ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4729/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4729/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

reclamantul T.V.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligat paratul la plata către reclamant a contravalorii imobilului în suprafață

de 2.134,33 mp teren intravilan, situat in Municipiul Ploiești, județul Prahova,

în cuantum ce urmează a fi stabilit prin intermediul unei expertize de specialitate,

cu cheltuieli de judecata, în caz de opoziție.

În

motivarea acțiunii, s-a arătat, în esență, că T.V.C. este moștenitor testamentar

după defuncta N.A.V., titular al dreptului de creanța ce rezulta din Dispoziția

nr. 6113 din 30 octombrie 2006 a Primăriei municipiului Ploiești, așa cum rezulta

din certificatul de legatar nr. 99 din 08 august 2007, întocmit în dosarul succesoral

nr. 110/2007 instrumentat la BNP C.MP și că dreptul de creanță izvorăște din

aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv prin soluționarea notificării adresate

unității deținătoare, si prin adoptarea soluției de restituire a imobilului

prin echivalent bănesc, față de imposibilitatea de restituire în natură a acestuia.

Prin Dispoziția

nr. 2885 din 15 martie 2004 emisă de Primăria municipiului Ploiești, autoarei sale

i-a fost admisă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate și s-a dispus

restituirea în natură a suprafeței de 2.995 mp, iar, prin Dispoziția nr. 6113

din 30 octombrie 2006 emisă de Primăria municipiului Ploiești, s-a dispus reconstituirea

dreptului prin echivalent bănesc pentru diferența de 2.134,33 mp teren, față de

faptul că pe această parte de teren sunt edificate blocuri.

Dispoziția

nr. 6113/2006 a Primăriei municipiului Ploiești a rămas definitivă, nefiind atacată.

Dosarul

a fost înaintat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și a fost

înregistrat la această instituție sub nr. 31643/CC.

La data

de 22 martie 2007, autoarea sa, N.A.V., a decedat și, prin legat cu titlu particular,

a cules moștenirea privind dreptul de creanță constând în cuantumul sumei de bani

rezultate din reconstituirea prin echivalent bănesc a dreptului de proprietate.

Prin

sentința civilă nr. 89 din 28 ianuarie 2010, Tribunalul București a admis

cererea precizată formulată de reclamantul T.V.C., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul la plata

către reclamant a sumei de 1.907.168,42 lei, reprezentând contravaloarea

imobilului teren în suprafață de 2134,33 mp situat în Ploiești, județul

Prahova, pentru care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent

prin Dispoziția nr. 6113/2006 emisă de Primăria municipiului Ploiești și a obligat

pârâtul la plata către reclamant a sumei de 7400 lei reprezentând cheltuieli de

judecată.

Tribunalul,

din oficiu, a dispus comunicarea prezentei sentințe către

Comisia Centrală

pentru stabilirea despăgubirilor

.

Pentru

a decide astfel, tribunalul a reținut că, prin Dispoziția nr. 6113/2006 emisă

de Primăria municipiului Ploiești, s-a admis în parte notificarea formulată de

petenta N.A.V., în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 489/2001, nr.

80/2002 și nr. 488/2001 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii numitei N.A.V.

pentru partea din imobil teren, imposibil de restituit în natură, situat în

Ploiești, județul Prahova, în suprafață de 2134,33 mp, trecut în proprietatea

statului în baza Legii nr. 119/1948.

În urma

decesului numitei N.A.V., a rămas ca unic moștenitor reclamantul T.V.C.,

conform certificatului de legatar nr. 99/2007 emis de BNP C.MP.

Potrivit

acestui certificat de legatar, masa succesorală este compusă din măsurile

reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr.

10/2001, pentru imobilul teren imposibil de restituit în natură situat în

Ploiești, județul Prahova în suprafață de 2134,33 mp.

Reclamantul

s-a adresat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, solicitând

valorificarea pretențiilor de restituire prin echivalent, conform cererii nr.

784658 din 10 februarie 2009, acestuia fiindu-i comunicat că dosarul a fost

repartizat unui consilier în vederea analizării și înaintării către un

evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Potrivit

adresei nr. 815679 din 14 iulie 2009 emisă de Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților, la solicitarea instanței, până în prezent dosarul

soluționat prin Dispoziția nr. 6113/2006 a Primăriei municipiului Ploiești și

înregistrat sub nr. 31643, nu a fost repartizat unui consilier din cadrul Secretariatului

Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, în vederea analizării și

transmiterii către un evaluator autorizat.

Potrivit

art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de

organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii

nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, de regulă, în

natură, în condițiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în

natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul

a reținut că prejudiciul, ca element primordial al răspunderii civile,

reprezintă rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială,

efect al încălcării drepturilor subiective și interesele legitime ale unei

persoane.

Pentru

a fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului, dispozițiile art. 998,

art. 999 și art. 1003 C. civ., prevăd întrunirea următoarelor condiții: a) existența

unei fapte ilicite, ceea ce presupune existența oricărei fapte prin care sunt

cauzate prejudicii unei persoane; b) existența unui prejudiciu, ce constă în

paguba suferită de o anumită persoană ca urmare a săvârșirii unei fapte

ilicite; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și

prejudiciu, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu; d) vinovăția,

în sensul că este necesară existența unei culpe a pârâtului.

De

asemenea, tribunalul a reținut că unul dintre principiile care guvernează

natura răspunderii civile delictuale este principiul reparării integrale a

prejudiciului, care rezultă din dispozițiile art. 998 C. civ., conform căruia

„orice faptă a omului, care cauzează prejudicii, obligă pe acela din a cărui

greșeală s-a ocazionat, a-l repara” și care evocă ideea reparării prejudiciului

în totalitatea sa, fără nicio restrângere sau limitare în raport de natura

prejudiciului (material sau moral), având în vedere că despăgubirile acordate

trebuie să constituie o justă și integrală reparație a pagubei cauzate prin

fapta ilicită a autorului.

Ori, în

speța dedusă judecății, tribunalul a apreciat că sunt întrunite condițiile

prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Totodată,

tribunalul a reținut, potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat de

expert B.S., că valoarea imobilului teren în suprafață de 2134,33 mp situat în

Ploiești, județul Prahova, este de 1.907.168,42 lei, raport de expertiză necontestat

de către pârât, deși acesta a fost citat cu o copie a sa.

Constatând

existența unui conflict între dispozițiile din Legea nr. 247/2005 și

prevederile Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, instanța, în

baza art. 11 și art. 20 alin. (2) din Constituție, având în vedere forța

supralegislativă a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului, a

înlăturat dispozițiile din dreptul intern privind procedura acordării măsurilor

reparatorii prin echivalent.

Prin

decizia civilă nr. 501/A din 09 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor, reținând, în esență, următoarele:

Calitatea

procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului

și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Astfel, este necesară, în

primul rând, stabilirea naturii raportului juridic supus judecății, iar apoi,

trebuie determinată existența unei identități între persoana pârâtului și a

celui obligat.

În

cauză, s-a apreciat că acțiunea în pretenții este de drept comun și prin aceasta

se urmărește valorificarea dreptului la despăgubiri pentru un imobil care nu

poate fi restituit în natură. Deși dispozițiile interne aplicabile consacră o

procedură specială de acordare a despăgubirilor, procedură în care competența

de soluționare a cererii revine unor organisme special create, dreptul reclamantului

la despăgubiri poate fi opus, în ultimă instanță, Statului Român, care, în

lumina dispozițiilor interne edictate în materie, cât și a dispozițiilor

Convenției Europene a Drepturilor Omului, are îndatorirea de a asigura

valorificarea efectivă a drepturilor conferite reclamanților.

Legitimarea

procesuală pasivă a pârâtei apelante este necesar a fi recunoscută, având în

vedere și faptul că, în cauză, nu s-a contestat nici preluarea abuzivă de către

stat a imobilului, ce a aparținut autoarei reclamantului, și nici dreptul la

despăgubiri al petentului, punându-se doar problema valorificării efective a

acestui drept recunoscut.

Și cel

de-al doilea motiv de apel a fost apreciat ca nefondat, cu motivarea că, prin Dispoziția

nr. 28865 din 15 martie 2004 a Primăriei municipiului Ploiești, autoarei

petentului i-a fost admisă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate,

dispunându-se restituirea în natură a suprafeței de 2995 mp, iar, prin Dispoziția

nr. 6113/2006 a Primăriei municipiului Ploiești, s-a dispus reconstituirea

dreptului prin echivalent bănesc pentru diferența de 2134,33 mp, având în

vedere că pe acest teren sunt edificate blocuri de locuințe.

Deși Decizia

nr. 6113/2006 nu a fost atacată, rămânând definitivă și dosarul a fost înaintat

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, petentului nu i s-a

reconstituit dreptul prin echivalent bănesc pentru acest teren.

Reclamantul

a purtat cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

corespondență între anii 2007-2009, așa cum s-a dovedit cu adresele atașate la

dosar, iar din răspunsurile primite, reiese care este stadiul soluționării

dosarului, mai precis că s-a tergiversat soluționarea acestuia o perioadă

deosebit de îndelungată și că, deși reclamantul a făcut numeroase demersuri în

vederea urgentării procedurii de acordare a despăgubirilor, până în prezent

petentului nu i s-au acordat nici un fel de despăgubiri. Așa cum s-a reținut și

în jurisprudența C.E.D.O, statele părți la Convenție trebuie fie să suprime orice obstacol care se opune exercitării efective a dreptului la restituire, fie să

ofere o redresare adecvată. Statul pârât trebuie să garanteze prin măsuri

legale și administrative adecvate, că s-a realizat efectiv și rapid dreptul la

restituire, indiferent că este vorba de o restituire în natură sau de acordare

de despăgubiri, în conformitate cu principiul preeminenței drepturilor

fundamentale enunțate de Convenție, drepturi printre care se regăsește și

dreptul de proprietate.

S-a

conchis, că în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, s-a născut obligația de a garanta recunoașterea și satisfacerea

dreptului reclamantului de a primi despăgubirile bănești cuvenite, așa cum

acestea au fost calculate prin raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză,

raport la care pârâtul-apelant nu a făcut obiecțiuni, achiesând la valoarea stabilită

prin acesta.

Împotriva

acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat că hotărârea instanței, în

ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a

Statului Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice pentru acordarea de

despăgubiri, este nelegală.

În

acest sens, s-a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu privire la cererea de acordare de

despăgubiri.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr. 10/2001, masurile reparatorii în

echivalent constând în despăgubiri se acordă de către entitatea investită cu

soluționarea notificării prin decizie sau dispoziție motivată și nu de către

Ministerul Finanțelor Publice, neexistand nici un text de lege care sa

stabilească in sarcina acestuia o astfel de obligație.

Dispozițiile

art. 1 alin.(2) si (3) din Legea nr.10/2001 prevăd următoarele: „(2) În

cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri

reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea

învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

(3)

Măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau

servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității

învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării. Măsurile

reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau,

după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu

soluționarea notificării.”

S-a mai

arătat și că dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevăd cine

este competent si are obligația sa dispună acordarea masurilor reparatorii

prevăzute de lege si, implicit, către cine trebuie sa se adreseze persoanele

îndreptățite cu cererile formulate in acest scop.

In

sensul celor arătate mai sus, s-a susținut că Statul Roman, prin Ministerul

Finanțelor Publice, nu este nici deținătorul imobilului in litigiu si nici

autoritatea administrativa competenta, conform Legii nr. 10/2001, să răspundă

notificării.

Față de

cele expuse, s-a conchis că în speța dedusă judecații, nu există o situație de

excepție în care interesele Statului Roman să fie reprezentate în instanță de

către Ministerul Finanțelor Publice.

S-a mai

arătat, că Dispoziția nr. 6113/2006 a Primăriei municipiului Ploiești a rămas

definitiva, nefiind atacata, iar dosarul a fost înaintat Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților si a fost înregistrat la acesta instituție

sub nr. 31643/CC.

Prin

urmare, față de aceste aspecte, reținute și de instanța de fond, s-a arătat că

în cauză devin incidente dispozițiile prevăzute de Titlului VII din Legea nr.

247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și

unele măsuri adiacente, potrivit cărora despăgubirile se plătesc de către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor si nu de către Statul Roman,

prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum în mod greșit a reținut instanța de

apel.

Prin

cererea depusă la 28 mai 2011, fila 26 dosar nr. 21411/3/2009 al Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

intimatul-reclamant a arătat că „renunță la judecată acțiunii civile”,

întrucât, în paralel cu prezenta acțiune, a investită și Tribunalul Prahova și

a „primit câștig de cauză irevocabil”, ultima soluție fiind pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, realizându-și, astfel, creanța, iar

recurentul-pârât a invocat, ca motiv de ordine publică, excepția autorității de

lucru judecat față de decizia civilă nr. 137 din 22 iunie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3301 din 8 aprilie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală.

În ceea

ce privește cererea de renunțare la judecata acțiunii civile formulată de

reclamantul T.V.C., se constată că instanța nu poate lua act de aceasta,

potrivit dispozițiilor art. 246 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, deși renunțarea

la cererea de chemare în judecată poate interveni inclusiv în recurs, este

necesar întotdeauna acordul celeilalte părți pentru că procesul aflându-se în

faza recursului rezultă implicit că s-a intrat în dezbaterea fondului.

Or, în

speță, partea potrivnică nu a fost de acord să se ia act de renunțarea la

judecata acțiunii civile formulată de reclamant.

Examinând

decizia recurată în limita motivului de ordine publică, invocat de recurentul-pârât,

al excepției autorității de lucru judecat, ce permite încadrarea în art. 304

pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul fondat pentru următoarele

considerente:

Potrivit

art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată

are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași

părți, făcută de ele și împotriva lor, în aceeași calitate, iar, potrivit art.

166 C. proc. civ., excepția puterii de lucru judecat poate fi invocată de părți

sau de instanță din oficiu în orice fază a judecății, chiar și înaintea

instanței de recurs.

Prin

urmare, există autoritate de lucru judecat când a doua cerere de chemare în judecată

are același obiect, este fundamentată pe același temei juridic și este

formulată de aceleași părți, făcută de ele și împotriva lor, în aceeași

calitate.

Din

examinarea hotărârii pronunțate în primul proces, decizia civilă nr. 137 din 22

iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, definitivă și irevocabilă, rezultă că acțiunea formulată de

reclamantul T.V.C., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, privind obligarea pârâtului la plata contravalorii

imobilului situat în Ploiești, constând în teren în suprafață de 2134,33 mp, a

fost admisă, pe considerentul că reclamantul, ca moștenitor al autoarei sale, a

urmat procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, fără ca

până în momentul de față să poată intra în posesia acestor despăgubiri, așa cum

ar fi fost legal. În procesul de față, reclamantul a formulat o nouă acțiune

împotriva aceluiași pârât, având același obiect și aceeași cauză, așa cum

rezultă din cele expuse anterior.

În

atare situație, constatând că prima hotărâre, definitivă și irevocabilă, a

rezolvat în fond procesul între părți, și cum între procesul soluționat

anterior prin hotărâre definitivă și prezentul proces, există identitate de

părți, obiect și cauză, rezultă că există autoritate de lucru judecat dedusă

din prima hotărâre, potrivit art. 1201 C. civ.

Or,

principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui

proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între

aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea

constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă

hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Pornind

de la acest principiu, se constată că în speță este îndeplinită condiția de

aplicare a excepției de lucru judecat, întrucât între cele două procese există

identitate de părți, obiect și cauză.

Pentru

considerentele expuse, instanța, fără a mai analiza celelalte critici formulate

de recurentul-pârât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul

declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, va modifica decizia

recurată, în sensul că va admite apelul declarat de pârât și va schimba în tot

sentința civilă nr. 89 din 28 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, în sensul că va respinge pentru autoritate de lucru

judecat acțiunea formulată de reclamantul T.V.C., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice a municipiului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 501A din 9

septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o

modifică în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr.

89 din 28 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Schimbă în tot

sentința tribunalului, în sensul că respinge pentru autoritate de lucru

judecat, acțiunea formulată de reclamantul T.V.C. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice , D.G.F.P a municipiului

București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2011.