ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1777/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 778 din 14 mai 2007 Tribunalul Prahova a respins acțiunea civilă în revendicare formulată de reclamanții F.D.A., H.D.M., I.T., F.D.A., Z.G.E.T. și S.D.M. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București și Consiliul local Ploiești și cu intervenienții Cabinetele medicale individuale doctori – D.M., N.C., P.S., P.I., R.C., D.D.A. și D.E., ca inadmisibilă. Au fost admise cererile de intervenție în interes propriu și în interesul pârâtului, Consiliul local Ploiești, formulate de intervenienți. Au fost admise cererile de intervenție în interes propriu și în interesul pârâtului Consiliul Local Ploiești, formulate de intervenienți.

Reclamanții au fost obligați la 2.142 lei cheltuieli de judecată către intervenienții D., la 2.000 lei către intervenienții Cabinete medicale individuale T.E., R.C. și P.S. și la 400 lei cheltuieli de judecată către intervenientul P.L. A fost respinsă cererea de obligare a reclamantelor la cheltuieli de judecată formulată de Cabinetele medicale individuale N.C., T.A. și R.C., ca neîntemeiate. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin cererea de chemare în judecată completată și precizată, reclamantele au solicitat în baza dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 și urm. C. civ., să se constate valabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Ploiești, compus din 1.452 mp teren și construcția corp A, identificate în rapoartele de expertiză tehnică A.F.

și I.M. și să fie obligați pârâții care dețin aceste bunuri fără temei legal să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie. Din interpretarea dispozițiilor legale în materie, raportat la principiul de drept, conform căruia specialul derogă de la general, precum și a practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia revendicărilor imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 19889, tribunalul a constatat că după apariția Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1044 – 22 decembrie 1989 acțiunea în revendicarea imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun sau având ca temei art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială, având un caracter reparatoriu pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat, inclusiv prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, fiind de imediată aplicare, întrucât interesează atât procedural cât și substanțial ordinea publică. Aceasta rezultă neechivoc și din dispozițiile art. 6 alin. (2) ale Legii nr. 213/1998 invocată ca temei de drept de reclamante, care prevăd ca „bunurile preluate de stat, fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații”. În consecință, reținându-se că după data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 raportat și la data înaintării acțiunii 31 iunie 2006 instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții H.D.M., I.R.I., Z.G.E.T., S.D.M., iar prin decizia civilă nr. 470 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, s-a respins ca nefondat apelul reclamanților, reținându-se că instanța de fond s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere raportat la data înaintării acțiunii 14 februarie 2001. Legea nr. 1072001 este o lege specială, cu caracter reparatoriu pentru imobilele preluate abuziv iar dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 203/1998 prevăd că bunurile preluate de stat, fără titlu valabil pot fi revendicate, cu condiția să nu facă obiectul unor legi speciale reparatorii. Prin urmare, reține instanța de apel, în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 se analizează și valabilitatea titlului, nemaifiind cazul ca după apariția acestei legi să se formuleze acțiuni prin care să se constate, dacă titlul cu care a fost preluat imobilul este valabil sau nu.

Cu privire la al doilea motiv de apel, s-a reținut că și acesta este nefondat, deoarece sentința nr. 44584 din 21 aprilie 1999 a Judecătoriei Brașov se verifică la alte imobile și anume cele din Brașov și nicidecum la cele din litigiu. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții H.D., I.R.I. prin mandatar F.D.A., Z.G.E.T. și S.D.M. solicitând modificarea hotărârii instanței de apel în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea hotărârii sub următoarele aspecte: Se învederează că față de obiectul dedus judecății instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii și soluționând cauza pe excepție nu s-a pronunțat asupra primului capăt de cerere.

Se mai susține că motivarea instanței de apel este nelegală și că petitele unei acțiuni nu pot fi apreciate global, fiind încălcat și principiul disponibilității. Recurenții învederează că al doilea motiv de apel formulat privind inadmisibilitatea este practic nemotivat, și nu au fost analizate nici considerentele motivelor de apel și nici practica judiciară depusă la dosar. În concluzie recurenții solicită casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nefiind soluționat fondul cauzei. Prin întâmpinarea depusă - filele 22 - 23 intimații T.E., R.C. și P.S.M. s-au opus admiterii recursului. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozitivului art. 304 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Imobilul solicitat de reclamanți a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 de la antecesoarea lui G.V.M. Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. a fost înregistrată la 30 ianuarie 2006 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001 intră sub incidența acestei legi, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun nu este fondată.

Prin Legea nr. 10/2001 intrată în vigoare la 14 februarie 2001, a fost reglementată procedura prin care pot fi revendicate imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care presupune parcurgerea fazei prealabile, ce se declanșează o dată cu înregistrarea notificării și care se finalizează prin emiterea deciziei sau dispoziției motivate, ce poate fi contestată în justiție. Or, reclamanta a înregistrat acțiunea la 30 ianuarie 2006, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 fără a parcurge fazele procesuale prevăzute de această lege specială. Astfel prin această lege specială, s-a derogat de la dreptul comun, respectiv de la prevederile art. 480-481 C. civ., numai în privința acestor categorii de imobile, preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru celelalte categorii de bunuri, dispozițiile Codului civil rămânând pe deplin aplicabile.

Pe de altă parte, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, iar Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație, privitoare la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Este real că, premergător Legii nr. 10/2001 „ restitutio in integrum ” , ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun, al revendicării, însă legea nouă extinde „restitutio in integrum ”, dar și diversifică paleta măsurilor reparatorii, supunându-le unor proceduri speciale prealabile.

Ca atare, deși Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun, în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, ea nu elimină accesul în justiție, ci perfecționează sistemul reparator, prin norme procedurale speciale, subordonându-l controlului judiciar. Cum, reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial dar și procedural ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare. Prin dispozițiunile Legii nr. 10/2001 a fost astfel instituită o procedură legală explicită, în cadrul căreia persoanele îndreptățite pot solicita verificarea ingerințelor ce ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate.

De altfel, este de reținut și faptul că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 CEDO și respectiv art. 25 din Constituția României, implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins, nefiind permisă o opțiune a persoanei între norma de drept material și cea procedurală. Or, din perspectiva celor expuse, aplicarea normelor de drept procedural garantează siguranța socială și nu constituie motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 Adițional, și de altfel nici un motiv de discriminare, în sensul Protocolului 12, câtă vreme aceeași normă de drept procedural (cea privind termenul de notificare) se aplică tuturor persoanelor, ce reclamă o anumită ingerință, cum este cea din prezenta cauză ce vizează deposedarea abuzivă de către stat a imobilului din litigiu.

În contextul celor expuse, rezultă că anterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, acțiunea în revendicare a imobilului la care se referă nu mai este posibilă, iar o acțiune fondată pe dispozițiile legii noi, este condiționată de parcurgerea procedurii prealabile și obligatorii, sesizării instanțelor judecătorești. Or, acțiunea reclamanților a fost introdusă la 30 ianuarie 2006, sub imperiul legii noi, și ca atare ea nu era susceptibilă de a fi caracterizată și primită ca o acțiune în revendicare supusă dreptului comun (legii vechi) după cum, ea nu-și avea admisibilitatea nici în baza legii noi, câtă vreme ea a fost introdusă direct în instanță, fără a exista dovada parcurgerii procedurii administrative prealabile prevăzută expres și imperativ prin normele acestei legi speciale.

Este de reținut, din perspectiva celor expuse că procedura prealabilă obligatorie prevăzută de Legea nr. 1072001 nu încalcă dispozițiunile art. 21 din Constituție și deci, principiul și dreptul fundamental al accesului liber la justiție, căci vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nici substanța dreptului garantat constituțional prin art. 6 alin. (1) al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 20 iunie 1994. Cum imobilul din litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, reclamanții trebuiau să urmeze procedura prevăzută de aceasta în cadrul căreia aveau posibilitatea să-și valorifice pretențiile solicitate prin acțiunea introductivă.

Pentru toate aceste considerente, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare înregistrată la 30 ianuarie 2006 după apariția Legii nr. 10/2001, este incidentă, în cauză, cum de altfel a și reținut instanța de fond și cea de apel. Cum motivele de recurs invocate de recurenți nu se circumscriu în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefundat. În temeiul art. 274 C. proc. civ. urmează a fi obligați recurenții să plătească intimaților Cabinet Medical individual Dr. P.S. - R.C. - T.E. suma de 3.750 lei cheltuieli de judecată iar intimatului intervenient D.D.A. suma de 2.000 cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții H.D.M., I.R.I., S.D.M. și Z.G.E.T. împotriva deciziei nr. 470 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatelor interveniente Cabinet Medical Individual Dr. P.S. - R.C. - T.E., 3.750 lei cheltuieli de judecată, iar intimatei - interveniente D.D.A., 2.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2010.