ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3301/2011

Asupra cauzei civile de față. Prin decizia nr. 137 din 22 iunie 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantul T.C.V. împotriva sentinței civile nr. 515 din 13 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice București și în consecință: A schimbat în tot sentința și pe fond, a admis acțiunea precizată formulată de reclamantul T.C.V., obligând pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice București să plătească reclamantului suma de 431.134 euro sau contravaloarea acesteia în lei la data efectuării plății, reprezentând contravaloarea imobilului din Ploiești strada P. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 2399/105 din 19 mai 2009, reclamantul T.C.V.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata contravalorii imobilului situat în Ploiești, strada P., constând în teren în suprafață de 2.134,33 m.p., precum și a cheltuielilor de judecată. Tribunalul Prahova prin sentința civilă nr. 515 din 13 aprilie 2010 a respins ca neîntemeiată acțiunea reținând următoarele: Autoarea reclamantului, numita N.A.V., decedată în anul 2007, a deținut în timpul vieții imobilul situat în Ploiești, strada P. având un teren de 2.993 m.p. și o construcție care a fost preluată de către stat în baza Decretului nr. 118/1948 în urma deciziei nr. 990/1949, precum și a Legii nr. 119/1948.

Autoarea reclamantului a formulat notificare privind restituirea în natură a imobilului sus-menționat, motiv pentru care s-a constatat dreptul autoarei reclamantului N.A.M. de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și s-a dispus restituirea în natură în favoarea acesteia a părții din imobilul situat în Ploiești, strada P., rămasă liberă, respectiv a construcției cu corpurile A și B, a terenului de 2.993 m.p. Ministerului Public; s-a constatat prin dispoziția nr. AA/2006 dreptul autoarei reclamantului de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru partea din imobilul în litigiu imposibil de restituit în natură, reprezentând un teren de 2.134,33 m.p.

ocupat de blocuri de locuințe, de amenajările aferente acestora, pe strada G.T., despăgubiri ce urmau să-i fie stabilite de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor București. Apărările reclamantului în sensul că nici până în prezent nu i s-au acordat despăgubirile stabilite prin dispoziția nr. AA/2006, fiindu-i încălcat dreptul de proprietate, și că s-ar afla în imposibilitate de a beneficia de măsurile stabilite în favoarea sa, nu au putut fi avute în vedere de instanță deoarece, în speță, dreptul de proprietate nu a fost încălcat în condițiile în care i s-a recunoscut un asemenea drept prin emiterea dispoziției sus-menționate, neexistând nicio dispoziție inserată în cuprinsul Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005 care să instituie în favoarea reclamantului dreptul de a acționa direct pe cale judecătorească împotriva statului în vederea stabilirii și acordării despăgubirilor recunoscute prin dispoziție.

De altfel, normele legale sus-menționate recunosc în favoarea reclamantului doar dreptul de a acționa pe cale judecătorească împotriva statului numai după emiterea unei decizii de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, iar neachitarea până în prezent a acestor despăgubiri nu-i conferă acestuia dreptul de a se întoarce împotriva statului direct pe cale judecătorească, reclamantul având obligația să respecte procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 247/2005. Cu privire la apelul declarat în cauză de către reclamant, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamantul-apelant, ca moștenitor al autoarei sale, a urmat procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 fără ca până în momentul de față să poată intra în posesia despăgubirilor așa cum ar fi fost legal și moral.

Din multitudinea de acte depuse la dosar rezultă că acesta a formulat un memoriu adresat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților încă din anul 2007 și în răspunsul la acest memoriu i s-a arătat pe larg modalitatea de selectare a dosarelor tuturor cetățenilor beneficiari ai Legii nr. 10/2001 și modalitatea de rezolvare a cererilor acestora; în raport de acest mod de rezolvare a cererii sale reclamantul-apelant nu are posibilitatea să întrevadă că va fi despăgubit într-un termen rezonabil de autoritatea abilitată în acest sens. În aceste împrejurări a formulat acțiunea de față, în condițiile în care potrivit dreptului special dispozițiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu sunt eficiente într-un termen viitor, cert și previzibil.

Instanța de fond a concluzionat greșit în sensul că dreptul de proprietate al reclamantului - apelant nu i-a fost încălcat în condițiile în care i s-a recunoscut dreptul prin emiterea dispozițiilor și că acțiunea acestuia nu poate fi admisă cu motivarea că nu există în cuprinsul Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005 vreo dispoziție care să instituie în favoarea sa dreptul de a acționa direct pe cale judecătorească împotriva statului în vederea stabilirii și acordării despăgubirilor recunoscute.

Instanța de fond a făcut referire numai la prevederile legii speciale în defavoarea normelor internaționale, a Convenției Europene, neavând în vedere că potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, atunci când există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția ori legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Ori, între dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale adoptată de România prin Legea nr. 30/1994 există neconcordanță, așa cum a constatat Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin mai multe hotărâri, relevantă sub acest aspect fiind cea pronunțată la 9 decembrie 2008 în Cauza V. contra României.

În această cauză Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că incertitudinea juridică generată de modificările repetate pe cale legislativă ale mecanismului de restituire, care au fost inoperante în plan practic (ineficacitatea fondului proprietatea fiind constatată începând cu hotărârea pronunțată în cauza S. contra României și ulterior prin hotărâri mai recente) a fost denunțată de diferite instanțe judecătorești române, inclusiv de instanța supremă, care au încercat să elimine „echivocul situațiilor juridice incerte" sau „să sancționeze lipsa de diligență din partea autorităților competente". Hotărârile respective au statuat că atunci când restituirea în natură a unui imobil nu este posibilă în temeiul Legii nr. 10/2001 statul trebuie să acorde despăgubiri beneficiarului dreptului de restituire, acordându-i integral prejudiciul suferit, dispunând în consecință ca Statul să plătească beneficiarului dreptului de restituire prețul bunului la valoarea de piață.

Este cert că nu numai Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului recunoaște titularilor dreptului de proprietate care nu își pot exercita prerogativele asupra bunului un drept la repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, dar și dreptul intern care consacră răspunderea civilă ca o formă a răspunderii juridice și constă în obligația pe care orice persoană o are de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat altuia, obligație ce rezultă din dispozițiile art. 999 C. civ. și din dispozițiile art. 1073 C. civ., potrivit cărora creditorul are dreptul de a cere îndeplinirea exactă a obligației, iar în cazul în care acest drept nu este respectat are dreptul la dezdăunare.

În sistemul Legii nr. 10/2001, obligația de restituire și cea de acordare a unor bunuri și servicii în compensare revine unității deținătoare, iar cea de acordare a despăgubirilor revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în nume și pe seama Statului Român. Obligația de reparare a prejudiciului prin echivalent bănesc este în acest context consecința neîndepliniri obligației prev. de art. 7 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și ca atare, răspunderea juridică aparține Statului Român. În acest context, reclamantul apelant nu poate fi privat de posibilitatea obținerii de despăgubiri bănești corespunzătoare valorii bunului preluat în mod abuziv; astfel, acțiunea promovată de acesta era perfect admisibilă, iar a aprecia altfel înseamnă a-l pune pe acesta în situația în care nu se știe când și dacă va primi o justă și echitabilă despăgubire pentru imobilul de care a fost deposedat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Singurul text la care face referire instanța de apel în motivarea soluției este art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Acest text nu face decât să stabilească cadrul general referitor la proprietate, obligând statele semnatare să ocrotească proprietatea privată. El nu impune vreo procedură specială pentru acordarea de măsuri reparatorii persoanelor afectate de fostul regim comunist, astfel încât să se poată susține că există vreo contradicție între aceasta și dispozițiile Legii nr. 247/2005, așa cum pretinde Curtea de Apel Ploiești.

Mai mult, chiar alin. (2) al art. 1 din Protocolul nr. 1 arată că „dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunului conform interesului general (...)". În aceste condiții, instanța de apel, așa cum a făcut instanța de fond, trebuia să analizeze cauza dedusă judecații prin prisma reglementarilor legale în vigoare. 2. Calea pentru acest gen de cereri este cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, care este lege specială în materie, petenții nemaiputând uzita de prevederile dreptului comun, astfel cum se făcea anterior apariției acestui act normativ.

Odată cu intrarea în vigoare a legii speciale s-a suprimat practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare și fără a se diminua accesul la justiție, s-a perfecționat sistemul reparator prin norme speciale supuse controlului judecătoresc, astfel cum s-a statuat și de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală prin decizia nr. 2217 din 09 martie 2007. Mai mult, întrucât o bună bucată de vreme după apariția Legi nr. 10/2001 în practica judecătorească nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au tranșat categoric această problemă, stabilind prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, în urma admiterii recursului în interesul legii, că acestea sunt inadmisibile, concursul dintre legea specială și legea generală rezolvându-se în favoarea legii speciale.

Dealtfel, reclamantul a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind emisă în favoarea sa dispoziția nr. AA/2006 prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii, întregul dosar aflându-se acum la singurul organ abilitat de lege pentru stabilirea acestor măsuri reparatorii și anume Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. 3. Cererea de față nu reprezintă decât un alt demers, paralel cu cel reglementat de legea specială, care însă nu este sprijinit pe niciun suport legal, întrucât nu există nicio dispoziție legală care să instituie în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de plată a despăgubirilor reprezentând contravaloarea de circulație a terenului.

Singura modalitate de reparație a pagubelor suferite de cei ale căror imobile au fost preluate de către stat și nerestituite în natură constă, potrivit art. 3 din Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, al Legii nr. 247/2005 în atribuirea de titluri de despăgubire, care sunt certificate emise de Cancelaria Primului Ministru, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Dacă reclamantul se considera nemulțumit de faptul că dosarul aflat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este încă nesoluționat, în sensul că nu i-au fost încă stabilite despăgubirile, nu avea legal la îndemână decât calea contenciosului administrativ, pentru obligarea respectivei comisii la emiterea dispoziției privind acordarea titlurilor de despăgubire.

Mai mult, în situația în care s-ar emite o asemenea dispoziție și reclamantul ar fi nemulțumit de ea și aceasta poate fi atacată în instanță potrivit legii speciale. Astfel, Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio atribuție în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005. Și ultimul act normativ care face referire la modalitățile de despăgubire pentru imobilele preluate în mod abuziv, respectiv O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, menționează la art. III numai titlurile de plată și titlurile de despăgubire și mai mult, dispune suspendarea emiterii acestora pe o perioadă de doi ani.

La data de 25 septembrie 2010, cu depășirea termenului legal, recurentul a detaliat motivele de recurs, formulând și critici noi, dintre care nu va fi analizat decât cel indicat ca motiv de ordine publică - lipsa calității sale procesuale pasive, justificată pe faptul că singura ipoteză în care are legitimare procesuală în sistemul Legii nr. 10/2001 este cea în care nu se regăsește, respectiv în care unitatea deținătoare a imobilului nu se identifică (art. 28). Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed: 1. Acțiunea formulată de reclamant este îndreptată împotriva Statului Român, cu referire la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, solicitându-se practic sancționarea acestuia în lumina și a jurisprudenței Curții Europene, pentru ineficacitatea sistemului de despăgubire, incert și imprevizibil, instituit prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Reclamantul a formulat acțiunea în calitate de moștenitor al unui beneficiar de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru care s-a emis o dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001. Întrucât cadrul procesual nu este cel fixat de Legea nr. 10/2001 - fiind emisă deja dispoziție, orice trimitere la dispozițiile acestei legi, inclusiv sub aspectul lipsei calității procesuale pasive (din completarea cererii de recurs) nu are suport.

Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 invocată de către recurent nu se suprapune litigiului de față, față de obiectul acestuia. Decizia în interesul legii vizează acțiunile în revendicare formulate în temeiul dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, situațiile premisă unificate prin aceasta fiind diferite de cea în speță. 2. Art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu impune o procedură pentru acordarea de măsuri reparatorii, dar garantează dreptul de proprietate și condițiile în care poate avea loc o privare a unei persoane de acest drept.

Contradicția dintre acest articol și dispozițiile relevante ale Legii nr. 247/2005 a fost justificată cu trimitere la jurisprudența Curții Europene în cauze împotriva României, în care se reține incertitudinea juridică generată de modificările repetate pe cale legislativă ale mecanismului de restituire și caracterul inoperant al acestuia pe plan practic și nu, cum susține recurentul, pe o contradicție de proceduri pentru acordarea de despăgubiri - susținându-se că nu se poate reține o contradicție atât timp cât art. 1 din Primul Protocol nu impune vreo procedură specială pentru acordarea de măsuri reparatorii persoanelor afectate de fostul regim comunist.

Pe de altă parte, recurentul invocă prevederile alin. (2) al art. 1 din Primul Protocol și normele legale interne relative la procedura de despăgubire, omițând faptul că tocmai incertitudinea legislativă și nefuncționarea Fondului „Proprietatea” au fost sancționate prin hotărârile pronunțate împotriva României de Curtea Europeană. 3. Cererea reclamantului a fost în mod corect soluționată de instanța de apel, cu trimitere la dispozițiile Convenției Europene și la jurisprudența Curții Europene.

În ceea ce privește diferența acordată prin echivalent, pe umerii reclamantului apasă o sarcină disproporționată în măsura în care autorul său a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 încă din anul 2001, notificare ce a fost soluționată în anul 2006, prin dispoziția în discuție - care constată calitatea de persoană îndreptățită a acesteia și propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 fără ca până în prezent să fi fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale.

După cum s-a reținut, reclamantul a formulat un memoriu adresat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților încă din anul 2007, iar în răspuns i s-a arătat modalitatea de selectare și de soluționare a dosarelor tuturor cetățenilor beneficiari ai Legii nr. 10/2001, față de care reclamantul nu are posibilitatea să întrevadă că va fi despăgubit într-un termen rezonabil, cert sau previzibil. Pe de altă parte, reclamantul va trebui să urmeze o nouă etapă administrativă în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform procedurii reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cu posibilitatea de a urma apoi o nouă etapă judiciară, în condițiile în care va fi nemulțumit de modul în care îi va fi soluționat dosarul de către această comisie.

Prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a stabilit că pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a ordonanței se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției. Pe perioada de suspendare, valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se va face doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea", corespunzător sumei pentru care s-a formulat opțiunea. Cum însă, până în prezent, Fondul „Proprietatea” nu este funcțional, rezultă că reclamantul va fi în imposibilitate să își valorifice dreptul subiectiv, cel puțin pentru moment.

Astfel, acesta se găsește într-o stare de incertitudine cu privire la dreptul lui, care tinde să devină iluzoriu și lipsit de conținut. Or, aceasta constituie o ingerință în dreptul reclamantului de a primi despăgubirea, împrejurare incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în mod constant că Fondul „Proprietatea” nu funcționează încă într-o manieră susceptibilă de a asigura o acordare efectivă a unei despăgubiri, iar, în același context, s-a stabilit că, în situația în care principiul restituirii proprietăților a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea în ceea ce privește aplicarea acestui principiu, fie că este de sorginte legislativă, administrativă, fie că ține de punerea în aplicare de către autorități, este de natură să dea naștere, dacă persistă în timp și în absența unei reacții coerente și rapide a statului, unei situații echivalente cu neîndeplinirea obligației statului de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Broniovski împotriva Poloniei, P. împotriva României, S. și alții împotriva României; P. împotriva României; R. împotriva României).

În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza unei lipse prelungite a despăgubirii persoanelor care, la fel ca reclamantul, au fost private de bunurile lor (T. împotriva României). Cu alte cuvinte, deși Legea nr. 10/2001 oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și la o procedură contencioasă ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor cărora nu li se pot restitui imobilele în natură. În speță, s-au scurs 10 ani de la solicitarea autorului reclamantului de a i se restitui imobilul, fără ca acesta să obțină o despăgubire pentru partea din imobil ce nu poate fi restituită în natură.

Autorul reclamantului și acesta au fost privați de dreptul lor de proprietate asupra bunului ce le aparținea, combinat cu lipsa totală a despăgubirii de circa 10 ani, ceea ce i-a făcut să sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În considerarea acestor argumente, Înalta Curte constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce impune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Romăn reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova împotriva deciziei nr. 137 din 22 iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 aprilie 2011.