ÎCCJ, decizie (scj.ro #86701)

Notificare adresată unității deținătoare după expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 . Cuprins pe materii. Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Imobil preluat abuziv de stat. Notificare adresată unității deținătoare după expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Index alfabetic . Drept civil.

- Imobil preluat abuziv de stat - Notificare - Termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) Legea nr. 10/2001: art. 16, art. 22 Convenția Europeană a Drepturilor Omului: art. 6 Protocolul nr. 1aditional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului: art. 1 Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele îndreptățite pot solicita verificarea ingerințelor care ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate, iar prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, nu a fost instituit nici un drept subiectiv civil pentru care să legiuitorul să fi omis deschiderea posibilității apărării lui printr-o acțiune în justiție.

Este de menționat și faptul că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 CEDO și art. 25 din Constituția României, implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins, nefiind permisă o opțiune a persoanei între norma de drept material și cea procedurală. Aplicarea normelor de drept procedurale garantează siguranța socială și nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional și nici un motiv de discriminare, în sensul Protocolului 12, cât timp aceiași normă de drept procedurală (în speță, cea referitoare la termenul de notificare) se aplică tuturor persoanelor; care reclamă o anumită ingerință, cum ar fi, în speța supusă analizei, deposedarea abuzivă de către stat de un anumit bun într-o perioadă de timp determinată.

Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6028 din 27 mai 2009. Prin notificarea nr. 56 din 9 iulie 2007 A.P.R. a solicitat Primăriei municipiului Sibiu să îi restituie în natură imobilul situat în municipiul Sibiu (având destinația de grădiniță de copii), invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001. În motivarea cererii, notificatorul a susținut că, deși termenul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru depunerea notificărilor a expirat, prin modificarea dispozițiilor art. 16 din acest act normativ intervenită prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, s-a deschis foștilor proprietari sau moștenitorilor lor o nouă oportunitate pentru a solicita și obține restituirea imobilelor având destinația de unități de învățământ, spitalicesc ori social-culturale.

Prin dispoziția nr. 78 din 15 ianuarie 2008, Primarul municipiului Sibiu a respins notificarea, reținând că a fost depusă după expirarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Prin cererea înregistrata la data de 15 februarie 2008, reclamatul A. P.R. a cerut anularea dispoziției și obligarea pârâtei să îi restituie în natură imobilul în litigiu, naționalizat de stat din patrimoniul autorilor săi. În motivarea cererii, reclamantul a reiterat susținerea potrivit căreia, prin modificarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, s-a instituit o nouă posibilitate pentru persoanele îndreptățite de a solicita retrocedarea în natură a imobilelor prevăzute de acest text de lege, fără însă ca legiuitorul să reglementeze și procedura legală în cadrul căreia să poată fi valorificată, respectiv un nou termen legal pentru depunerea notificărilor.

Reclamantul a susținut că măsura se impunea, întrucât pentru ceilalți beneficiari ai Legii nr. 10/2001 a fost reglementat un termen legal, de 6 luni (prelungit de două ori cu câte 3 luni) pentru formularea de notificări și că prin această omisiune a legiuitorului și refuzul instanțelor de a i se recunoaște posibilitatea formulării unei notificări după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, se încalcă principiului egalității armelor în purtarea procesului (cu menționarea cazului Baril contra Franței).

În susținerea acestei apărări, reclamantul apreciază că prin modificarea art. 16 din Legea nr. 10/2001 a operat, într-o manieră implicită, și o repunere în termenul de notificare a persoanelor îndreptățite, cu mențiunea că instanța supremă a statuat într-un caz similar că principiul realizării dreptului trebuie să prevaleze în raport cu cel al respectării procedurii, aceasta în scopul evitării încălcării dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin sentința nr. 598 din 28 mai 2008, Tribunalul Sibiu a respins cererea.

În motivarea sentinței instanța a procedat la o comparare a conținutului dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială a legii cu cel al acelorași dispoziții în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, și a statuat în sensul că în ambele variante legiuitorul permitea restituirea în natură către foștii proprietari a imobilelor prevăzute de acest text de lege, care au fost preluate de stat fără un titlu valabil, categorie în care se încadrează și imobilul în litigiu.

Ca atare, cum reclamantul nu a formulat notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22 alin. (5) din lege, termen care respecta cerința referitoare la justul echilibru care trebuie să existe între interesul public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale, tribunalul a statuat că, în mod just, pârâta a respins notificarea formulată de reclamant la data de 9 iulie 2007. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut și că în jurisprudența Curții Europene s-a arătat că dreptul de acces la tribunale nu este unul absolut (cauza Golder vs. Regatul unit al Marii Britanii) și că acest drept implică o reglementare din partea statului care poate impune anumite limitări sau condiționări, cum ar fi instituirea unui termen legal, caz în care nu poate fi primită nici susținerea reclamantului referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 6 CEDO sau pe cele ale art. 1 din Primul Protocol Adițional.

Prin decizia civilă nr. 168 din 30 octombrie 2008, Curtea de Apel Alba-lulia a respins apelul declarat de reclamant pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță. Instanța de apel a reținut și faptul că Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație, derogatorie de la dispozițiile de drept comun și că prin mai multe decizii ale Curții Constituționale (nr. 50/2007, nr. 1215/2007) s-a statuat că legiuitorul național este în drept să stabilească cadrul procesual în cadrul căruia se poate valorifica dreptul de proprietate și să impună anumite limitări rezonabile pentru exercițiul acestui drept. Instanța a statuat că nu poate fi primită apărarea reclamantului potrivit căreia, prin modificarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 s-ar fi încălcat principiul egalității armelor în purtarea procesului sau anumite dispoziții din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ori din Protocolul 1 adițional la aceasta.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidența art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. În motivarea recursului reclamantul reiterează apărarea potrivit căreia dreptul la restituire în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, instituit prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 în varianta modificată prin Legea nr. 247/2005, este un drept material nou, întrucât până la intrarea în vigoare a acestei din urmă legi, pentru categoria de imobile prevăzute de art. 16, forma de reparație era una prin echivalent și nu restituirea în natură, concluzie care se impune în raport de prevederile art. II din Titlul 1 al Legii nr. 247/2005. Recurentul susține că instanța de apel a ignorat argumentele pe care le-a invocat în susținerea apărării referitoare la principiul preeminenței dreptului material în fața procedurii și a principiului egalității armelor în purtarea proceselor, ca și componente ale dreptului la un proces echitabil.

În argumentarea acestei apărări recurentul arată că au existat anumite incoerențe legislative cu privire la bunurile prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001 și afirmă că prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, legiuitorul deși a instituit un drept nou a omis să prevadă și un nou termen procedural pentru formularea de notificări, fapt care face ineficientă norma de drept material. Recurentul afirmă că instanțele de fond trebuiau să considere că prin modificarea art. 16 din Legea nr. 10/2001 a operat implicit o repunere în termenul de notificare și trebuiau să dea prioritate normelor de drept material, în vederea atingerii scopului legii și, respectiv să constate că, în lipsa unei norme de procedură în cadrul căreia să poată fi valorificat dreptul material, este dat un caz de discriminare și de încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente care, în parte, le completează pe cele reținute de instanțele de fond: În drept, potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost pronunțată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În speță, deși recurentul invocă incidența motivului de recurs mai sus arătat nu arată care este textul din Legea nr. 10/2001 care ar fi fost încălcat sau care ar fi fost aplicat greșit de instanțele de fond ci, se rezumă, să solicite ca, pe cale de interpretare a unor dispoziții din această lege, să i se recunoască posibilitatea de a formula notificare după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, invocată de reclamant în scopul valorificării pretenției de retrocedare a imobilului ce face obiectul litigiului, s-a reglementat regimul juridic a unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 — 22 decembrie 1989, inclusiv a celor preluate de stat prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950. Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptățite să obțină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligația de a formula în termenul prevăzut de această dispoziție legală o notificare prin care învestea entitatea deținătoare cu analiza pretențiilor pe care înțelegea să le formuleze cu privire la un anumit imobil.

Termenul de notificare, de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit prin O.U.G. nr.109/2001 și O.U.G. nr.145/2001 până la data de 14 februarie 2002, nu a suferit nicio modificare prin dispoziții legale ulterioare și el s-a aplicat pentru toate categoriile de persoane pretins îndreptățite la măsuri reparatorii, fără vreo distincție.

Acest termen s-a aplicat și persoanelor care au pretins măsuri reparatorii (care puteau consta fie în restituirea în natură, fie în acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în compensare cu alte bunuri sau de despăgubiri în echivalent) pentru imobilele având destinațiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din lege (anume, sunt ocupate de unități bugetare din învățământ, din sănătate, așezăminte social-culturale sau de instituții publice, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, de misiuni diplomatice, oficii consulare, reprezentanțele organizațiilor internaționale interguvenamentale acreditate în România, precum fi de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare în vederea continuării activităților de interes public, social-cultural sau obștesc).

Contrar afirmațiilor recurentului, potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în forma prevăzută la 14 februarie 2001, se prevedea posibilitatea restituirii în natură și a imobilelor prevăzute de acest text de lege, condiționat însă de lipsa unui titlu valabil al statului. Nerespectarea de către persoanele îndreptățite a termenului de notificare, potrivit art. 21 alin. (5) din lege, atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri. Fiind un termen de decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispozițiile art. 103 Cod procedură civilă, dispoziții prin care se reglementează condițiile în care persoana care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act de procedură poate cere repunerea în termen, adică condițiile în care o persoană poate cere și obține efectuarea actului procedural după expirarea termenului legal.

Referitor la acest termen de notificare, astfel cum s-a arătat, nu a intervenit nicio modificare legislativă, anume conținutul său nu a fost modificat nici explicit și nici implicit, prin instituirea unui caz legal de repunere în termen, astfel cum afirmă reclamantul, cu trimitere la modificările aduse art. 16 din Legea nr. 10/2001, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005. Prin dispozițiile art. I pct. 37 și pct. 38 din Legea nr. 247/2005 s-au modificat, într-adevăr, dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 (anterior modificate prin dispozițiile OUG nr. 184/2002), însă modificarea nu a fost în sensul invocat de recurent, anume în sensul instituirii unui nou drept/posibilități de a cere restituirea în natură a categoriilor de imobile enunțate de art. 16 alin. (1), după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Prin dispozițiile art. I pct. 37 din Legea nr. 247/2005, cu referire la imobilele prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit în sarcina foștilor proprietari, cărora aceste imobile le-au fost restituite în natură în cadrul acestei legi de reparație, obligativitatea de a le menține afectațiunea lor specială pentru anumite perioade de timp, iar prin dispozițiile art. I pct. 38 s-a abrogat alin. (5) al articolului 16. Prin art. II alin. (1) din Legea nr. 247/2005 s-a prevăzut, totodată, posibilitatea înlocuirii măsurilor reparatorii prin echivalent atribuite foștilor proprietari prin decizii sau dispoziții emise de entitățile deținătoare, în sensul art. 16 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu măsura restituirii în natură cu obligația menținerii afectațiunii speciale a acestora pentru o perioadă de timp determinată.

În această din urmă situație, contrar susținerilor recurentului, legiuitorul a prevăzut și normele procedurale în cadrul cărora beneficiarii măsurilor reparatorii pot obține înlocuirea acestora cu măsura restituirii în natură.

Anume, prin art. II alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 247/2005 s-a statuat că „deciziile sau dispozițiile ori, după caz ordinele conducătorilor autorităților administrației publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data intrării în vigoare a prezentei legi și nevalorificate, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi” și că „hotărârea pronunțată de prima instanță poate fii atacată cu recurs la curtea de apel". În speța supusă analizei, se constată că reclamantul nu a formulat notificare în termenul legal, 14 februarie 2001 — 14 februarie 2002 și nici cerere de repunere în termen în condițiile prevăzute de art. 103 Cod procedură civilă.

Pe cale de consecință, reclamantul este decăzut, în condițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu, caz în care, în mod corect instanțele de fond au statuat că nu poate produce efectele juridice specifice unei notificări, cererea transmisă de reclamant entității deținătoare sub nr. 56 din 9 iulie 2007. Așa fiind, cum pierderea dreptului reclamantului de a sesiza, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, entitatea deținătoare cu notificare sau, după caz, instanța de judecată, se datorează exclusiv comportamentului său culpabil, în mod just instanțele de fond au dispus respingerea cererii deduse judecății.

Sancțiunea decăderii aplicată pentru nerespectarea termenului legal instituit pentru formularea notificării, nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenței dreptului material în defavoarea procedurii, astfel cum susține reclamantul, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispozițiilor procedurale în favoare anumitor persoane, ceea ce nu este permis. Principiul preeminenței dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil instituit prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se analizează în opoziție cu procedurile judiciare. Acest principiu semnifică organizarea unei mai bune administrări a justiției, credibilă, sigură și imparțială pentru cei care ajung în fața instituțiilor judiciare, înțelegând prin aceasta și instituirea unor proceduri judiciare guvernate de principiul contradictorialității dezbaterilor publice, de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenție să fie concrete și efective.

Or, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele îndreptățite pot solicita verificarea ingerințelor care ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate, iar prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, astfel cum s-a arătat mai sus, nu a fost instituit nici un drept subiectiv civil pentru care să legiuitorul să fi omis deschiderea posibilității apărării lui printr-o acțiune în justiție. Este de menționat și faptul că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 25 din Constituția României, implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins, nefiind permisă o opțiune a persoanei între norma de drept material și cea procedurală, astfel cum eronat susține reclamantul.

Aplicarea normelor de drept procedurale garantează siguranța socială și nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici un motiv de discriminare, în sensul Protocolului 12, cât timp aceiași normă de drept procedurală (în speță, cea referitoare la termenul de notificare) se aplică tuturor persoanelor; care reclamă o anumită ingerință, cum ar fi, în speța supusă analizei, deposedarea abuzivă de către stat de un anumit bun într-o perioadă de timp determinată. Totodată, este de menționat că principiul egalității armelor, invocat de reclamant, semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă sau celelalte părți.

Procedând la verificarea lucrărilor dosarului, se constată că în cauză au fost respectate cerințele impuse prin principiului mai sus arătat și anume, dezbaterile asupra cauzei au fost publice și contradictorii, iar părților le-au fost comunicate actele procesuale și le-a fost asigurată posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza. De altminteri, deși invocă încălcarea principiului menționat, reclamantul nu dezvoltă nicio critică în acest sens ci, se rezumă să afirme că încălcarea acestui principiu ar trebui dedusă din faptul existenței unor neconcordanțe de ordin legislativ, neconcordanțe care, la rândul lor ar trebui deduse din maniera de modificare a conținutului dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, aspecte care nu se circumscriu sferei de reglementare a principiului invocat.

Totodată, este de menționat si că, deși a invocat incidența Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie prin care s-a statuat în ce condiții se poate acorda prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului în detrimentul legii de reparație în procesele având ca obiect acțiuni în revendicare, reclamantul nu a arătat care este aplicabilitatea acestei decizii la problematica dedusă judecății în prezenta cauză, referitoare la termenul de notificare. Așa fiind, cum hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, recursul dedus judecății s-a dovedit a fi nefondat.