ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4554/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele Prin sentința civilă nr. 463 din 6 martie 2008, astfel cum a fost îndreptată la data de 5 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. 43543/3/2007, în urma declinării competenței de soluționare a cauzei prin sentința civilă nr. 15967 din 16 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în dosarul nr. 33965/299/2006, a fost respinsă, ca tardiv formulată, cererea formulată la 9 februarie 2008 pentru acordarea de despăgubiri pentru teren, admițându-se, în prealabil, excepția tardivității completării cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta M.A. Totodată, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității acțiunii în revendicare și, ca rămasă fără obiect, excepția lipsei calității procesuale pasive privind pe Municipiul București și Statul Român.

În același timp, a fost admisă excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect obligarea Primăriei Municipiului București, prin Primarul General, și a Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, la plata despăgubirilor pentru construcția demolată, în consecință, respingându-se cererea cu acest obiect. Prin aceeași sentință, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei și s-a dispus obligarea pârâtei SC M. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 459 mp identificat prin raportul de expertiză nr. 729/2007. Au fost respinse, ca neîntemeiate, capătul de cerere având ca obiect ridicarea amenajărilor edificate pentru teren sau de autorizare a reclamantei de a le ridica pe cheltuiala pârâtei și cererea de obligare a reclamantei la plata materialelor și a manoperei.

În motivarea sentinței, s-a constatat că cererea formulată verbal la ultimul termen de judecată de către reprezentantul reclamantei este tardivă, formulată fiind cu încălcarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.. În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare, s-a apreciat că acțiunea în revendicare de drept comun are ca temei dreptul de proprietate, iar nu răspunderea civilă delictuală, astfel cum este întemeiată acțiunea în restituire în baza Legii nr. 10/2001, ca atare cele două acțiuni au o natură juridică diferită, ceea ce determină ca acțiunea de drept comun să fie admisibilă. Pentru identitate de argumente, cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata despăgubirilor pentru imobilul demolat, este inadmisibilă deoarece reclamanta avea deschisă calea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că autorul reclamantei, M.C., a cumpărat de la numitul G.A. o suprafață de 1059 mp (două parcele – una de 459 mp și una de 600 mp) situată în comuna suburbană Băneasa, Herăstrău. Ulterior, printr-un act autentic de vânzare-cumpărare, parcela de 600 mp a fost înstrăinată. Autorul reclamantei a figurat ca titular de rol fiscal pentru terenul în suprafață de 459 mp, fără a exista informații privind data și motivul închiderii rolului fiscal.

Din evidențele Primăriei Municipiului București, rezultă că terenul figurează în incinta Institutului Aeronautic, fapt confirmat din raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. 224/2003, atașat în cadrul probei cu înscrisuri, din care reiese că terenul dobândit în anul 1940 de autorul reclamantei se suprapune cu terenul aparținând SC M. SA (fostul I.A.) și se află pe str. S. nr. 26. Această stare de fapt a fost confirmată și prin raportul de expertiză tehnică, specialitatea topografie, întocmit în prezenta cauză.

Pe baza probele administrate, tribunalul a stabilit că există identitate între persoana reclamantei și titularul dreptului de proprietate dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1940. Pe de altă parte, există recunoașterea pârâtei societate comercială, în ceea ce privește preluarea de către stat a imobilului și includerea acestuia în patrimoniul său, motiv pentru care prima instanță a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active.

Comparând titlurile de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare, tribunalul a constatat că titlul reclamantei este preferabil, deoarece imobilul său a fost preluat de către stat, fără titlu valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, deoarece Decretul nr. 338/1980 nu reprezintă un titlu de proprietate în favoarea statului, nefiind respectate cele două condiții impuse de Constituția în vigoare la acea dată, respectiv ca exproprierea să fi fost făcut pentru cauză de utilitate publică și cu plata unei juste și prealabile despăgubiri.

În ceea ce privește titlul pârâtei societate comercială, s-a reținut că aceasta deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO3 nr. 2808 din 26 martie 1996, ca urmare a aplicării Legii nr. 15/1990, dar că acest titlu nu poate fi opus cu succes titlului de proprietate al reclamantei, în condițiile în care autorul pârâților, Statul Român, nu era proprietarul terenului și nu putea transmite un asemenea drept în patrimoniul pârâtei. În consecință, instanța a dat preferință titlului reclamantei, admițând cererea în revendicare. Apelul declarat de către pârâta SC M. SA, împotriva sentinței menționate, a fost admis prin decizia nr. 268 din 10 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu consecința schimbării sentinței și respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii în revendicare.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această decizie, s-a reținut din expertiza efectuată în faza apelului, nu numai că terenul revendicat de reclamantă se află situat în incinta apelantei-pârâte, dar și că este afectat de o construcție definitivă și de rețele de utilitate publică, astfel încât s-a apreciat că, în mod greșit, prima instanță a reținut o situație de fapt ce nu a fost pe deplin stabilită. S-a reținut, de asemenea, că SC M. SA este privatizată integral încă din anul 2000, aspect care influențează regimul juridic al terenului revendicat. Terenul revendicat reprezentând proprietatea pârâtei, drept constituit în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și H.G.

nr. 834/1991, la data formulării acțiunii de față reclamanta nu mai justifica existența unui drept de proprietate pe temeiul căruia să formuleze cererea în revendicare. Instanța de apel a înlăturat criticile referitoare la nedovedirea identității între terenul expropriat și cel revendicat: chiar dacă în tabelul anexă la decretul de expropriere se menționează preluarea unei suprafețe de 820 mp teren în str. C. nr. 37, acest aspect devine irelevant față de împrejurarea că autorii reclamantei înstrăinaseră 600 mp din totalul de 1059 mp, iar terenul vândut în anul 1959 nu era parcelat, situație în care, la expropriere, s-au avut în vedere vechile delimitări ale întregului teren.

În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare, instanța de apel a constatat că excepția cu acest obiect este întemeiată, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că reclamanta ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, motiv pentru care operează decăderea reclamantei din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în baza legii speciale, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În consecință, s-a constatat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. este inadmisibilă, în condițiile existenței legii speciale derogatorii de la dreptul comun. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că, în mod greșit a fost respinsă acțiunea în revendicare, întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001, contrar considerentelor instanței de apel, nu înlătură aplicarea prevederilor de drept comun, iar accesul la justiție nu poate fi îngrădit, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, precum și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În consecință, chiar dacă nu s-a urmat procedura Legii nr. 10/2001, nu mai există un alt remediu procedural pentru obținerea restituirii în natură, situație în care nu poate fi împiedicată exercitarea acțiunii în revendicare.

Recurenta-reclamantă a făcut referire la jurisprudența Curții Europene în materia dreptului de proprietate, conturată chiar în cauzele împotriva României ( Păduraru, Străin etc. ). Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.

Motivele de recurs se referă exclusiv soluția de admitere de către instanța de apel a excepției inadmisibilității cererii în revendicare formulate la data de 20 octombrie 2006, așadar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, soluție prin care se sancționează pasivitatea reclamantei în efectuarea demersurilor administrative presupuse de legea specială aplicabilă reparării prejudiciului cauzat proprietarilor prin preluarea abuzivă de către stat a unui imobil, respectiv Legea nr. 10/2001, în perioada de referință a legii, martie 1945 - decembrie 1989. Fiind vorba despre o excepție procesuală absolută, de fond și peremptorie, admiterea acesteia împiedică cercetarea fondului cererii, astfel încât nu interesează aspectele de fond ținând de compararea titlurilor de proprietate înfățișate de părțile cu interese contrarii, în legătură cu care nu s-au formulat, de altfel, critici prin recursul declarat în cauză.

În prezenta cauză, s-a recunoscut, prin decizia de apel, că terenul în litigiu a fost preluat de către stat de la reclamantă, în baza unui decret de expropriere datat 1980, iar terenul revendicat coincide cu cel evidențiat în patrimoniul pârâtei societate comercială. Se observă că, dacă s-ar fi inițiat procedura administrativă prevăzută de legea specială, reclamanta ar fi fost îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin restituirea în natură a terenului, în aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008, prin care s-a declarat ca neconstituțională abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din conținutul fostului art. 27 (devenit art. 29, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005).

Astfel, pentru restituirea în natură a terenului în condițiile Legii nr. 10/2001, era suficientă preluarea fără titlu a imobilului evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale cu capital integral privat,precum în cauză (neavând relevanță, din perspectiva cerințelor legale, dacă această persoană juridică invoca, la rându-i, un titlu de proprietate asupra imobilului). În cauză, reclamanta nu a formulat, însă, notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Recurenta nu a negat încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci a susținut că cererea în revendicare este admisibilă, chiar în condițiile existenței legii speciale (favorabile intereselor sale), deoarece trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, invocându-se, în acest sens, și Decizia 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție dată într-un recurs în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune.

Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a apreciat că cererea în revendicare este inadmisibilă, dând o corectă interpretare dispozițiilor legale incidente și stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant , că dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică în mod prioritar față de norma de drept comun, astfel că, după adoptarea legii de reparație, nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, prin promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.

Referirea la dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, privind imobilele preluate de stat fără titlu valabil, nu contrazice această apreciere, cât timp norma menționată prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Astfel cum se arată în Decizia 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului. Or, recurenta reclamantă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este exceptată de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, imobilul fiind preluat în baza Decretului de expropriere nr. 338/1980, ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i) (cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat, ar fi fost îndreptățită la însăși restituirea în natură a imobilului), după cum nu a fost relevat niciun motiv independent de voința sa de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.

Totodată, recurenta a învederat că, în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Referindu-se la prioritatea Convenției, recurenta invocă dispozițiile art. 6 paragr. 1, întrucât, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, i s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad't Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei). Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă. Or, așa cum s-a arătat, recurenta putea obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, nefiindu-i contestat nici dreptul de proprietate, și nici preluarea fără titlu valabil de către stat.

Prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurentă, norma convențională, garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situație în care Înalta Curte constată că recurenta nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul 1. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei nr. 268 din 10 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2010.