ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1777/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 778 din 14

mai 2007 Tribunalul Prahova a respins acțiunea civilă în revendicare formulată

de reclamanții F.D.A., H.D.M., I.T., F.D.A., Z.G.E.T. și S.D.M. împotriva

pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București și

Consiliul local Ploiești și cu intervenienții Cabinetele medicale individuale

doctori – D.M., N.C., P.S., P.I., R.C., D.D.A. și D.E., ca inadmisibilă.

Au fost admise cererile de

intervenție în interes propriu și în interesul pârâtului, Consiliul local

Ploiești, formulate de intervenienți.

Au fost admise cererile de

intervenție în interes propriu și în interesul pârâtului Consiliul Local

Ploiești, formulate de intervenienți.

Reclamanții au fost obligați la

2.142 lei cheltuieli de judecată către intervenienții D., la 2.000 lei către

intervenienții Cabinete medicale individuale T.E., R.C. și P.S. și la 400 lei

cheltuieli de judecată către intervenientul P.L.

A fost respinsă cererea de obligare

a reclamantelor la cheltuieli de judecată formulată de Cabinetele medicale

individuale N.C., T.A. și R.C., ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că prin cererea de chemare în judecată completată și

precizată, reclamantele au solicitat în baza dispozițiilor art. 6 din Legea nr.

213/1998 și art. 480 și urm. C. civ., să se constate valabilitatea titlului

statului asupra imobilului situat în Ploiești, compus din 1.452 mp teren și

construcția corp A, identificate în rapoartele de expertiză tehnică A.F. și

I.M. și să fie obligați pârâții care dețin aceste bunuri fără temei legal să le

lase reclamanților în deplină proprietate și posesie.

Din interpretarea dispozițiilor

legale în materie, raportat la principiul de drept, conform căruia specialul

derogă de la general, precum și a practicii Înaltei Curți de Casație și

Justiție în materia revendicărilor imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 19889, tribunalul a constatat că după

apariția Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1044 – 22 decembrie 1989 acțiunea în

revendicarea imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea

dreptului comun sau având ca temei art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Legea nr. 10/2001 este o lege

specială, având un caracter reparatoriu pentru imobilele preluate în mod abuziv

de stat, inclusiv prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, fiind de imediată

aplicare, întrucât interesează atât procedural cât și substanțial ordinea

publică. Aceasta rezultă neechivoc și din dispozițiile art. 6 alin. (2) ale

Legii nr. 213/1998 invocată ca temei de drept de reclamante, care prevăd ca

„bunurile preluate de stat, fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii

proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparații”.

În consecință, reținându-se că după

data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

raportat și la data înaintării acțiunii 31 iunie 2006 instanța de fond a admis

excepția inadmisibilității acțiunii.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel reclamanții H.D.M., I.R.I., Z.G.E.T., S.D.M., iar prin decizia

civilă nr. 470 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, s-a respins ca

nefondat apelul reclamanților, reținându-se că instanța de fond s-a pronunțat

asupra tuturor capetelor de cerere raportat la data înaintării acțiunii 14

februarie 2001.

Legea nr. 1072001 este o lege

specială, cu caracter reparatoriu pentru imobilele preluate abuziv iar

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 203/1998 prevăd că bunurile

preluate de stat, fără titlu valabil pot fi revendicate, cu condiția să nu facă

obiectul unor legi speciale reparatorii.

Prin urmare, reține instanța de

apel, în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 se analizează și

valabilitatea titlului, nemaifiind cazul ca după apariția acestei legi să se

formuleze acțiuni prin care să se constate, dacă titlul cu care a fost preluat

imobilul este valabil sau nu.

Cu privire la al doilea motiv de

apel, s-a reținut că și acesta este nefondat, deoarece sentința nr. 44584 din

21 aprilie 1999 a Judecătoriei Brașov se verifică la alte imobile și anume cele

din Brașov și nicidecum la cele din litigiu.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanții H.D., I.R.I. prin mandatar F.D.A., Z.G.E.T. și

S.D.M. solicitând modificarea hotărârii instanței de apel în sensul admiterii

apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii instanței

de apel vizează nelegalitatea hotărârii sub următoarele aspecte:

Se învederează că față de obiectul

dedus judecății instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a

legii și soluționând cauza pe excepție nu s-a pronunțat asupra primului capăt

de cerere.

Se mai susține că motivarea

instanței de apel este nelegală și că petitele unei acțiuni nu pot fi apreciate

global, fiind încălcat și principiul disponibilității.

Recurenții învederează că al doilea

motiv de apel formulat privind inadmisibilitatea este practic nemotivat, și nu

au fost analizate nici considerentele motivelor de apel și nici practica

judiciară depusă la dosar.

În concluzie recurenții solicită

casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nefiind soluționat

fondul cauzei.

Prin întâmpinarea depusă - filele 22

- 23 intimații T.E., R.C. și P.S.M. s-au opus admiterii recursului.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs invocate, a dispozitivului art. 304 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Imobilul solicitat de reclamanți a

fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 de la antecesoarea lui G.V.M.

Acțiunea în revendicare întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ. a fost înregistrată la 30 ianuarie 2006 după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001

intră sub incidența acestei legi, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de

organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

După intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, lege specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun nu

este fondată.

Prin Legea nr. 10/2001 intrată în

vigoare la 14 februarie 2001, a fost reglementată procedura prin care pot fi

revendicate imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 care presupune parcurgerea fazei prealabile, ce se declanșează o

dată cu înregistrarea notificării și care se finalizează prin emiterea deciziei

sau dispoziției motivate, ce poate fi contestată în justiție.

Or, reclamanta a înregistrat

acțiunea la 30 ianuarie 2006, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 fără

a parcurge fazele procesuale prevăzute de această lege specială.

Astfel prin această lege specială,

s-a derogat de la dreptul comun, respectiv de la prevederile art. 480-481 C.

civ., numai în privința acestor categorii de imobile, preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru celelalte categorii de bunuri,

dispozițiile Codului civil rămânând pe deplin aplicabile.

Pe de altă parte, potrivit art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație, iar Legea nr. 10/2001 este o lege

specială de reparație, privitoare la imobilele preluate abuziv în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989.

Este real că, premergător Legii nr.

10/2001 „

restitutio in integrum

” , ca efect al ineficacității actelor de

preluare, a fost guvernat de dreptul comun, al revendicării, însă legea nouă

extinde

„restitutio in integrum

”, dar și diversifică paleta măsurilor

reparatorii, supunându-le unor proceduri speciale prealabile.

Ca atare, deși Legea nr. 10/2001, ca

lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun, în cazul ineficacității

actelor de preluare la care se referă, ea nu elimină accesul în justiție, ci perfecționează

sistemul reparator, prin norme procedurale speciale, subordonându-l controlului

judiciar.

Cum, reglementările cuprinse în

Legea nr. 10/2001 interesează substanțial dar și procedural ordinea publică,

rezultă că sunt de imediată aplicare.

Prin dispozițiunile Legii nr.

10/2001 a fost astfel instituită o procedură legală explicită, în cadrul căreia

persoanele îndreptățite pot solicita verificarea ingerințelor ce ar fi fost

exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate.

De altfel, este de reținut și faptul

că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 CEDO și

respectiv art. 25 din Constituția României, implică obligativitatea părții

interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține

recunoașterea și protecția dreptului material pretins, nefiind permisă o

opțiune a persoanei între norma de drept material și cea procedurală.

Or, din perspectiva celor expuse,

aplicarea normelor de drept procedural garantează siguranța socială și nu

constituie motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 Adițional,

și de altfel nici un motiv de discriminare, în sensul Protocolului 12, câtă

vreme aceeași normă de drept procedural (cea privind termenul de notificare) se

aplică tuturor persoanelor, ce reclamă o anumită ingerință, cum este cea din

prezenta cauză ce vizează deposedarea abuzivă de către stat a imobilului din

litigiu.

În contextul celor expuse, rezultă

că anterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr.

10/2001, ca lege nouă, acțiunea în revendicare a imobilului la care se referă

nu mai este posibilă, iar o acțiune fondată pe dispozițiile legii noi, este

condiționată de parcurgerea procedurii prealabile și obligatorii, sesizării

instanțelor judecătorești.

Or, acțiunea reclamanților a fost

introdusă la 30 ianuarie 2006, sub imperiul legii noi, și ca atare ea nu era

susceptibilă de a fi caracterizată și primită ca o acțiune în revendicare

supusă dreptului comun (legii vechi) după cum, ea nu-și avea admisibilitatea

nici în baza legii noi, câtă vreme ea a fost introdusă direct în instanță, fără

a exista dovada parcurgerii procedurii administrative prealabile prevăzută

expres și imperativ prin normele acestei legi speciale.

Este de reținut, din perspectiva

celor expuse că procedura prealabilă obligatorie prevăzută de Legea nr. 1072001

nu încalcă dispozițiunile art. 21 din Constituție și deci, principiul și

dreptul fundamental al accesului liber la justiție, căci vizează faza

administrativă a procedurii necontencioase și nici substanța dreptului garantat

constituțional prin art. 6 alin. (1) al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 20 iunie 1994.

Cum imobilul din litigiu face

obiectul Legii nr. 10/2001, reclamanții trebuiau să urmeze procedura prevăzută

de aceasta în cadrul căreia aveau posibilitatea să-și valorifice pretențiile

solicitate prin acțiunea introductivă.

Pentru toate aceste considerente,

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare înregistrată la 30 ianuarie

2006 după apariția Legii nr. 10/2001, este incidentă, în cauză, cum de altfel a

și reținut instanța de fond și cea de apel.

Cum motivele de recurs invocate de

recurenți nu se circumscriu în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recursul urmează a fi respins ca nefundat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.

urmează a fi obligați recurenții să plătească intimaților Cabinet Medical

individual Dr. P.S. - R.C. - T.E. suma de 3.750 lei cheltuieli de judecată iar

intimatului intervenient D.D.A. suma de 2.000 cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții H.D.M., I.R.I., S.D.M. și Z.G.E.T. împotriva deciziei

nr. 470 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta-reclamantă să

plătească intimatelor interveniente Cabinet Medical Individual Dr. P.S. - R.C.

- T.E., 3.750 lei cheltuieli de judecată, iar intimatei - interveniente D.D.A.,

2.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie

2010.