ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 711/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 711/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 73 din 29

ianuarie 2009 a Tribunalului Vrancea s-a respins ca inadmisibilă acțiunea

reclamantei P.T. și ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție și

excepția prematurității acțiunii invocate de A.V.A.S. București.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație. Rezultă, astfel, că revendicarea bunurilor preluate fără titlu

valabil este permisă în condițiile dreptului comun cât timp nu există o lege

specială de reparație care să stabilească modalitatea, termenele și condițiile

de restituire a acestora.

Odată adoptată o lege de reparație

acțiunea în revendicare de drept nu este inadmisibilă, dreptul de a revendica

bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condițiile legii

speciale, cum este cazul legilor fondului funciar sau al Legii nr. 10/2001,

pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Instanța de fond a mai reținut că un

alt argument tot în sprijinul inadmisibilității acțiunii în revendicare după

apariția Legii nr. 10/2001 se regăsește chiar în această lege.

Astfel art. 2 alin. (2) din lege

prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil,

își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării dar se

menționează că „această calitate o pot exercita numai după primirea deciziei

sau hotărârii judecătorești ce constituie conform prevederilor această ultimă

sintagmă referindu-se la prevederile Legii nr. 10/2001 și nicidecum la cele ale

dreptului comun.

În consecință, reține înainte de

fond, că persoanele îndreptățite să revendice aceste bunuri trebuie să urmeze

calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar dacă nu procedează în acest mod

suportă consecințele prevăzute de această lege, respectiv pierderea dreptului

de revendicare întrucât art. 22 alin. (5) din lege prevede că „nerespectarea

termenului de depunere a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita

în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Dar, reține instanța de fond, aceste

persoane nu pierde dreptul de a se adresa petiției, ci pierde însuși dreptul de

proprietate, întrucât conform art. 42 din lege, imobilele care în urma

procedurilor prevăzute de această lege „nu se restituie” rămân în administrarea

deținătorilor actuali, putând fi înstrăinate potrivit legislație în vigoare.

Dispunând în sensul că fostul

proprietar se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru

viitor, după primirea deciziei sau hotărâri judecătorești; legiuitorul nu a

făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului

de proprietate, instituind limitări rezonabile în exercitarea acestui drept în

vederea asigurării securității circuitului civil în conformitate cu

dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție.

În aceeași ide, prima instanță a mai

reținut că, caracterul obligatoriu al procedurii reglementate de Legea nr.

10/2001, nu este un obstacol în accesul liber la justiție, în condițiile art. 6

din Convenția Europeană și art. 21 din Constituție.

Ca atare, reține instanța de fond că

reclamanta a formulat notificarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001

solicitând restituirea în natură a imobilului din litigiu, și că potrivit

adresei nr. 66757 din 11 octombrie 2008, soluționarea notificării este

suspendată la solicitarea reclamantei (fila 36).

Faptul că notificarea reclamantei nu

a fost până la această dată, din motive neimputabile reclamantei, nu o

împiedică pe aceasta să formuleze acțiune, dat fiind faptul că nesoluționarea

în termen a notificării, echivalează cu un refuz de soluționare a notificării.

Cum s-a reținut excepția

inadmisibilității, s-a constatat ca fiind rămasă fără obiect și cererea de

chemare în garanție.

Instanța de fond a mai reținut că

față de dispozițiile art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997, este neîntemeiată

excepția de netimbrare a acțiunii și tot ca neîntemeiată a fost reținută și

excepția prematurității acțiunii întrucât acțiunile în revendicare nu sunt

supuse nici unui termen de prescripție.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamanta iar prin decizia civilă nr. 212 din 18 iunie 2009 a Curții de Apel Galați s-a respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

Susținerea reclamantei în sensul că

instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la primele trei capete de

cerere, este nefondată.

Astfel reține instanța de apel, că

primele trei capete de cerere sunt în realitate subsumate celui de-al patrulea,

admiterea cererii având ca obiect restituirea imobilului, nefiind aplicabilă

decât în condițiile în care se stabilea situația juridică a imobilului și calitatea

reclamantei, de persoană îndreptățită la restituirea acestuia.

În aceeași idee, reține instanța de

apel că, dacă ar fi intrat în cercetarea pe fond a litigiului și nu ar fi

dispus în sensul admiterii sau respingerii capătului de cerere având ca obiect

revendicarea, instanța ar fi analizat detaliat, toate aspectele prezentate de

reclamantă, ca cereri de sine stătătoare, întrucât numai în raport de acestea,

cererea reclamantei cu privire la restituirea imobilului putea fi soluționată

de existența sau inexistența titlului statului, ori de valabilitatea acestuia,

imobilul a cărui revendicare se solicită în speță, intră sub incidența Legii

nr. 10/2001.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1)

lit. i) din actul normativ menționat, în sensul prezentei legi, prin imobile

preluate abuziv se înțeleg și orice alte imobile preluate cu titlu valabil sau

fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării precum și

cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale

puterii sau ale administrației de stat.

Pe de altă parte, din actele

dosarului rezultă că, în realitate, imobilul în litigiu trecut în proprietatea

statului cu titlu, respectiv în baza Legii nr. 119/1948 și a Decretului nr.

92/1950.

Sub un alt aspect, reclamanta

susține că, și în condițiile n care s-ar aprecia că imobilul ar intra sub

incidența Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun tot ar fi admisibilă întrucât actul normativ mai sus menționat

nu prevede o procedură administrativă pentru restituirea unui imobil aflat în

patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizate, o asemenea

societate abilitată de lege să emită decizie de restituire, nefiind unitate

deținătoare în baza Legii nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001 reglementează

procedura ce trebuie urmată de persoanele îndreptățite pentru valorificarea

drepturile ce le revin cu privire la imobilele preluate în mod abuziv de stat

precum și soluțiile de rezolvare a unor astfel de revendicări.

De altfel, reclamanta a recurs la

dispozițiile acestui act normativ formulând notificarea potrivit legii,

procedura fiind însă suspendată la acest moment tocmai la cererea reclamantei.

Prin urmare, nefinalizarea până la acest moment a procedurii reglementate de

Legea nr. 10/2001 este doar consecința voinței reclamantei și nu a

aplicabilității în speță a acestui act normativ.

În aceste condiții,

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovate de reclamantă în

conformitate cu dispozițiile dreptului comun este evidentă.

De altfel, în acest sens s-a

pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008 dată

în recurs în interesul legii.

Potrivit deciziei mai sus

menționate, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale conform principiului „

specialia generalibus derogant

”,

chiar dacă aceste nu este prevăzut în mod expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă cu prioritate.

Această prioritate poate fi dată în

cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în

care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept proprietate ori securității

raporturilor juridice.

În speță, reclamanta nu a demonstrat

existența nici unei neconcordanțe între Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului ceea ce face ca acțiunea în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. promovată de aceasta să

fie inadmisibilă.

De altfel, după pronunțarea deciziei

date în recursul în interesul legii, Legea nr. 10/2001 a fost modificată în

sensul că prin dispozițiile art. 46 alin. (4), s-a introdus principiul

obligativității și al priorității procedurii speciale reglementate de acest act

normativ.

A mai reținut instanța de apel că

susținerea reclamantei în sensul că dispozițiile acestui text de lege nu își

găsesc aplicabilitate în speță, întrucât vizează doar situațiile în care

imobilul a făcut obiectul unor acte juridice de înstrăinare cu titlu oneros,

ceea ce nu este cazul în speță, deoarece pârâtele ar fi obținut imobilul cu

titlu gratuit, este neîntemeiată.

Art. 46 alin. (4) nu face decât să

consacre obligativitatea și prioritatea recurgerii la procedura Legii nr.

10/2001 de către persoana îndreptățită („persoana îndreptățită are obligația de

a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare.

Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate”) fără a face nici un fel de

distincție în funcție de tipul actelor de dispoziție încheiate cu privire la

imobilele preluate abuziv, respectiv dacă acestea sunt cu titlu oneros sau

gratuit.

Instanța de apel a mai reținut că

actele de proprietate pe care pârâtele le dețin au fost încheiate în cadrul procesului

de privatizare, deci nu sunt acte cu titlu gratuit, iar reclamanta nu a

solicitat până în prezent anularea acestora.

De altfel, susține instanța de apel,

termenul pentru promovarea unei asemenea acțiuni în anulare a actelor de

privatizare a expirat, imposibilitatea în care se află reclamanta în prezent,

de a contesta titlurile de proprietate invocate de pârâte, fiind considerentul

pentru care aceasta a înțeles să abandoneze, sau mai precis, să suspende, cel

puțin pentru moment, procedura Legii nr. 10/2001 și să încerce o valorificare a

pretențiilor sale pe calea dreptului comun.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare

la instanța de fond.

Criticile aduse hotărârilor

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.

Astfel recurenta susține că

hotărârea este pronunțată cu aplicarea greșită a legii respectiv a

dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 art. 1, art. 7, art. 9, art. 79, art.

45 din Legea nr. 10/2001 și cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional

al CEDO și art. 6 CEDO, precum și cu interpretarea greșită a actului dedus

judecății, fiind astfel, în opinia recurentei, incidente dispozițiile art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta arată astfel că imobilul

din litigiu a fost preluat în mod abuziv, o parte fără titlu și o parte fără

titlu valabil.

Imobilul se află în prezent în

patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizate fiind aplicabile

dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Or, susține recurenta, regimul

imobilelor preluate abuziv de stat și evidențiate în patrimoniul unor societăți

integral privatizate, a fost reglementat de legiuitor prin art. 27 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 în redactarea inițială.

Din interpretarea „

per a

contrario

, a acestei dispoziții, rezultă, susține recurenta, că

proprietarii ale căror imobile au fost preluate de stat fără titlu valabil, au

dreptul nu numai la măsuri reparatorii prin echivalent, ci și la restituirea în

natură, aceasta fiind regula statuată prin art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea

nr. 10/2001.

Recurenta mai învederează faptul că

în cazul imobilelor preluate de stat în mod abuziv și fără titlu valabil și

evidențiate la data intrării în vigoare a cererii în patrimoniul unor societăți

integral privatizate, proprietarii pot opta, fie pentru redobândirea în natură

a imobilelor, fie pentru măsuri reparatorii prin echivalent deoarece legea nu

prevede exclusiv măsuri reparatorii prin echivalent.

Recurenta susține că în Legea nr.

10/2001 nu este prevăzută o procedură administrativă pentru restituirea în

natură a unui imobil aflat în patrimoniul unei societăți comerciale integral

privatizate.

Ca atare, susține recurenta

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu exclud aplicabilitatea dreptului comun în situația

în care imobilele preluate de stat fără titlu valabil se aflau la data intrării

în vigoare a legii în patrimoniul unei societăți comerciale integral

privatizată, iar persoana îndreptățită optează pentru valorificarea dreptului

la restituirea în natură, situație în care hotărârea instanței de apel este

lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a art. 21 din Legea nr.

10/2001.

O altă critică, adusă hotărârii

instanței de apel, vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 la situația de fapt, considerând că atâta timp cât nu a

atacat actele de privatizare a SC C. SA și SC M.S. RL, acțiunea în revendicare

este inadmisibile.

Recurenții mai învederează faptul că

instanța de apel avea obligația să cerceteze cu prioritate calitatea ei de

persoană îndreptățită și respectiv modul de preluare a imobilului.

Se mai susține că hotărârea

instanței de apel este nelegală fiind dată cu încălcarea art. 129 C. proc. civ.,

art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Primul Protocol la CEDO și cu nesocotirea dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secțiile unite.

Jurisprudența CEDO a statuat, că

preluarea abuzivă a unui bun și lipsa oricărei despăgubiri într-un termen

rezonabil, reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional al

CEDO.

Cum în 1953, antecesorul ei a fost

deposedate de către stat, de proprietate sa în mod samavolnic, fără să existe o

dispoziție legală.

Astfel, recurenta a arătat că

imobilul nu intră sub sfera de aplicare a Legii nr. 119/1948 și nu a trecut în

patrimoniul Statului în temeiul acestei legi, cu atât mai mult cu cât imobilul

nu figurează în listele anexă ale legii și nu face parte nici din categoriile

limitativ prevăzut de art. 1 alin. (1)– 77 din Legea nr. 119/1948.

De altfel nici preluarea în baza

Decretului nr. 92/1950 nu constituie titlu valabil pentru stat, întrucât

imobilul nu figurează în lista anexă la Decretul nr. 92/1950.

Ca atare, susține recurenta,

preluarea imobilului de către stat, s-a realizat cu încălcarea art. 480 – 481 C.

civ., fără plata despăgubirilor și fără justificarea utilității publice,

situație în care este incident și art. 17 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului, act la care România aderase la epoca preluării imobilului în

aceste condiții, actul de preluare realizat prin încălcarea dispozițiilor legii

este lipsit de efecte juridice, iar imobilul nu a trecut niciodată în

proprietatea statului, Statul nu justifică un titlu valabil asupra imobilului

(art. 6 din Legea nr. 213/1998) și ca atare imobilul nu a ieșit niciodată din

patrimoniul antecesorului ei, fiind transmis prin moștenire legală.

Examinând hotărârea instanței de

apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru cele

ce preced:

Reclamanta a formulat notificare în

condițiile Legii nr. 10/2001, privind restituirea imobilului compus din teren

în suprafață de 8410 mp, casă de locuit și Fabrica de sobe de teracotă și faianță

„Gh. Steriade” în suprafață de 662 mp situat în Municipiul Focșani, județul

Vrancea, (fila 36) dosarul instanței de fond.

Reclamanta prin actul de la fila 36 a solicitat Primăriei Municipiului Focșani la 19 august 2008 suspendarea procedurii de acordare a

măsurilor reparatorii în echivalent până la soluționarea acțiunii în

revendicare.

Acțiunea în revendicare imobilului

din Focșani, teren și construcții a fost înaintată la 22 septembrie 2008 fila 1

(dosar nr. 3444/2008 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001).

Potrivit art. 1 din Legea nr.

10/2001 intră sub incidența acestei legi, imobilele preluate în mod abuziv de

stat, de organizațiile cooperatiste, sau de orice persoane juridice în perioada

6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

După intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, lege specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun nu

este fondată.

Prin Legea nr. 10/2001 intrată în

vigoare la 14 februarie 2001 a fost reglementată procedura prin care pot fi

revendicate imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989, care presupune parcurgerea fazei procedurale, ce se declanșează o dată cu

înregistrarea notificării și se finalizează prin emiterea deciziei sau

dispoziției motivate, ce poate fi contestată în justiție.

Reclamanta a declanșat procedura

prealabilă în temeiul Legii nr. 10/2001 prin înregistrarea notificării (fila 36

dosarul instanței de fond) însă a suspendat-o până la soluționarea prezentei

acțiuni în revendicare înaintată în temeiul art. 480 – 481 C. civ.

Or, față de această situație, este

de reținut că prin legea specială – Legea nr. 10/2001 s-a derogat de la dreptul

comun, respectiv de la prevederile art. 480 – 481 C. civ., numai în privința

categoriilor de imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, iar pentru celelalte categorii de bunuri, dispozițiile

dreptului comun, - ale codului civil, - rămânând pe deplin aplicabile.

Pe de altă parte, potrivit art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, bunurile preluate de Stat fără titlu valabil pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație.

Or, Legea nr. 10/2001 este o lege

specială de reparație privitoare la imobile preluate abuziv în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Deși Legea nr. 10/2001, ca lege nouă

suprimă practic acțiunea dreptului comun, în cazul ineficacității actelor de

preluare la care se referă, ea nu elimină totuși accesul la justiție, ci

perfecționează practic sistemul reparator, prin norme și proceduri speciale,

subordonându-l controlului judiciar.

Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001

a fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele

îndreptățite pot solicita verificarea ingerințelor ce ar fi fost exercitate de

stat cu privire la drepturile pretins încălcate.

De altfel, este de reținut că faptul

că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 CEDO și

respectiv art. 25 din Constituția României implică obligativitatea părților

interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține

recunoașterea și protecția dreptului material pretins, nefiind permisă o

opțiune a persoanei între norma de drept material și cea procedurală.

Or, din perspectiva celor expuse,

aplicarea normelor de drept procedural, garantează siguranța socială și nu

poate constitui, motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1

Adițional și de altfel nici motiv de discriminare, în sensul Protocolului nr.

12, câtă vreme aceeași normă de drept procedural (cea privind procedura

notificării) se aplică tuturor persoanelor ce reclamă o anumită ingerință, cum

este cea prezenta cauză privind deposedarea abuzivă de către stat a imobilului

în litigiu.

Imobilul din litigiu face obiectul

Legii nr. 10/2001.

Cu privire la acțiunile întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin Decizia nr. 33/2008 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, data în recurs în

interesul legii (obligatorie în condițiile art. 329 C. proc. civ.) s-a statuat

că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, conform principiului „

specialia generalibus derogant

”,

chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Or, în cauza de față, fiind incident

concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și cea generală (dreptul

comun art. 480 – 481 C. civ.) are prioritate legea specială, conform

principiului sus evocat.

Din considerentele Deciziei nr.

33/2008 rezultă că imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii

nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile p revăzute de acest

act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun, cu excepția

acțiunilor pendinte la data de 14 februarie 2001, cu privire la care noua lege

permis fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluționarea procedurii

administrative.

Or, acțiunea reclamantei a fost

înregistrată la 22 septembrie 2008.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 –

lege specială și derogatorie de la dreptul comun – sunt obligatorii de la data

intrării ei în vigoare, în raport de adagiile „

generalia specialibus non

derogant

„ și „

specialia generalibus derogant

”.

În consecință, legiuitorul permite

revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989 numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter

special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ.,

care constituie dreptul comun în materia revendicării.

In caz contrar s-ar ajunge la

situația în care dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conținut,

astfel încât să nu își producă efectele juridice, or nu aceasta este rațiunea

pentru care a fost adoptată o atare lege specială de reparație.

În altă ordine de idei, este de

reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiunile

din Legea nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de

acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele ce au

uzitat de procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiunii în

revendicare, având în vedere regula „

electa una via

” și principiul

securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO.

Din perspectiva celor expuse, și a

dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul

legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de

apel, față de obiectul dedus judecății, a făcut o legală interpretare și

aplicare a legii și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta P.T.M. împotriva deciziei nr. 212/A din 18 iunie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

8 februarie 2010

.