ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2793/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2793/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cererii de revizuire

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 aprilie

2006, reclamanții P.Y. (I.) și R.F. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul

Ploiești solicitând să se constate că statul deține fără titlu valabil imobilul

situat în municipiul Ploiești, str. G.G.C., județul Prahova, în prezent str. G.G.C.

și pe cale de consecință, pârâtul să fie obligat să le lase acest imobil în deplină

proprietate și posesie, invocând incidența prevederilor art. 480 - 481 C. civ.

În motivarea cererii,

reclamanții au susținut că imobilul situat la adresa menționată a fost proprietatea

autoarei lor M.O. și că acesta a fost preluat în mod abuziv de stat în anul 1967,

după ce autorii săi R.S. (fostă O.) și S.R. au părăsit România și s-au stabilit

în Israel.

Prin sentința nr.

6731 din 21 septembrie 2006, Judecătoria Ploiești a respins cererea ca inadmisibilă.

În motivarea sentinței,

instanța a reținut că, după data de 14 ianuarie 2001, data intrării în vigoare a

prevederilor Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoanele ce se pretind îndreptățite

la restituirea imobilelor preluate de stat în perioada de referință a acestei legi

de reparație nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun.

Prin decizia civilă

nr. 114 din 19 februarie 2007, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis apelul

declarat de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecate

aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei,

instanța a reținut, în interpretarea prevederilor art. 47 alin. (1) și (3) din Legea

nr. 10/2001 și a principiul electa una via, că nu poate fi reținută excepția inadmisibilități

acțiunii în revendicare, formulată pe calea dreptului comun, a imobilelor care cad

în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă

nr. 481 din 8 mai 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și familie, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârât, pentru aceleași

considerente reținute de tribunal.

Prin sentința nr.

1249 din 4 februarie 2010, Judecătoria Ploiești și-a declinat competența de soluționare

a litigiului în favoarea Tribunalului Prahova, în raport de prevederile art. 2

pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Prin decizia civilă

nr. 114 din 19 februarie 2007, Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins recursul

declarat de reclamanți împotriva sentinței menționate.

Prin sentința nr. 789

din 15 aprilie 2011, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis cererea, a constatat

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în municipiul Ploiești,

str. G.G.C., județul Prahova, în prezent str. G.C. și a obligat pe pârâtul Municipiul

Ploiești să predea imobilul reclamanților P.Y. (I.) și R.F., în deplină proprietate

și liniștită posesie.

În fapt, instanța a statuat

că imobilul în litigiu a fost preluat de stat din patrimoniul autorilor reclamanților

prin sentința civilă nr. 3987/1974 a Judecătoriei Ploiești, emisă în aplicarea prevederilor

art. 1 lit. d) din decretul nr. 111/1951, ca bun abandonat mai mult de un an de

către proprietar, decret care a fost abrogat prin O.G. nr. 128 din 29

septembrie 1998.

Instanța a reținut că

prevederile

decretului nr. 111/1951 au nesocotit caracterul

perpetuu al dreptului de proprietate și erau neconstituționale în raport cu dispozițiile

art. 8 din Constituția din 1948, motiv pentru care statul nu poate invoca dobândirea

valabilă a dreptului de proprietate.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel pârâtul.

În motivarea apelului,

pârâtul a învederat că prima instanță, fiind învestită cu judecata unei acțiuni

în revendicare pe calea dreptului comun, avea a verifica valabilitatea titlului

de proprietate invocat de reclamanți, titlu care însă nu a fost depus în proces.

Pârâtul a susținut, totodată,

că titlul statului cu privire la imobilul în litigiu, compus din suprafața de 450

mp teren și construcții, anume sentința civilă nr. 3987/1974 a Judecătoriei Ploiești,

este un titlu valabil, caz în care, în mod greșit prima instanță a primit cererea

în revendicare dedusă judecății.

În fine, pârâtul a învederat

și faptul prima instanță nu a individualizat în concret, din punct de vedere al

întinderii și compunerii sale, imobilul pentru care a dispus retrocedarea către

reclamanți.

Prin decizia

nr. 7 din 31 ianuarie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins,

ca nefondat, apelul declarat de pârât.

În motivarea

hotărârii, instanța a reținut că este irelevant faptul că reclamanții nu au depus

la dosar titlul de proprietate al autorilor lor cu privire la imobilul în litigiu,

întrucât, fiind învestite cu judecata unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului

comun, instanțele sunt abilitate să analizeze fondul pretențiilor și din perspectiva

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În atare condiții,

instanța de apel a reținut, în aplicarea art. 23 pct. 1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg și alte acte juridice

care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul

acesteia la data preluării abuzive de către stat.

Or, reține

instanța, reclamanții, prin mențiunile procesului-verbal pentru impunerea clădirilor

și terenurilor, matricola nr. Q1. (impozitul pe clădiri) și ale sentinței nr. 3987/1974

a Judecătoriei Ploiești, au făcut dovada dreptul de proprietate al autorilor lor

cu privire la imobilul în litigiu.

Cât privește

titlul statului, instanța de apel a reținut că acesta nu este valabil, motivat de

faptul că decretul nr. 111/1951 era un act normativ neconstituțional în raport de

prevederile art. 35 din Constituția din 1965, acest fapt fundamentând și reglementarea

prevăzută de art. 2 lit. e) ale Legii nr. 10/2001, potrivit căreia preluările efectuate

de stat în baza acestui decret sunt prezumate a fi abuzive.

Referitor

la ultimul motiv de apel, relativ la omisiunea identificării imobilului în litigiu

din punct de vedere al suprafeței și compunerii sale, instanța a apreciat că nu

poate fi primit cât timp imobilul a fost identificat prin adresă și număr poștal,

precum și prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, care fac parte integrantă

din hotărârea pronunțată.

Instanța de

apel a reținut că această concluzie se impune chiar dacă, potrivit mențiunilor sentinței

civile nr. 3987/1974 a Judecătoriei Ploiești, suprafața de teren în litigiu, împrejmuită,

la momentul preluării de stat măsura 450 mp, întrucât, potrivit mențiunilor procesului-verbal

pentru impunerea clădirilor și terenurilor din anul 1952, terenul proprietatea autorilor

reclamanților măsura 729 mp, aproximativ cât s-a statuat prin raportul de expertiză

efectuat în cauză, anume de 809 mp, diferența putând fi justificată prin caracterul

rudimentar al aparatelor cu care s-au efectuat unele măsurători.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâtul Municipiul Ploiești, invocând incidența prevederilor

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a criticat

hotărârea recurată argumentat de faptul că, deși acțiunea reclamanților era întemeiată

expres și exclusiv pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., instanța de apel a soluționat-o

greșit prin raportare la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, mai exact

prin raportare la prevederile art. 23 pct. 1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007.

Pârâtul susține că instanța

de apel, procedând astfel, a interpretat greșit acțiunea, schimbându-i natura, din

acțiune în revendicare pe dreptul comun, în acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

În dezvoltarea motivului

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul susține

că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor

art. 480 C. civ., întrucât soluția de admitere a fost dispusă în condițiile în care

reclamanții nu au depus la dosarul cauzei un titlu care să ateste dreptul de proprietate

al autorilor săi cu privire la imobilul în litigiu, titlu în raport cu care se impune

și clarificarea întinderii terenului, de 450 mp ori de 809 mp.

Pârâtul a reiterat faptul

că titlul statului este un titlu valabil, cât timp preluarea imobilului s-a realizat

cu respectarea prevederilor decretului nr. 111/1951, concluzie ce se impune cu atât

mai mult cu cât, la judecata în fond, nu s-a probat că bunul nu ar fi fost administrat

de proprietar timp de un an anterior preluării de stat din motive neimputabile.

Prin decizia nr. 6963

din 14 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis

recursul declarat de pârâtul Municipiul Ploiești prin Primar împotriva deciziei

nr. 7 din 31 ianuarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a casat decizia

atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Pentru a decide astfel,

Înalta Curte a reținut următoarele:

Potrivit prevederilor

art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor

îndreptată împotriva posesorului neproprietar și această acțiune este supusă regulilor

de probațiune prevăzute de dreptul comun, care nu pot fi înlocuite cu alte reguli

speciale de probațiune derogatorii, stabilite cu caracter de excepție, prin alte

acte normative.

Referitor la acțiunile

în revendicare având ca obiect imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

regulile aplicabile concursului dintre legea specială, Legea nr. 10/2001, și dreptul

comun au fost stabilite prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție care, potrivit prevederilor art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ., este obligatorie pentru instanțele judecătorești de la publicării

în M. Of.

În speță, instanțele de

fond, deși au fost învestite cu judecata unei acțiuni în revendicare formulată de

reclamanți pe calea dreptului comun, nu au aplicat regulile de probațiune specifice

unei astfel de acțiuni, ci, în mod greșit, regulile de probațiune derogatorii, prevăzute

de legea specială, anume regulile prevăzute de dispozițiile art. 23 și 24 din Legea

nr. 10/2001.

Procedând astfel, instanțele

au soluționat acțiunea în revendicare dedusă judecății în afara cadrului procesual

stabilit de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, fapt ce echivalează

cu o soluționare a procesului fără a se intra în cercetarea fondului, în înțelesul

dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte a mai reținut

că instanțele de fond au interpretat și reținut corect actul juridic dedus judecății,

fără a-i schimba natura, cu privire la care însă s-au pronunțat prin aplicarea greșită

a dispozițiilor legale incidente, motiv pentru care criticile formulate de pârât

nu se subsumează și motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8

C. proc. civ.

Prin decizia de casare,

Înalta Curte a dat îndrumări în sensul ca, în rejudecare, în soluționarea acțiunii

în revendicare deduse judecății, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, instanța de trimitere să aplice, sub aspect probatoriu, regulile dreptului

comun și, dat fiind că imobilul ce face obiectul procesului pendinte a fost preluat

de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 precum și ca, în soluționarea

cauzei, în analiza raportului dintre legea generală și legea specială, să se aibă

în vedere decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data de 15

decembrie 2012 (data poștei), P.Y. (I.) și R.F. au formulat cerere de revizuire

a deciziei nr. 6963 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă, susținând că „este potrivnică cu hotărârea pronunțată de Curtea

de Apel Ploiești, în același dosar, între aceleași persoane, având aceeași calitate,

în aceeași cauză”. Au mai susținut că instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor

lucruri care nu s-au cerut.

La data de 14 martie 2013

revizuienții P.Y. (I.) și R.F. și-au precizat cererea de revizuire și, în dezvoltarea

motivelor de revizuire întemeiate în drept pe dispozițiile art. 322 pct. 1 C.

proc. civ. au arătat că dispozitivul deciziei - ca rezultat al celor reținute de

către instanță prin considerente - este contradictoriu, întrucât, pe de-o parte,

Înaltei Curți de Casație și Justiție impune administrarea de probe și judecarea

pe fond, iar pe de altă parte, solicită să se facă în cauză analiza raporturilor

dintre legea generală și legea specială conform deciziei în interesul Legii nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Au susținut că astfel,

în speță, sunt incidente și dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. deoarece

pârâtul nu a invocat niciodată nici pe calea recursului, nici în faza procesuală

a rejudecării cauzei, aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție referitor la admisibilitatea sau inadmisibilitatea

acțiunii, instanța de recurs punând din oficiu, în discuția părților, incidența

acestei decizii în soluționarea pricinii.

În dezvoltarea motivului

de recurs prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. revizuienții au susținut că

prin decizia nr. 6963 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă, se nesocotește puterea de lucru judecat a deciziei civile nr.

481 din 8 mai 2007 pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 10519/105/2006

pronunțată într-un ciclu procesual anterior, cu privire la excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Revizuienții au solicitat

admiterea cererii de revizuire și anularea deciziei nr. 6963 din 14 noiembrie 2012

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, iar în subsidiar, schimbarea

deciziei atacate.

Cererea de revizuire este

inadmisibilă.

Potrivit dispozițiilor

art. 326 alin. (3) din C. proc. civ. „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea

revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”.

Această dispoziție legală

fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire indiferent

de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează.

Potrivit art.

322 C. proc. civ.,

„

Revizuirea

unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și

a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate

cere în următoarele cazuri

:

1.

Dacă dispozitivul

hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire

;

2.

Dacă s-a

pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui

lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

(…)

hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite,

în una sau aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.”

Textul

art. 322 pct. 1 C. proc. civ. vizează o ipoteză riguros determinată și care implică

următoarele cerințe: hotărârea să cuprindă hotărâri potrivnice; dispozițiile potrivnice

să fie cuprinse în chiar dispozitivul hotărârii, dispozițiile potrivnice să fie

ireconciliabile, adică să nu poată fi aduse la îndeplinire. Nerespectarea acestor

cerințe nu deschide calea extraordinară a revizuirii.

Astfel fiind,

contradicțiile dintre dispozitiv și considerente nu se încadrează în motivul de

revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. și cum criticile revizuienților

vizează tocmai acest aspect, se constată că acestea nu atrag incidența în speță

a dispozițiilor legale menționate.

Nici susținerile

revizuienților în sensul că, prin decizia pronunțată în recurs, instanța Înaltei

Curți s-ar fi pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut, respectiv cu privire

la incidența deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea

acțiunii în revendicare, nu poate fi circumscrisă motivului de revizuire prevăzut

de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. deoarece, așa cum reiese din considerentele deciziei

a cărei revizuire se cere, Înalta Curte nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect.

Referitor la motivul de

revizuire prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., revizuirea pentru

contrarietate de hotărâri își are suportul logic în respectarea puterii lucrului

judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea

acestui principiu.

În speță nu sunt întrunite

condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de revizuire pentru

acest motiv și anume ca între hotărârile pretins a fi contradictorii să existe identitate

de părți, obiect și cauză.

Revizuieții pretind că

hotărârea atacată pe calea revizuirii ar fi potrivnică deciziei civile nr. 481

din 8 mai 2007 pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 10519/105/2006

pronunțată într-un ciclu procesual anterior.

Or hotărârile

pretins a fi potrivnice au fost pronunțate în soluționarea acțiunii în revendicare

formulată de reclamanți (revizuienții din prezenta cauză), în cicluri procesuale

diferite, astfel cum reiese din redarea lucrărilor cauzei.

Rațiunea reglementării

revizuirii prevăzute de dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se găsește în

necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când

instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect,

aceeași cauză și aceleași părți.

Fiind o cale extraordinara de atac, de retractare, revizuirea

este admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de lege și, ca atare, nu poate

fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de art. 322 C. proc. civ.

Înalta Curte, constatând că susținerile formulate de revizuienți

prin cererea de revizuire nu se încadrează în dispozițiile textului legal menționat

reflectând, în realitate

nemulțumirea

acestora cu privire la modul în care a fost soluționat recursul, și cum, pe calea

revizuirii, legiuitorul nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs,

va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

cererea de revizuire a deciziei nr. 6963 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de revizuenții P.Y. (I.) și R.F.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2013.