carte funciară, după expropriere, asupra imobilului aflat în litigiu s-a înscris dreptul de proprietate al statului, respectiv un drept de administrare operativă în favoarea H. Brașov. Potrivit legislației anterioare, dreptul de administrare operativă este un drept real aparținând fiecărei organizații socialiste de stat, opozabil oricăror subiecte de drept, cu excepția statului, care are posibilitatea ca în mod neîngrădit să dispună oricând redistribuirea bunurilor încredințate. Ceea ce este caracteristic dreptului de administrare operativă și-l distinge de dreptul de proprietate este faptul că fostele structuri socialiste exercitau atributele: posesia, folosința și dispoziția nu în nume propriu, ci în puterea statului și în interesul statului. Acesta este și motivul pentru care acest drept real a fost înscris în foaia de proprietate a cărții funciare 20354 Sibiu. Ulterior, acest drept de administrare operativă a fost înlocuit cu un drept de administrare. Înscrierile ulterioare făcute în cartea funciară s-au realizat în conformitate cu procesul legislativ de privatizare. Astfel, prin Legea nr. 15/1990, s-a procedat la reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome, constituindu-se în acest sens D., iar apoi, în urma reorganizării în conformitate cu H.G. nr. 959 din 27 septembrie 2001, s-a constituit SC A. SA. De altfel, așa cum s-a reținut deja, prin Încheierea nr. 3369 din 29 martie 2002, s-a înscris în cartea funciară dreptul de administrare, reglementat de Legea nr. 213/1998. Ulterior, pârâta și-a înscris dreptul de proprietate și asupra construcțiilor și a demarat procedurile legale reglementate de O.U.G. nr. 88/1997 pentru a obține titlul de proprietate asupra terenurilor pe care le are în patrimoniu. Acesta este motivul pentru care pârâta SC A. SA are calitatea de unitate deținătoare pentru întreg terenul ce a făcut obiectul exproprierii, indiferent dacă acesta se află în interiorul perimetrului societății ori înafara acestuia. Finalizarea procesului de privatizare presupune eliberarea unui titlu de proprietate pentru întreaga suprafață de teren înscrisă în C.F. Sibiu, inclusiv pentru terenul expropriat. Acesta este cel de al doilea argument care confirmă faptul că doar pârâta SC A. SA are calitate de unitate deținătoare. De altfel, nu posesia faptică a terenului determină calitatea de unitate deținătoare, ci prerogativele conferite de dreptul de administrare deținut de pârâtă (drept real înscris în cartea funciară), dublate de dreptul acesteia de a-i fi atribuit în proprietate, în urma unei proceduri de privatizare, terenul. În procedura desfășurată, reclamantul a invocat calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. În acest sens, reclamantul a indicat că imobilul a fost expropriat prin decret prezidențial în anul 1979 de la autorul său E. În demersul său, reclamantul a susținut că este îndreptățit să primească măsuri reparatorii nu doar pentru cota de 1/2 parte din teren, ci pentru întreg terenul, invocând prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit deja, printr-o decizie irevocabilă, faptul că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii doar pentru cota de 1/2 parte din imobil, cotă pe care a deținut-o E., autorul reclamantului. Îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii este în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, imobilul făcând parte din categoria celor prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. În notificarea formulată reclamantul a solicitat, în principal, restituirea în natură a imobilului, iar, în subsidiar, măsuri reparatorii. Conform dispozițiilor art. 9 și art. 21 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii trebuie să îmbrace forma unor restituiri în natură și doar în situația în care acest lucru nu este posibil, persoanele îndreptățite urmează să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent. Potrivit probelor administrate în cauză, pe terenul în suprafață de 2.545 mp a fost realizată o investiție, atelier de reparații și alte anexe, construcțiile fiind edificate în conformitate cu autorizația de construcție. Conform art. 10 alin. (2) din legea nr. 10/2001, în cazul în care pe terenurile preluate de stat s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură doar pentru terenurile rămase libere, iar în cazul în care acestea sunt ocupate, este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent. În cauză au fost efectuate mai multe expertize tehnice în construcții având drept obiectiv identificarea caracterului demontabil sau nedemontabil al construcțiilor realizate în perimetrul societății pârâte. Sigur că expertizele nu au avut ca obiect imobilul principal, atelier de reparații (hală), pentru că din toate planșele fotografice rezultă că acesta nu poate fi încadrat în categoria construcțiilor ușoare sau demontabile. Pentru toate celelalte construcții, raportul de contraexpertiză a arătat că doar rampa de autovehicule, identificată sub indicativul C6, are caracter de construcție ușoară demontabilă. Pe lângă construcțiile exterioare, unitatea pârâtă a fost dotată cu sistem de alimentare cu apă, gaz și canalizare. Potrivit planșei de la fila 75 din Dosarul nr. x/102/2004 al Curții de Apel Târgu-Mureș, rețeaua de apă și canalizare ocupă o bună parte din curtea societății pârâte, rețelele urmărind conturul gardului de delimitare a proprietății cu proprietatea învecinată în partea stângă, dar și clădirea (hala) principală în care își desfășoară activitatea pârâta. Mai mult, în schițele care însoțesc autorizațiile de construcție obținute de la Consiliul județean Sibiu a rezultat că rețelele care deservesc spațiul deținut de unitatea pârâtă se prelungesc pe toată latura din spate a curții (fila 176 din Dosarul nr. x/102/2004*** al Curții de Apel Târgu-Mureș). În raport cu aceste amplasamente și ținând cont de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, Curtea a apreciat că terenul aflat în litigiu este ocupat de construcții, supraterane și subterane, că aceste construcții au fost autorizate conform documentației înaintate de Consiliul județean Sibiu, terenul în litigiu fiind ocupat în întregime. Această concluzie este valabilă nu doar pentru porțiunea de teren aflată în limitele gardului realizat de către societatea pârâtă, ci și chiar pentru suprafața de 82 mp, aflată înafara gardului, mai exact în spatele gardului ridicat din sârmă ghimpată. Planșele la care a făcut trimitere a arătat că conductele de alimentare cu apă și gaz au urmat perimetrul proprietății, perimetru despre care expertul tehnic judiciar a afirmat că nu a fost respectat în întregime, gardul fiind retras în așa fel încât o suprafață de 82 mp a rămas înafara îngrădirii. În fine, la concluziile experților în construcții s-a raliat și expertul topografic O., care, în precizările făcute cu ocazia audierii sale, a arătat că nu pot fi dezmembrate terenuri care să poată fi considerate libere pentru a putea fi restituite reclamantului. Cu ocazia dezbaterilor în al patrulea ciclu procesual, reprezentantul reclamantului a susținut că, în cauză, măsurile reparatorii trebuie acordate în conformitate cu Legea nr. 165/2013, mai exact a cerut instanței să acorde, prin compensare, o porțiune de teren pe care unitatea pârâtă o deține în același perimetru altul decât ce expropriat. Potrivit prevederilor art. 16 și urm. din cap. III al Legii nr. 165/2013, entitățile investite de lege pentru soluționarea notificărilor propun acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte doar după ce constată, în prealabil, imposibilitatea acordării de măsuri reparatorii sun formă de imobile, bunuri sau servicii disponibile. Curtea a observat faptul că instanța de apel a fost investită cu o astfel de cerere abia în al patrulea ciclu procesual, în rejudecarea apelului, reclamantul tinzând să modifice obiectul cererii sale cu mult după soluționarea pe fond a cauzei, fiind astfel incidente dispozițiile art. 294 C. proc. civ. Chiar dacă s-ar aprecia că instanța a fost deja investită cu o astfel de cerere prin petitul subsidiar, probele administrate în cauză dovedesc că nu este întemeiată. Reclamantul a precizat că solicită ca, în compensare, să i se dea terenul comasat după naționalizarea terenului în litigiu (este vorba de terenul cu nr. topografic 6537/4150/2/2 și 6855/2/2, în suprafață totală de 3.150 mp). Suprapunând harta de la fila 108 din Dosarul nr. x/102/2004*** al Curții de Apel Târgu-Mureș, întocmită cu ocazia exproprierii și comasării celor două terenuri, cu harta întocmită de experții în construcții și cu planul întocmit de expertul topograf O., se observă că hala principală este amplasată într-o poziție centrală a terenului rezultat în urma comasării, fiind înconjurată de rețelele de apă, gaz și canalizare. Terenul este aproape în întregime betonat, fiind destinat utilizării în activitatea desfășurată de societatea pârâtă. Așadar, și restul terenului nu are caracter de teren liber și nu poate fi apreciat ca fiind imobil disponibil în vederea acordării ca măsură compensatorie. Apelul pârâtei SC A. SA. Instanța de fond a admis în parte cererea reclamantului și a stabilit că este îndreptățit la restituirea în natură pentru 1/2 parte din terenul aflat în litigiu. Primul motiv de apel invocat de pârâtă se referă la calitatea sa de unitate deținătoare, entitate care trebuie să soluționeze notificarea reclamantului. Pe lângă argumentele pe care Înalta Curte de Casație și Justiție le-a expus deja în ultimul ciclu procesual, atunci când a stabilit că pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, trebuie subliniat faptul că, la data notificării, societatea pârâtă nu era privatizată integral. Însăși pârâta, în întâmpinarea depusă la Tribunalul Mureș a afirmat că este o societate cu capital mixt, iar certificatul constatator emis de ORCI Mureș confirmă această situație. În legătură cu aceeași apărare, potrivit căreia nu pârâta SC A. SA are calitate de unitate deținătoare, s-a susținut printre motivele de apel că terenul nu este în patrimoniul societății. Într-adevăr, terenul este înscris în cartea funciară în favoarea Statului Român, însă înscrierea a avut loc în anul 1982 în baza decretului de naționalizare concomitent cu înscrierea dreptului de administrare operativă în favoarea H. Brașov. Apoi, prin Legea nr. 15/1990 de reorganizare a unităților economice în regii autonome și societăți comerciale, prin Hotărârea nr. 1275/1990 de înființare a C. din România și prin Hotărârea nr. 959/2001, acest drept de administrare a fost transmis pârâtei. În conformitate cu art. 12 din Legea nr. 213/1998, titularul dreptului de administrare posedă, folosește și dispune, în condițiile legii, de bunul dat în administrare. Toate acestea sunt argumente pentru care critica formulată de pârâtă la acest punct este neîntemeiată. În motivarea apelului, pârâta a susținut că nu există o decizie în sensul Legii nr. 10/2001, actul atacat de reclamant fiind doar o adresă de înaintare. Cu această critică, pârâta susține excepția de prematuritate a demersului judiciar efectuat de reclamant. De la data notificării, 27 septembrie 2001, și până în prezent nu există o soluționare definitivă a cererii reclamantului de acordare a măsurilor reparatorii. Asta deși, din punctul de vedere al Legii nr. 10/2001, solicitantul a respectat procedurile legale. Chiar dacă s-ar raporta doar la intervalul de timp scurs între momentul notificării și momentul la care societatea pârâtă a primit notificarea, se observă că au trecut mai bine de trei ani, cu mult peste termenul legal de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001. Și în ipoteza în care adresa din 07 mai 2004 nu reprezintă o decizie de respingere a notificării, instanța, văzând nerespectarea termenului de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, în conformitate cu Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, are competența să soluționeze pe fond cererea reclamantului de a beneficia de măsuri reparatorii. Prin urmare, și această excepție reluată în apel critică de nelegalitate este neîntemeiată. În susținerea apelului pârâta a invocat faptul că instanța de fond nu a identificat exact terenul pentru care a constatat că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii, că toate construcțiile au fost ridicate cu bună credință și ocupă întreaga curte, neexistând teren liber. Criticile sunt întemeiate și acesta sunt motivele pentru care instanța de apel a dispus efectuarea unei noi expertize topografice. Raportul întocmit a arătat că aproape întreg terenul ce a făcut obiectul exproprierii se află în interiorul perimetrului societății pârâte, pe el au fost edificate construcții autorizate și, deci, nefiind liber, nu poate fi restituit în natură. Instanța de apel a stabilit deja calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a reclamantului, fiind incidente dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001. Pârâta a criticat hotărârea instanței de fond susținând că imobilul din litigiu nu a fost trecut în proprietatea Statului Român în mod abuziv, fiind acordate despăgubiri. Criticile sunt nefondate. Într-adevăr, pentru teren, expropriații au primit despăgubiri în valoare de 1.145 lei (fila 224 din dosarul Tribunalului Mureș). Cu toate acestea, Curtea a apreciat că însăși legea a stabilit caracterul abuziv al preluării, astfel că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, toate imobilele trecute în proprietatea statului, cu titlu valabil sau fără, în intervalul 1