ÎCCJ, decizie (scj.ro #86701)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86701) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Notificare adresată unității deținătoare după expirarea

termenului prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

.

Cuprins pe materii.

Drept

civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Imobil preluat abuziv de stat.

Notificare adresată unității deținătoare după expirarea termenului prevăzut de

art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Index alfabetic

. Drept civil.

-

Imobil

preluat abuziv de stat

-

Notificare

-

Termenul

prevăzut de art. 22 alin. (5)

Legea nr. 10/2001: art. 16, art. 22

Convenția Europeană a Drepturilor Omului: art. 6

Protocolul nr. 1aditional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului: art. 1

Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost

instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele

îndreptățite pot solicita verificarea ingerințelor care ar fi fost exercitate

de stat cu privire la drepturile pretins încălcate, iar prin dispozițiile Legii

nr. 247/2005,  nu a fost instituit nici un drept subiectiv civil pentru care să

legiuitorul să fi omis deschiderea posibilității apărării lui printr-o acțiune

în justiție.

Este de menționat și faptul că dreptul de a se adresa

liber unui tribunal, în sensul art. 6 CEDO și  art. 25 din Constituția

României, implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile

instituite de state pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului

material pretins, nefiind permisă o opțiune a persoanei între norma de drept

material și cea procedurală.

Aplicarea   normelor  de   drept  procedurale

garantează   siguranța socială și nu poate constitui motiv de încălcare a

prevederilor art. 1 din Protocolul   1   adițional  și  nici  un  motiv  de

discriminare,  în   sensul Protocolului 12, cât timp aceiași normă de drept

procedurală (în speță, cea referitoare la termenul de notificare) se aplică

tuturor persoanelor; care reclamă o anumită ingerință, cum ar fi, în speța

supusă analizei,  deposedarea abuzivă de către stat de un anumit bun într-o

perioadă de  timp determinată.

Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală,

decizia nr. 6028 din 27 mai 2009.

Prin notificarea nr. 56 din 9 iulie 2007 A.P.R.

a solicitat

Primăriei municipiului Sibiu să îi restituie în natură imobilul situat în

municipiul Sibiu (având destinația de grădiniță de copii), invocând incidența

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii, notificatorul a susținut că, deși

termenul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru depunerea

notificărilor a expirat, prin modificarea dispozițiilor art. 16 din acest act

normativ intervenită prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, s-a deschis foștilor

proprietari sau moștenitorilor lor o nouă oportunitate pentru a solicita și

obține restituirea imobilelor având destinația de unități de învățământ, spitalicesc

ori social-culturale.

Prin dispoziția nr. 78 din 15 ianuarie 2008, Primarul

municipiului Sibiu

a respins notificarea, reținând că a fost depusă după

expirarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr.

10/2001.

Prin cererea

înregistrata la data de 15 februarie 2008, reclamatul A.

P.R.

a cerut anularea

dispoziției și obligarea pârâtei să îi restituie în natură imobilul în litigiu,

naționalizat de stat din patrimoniul autorilor săi.

În motivarea cererii, reclamantul a reiterat susținerea

potrivit căreia, prin modificarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001,

s-a instituit o nouă posibilitate pentru persoanele îndreptățite de a solicita

retrocedarea în natură a imobilelor prevăzute de acest text de lege, fără însă

ca legiuitorul să reglementeze și procedura legală în cadrul căreia să poată fi

valorificată, respectiv un nou termen legal pentru depunerea notificărilor.

Reclamantul a susținut că măsura se

impunea, întrucât pentru ceilalți beneficiari ai Legii nr. 10/2001 a fost

reglementat un termen legal, de 6 luni (prelungit de două ori cu câte 3 luni)

pentru formularea de notificări și că prin această omisiune a legiuitorului și

refuzul instanțelor de a i se recunoaște posibilitatea formulării unei

notificări după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, se încalcă

principiului egalității armelor în purtarea procesului (cu menționarea cazului

Baril contra Franței).

În susținerea acestei apărări, reclamantul apreciază că

prin modificarea art. 16 din Legea nr. 10/2001 a operat, într-o manieră

implicită, și o repunere în termenul de notificare a persoanelor îndreptățite,

cu mențiunea că instanța supremă a statuat într-un caz similar că principiul

realizării dreptului trebuie să prevaleze în raport cu cel al respectării procedurii,

aceasta în scopul evitării încălcării dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului  și art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința nr. 598 din 28 mai 2008, Tribunalul Sibiu

a respins cererea.

În motivarea sentinței instanța a procedat

la o comparare a conținutului dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în

redactarea inițială a legii cu cel al acelorași dispoziții în forma modificată

prin Legea nr. 247/2005, și a statuat în sensul că în ambele variante

legiuitorul permitea restituirea în natură către foștii proprietari a

imobilelor prevăzute de acest text de lege, care au fost preluate de stat fără

un titlu valabil, categorie în care se încadrează și imobilul în litigiu.

Ca atare, cum reclamantul nu a formulat notificare în

termenul legal, prevăzut de art. 22 alin. (5) din lege, termen care respecta

cerința referitoare la justul echilibru care trebuie să existe între interesul

public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea

bunurilor sale, tribunalul a statuat că, în mod just, pârâta a respins

notificarea formulată de reclamant la data de 9 iulie 2007.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut și că în

jurisprudența Curții Europene s-a arătat că dreptul de acces la tribunale nu

este unul absolut (cauza  Golder vs. Regatul unit al Marii Britanii) și că

acest drept implică o reglementare din partea statului care poate impune

anumite limitări sau condiționări, cum ar fi instituirea unui termen legal, caz

în care nu poate fi primită nici susținerea reclamantului referitoare la

încălcarea dispozițiilor art. 6 CEDO sau pe cele ale art. 1 din Primul Protocol

Adițional.

Prin decizia civilă nr. 168 din

30 octombrie 2008, Curtea de Apel Alba-lulia

a respins apelul declarat de

reclamant pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță.

Instanța de apel a reținut și faptul că Legea nr.

10/2001 este o lege specială de reparație, derogatorie de la dispozițiile de

drept comun și că prin mai multe decizii ale Curții Constituționale (nr.

50/2007, nr. 1215/2007) s-a statuat că legiuitorul național este în drept să

stabilească cadrul procesual în cadrul căruia se poate valorifica dreptul de

proprietate și să impună anumite limitări rezonabile pentru exercițiul acestui drept.

Instanța a statuat că nu poate fi primită

apărarea reclamantului potrivit căreia, prin modificarea dispozițiilor art. 16

din Legea nr. 10/2001 s-ar fi încălcat principiul egalității armelor în

purtarea procesului sau anumite dispoziții din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului ori din Protocolul 1 adițional la aceasta.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul, invocând incidența art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului reclamantul reiterează apărarea

potrivit căreia dreptul la restituire în natură a imobilelor preluate abuziv de

stat, instituit prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 în varianta modificată prin

Legea nr. 247/2005, este un drept material nou, întrucât până la intrarea în

vigoare a acestei din urmă legi, pentru categoria de imobile prevăzute de art.

16, forma de reparație era una prin echivalent și nu restituirea în natură,

concluzie care se impune în raport de prevederile art. II din Titlul 1 al Legii

nr. 247/2005.

Recurentul susține că instanța de apel a ignorat

argumentele pe care le-a invocat în susținerea apărării referitoare la

principiul preeminenței dreptului material în fața procedurii și a principiului

egalității armelor în purtarea proceselor, ca și componente ale dreptului la un

proces echitabil.

În argumentarea acestei apărări recurentul

arată că au existat anumite incoerențe legislative cu privire la bunurile

prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001 și afirmă că prin dispozițiile Legii

nr. 247/2005, legiuitorul deși a instituit un drept nou a omis să prevadă și un

nou termen   procedural   pentru   formularea   de   notificări,   fapt

care   face ineficientă norma de drept material.

Recurentul afirmă că instanțele de fond

trebuiau să considere că prin modificarea art. 16 din Legea nr. 10/2001 a

operat implicit o repunere în termenul de notificare și trebuiau să dea

prioritate normelor de drept material, în vederea atingerii scopului legii și,

respectiv să constate că, în lipsa unei norme de procedură în cadrul căreia să

poată fi valorificat dreptul material, este dat un caz de discriminare și de

încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând recursul,  Înalta Curte constată că nu poate fi

primit pentru

următoarele considerente care,

în parte, le completează pe cele reținute de instanțele de

fond:

În drept,

potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedură

civilă se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost pronunțată fără

temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În speță, deși recurentul invocă incidența motivului de

recurs mai sus arătat nu arată care este textul din Legea nr. 10/2001 care ar

fi fost încălcat sau care ar fi fost aplicat greșit de instanțele de fond ci,

se rezumă, să solicite ca, pe cale de interpretare a unor dispoziții din

această lege, să i se recunoască posibilitatea de a formula notificare după

data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001,

invocată de reclamant în scopul valorificării pretenției de retrocedare a

imobilului ce face obiectul litigiului, s-a reglementat regimul juridic a unor

imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 — 22 decembrie

1989, inclusiv a celor preluate de stat prin naționalizare, în baza Decretului

nr. 92/1950.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptățite să

obțină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligația de a

formula în termenul prevăzut de această dispoziție legală o notificare prin

care învestea entitatea deținătoare cu analiza pretențiilor pe care înțelegea

să le formuleze cu privire la un anumit imobil.

Termenul de notificare, de 6 luni, calculat de la data

intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit

prin O.U.G. nr.109/2001 și O.U.G. nr.145/2001 până la data de 14 februarie

2002, nu a suferit nicio modificare prin dispoziții legale ulterioare și el s-a

aplicat pentru toate categoriile de persoane pretins îndreptățite la măsuri

reparatorii, fără vreo distincție.

Acest termen s-a aplicat și persoanelor care au pretins

măsuri reparatorii (care puteau consta fie în restituirea în natură, fie în

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în compensare cu alte bunuri sau

de despăgubiri în echivalent) pentru imobilele având destinațiile prevăzute de

art. 16 alin. (1) din lege (anume, sunt ocupate de unități bugetare din

învățământ, din sănătate, așezăminte

social-culturale sau de instituții publice, sedii ale

partidelor politice legal înregistrate, de

misiuni diplomatice, oficii consulare,

reprezentanțele

organizațiilor internaționale interguvenamentale acreditate în

România, precum fi de personalul cu rang

diplomatic al acestora, necesare în vederea

continuării activităților de interes public, social-cultural sau

obștesc).

Contrar afirmațiilor recurentului, potrivit art. 16

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în forma prevăzută la 14 februarie 2001, se

prevedea posibilitatea restituirii în natură și a imobilelor prevăzute de acest

text de lege, condiționat însă de lipsa unui titlu valabil al statului.

Nerespectarea de către persoanele îndreptățite a

termenului de notificare, potrivit art. 21 alin. (5) din lege, atrage pierderea

dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii

în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.

Fiind un termen de decădere, regimul său juridic este

cel prevăzut de dispozițiile art. 103 Cod procedură civilă, dispoziții prin

care se reglementează condițiile în care persoana care a pierdut un termen

impus pentru efectuarea unui act de procedură poate cere repunerea în termen,

adică condițiile în care o persoană poate cere și obține efectuarea actului

procedural după expirarea termenului legal.

Referitor la acest termen de notificare,

astfel cum s-a arătat, nu a intervenit nicio modificare legislativă, anume

conținutul său nu a fost modificat nici explicit și nici implicit, prin

instituirea unui caz legal de repunere în termen, astfel cum afirmă

reclamantul, cu trimitere la modificările aduse art. 16 din Legea nr. 10/2001,

prin dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Prin dispozițiile art. I pct. 37 și pct. 38

din Legea nr. 247/2005 s-au modificat, într-adevăr, dispozițiile art. 16 din

Legea nr. 10/2001 (anterior modificate prin dispozițiile OUG nr. 184/2002),

însă modificarea nu a fost în sensul invocat de recurent, anume în sensul

instituirii unui nou drept/posibilități de a cere restituirea în natură a

categoriilor de imobile enunțate de art. 16 alin. (1), după data intrării în

vigoare a Legii nr. 247/2005.

Prin dispozițiile art. I pct. 37 din Legea

nr. 247/2005, cu referire la imobilele prevăzute de art. 16 din Legea nr.

10/2001, s-a stabilit în sarcina foștilor proprietari, cărora aceste imobile

le-au fost restituite în natură în cadrul acestei legi de reparație,

obligativitatea de a le menține afectațiunea lor specială pentru anumite

perioade de timp, iar prin dispozițiile art. I pct. 38 s-a abrogat alin. (5) al

articolului 16.

Prin art. II alin. (1) din Legea nr.

247/2005 s-a prevăzut, totodată, posibilitatea înlocuirii măsurilor reparatorii

prin echivalent atribuite foștilor proprietari prin decizii sau dispoziții

emise de entitățile deținătoare, în sensul art. 16 alin. (1) și alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, cu măsura restituirii în natură cu obligația menținerii

afectațiunii speciale a acestora pentru o perioadă de timp determinată.

În această din urmă situație, contrar

susținerilor recurentului, legiuitorul a prevăzut și normele procedurale în

cadrul cărora beneficiarii măsurilor reparatorii pot obține înlocuirea acestora

cu măsura restituirii în natură.

Anume, prin art. II alin. (1) și alin. (2) din Legea

nr. 247/2005 s-a statuat

că „deciziile sau

dispozițiile ori, după caz ordinele conducătorilor autorităților

administrației publice centrale, având ca obiect

acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent

pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie

1945

- 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse de prezentul titlu,

emise

până la data intrării în vigoare a prezentei legi și nevalorificate, pot fi

atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui

circumscripție teritorială se află sediul

unității deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în

vigoare a prezentei legi”

și că „hotărârea

pronunțată de prima instanță poate fii atacată cu recurs la

curtea de

apel".

În speța supusă analizei, se constată că reclamantul nu

a formulat notificare în termenul legal, 14 februarie 2001 — 14 februarie 2002

și nici cerere de repunere în termen în condițiile prevăzute de art. 103 Cod

procedură civilă.

Pe cale de consecință, reclamantul este decăzut, în

condițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, din dreptul de a mai

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru

imobilul în litigiu, caz în care, în mod corect instanțele de fond au statuat

că nu poate produce efectele juridice specifice unei notificări, cererea

transmisă de reclamant entității deținătoare sub nr. 56 din 9 iulie 2007.

Așa fiind, cum pierderea dreptului reclamantului de a

sesiza, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, entitatea

deținătoare cu notificare sau, după caz, instanța de judecată, se datorează

exclusiv comportamentului său culpabil, în mod just instanțele de fond au

dispus respingerea cererii deduse judecății.

Sancțiunea decăderii aplicată pentru nerespectarea

termenului legal instituit pentru formularea notificării, nu poate fi

înlăturată sub motivul acordării preeminenței dreptului material în defavoarea

procedurii, astfel cum susține reclamantul, întrucât acest fapt ar echivala cu

o eludare a dispozițiilor procedurale în favoare anumitor persoane, ceea ce nu

este permis.

Principiul preeminenței dreptului, a cărui expresie

este dreptul la un proces echitabil instituit prin dispozițiile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se analizează în opoziție cu

procedurile judiciare.

Acest principiu semnifică organizarea unei

mai bune administrări a justiției, credibilă, sigură și imparțială pentru cei

care ajung în fața instituțiilor judiciare, înțelegând prin aceasta și

instituirea unor proceduri judiciare guvernate de principiul

contradictorialității dezbaterilor publice, de natură să asigure ca drepturile

garantate de Convenție să fie concrete și efective.

Or, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 a

fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele

îndreptățite pot solicita verificarea ingerințelor care ar fi fost exercitate

de stat cu privire la drepturile pretins încălcate, iar prin dispozițiile Legii

nr. 247/2005, astfel cum s-a arătat mai sus, nu a fost instituit nici un drept

subiectiv civil pentru care să legiuitorul să fi omis deschiderea posibilității

apărării lui printr-o acțiune în justiție.

Este de menționat și faptul că dreptul de a se adresa

liber unui tribunal, în sensul art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și  art. 25 din Constituția României, implică obligativitatea părții interesate

de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține recunoașterea și

protecția dreptului material pretins, nefiind permisă o opțiune a persoanei

între norma de drept  material și cea procedurală, astfel cum eronat susține

reclamantul.

Aplicarea   normelor  de   drept  procedurale

garantează   siguranța socială și nu poate constitui motiv de încălcare a

prevederilor art. 1 din Protocolul   1   adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului  și  nici  un  motiv  de   discriminare,  în

sensul Protocolului 12, cât timp aceiași normă de drept procedurală (în

speță,   cea referitoare la termenul de notificare) se aplică tuturor

persoanelor; care reclamă o anumită ingerință, cum ar fi, în speța supusă

analizei,  deposedarea abuzivă de către stat de un anumit bun într-o perioadă

de   timp determinată.  Totodată, este de menționat că principiul egalității

armelor, invocat de reclamant, semnifică tratarea egală a părților pe toată

durata desfășurării procedurii judiciare, fără ca una din ele să fie avantajată

în raport cu cealaltă sau celelalte părți.

Procedând la verificarea lucrărilor dosarului, se

constată că în cauză au fost respectate cerințele impuse prin principiului mai

sus arătat și anume, dezbaterile asupra cauzei au fost publice și

contradictorii, iar părților le-au fost comunicate actele procesuale și le-a

fost asigurată posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza.

De altminteri, deși invocă încălcarea principiului

menționat, reclamantul nu dezvoltă nicio critică în acest sens ci, se rezumă să

afirme că încălcarea acestui principiu ar trebui dedusă din faptul existenței

unor neconcordanțe de ordin legislativ, neconcordanțe care, la rândul lor ar

trebui deduse din maniera de modificare a conținutului dispozițiilor art. 16

din Legea nr. 10/2001, aspecte care nu se circumscriu sferei de reglementare a

principiului invocat.

Totodată, este de menționat si că, deși a invocat

incidența Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie prin care s-a statuat în ce condiții se poate

acorda prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului în detrimentul legii

de reparație în procesele având ca obiect acțiuni în revendicare, reclamantul

nu a arătat care este aplicabilitatea acestei decizii la problematica dedusă

judecății în prezenta cauză, referitoare la termenul de notificare.

Așa fiind, cum hotărârea recurată a fost

pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, recursul

dedus judecății s-a dovedit a fi nefondat.