ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6963/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 aprilie 2006, reclamanții P.Y. (I.) și R.F. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Ploiești, solicitând să se constate că statul deține fără titlu valabil imobilul situat în municipiul Ploiești, str. G.G.C. nr. 46, județul Prahova, în prezent str. G.C. nr. 46 și, pe cale de consecință, pârâtul să fie obligat să le lase acest imobil în deplină proprietate și posesie, invocând incidența prevederilor art. 480 - 481 C. civ. În motivarea cererii, reclamanții au susținut că imobilul situat la adresa menționată a fost proprietatea autoarei lor M.O. și că acesta a fost preluat în mod abuziv de stat în anul 1967, după ce autorii săi R. (fostă O.) S. și R.S.

au părăsit România și s-au stabilit în Israel. Prin Sentința nr. 6731 din 21 septembrie 2006, Judecătoria Ploiești a respins cererea ca inadmisibilă. În motivarea sentinței, instanța a reținut că, după data de 14 ianuarie 2001, data intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoanele ce se pretind îndreptățite la restituirea imobilelor preluate de stat în perioada de referință a acestei legi de reparație nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun. Prin Decizia civilă nr. 114 din 19 februarie 2007, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei, instanța a reținut, în interpretarea prevederilor art. 47 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001 și a principiului electa una via, că nu poate fi reținută excepția inadmisibilități acțiunii în revendicare, formulată pe calea dreptului comun, a imobilelor care cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Prin Decizia civilă nr. 481 din 8 mai 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârât, pentru aceleași considerente reținute de tribunal. Prin Sentința nr. 1249 din 4 februarie 2010, Judecătoria Ploiești și-a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Prahova, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. Prin Decizia civilă nr. 114 din 19 februarie 2007, Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței menționate. Prin Sentința nr. 789 din 15 aprilie 2011, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis cererea, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în municipiul Ploiești, str. G.G.C. nr. 46, județul Prahova, în prezent str. G.C. nr. 46 și a obligat pe pârâtul Municipiul Ploiești să predea imobilul reclamanților P.Y. (I.) și R.F., în deplină proprietate și liniștită posesie. În fapt, instanța a statuat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat din patrimoniul autorilor reclamanților prin Sentința civilă nr. 3987/1974 a Judecătoriei Ploiești, emisă în aplicarea prevederilor art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951, ca bun abandonat mai mult de un an de către proprietar, decret care a fost abrogat prin O.G.

nr. 128 din 29 septembrie 1998. Instanța a reținut că prevederile Decretului nr. 111/1951 au nesocotit caracterul perpetuu al dreptului de proprietate și erau neconstituționale în raport cu dispozițiile art. 8 din Constituția din 1948, motiv pentru care statul nu poate invoca dobândirea valabilă a dreptului de proprietate. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul. În motivarea apelului, pârâtul a învederat că prima instanță, fiind învestită cu judecata unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, avea a verifica valabilitatea titlului de proprietate invocat de reclamanți, titlu care însă nu a fost depus în proces. Pârâtul a susținut, totodată, că titlul statului cu privire la imobilul în litigiu, compus din suprafața de 450 mp teren și construcții, anume Sentința civilă nr. 3987/1974 a Judecătoriei Ploiești, este un titlu valabil, caz în care, în mod greșit prima instanță a primit cererea în revendicare dedusă judecății.

În fine, pârâtul a învederat și faptul prima instanță nu a individualizat în concret, din punct de vedere al întinderii și compunerii sale, imobilul pentru care a dispus retrocedarea către reclamanți. Prin Decizia nr. 7 din 31 ianuarie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât. În motivarea hotărârii, instanța a reținut că este irelevant faptul că reclamanții nu au depus la dosar titlul de proprietate al autorilor lor cu privire la imobilul în litigiu, întrucât, învestite cu judecata unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, instanțele sunt abilitate să analizeze fondul pretențiilor și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În atare condiții, instanța de apel a reținut, în aplicarea art. 23 pct. 1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg și alte acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul acesteia la data preluării abuzive de către stat. Or, reține instanța, reclamanții, prin mențiunile procesului-verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor, matricola nr. 2 (impozitul pe clădiri) cu nr. 186 și ale Sentinței nr. 3987/1974 a Judecătoriei Ploiești, au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor cu privire la imobilul în litigiu.

Cât privește titlul statului, instanța de apel a reținut că acesta nu este valabil, motivat de faptul că Decretul nr. 111/1951 era un act normativ neconstituțional în raport de prevederile art. 35 din Constituția din 1965, acest fapt fundamentând și reglementarea prevăzută de art. 2 lit. e) ale Legii nr. 10/2001, potrivit căreia preluările efectuate de stat în baza acestui decret sunt prezumate a fi abuzive. Referitor la ultimul motiv de apel, relativ la omisiunea identificării imobilului în litigiu din punct de vedere al suprafeței și compunerii sale, instanța a apreciat că nu poate fi primit cât timp imobilul a fost identificat prin adresă și număr poștal, precum și prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, care fac parte integrantă din hotărârea pronunțată.

Instanța de apel a reținut că această concluzie se impune chiar dacă, potrivit mențiunilor Sentinței civile nr. 3987/1974 a Judecătoriei Ploiești, suprafața de teren în litigiu, împrejmuită, la momentul preluării de stat măsura 450 mp, întrucât, potrivit mențiunilor procesului-verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor din anul 1952, terenul proprietatea autorilor reclamanților măsura 729 mp, aproximativ cât s-a statuat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, anume de 809 mp, diferența putând fi justificată prin caracterul rudimentar al aparatelor cu care s-au efectuat unele măsurători. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Ploiești, invocând incidența prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a criticat hotărârea recurată argumentat de faptul că, deși acțiunea reclamanților era întemeiată expres și exclusiv pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., instanța de apel a soluționat-o greșit prin raportare la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, mai exact prin raportare la prevederile art. 23 pct. 1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007. Pârâtul susține că instanța de apel, procedând astfel, a interpretat greșit acțiunea, schimbându-i natura, din acțiune în revendicare pe dreptul comun, în acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâtul susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 480 C. civ., întrucât soluția de admitere a fost dispusă în condițiile în care reclamanții nu au depus la dosarul cauzei un titlu care să ateste dreptul de proprietate al autorilor săi cu privire la imobilul în litigiu, titlu în raport cu care se impune și clarificarea întinderii terenului, de 450 mp ori de 809 mp. Pârâtul a reiterat faptul că titlul statului este un titlu valabil, cât timp preluarea imobilului s-a realizat cu respectarea prevederilor Decretului nr. 111/1951, concluzie ce se impune cu atât mai mult cu cât, la judecata în fond, nu s-a probat că bunul nu ar fi fost administrat de proprietar timp de un an anterior preluării de stat din motive neimputabile.

Analizând criticile formulate de pârât, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: În drept, potrivit prevederilor art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar și această acțiune este supusă regulilor de probațiune prevăzute de dreptul comun, care nu pot fi înlocuite cu alte reguli speciale de probațiune derogatorii, stabilite cu caracter de excepție, prin alte acte normative.

Referitor la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, regulile aplicabile concursului dintre legea specială, Legea nr. 10/2001, și dreptul comun au fost stabilite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care, potrivit prevederilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ., este obligatorie pentru instanțele judecătorești de la publicării în Monitorul Oficial. În speța supusă analizei, se constată că instanțele de fond, deși au fost învestite cu judecata unei acțiuni în revendicare formulată de reclamanți pe calea dreptului comun, nu au aplicat regulile de probațiune specifice unei astfel de acțiuni, ci, în mod greșit, regulile de probațiune derogatorii, prevăzute de legea specială, anume regulile prevăzute de dispozițiile art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001.

Procedând astfel, instanțele au soluționat acțiunea în revendicare dedusă judecății în afara cadrului procesual stabilit de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, fapt ce echivalează cu o soluționare a procesului fără a se intra în cercetarea fondului, în înțelesul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. Așa fiind, Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de pârât și, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a casa hotărârea recurată și a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut și că instanțele de fond au interpretat și reținut corect actul juridic dedus judecății, fără a-i schimba natura, cu privire la care însă s-au pronunțat prin aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, motiv pentru care criticile formulate de pârât nu se subsumează și motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. În rejudecare, în soluționarea acțiunii în revendicare dedusă judecății, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de trimitere urmează a aplica, sub aspect probatoriu, regulile dreptului comun și, dat fiind că imobilul ce face obiectul procesului pendinte a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în analiza raportului dintre legea generală și legea specială, urmează a se conforma celor statuate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, instanța de trimitere urmează a analiza și celelalte critici formulate de pârât, sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Ploiești prin Primar împotriva Deciziei nr. 7 din 31 ianuarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ