ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3371/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 5 reclamanta B.V. a chemat în judecată pe pârâții Ș.E.V.

și Ș.V. solicitând obligarea acestora a-i lăsa în deplină proprietate și

posesie imobilul din București.

În motivarea cererii reclamanta a arătat

că este proprietara imobilului în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 6955

din 31 iulie 1975. Imobilul a fost dobândit de pârâți prin contractul de

vânzare cumpărare nr. 41379 din 14 ianuarie 1997 de la Primăria Municipiului

București prin mandatar SC C. SA. Se apreciază că titlul reclamantei este cel

valabil deoarece titlul pârâților emană de la un nou dominus și este ulterior

titlului reclamantei. Primăria Municipiului București nu era proprietara

imobilului deoarece acesta fusese preluat abuziv de la reclamantă prin Decretul

nr .223/1974.

Pârâții au depus întâmpinare prin care au

invocat lipsa calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității

acțiunii și cerere reconvențională solicitând a se constata că sunt dobânditori

de bună credință ai imobilului.

Prin sentința civilă nr. 1252 din 9

martie 2004 Judecătoria sectorului 5 a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a părților și excepția inadmisibilității cererii ca

neîntemeiate, a admis acțiunea reclamantei și cererea reconvențională și a

obligat pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul.

De asemenea, a constatat calitatea părților de dobânditori de bună credință a

imobilului.

Instanța de fond comparând cele 2 titluri

de proprietate deduse judecății a apreciat că Decretul nr. 223/1974 era

neconstituțional prin prevederile ce obligau persoanele care doreau să

părăsească țara la înstrăinarea imobilelor deținute în proprietate.

Preluarea imobilului s-a făcut abuziv

deoarece Decretul nr. 223/1974 încălca principiul ocrotirii proprietății.

Astfel, a dat preferință titlului reclamantei.

S-a reținut și că pârâții au fost de bună

credință la dobândirea imobilului, reclamanta nefăcând proba contrară, motiv

pentru care a fost admisă și cererea reconvențională.

Împotriva sentinței au declarat apel

pârâții arătând că reclamanta intimată a opus un titlu lipsit de forță juridică

deoarece imobilul a trecut în proprietatea statului la cererea expresă a

reclamantei, trecerea fiind efectuată cu plată. Restituirea imobilelor este

condiționată, în baza art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de constatarea,

prin hotărâre judecătorească a nulității actului de înstrăinare.

Un alt motiv de apel îl constituie

nepronunțarea asupra unui mijloc de apărare, respectiv necertificarea

înscrisurilor pentru conformitate cu originalul, conform art. 139 C. proc. civ.

Instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut,

în sensul că judecătorul fondului s-a substituit Curții Constituționale,

reținând în considerentele sentinței că Decretul nr. 223/1974 era

neconstituțional.

Au fost soluționate greșit excepțiile

invocate.

Curtea de Apel București, secția a VII-a

civilă și litigii de muncă, prin decizia civilă nr. 374A din 26 mai 2004 a

admis apelul și a modificat în parte sentința, în sensul respingerii ca

inadmisibile a cererii principale. A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

În motivarea deciziei s-a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. instanța se pronunță asupra

excepțiilor ce fac de prisos cercetarea pe fond a pricinii, respectiv asupra

excepției de inadmisibilitate a cererii.

Prin acțiunea promovată reclamanta tinde

la realizarea unui drept pe calea dreptului comun, ceea ce nu este posibil, în

condițiile în care Legea nr. 10/2001 este un act normativ ce reglementează

procedura în cazul revendicării imobilelor preluate abuziv de către stat.

Reclamanta nu mai poate uza de calea

dreptului comun deoarece nu mai are un titlu asupra imobilului care a fost

preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974. Nu se poate compara, deci, un

drept inexistent.

Pe de altă parte Legea nr. 10/2001 este

actul normativ special care acoperă și situația reclamantei prin procedura

reglementată la art. 36 și urm., domeniul său fiind de strictă interpretare și

care se aplică cu prioritate potrivit principiului legea specială derogă de la

legea generală.

Cum reclamanta nu a înțeles să uzeze de

legea specială, ci să o eludeze, a rămas în afara sferei de aplicare a legii

speciale și nu poate să invoce dreptul comun.

Împotriva deciziei instanței de apel a

declarat recurs reclamanta solicitând modificarea acesteia în temeiul art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:

- instanța de apel a apreciat în mod

eronat că regimul juridic aplicabil imobilului în litigiu este cel stabilit de

Legea nr. 10/2001 care nu prevede restituirea în natură de la chiriașul

cumpărător.

- decizia conține motive contradictorii:

deși acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, în considerentele deciziei se

reține că reclamanta nu mai are un titlu asupra imobilului.

Recursul este nefondat.

Referitor la imobilele preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este de observat că normele legale

în conflict, respectiv Codul civil și Legea nr. 10/2001 vizează situații

juridice născute sub imperiul legii vechi (Codul civil).

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

restituirea în natură a imobilelor, ca urmare a ineficacității actelor de

preluare, a fost guvernată de instituția revendicării reglementată de art. 480 și

art. 481 C. civ.

La data de 14 februarie 2001 dreptul

comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale și o

procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.

Legea nouă, fiind o lege specială,

suprimă practic aplicabilitatea dreptului comun în această materie.

Cum noile reglementări instituite de

Legea nr. 10/2001 interesează ordinea publică, rezultă că această lege este de

imediată aplicare, soluție consacrată și de prevederile art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998 care stipulează că bunurile preluate de stat fără titlu

valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor

legi speciale de reparație.

Art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

reglementează o situație de excepție, în care este posibilă aplicarea legii

vechi, pentru cazurile în care acțiunile de restituire a imobilelor se aflau în

curs de judecată la data apariției Legii nr. 10/2001.

În consecință, odată cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun

privind revendicarea imobilelor ce fac obiectul acestei legi.

Așa fiind, rezultă că instanța de

apel a hotărât temeinic, în raport de data introducerii acțiunii, 11 noiembrie

2002, că nu mai este admisibilă acțiunea în revendicare.

Având în vedere aceste considerente

recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.V.

împotriva deciziei nr. 374A din 26 mai 2004 a Curții de Apel București, secția

a VII-a.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2005.