ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1183/2024

Ședința publică din data de 24 aprilie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a Civilă, la data de 11.06.2008, sub nr. x/2008, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Statul Roman prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Afacerilor Externe prin Ministrul Afacerilor Externe și au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților să le respecte dreptul de proprietate și liniștita posesie a imobilului teren situat în București, având ca identificare poștală actuala Stradă Muzeul Zambaccian nr. 18-18A, colț cu Str. x și cu str. x nr. 1l-13 în suprafață de cca. 2000 mp și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au invocat dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adițional al CEDO, art. 6 din C.E.D.O.

În data de 24 septembrie 2008, reclamanții au depus precizare la cererea de chemare în judecată prin care au arătat că terenul revendicat are ca identificare actuală pe planul cadastral eliberat de Municipiul București următoarele: str. x A, fiind o secțiune din această locație poștală, are următorii vecini: la nord-str. x; V-proprietatea statului român deținut că Ministerul de Externe (corespunzător imobilului construcție de la nr. 18), la sud- "proprietatea" C., având ca locație poștală str. x nr. 11-13-ce constituia parte din proprietatea reclamanților anterior preluării de către stat; la Est-str. x (și nu D., așa cum eronat a fost indicat în cererea introductivă), valoarea imobilului revendicat este peste limita valorică de 500.000 Ron, acesta nu mai este ocupat de construcția prevăzută de H.G. nr. 1666/2006, în prezent fiind demolată de pârâți și terenul este liber .

Pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția prescripției achizitive a dreptului de proprietate, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință din data de 14 ianuarie 2009 pronunțată în dosarul nr. x/2008, au fost unite cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția inadmisibilității .

Prin încheierea de ședință din data de 7 decembrie 2012 s-a suspendat judecarea cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2012 al Judecătoriei Sectorului 1 București .

Prin încheierea de ședință din data de 10 ianuarie 2020 a fost repusă cauza pe rol și au fost introduși în cauză în calitate de reclamanți, moștenitorii legali ai reclamantului decedat A. și anume, E., F. și G. .

Prin încheierea de ședință din data de 9 octombrie 2020 s-a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român invocată de acesta prin notele de ședință de la f. xvol. I .

1.2. Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului București, secția a IV-a civilă și înregistrată sub nr. x/2019 în data de 27 iunie 2019, reclamanții B., E., F., G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună următoarele: să se constate inexistența titlului Statului cu privire la terenul în suprafață de 1.983 mp, având ca identificare poștală actuală strada x, nr. 18-18A, colț cu str. x și cu str. x, București; să se constate caracterul abuziv al preluării în fapt a imobilului mai-sus menționat de către Statul Român; să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată efectuate de aceștia.

În drept, au fost invocate dospizițiile art. 35 teza I C. proc. civ., art. 481, raportat la art. 1847, art. 1890 din vechiul C. civ., cu rap. la art. 12 din Constituția din 1952, art. 17, art. 29 și art. 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, art. 6 alin. (1) și art. 7 din Legea nr. 213/1998.

La data de 28.10.2019, pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a depus întâmpinare la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat respingerea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, ca fiind lipsit de interes, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Ministerul Afacerilor Externe a formulat cerere de intervenție accesorie în cauza ce se poartă între reclamanții B., E., F. și G. și pârâtul Statul Român, prin care a solicitat respingerea acțiunii în constatare.

În data de 10 decembrie 2019, reclamanții B., E., F., G. și-au precizat cererea de chemare în judecată arătând că imobilul teren la care se referă acțiunea este o secțiune din terenul în suprafață de 1983 mp din terenul în suprafață totală de 2610 mp înscrisă în CF nr. x a sectorului 1 București, nr. cadastral x vecină cu: str. x, str. x, str. x, restul proprietății pârâtului; valoarea imobilului ce face obiectul litigiului este de 12.498.254 RON (la curs BNR 4,7 RON/euro). Valoarea a fost stabilită pe baza Grilei notariale 2019 a Camerei Notarilor Publici București. Încadrarea terenului este in secțiunea 35/A3 (pag. 54 din grila), caruia i se aplica prețul de 1.341 euro/mp (pag. 124), rezultând o valoare de 2.659.203 euro. Transformând în RON aceasta valoare la cursul BNR de 4,7 RON/euro rezulta valoarea de 12.498.254 RON .

La 11.02.2020, reclamanții B., E., F. și G. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin care au solicită să se admită excepția tardivității depunerii întâmpinării și să se dispună decăderea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, din dreptul de a formula excepții și de a propune probe, ca urmare a depunerii tardive a întâmpinării formulate în cauză; în subsidiar, să se respingă ca neîntemeiată excepția lipsei de interes invocată prin întâmpinare de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; în principal - să fie unită cu fondul excepția inadmisibilității și, în subsidiar, să respingă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată prin întâmpinare de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; să se dispună conexarea prezentului dosar la dosarul nr. x/2008 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a V -a civilă.

Prin încheierea de ședință din data de 14 iulie 2020 dată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosar nr. x/2019 a fost admisă excepția de conexitate și s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2008.

Prin sentința civilă nr. 45/13.01.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român ca neîntemeiată; a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunilor din dosarele conexate; a respins cererea de constatare a inexistenței titlului Statului cu privire la imobil și a caracterului abuziv al preluării de fapt, așa cum a fost precizată în dosarul conexat nr. x/2019 formulată de reclamanții B., E., F., G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă; a respins cererea de revendicare imobiliară, așa cum a fost precizată în dosarul nr. x/2008, formulată de reclamanții B., E., F., G., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Afacerilor Externe prin Ministrul Afacerilor Externe, ca inadmisibilă; a admis cererea de intervenție voluntară accesorie a Ministerului Afacerilor Externe, în favoarea pârâtului Statul Român în dosarul conexat nr. x/2019

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că, în calitate de moștenitori legali ai cumpărătorilor bunului imobil revendicat, reclamanții își justifică legitimarea procesuală activă, existând identitate între persoana reclamanților și titularul dreptului afirmat în cadrul raportului juridic dedus judecății iar existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Suprafața de teren revendicată de 1983 mp este în proprietatea publică a Statului Român, dreptul de proprietate publică al statului fiind înscris în cartea funciară, așa cum prevedeau art. 20 alin. (1) și (3) și a art. 48 din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data înscrierii în cartea funciară, x octombrie 2010) iar după cum rezultă din prevederile art. 1 și 2 din Legea nr. 213/1998 (în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată ce face obiectul dosarul nr. x/2008), dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public iar statul sau unitățile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele și în condițiile legii.

După cum rezultă din prevederile art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 (în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată ce face obiectul dosarul nr. x/2008), în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligația să arate instanței cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor C. proc. civ.. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condițiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligații. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligații poate atrage revocarea dreptului de administrare iar în litigiile prevăzute la alin. (4), statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar unitățile administrativ-teritoriale, de către consiliile județene, de Consiliul General al Municipiului București sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, președintelui consiliului județean sau primarului.

Legalitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu a fost confirmată și prin respingerea excepției de nelegalitate invocată de reclamanți cu privire la H.G. nr. 5/1997 și H.G. nr. 1705/2006, Anexa nr. 2, poz. 99660 ca nefondată prin sentința civilă nr. 3142 din data de 24 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013

Prin urmare, imobilul revendicat aflându-se în proprietatea publică a Statului Român la data introducerii acțiunii în revendicare imobiliară, reclamanții justifică legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Statului Român în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară, existând identitate între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în cadrul raportului juridic dedus judecății, astfel că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român a fost respinsă ca neîntemeiată.

În ceea ce privește cererea de constatare a inexistenței titlului Statului cu privire la imobil și a caracterului abuziv al preluării de fapt, așa cum a fost precizată din dosarul conexat nr. x/2019, tribunalul a reținut că în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară conform dispozițiilor legale actuale reprezentate de art. 565 din Legea nr. 287/2009 iar obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului, după cum rezultă din prevederile art. 865 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 (în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată în dosarul conexat) iar în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens, după cum rezultă din prevederile art. 223 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 (în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată în dosarul conexat).

În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare imobiliară, tribunalul a reținut că există un prim fine de neprimire a acțiunii prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată ce face obiectul dosarul nr. x/2008) care prevăd că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, astfel că bunul imobil în suprafață de 1983 mp fiind în proprietatea publică a Statului Român, este un bun inalienabil și insesizabil.

În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare imobiliară invocată de pârât în întâmpinarea de la f. x și prin raportare la temeiurile legale invocate în cererea de chemare în judecată, art. 480 și 481 C. civ. 1865 și dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional al CEDO și art. 6 din CEDO, tribunalul a reținut că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 6 iunie 2008 iar prin Decizia nr. 33/2008 privind examinarea recursului în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, ÎCCJ-Secțiile Unite a stabilit că: concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Prin urmare, cum acțiunea în revendicare imobiliară a fost introdusă la data de 6 iunie 2008, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, reclamanții având posibilitatea să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 în termenele prevăzute de acest act normativ pentru a solicita restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru acest bun imobil despre care susțin că a fost preluat de stat fără titlu în perioada 1945-1989, termene care au expirat, astfel că nu au deschisă calea unei acțiuni în revendicare în condițiile dreptului comun, având în vedere că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant iar tribunalul nu a sesizat neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, atâta timp cât prevederile art. 1 art. 2 alin. (1) lit. "i" din Legea nr. 10/2001 reglementau dreptul de restituire pentru orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat, având în vedere susținerile reclamanților din cererea de chemare în judecată că imobilul a fost preluat de stat fără titlu de la autorii lor în perioada comunistă.

Cum, în speță, reclamanții au pretins că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără titlu valabil, restituirea acestuia intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) cu referire la art. 2 alin. (1) lit. i) din acest act normativ iar acțiunea în revendicare a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 astfel că în soluționarea acestei acțiuni nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație, în interpretarea realizată prin Decizia nr. 33/1998, obligatorie potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. 1865.

Cum ori de câte ori bunul revendicat intră sub incidența Legii nr. 10/2001 (cum este cazul în prezentul dosar), aplicabilitatea acesteia în cadrul acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, este în afara oricărui dubiu iar un imobil preluat fără titlu nu generează automat un "bun" în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare imobiliară, așa cum a fost precizată, este întemeiată iar cererea de revendicare imobiliară, așa cum a fost precizată în dosarul nr. x/2008, a fost respinsă ca inadmisibilă în temeiul art. 137 alin. (2), (25)6 și 260 C. proc. civ. 1865.

În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a cererii de constatare a inexistenței titlului Statului cu privire la imobil și a caracterului abuziv al preluării de fapt, așa cum a fost precizată din dosarul conexat nr. x/2019, tribunalul a reținut că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 134/2010 prevăd că cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept însă cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Ori, în prezenta cauză, reclamanții au avut deschisă calea acțiunii în realizare a dreptului lor în cadrul procedurii de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, având posibilitatea să formuleze notificări prin care să solicite restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile în care susțin că este vorba de un imobil preluat abuziv fără titlu valabil iar în art. 2 alin. (1) lit. "i" din Legea nr. 10/2001 se arată că, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat iar în art. 2.6. din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 din 07.03.2007 se arată că la art. 2 alin. (1) lit. i) din lege se statuează competența entității învestite cu soluționarea notificării de a califica, în cadrul procedurii administrative de soluționare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care ar implica preexistența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare. În cadrul procedurii administrative de rezolvare a notificărilor, entitatea implicată în aplicarea legii are libertatea de a aprecia, în funcție de circumstanțele fiecărui caz, dacă actul normativ constituie titlu valabil sau titlu nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv.

Prin urmare, în cadrul mecanismului de restituire reglementat de Legea nr. 10/2001 și, în prezent, de Legea nr. 165/2013, entitatea învestită avea puterea de a aprecia împrejurarea dacă preluarea s-a făcut fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și preluarea fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Cererea de constatare are un caracter subsidiar față de cererea în realizare, urmând a se respinge ca inadmisibilă dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege iar din prevederile art. 35 C. proc. civ. rezultă că sunt avute în vedere toate mijloacele de realizare a dreptului, pe orice altă cale prevăzută de lege, deci nu numai pe calea acțiunii de drept comun.

Rezultă, așadar, că acțiunea în constatare este închisă și în cazul în care partea interesată are la dispoziție (sau a avut), de exemplu, recursul la o procedură administrativă, cum este procedura administrativ jurisdicțională specială reglementată de Legea nr. 10/2001 și, în prezent, de Legea nr. 165/2013, cum este cazul reclamanților astfel că, în temeiul art. 35 din Legea nr. 134/2010, tribunalul a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii și în dosarul conexat și, în temeiul art. 243 și 397 alin. (1) din Legea nr. 134/2010, tribunalul a respins cererea de constatare a inexistenței titlului Statului cu privire la imobil și a caracterului abuziv al preluării de fapt, așa cum a fost precizată din dosarul conexat nr. x/2019, ca inadmisibilă.

Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost respinsă, în temeiul art. 67 alin. (1) din Legea nr. 134/2010, tribunalul a admis cererea de intervenție voluntară accesorie a Ministerului Afacerilor Externe în favoarea pârâtului Statul Român în dosarul conexat nr. x/2019, deoarece pârâtul nu a căzut în pretenții, astfel încât apărarea terțului în favoarea părții pentru care a intervenit a fost utilă.

Împotriva sentinței civile nr. 45/13.01.2022 au formulat apel reclamanții B., E., F. și G., solicitând anularea mențiunii din dispozitivul sentinței privind termenul de apel pentru soluția privind acțiunea în constatare ce făcea obiectul dosarului conexat nr. x/2019, ca urmare a greșitei aplicări a dispozițiilor Noului C. proc. civ., anularea sentinței civile nr. 45 din 13.01.2022 pentru nemotivare, respingerea excepției de inadmisibilitate a acțiunilor ce fac obiectul dosarelor conexate nr. x/2008 și nr. y/2019, obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluționării pe fond a cauzei. Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. x/2008.

Prin decizia nr. 1964 A din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți B., E., F. și G. împotriva sentinței civile nr. 45/13.01.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2008, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Afacerilor Externe.

Pentru a se dispune astfel, în esență, s-a reținut că nu este întemeiată critica apelanților-reclamanți, în sensul că hotărârea primei instanțe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția în contextul în care tribunalul a examinat principalele susțineri și apărări ale părților, prezentând, chiar dacă într-o manieră mai succintă, argumentele avute în vedere în justificarea inadmisibilității acțiunii în revendicare, în raport de dispozițiile obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului în privința aplicării art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Contrar celor susținute de apelanții-reclamanți, trimiterea pe care prima instanță a făcut-o la cele reținute prin sentința civilă nr. 3142/24.11.2015 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013, irevocabilă prin respingerea recursului, în sensul că reclamanții au avut o conduită pasivă, neformulând notificare potrivit Legii nr. 10/2001, aspect de natură a atrage incidența sancțiunii instituite de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și că aceștia nu au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, întrucât nu există o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit faptul că imobilul fusese naționalizat cu încălcarea legii, iar partea să fie considerată retroactiv ca proprietar al bunului revendicat constituie o argumentație pertinentă, în condițiile în care hotărârea menționată se bucură de efectul pozitiv al lucrului judecat, potrivit art. 431 alin. (2) N. C. proc. civ.

În ceea ce privește critica apelanților-reclamanți referitoare la admiterea, în mod eronat, a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, nici aceasta nu este întemeiată.

Fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect prima instanță a apreciat că terenul revendicat intră sub domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație ale cărei dispoziții se aplică prioritar în raport cu prevederile dreptului comun, invocate de apelanții-reclamanți în acțiune.

Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secțiile Unite, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanță, conform art. 330

7

alin. (4) vechiul C. proc. civ.

Din această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, rezultă că dispozițiile Legii nr. 10/2001, având caracter special și derogatoriu, se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 vechiul C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

Prin urmare, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor vizate de acest act normativ nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială. Persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 vechiul C. civ.

Astfel cum s-a arătat în considerentele deciziei pronunțate în recursul în interesul legii, fostul proprietar poate iniția o acțiune de drept comun dacă este exceptat de la procedura acestui act normativ, precum și dacă, din motive independente de voința lui, nu a putut să utilizeze această procedură în termenele legale, cu condiția ca imobilul să nu fi fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, în cauza de față, apelanții-reclamanți nici măcar nu au pretins că s-ar afla în aceste cazuri de excepție, nici aceștia și nici autorii lor nefiind exceptați de la aplicarea Legii nr. 10/2001 și neinvocând nici un motiv mai presus de voința lor care să-i fi împiedicat în formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 în scopul solicitării acordării de reparații pentru imobilul în litigiu.

Este adevărat că, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 s-a statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate, această prioritate putând fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Analiza conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului este, însă, subsecventă constatării existenței unui "bun" în patrimoniul celui care invocă prioritatea Convenției, condiție neîndeplinită în speță.

Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Maria Atanasiu și alții contra României s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafele 141, 142 și 143).

În litigiul de față, întrucât apelanții-reclamanți nu au o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului litigios sau o decizie administrativă în același sens, aceștia nu sunt titularii unui "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Atât timp cât apelanții-reclamanți nu au demonstrat existența actuală a unui drept de proprietate, aceștia nu se pot plânge de o atingere a acestui drept, în condițiile documentului european, pentru ca instanța să fie ținută a verifica dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă urmărește un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, criticile pe acest aspect fiind, astfel, neîntemeiate.

Nu se poate aprecia nici faptul că apelanții ar avea o "speranță legitimă" de a câștiga în cadrul acțiunii în revendicare, care se bucură, de asemenea, de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în aceleași condiții ca și un "bun actual", întrucât nicio dispoziție din legea națională nu permite părților, în circumstanțele date ale litigiului de față, să obțină imobilul în cadrul acțiunii în revendicare și, în aceste condiții, nu există nici o jurisprudență constantă a instanțelor care să permită o soluție favorabilă reclamanților în acțiunea în revendicare, după pronunțarea Deciziei RIL nr. 33/2008.

Curtea nu a putut reține susținerile apelanților-reclamanți, în sensul că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun li s-ar încălca accesul liber la justiție. Astfel, prin legea specială - Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

Curtea a apreciat că soluția dată acțiunii în revendicare nu constituie o încălcare a art. 6 din CEDO, întrucât instituirea unei proceduri speciale, pe care apelanții și autorii lor nu au înțeles să o urmeze nu constituie în sine o limitare a accesului la justiție, de vreme ce actele emise în cadrul acestei proceduri sunt supuse controlului judecătoresc, întocmai ca și refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare, legea specială dovedindu-se a fi, din acest punct de vedere, o cale efectivă.

Curtea a apreciat neîntemeiată critica apelanților-reclamanți, în sensul greșitei admiteri a excepției inadmisibilității cererii de constatare a inexistenței titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În cauză, prima instanță a reținut, în mod corect, că reclamanții au avut deschisă procedura administrativ jurisdicțională specială reglementată de Legea nr. 10/2001, având posibilitatea să formuleze notificare, prin care să solicite restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil, în cadrul acestei proceduri, unitatea deținătoare fiind abilitată să stabilească dacă preluarea s-a făcut în mod abuziv, în raport de dispozițiile art. 2 lit. a)-i) din lege.

Nu au putut fi primite argumentele apelanților-reclamanți, în sensul că acțiunea în constatarea inexistenței unui act de trecere în proprietatea statului era justificată de necesitatea epuizării acestei acțiuni de fond, astfel cum s-a reținut în hotărârea pronunțată asupra acțiunii de carte funciară ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, precum și de considerentele sentinței civile nr. 3142/24.11.2015 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2013**, în care s-a arătat că instanța sesizată cu excepția de nelegalitate a hotărârilor de guvern nu se poate pronunța asupra acesteia până la lămurirea existenței sau nu a unui drept de proprietate al apelanților, întrucât vizează de fapt, interesul urmărit prin promovarea acțiunii în constatare, or prima instanță nu a reținut lipsa de interes a apelanților, ci faptul că aceștia au avut la dispoziție o cale pentru realizarea dreptului, respectiv parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Referitor la solicitarea apelanților-reclamanți de anulare a mențiunii referitoare la termenul de exercitare a căii de atac împotriva soluției date acțiunii conexe, Curtea a apreciat că aceasta nu este întemeiată.

Astfel, apelanții-reclamanți nu au făcut dovada unui prejudiciu, potrivit art. 105 alin. (2) vechiul C. proc. civ., în cazul în care nu s-ar dispune anularea mențiunii privind termenul de exercitare a căii de atac împotriva soluției date acțiunii conexe, atâta vreme cât aceștia au declarat calea de atac a apelului, în termenul prevăzut de vechiul C. proc. civ.

Pe de altă parte, Curtea a reținut că apelanții-reclamanți aveau posibilitatea să solicite primei instanțe îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței apelate cu privire la termenul de exercitare a căii de atac a apelului împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii conexe, conform art. 281 vechiul C. proc. civ., situație în care nu mai pot invoca, prin intermediul căii de atac, menționarea greșită a termenului respectiv, față de dispozițiile art. 281

2

a2 vechiul C. proc. civ.

Împotriva deciziei nr. 1964 A din 20 decembrie 2022 au declarat recurs reclamanții E., G., F., precum și H. și I., în calitate de succesibili ai defunctei B., invocând motivele de casare reglementate de art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenții au detaliat considerații referitoare la situația de fapt privind dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Recurenții au criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul mențiunii privind termenul de exercitare a căii de atac. Arată recurenții că prezentul litigiu (cererile din dosarele conexate nr. x/2008 și nr. y/2019) se supune în întregime prevederilor C. proc. civ. de la 1865, iar termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, conform art. 301 vechiul C. proc. civ. și nu de 30 zile de la comunicare, astfel cum a indicat instanța de apel (acest termen fiind reglementat de prevederile Noului C. proc. civ.).

Invocând motivele de casare reglementate de art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ., recurenții arată că hotărârea atacată este nemotivată, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. coroborate cu art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența relevantă CEDO în materia motivării hotărârii judecătorești. Totodată, recurenții susțin că instanța de apel a aplicat prevederi legale străine de natura cauzei, sens în care fac trimitere la împrejurarea că instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ., deși a statuat în sensul că în cauză sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. de la 1865 pentru ambele dosare conexate.

În esență, recurenții învederează că unul dintre motivele de apel a vizat nemotivarea hotărârii de către instanța de fond, or instanța de apel, deși a reținut că prima instanță a examinat cauza "într-o manieră mai succintă", totuși, la rându-i, a exercitat un control judiciar formal și superficial- fără a examina în mod efectiv dacă respectiva motivare a răspuns tuturor argumentelor reclamanților în combaterea excepției inadmisibilității-, persistând în încălcarea drepturilor reclamanților prin expunerea unei motivări stereotipe.

Pretind recurenții că instanțele de fond nu au analizat: (i) prevederile speciale ale Deciziei ICCJ - RIL 33/2008, care permit, la nivelul normei interne, în anumite condiții, admisibilitatea unei acțiuni în revendicare a unui imobil aflat sub incidența Legii speciale nr. 10/2001; (ii) diferența de protecție a dreptului de acces la instanță - ca o componentă a dreptului la un proces echitabil și la protecția proprietății, între legile interne și reglementările internaționale, prin mecanismul prevăzut de art. 20 din Constituție; (iii) jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia art. 6.1. CEDO și a art. 1 Protocolul 1 Adițional la CEDO (cauza Dickmann și Gion împotriva României, cauza J. și alții c. României, cauza Miu c. României, cauzele Fener Rum ErkekLisesi Vakfi c. Turciei, N. A și alții J. Turciei, Bolukbaș și alții c. Turciei, cauzele Gladysheva c. Rusiei § 80, Lelas c. Croației§74, Trgo c. Croației§ 67; Gashi c. Croației, Moskal c. Poloniei§40, Moskal c. Poloniei §73, cauza Ashingdane c. Regatului Unit par. 57, cauza Maria Atanasiu și alții c. României); (iv) efectele înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al recurenților- reclamanți; (v) caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, motivat de faptul că nu a exista nicio modalitate de despăgubire a autorilor înscriși în cartea funciară și nici nu a fost desființat titlul acestora (contractul de vânzare-cumpărare și înscrierea în cartea funciară din x); (vi) dacă prin exercitarea acțiunii în revendicare ar fi vorba de o perturbare a altui drept de proprietate ori a securității raporturilor juridice; (vii) dacă soluția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare încalcă dreptul de acces la o instanță al recurenților-reclamanți, dacă este prevăzută de lege, dacă are un scop legitim și daca există un raport de proporționalitate între ingerința produsă și scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului de acces; (viii) dacă limitarea accesului la instanță în materia revendicării, reflectată în soluția pronunțată în cauza, era compatibilă cu standardul de protecție a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.1. din Convenție și dacă prin această limitare se aducea atingere în substanța sa dreptului de proprietate al recurenților-reclamanți asupra bunului; (ix) dacă reglementările interne reținute ca temei al excepției de inadmisibilitate (pretinsa aplicare prioritară a Legii nr. 10/2001 și a art. 6 din Legea nr. 213/1998) urmăreau un scop legitim, astfel încât să poată fi considerată o barieră justificată care să împiedice instanța să soluționeze pe fond cauza, în condițiile în care Decizia RIL nr. 33/2008 conferea o speranță legitimă de a fi analizat dreptul celui care promovează acțiune în revendicare și care se poate prevala de noțiunea de "bun" în sensul jurisprudenței CEDO; (x) dacă a existat un raport de proporționalitate între soluția de inadmisibilitate (pe motiv al neintroducerii unei notificări de restituire în termenul limitat prevăzut de legea specială, stabilit tocmai de statul uzurpator) și scopul urmărit, prin aplicarea limitării accesului la justiție pentru protecția dreptului de proprietate asupra bunului.

În opinia recurenților, în prezenta cauză nu pot fi opuse, cu autoritate de lucru judecat, considerentele sentinței civile nr. 3142/24.11.2015 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2013 Aceasta întruncât, pe de o parte, dispozițiile art. 431 alin. (2) Noul C. proc. civ. nu se aplică în prezenta cauză, guvernată de prevederile vechiul C. proc. civ. iar, pe de altă parte, instanța de contencios administrativ nu a fost învestită cu aplicarea și verificarea pe fondul lor a condițiilor de exercitare a acțiunii în revendicare în raport de prevederile deciziei ICCJ -RIL nr. 33/2008, cum se solicită în prezentul litigiu, ci strict cu soluționarea unei cereri diferite și a unei problematici diferite, anume excepția de nelegalitate a H.G. nr. 51/1997 și H.G. nr. 1705/2006, Anexa nr. 2, poziția 99660.

Instanța de apel a analizat doar sumar și trunchiat efectele hotărârilor pronunțate de CEDO în cauzele Dickmann și Gion c. României, respectiv J. contra României, invocate de recurenții-reclamanți în combaterea excepției inadmisibilității, în contextul în care aceștia au solicitat revendicarea bunului, în urma constatării pe cale judiciară a nelegalității confiscării lui de către Stat, sens în care prin cererea conexă au învestit instanța cu constatarea nelegalității/inexistenței titlului Statului și recunoașterea judiciară a dreptului de proprietate al reclamanților.

Totodată, recurenții reclamă existența unor considerente contradictorii întrucât deși nu a intrat în fondul cererii conexe de constatare a inexistenței sau nevalabilității pretinsului titlu al statului, instanța de apel a constatat totuși că actele administrative succesive prin care s-a transmis folosința imobilului (Decizia nr. 2054/06.12.1960, HCM nr. 8/1960, H.G. nr. 5/1997) nu constituiau un veritabil ’’titlu" al statului. Cu toate acestea reține la pag. 48 din hotărâre ca un argument al respingerii acțiunii că Statul pârât (prin administratorul M.A.E) și-ar fi înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.610 mp în favoarea Statului Român, cu drept de administrare în favoarea Ministerului Afacerilor Externe, prin încheierea nr. 412181 din 5 noiembrie 2020 emisă de OCPI București.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 6 alin. (1) și alin. (2) și art. 7 din Legea nr. 213/1998, cu raportare la art. 480-481 din vechiul C. civ., interpretate prin Decizia ÎCCJ - RIL 33/2008.

Arată recurenții că sunt eronate constatările instanței de apel cu privire la modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate în favoarea Statului asupra terenului aflat în litigiu, sens în care fac trimitere la înscrisurile analizate de către curtea de apel și care, în opinia părților, nu fac dovada dobândirii imobilului în litigiu.

Recurenții pretind că, în analiza inaplicabilității art. 7 din Legea nr. 213/1998 - care să justifice reținerea existenței bunului în patrimoniul reclamanților (condiție prevăzută de RIL nr. 33/2008) instanța de apel nu a ținut seama de regimul de reglementare al proprietății private la data deposedării în fapt a autorilor reclamanților, rezultat atât din prevederile legale decurgând din înscrierea în CF, cât și prin raportare la anumite prevederi legale, a căror analiză a fost total omisă de instanța de apel, respectiv: art. 12 din Constituția din 1952, art. 17, art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, art. 481 din C. civ. român de la 1864.

Recurenții critică hotărârea atacată și prin prisma refuzului aplicării prevederilor art. 17, art. 26, art. 32, art. 33 din Decretul Lege nr. 115/1938, art. 25 și art. 56 din Legea nr. 7/1996, art. 57 din Constituție, respectiv prin prisma încălcării/aplicării greșite a dispozițiilor art. 28, art. 30-31, art. 58

1

alin. (2) din Legea nr. 7/1996, art. 6.1. și art. 1 Protocolul 1 Adițional la CEDO, dispozițiilor art. 6 alin. (1) și alin. (2) și art. 7 din Legea nr. 213/1998.

Susțin recurenții că instanța de apel a reținut greșit că Statul Român ar avea dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în cartea funciară, fără a observa că respectiva înscriere în CF a fost efectuată de stat în timpul litigiului (la 5.11.2010- măsură contestată de către recurenți- dosarul nr. x/2017), cu rea-credință, astfel că nu poate fi opus dreptului real anterior, înscris cu bună-credință de autorii recurenților-reclamanți, care avea în plus și rang superior, ce confereau preferabilitate dreptului (primo tempore, potior jure).

Lipsa titlului statului- H.G. nr. 5/1997 și Protocolul nr. 52065/1997 vizau doar transferul unui drept de administrare de la Consiliul General al Municipiului București la M.A.E. și care nu ar fi putut justifica înscrierea unui drept de proprietate- coroborată cu opozabilitatea înscrierii în CF, crea premisa legală a analizei pe fond a condiției de admisibilitate a revendicării întemeiate pe Decizia RIL nr. 33/2008.

Pretind recurenții că din considerentele hotărârii atacate reiese că instanța de apel neagă aplicabilitatea prevederilor de excepție ale Deciziei RIL 33/2008, în contextul în care nu se perturbă siguranța circuitului civil, întrucât nu există nicio transmitere de către stat către un subdobânditor de bună-credință. Consideră că nelegalitatea hotărârii atacate rezultă din aplicarea raționamentului din hotărârea-pilot din cauza Broniowski c. Poloniei par. 165,173, întrucât prin emiterea Deciziei RIL nr. 33/2008 s-a dat o interpretare a normelor pe baza cărora și-au motivat acțiunea, care permiteau accesul la justiție în acord cu statul de drept într-o problemă în care pârât în cauză era însuși statul uzurpator, care își justifica posesia pe violențe caracterul abuziv al preluării în timpul regimului comunist, astfel cum chiar el recunoaște prin titlul Legii nr. 10/2001.

Pretind recurenții că rațiunea Deciziei nr. 33/2008 este aceea că odată întrunite cele 2 condiții de excepție (să ai un bun și să nu perturbi circuitul civil) este permisă aplicarea dreptului comun, fiind excesiv și disproporționat să consideri că doar în procedura Legii nr. 10/2001 poți solicita protecția/reparația dreptului de proprietate, iar în temeiul art. 481 C. civ. (din care decurge caracterul imprescriptibil al proprietății) să nu poți beneficia de aceeași protecție doar pe aspectul formal că nu s-ar fi urmat procedura Legii nr. 10/2001.

Recurenții susțin că instanța de apel a încălcat și puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2547/18.06.2015 a ÎCCJ prin care a stabilit că: "este justificat interesul recurenților în ceea ce privește excepția de nelegalitate invocată, dată fiind calitatea acestora în raport cu certificatele de moștenitor prezentate și de susținerile acestora, potrivit cărora imobilul în litigiu a fost inclus în H.G. nr. 1705/2006, Anexa 2, situație care este înfățișată și de înscrisurile ce emană de la Primăria Municipiului București, respectiv adresa nr. x/2014".

Invocând refuzul instanței de apel de a soluționa pe fond cererea de revendicare, recurenții expun o analiză comparativă a actelor care, în opinia acestora, pe de o parte, probează dreptul de proprietate al reclamanților, în dovedirea admisibilității revendicării iar, pe de altă parte, confirmă inexistența titlului statului- aspect prioritar în verificarea pe cale judiciară a admisibilității revendicării și a cererii conexate.

În continuare, relativ la același motiv de casare (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurenții susțin că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 21, alin. (3) din Constituția României, art. 6, par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a jurisprudenței relevante CEDO din perspectiva violării dreptului de acces la justiție al recurenților-reclamanți (cauzele Ashingdane c. Regatului Unit al Marii Britanii, Broniowski c.Poloniei, par. 143, par. 149-151, Sporrong și Ldnnroth c. Suediei, și Fostul rege al Greciei alții, §§ 89-90, Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgiei, Faimblat c. României, Miu c. României), cu raportare la decizia ICCJ-RIL nr. 33/2008.

Aceasta întrucât Decizia nr. 33/2008- potrivit căreia existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate cazurile promovarea unei acțiuni în revendicare- a fost aplicată eronat de instanța de apel, în urma unei interpretări restrictive (fără a ține seama de cazurile de excepție), iar prin respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, instanțele de fond au refuzat, practic, să cerceteze pe fond cererea dedusă judecății, anihilând, astfel, dreptul de acces la justiție al recurenților-reclamanți care nu au putut depune notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 deoarece sunt rezidenți în Argentina (situația premisă din cauza Broniowski c. Poloniei par. 159).

Întrucât terenul nu este în ipoteza unei vânzări în temeiul Legii nr. 112/1995, ci în ipoteza lipsei titlului de proprietate al Statului pârât care îl posedă, devine aplicabilă Decizia nr. 33/2008, din perspectiva circumscrierii situației juridice concrete în sfera cazurilor ce permit revendicarea de drept comun, având în vedere că nu se atinge un alt drept de proprietate și nu se aduce atingere securității raporturilor juridice.

Chiar dacă s-ar considera că ar exista o ingerință prevăzută de Legea nr. 10/2001 (prin termenele prevăzute de aceasta si obligativitatea parcurgerii acestei proceduri speciale), instanța de apel trebuia sa analizeze în ce măsură neîndeplinirea celorlalte cerințe erau de natură să conducă la constatarea că ingerința nu respectă cerințele de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, precum și condiția justului echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale respectării drepturilor fundamentale individuale.

Recurenții pretind că în contextul în care în prezentul litigiu se urmărește valorificarea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios în temeiul dreptului comun, prin raportare la dispozițiile C. civ., în examinarea criticii referitoare la violarea dreptului de acces la justiție, sunt irelevante constatările instanței de apel referitoare la procedura de contestare, r