ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2793/2013

Asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 aprilie 2006, reclamanții P.Y. (I.) și R.F. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Ploiești solicitând să se constate că statul deține fără titlu valabil imobilul situat în municipiul Ploiești, str. G.G.C., județul Prahova, în prezent str. G.G.C. și pe cale de consecință, pârâtul să fie obligat să le lase acest imobil în deplină proprietate și posesie, invocând incidența prevederilor art. 480 - 481 C. civ. În motivarea cererii, reclamanții au susținut că imobilul situat la adresa menționată a fost proprietatea autoarei lor M.O. și că acesta a fost preluat în mod abuziv de stat în anul 1967, după ce autorii săi R.S.

(fostă O.) și S.R. au părăsit România și s-au stabilit în Israel. Prin sentința nr. 6731 din 21 septembrie 2006, Judecătoria Ploiești a respins cererea ca inadmisibilă. În motivarea sentinței, instanța a reținut că, după data de 14 ianuarie 2001, data intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoanele ce se pretind îndreptățite la restituirea imobilelor preluate de stat în perioada de referință a acestei legi de reparație nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun. Prin decizia civilă nr. 114 din 19 februarie 2007, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecate aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei, instanța a reținut, în interpretarea prevederilor art. 47 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001 și a principiul electa una via, că nu poate fi reținută excepția inadmisibilități acțiunii în revendicare, formulată pe calea dreptului comun, a imobilelor care cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 481 din 8 mai 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârât, pentru aceleași considerente reținute de tribunal. Prin sentința nr. 1249 din 4 februarie 2010, Judecătoria Ploiești și-a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Prahova, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. Prin decizia civilă nr. 114 din 19 februarie 2007, Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței menționate. Prin sentința nr. 789 din 15 aprilie 2011, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis cererea, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în municipiul Ploiești, str. G.G.C., județul Prahova, în prezent str. G.C. și a obligat pe pârâtul Municipiul Ploiești să predea imobilul reclamanților P.Y. (I.) și R.F., în deplină proprietate și liniștită posesie. În fapt, instanța a statuat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat din patrimoniul autorilor reclamanților prin sentința civilă nr. 3987/1974 a Judecătoriei Ploiești, emisă în aplicarea prevederilor art. 1 lit. d) din decretul nr. 111/1951, ca bun abandonat mai mult de un an de către proprietar, decret care a fost abrogat prin O.G.

nr. 128 din 29 septembrie 1998. Instanța a reținut că prevederile decretului nr. 111/1951 au nesocotit caracterul perpetuu al dreptului de proprietate și erau neconstituționale în raport cu dispozițiile art. 8 din Constituția din 1948, motiv pentru care statul nu poate invoca dobândirea valabilă a dreptului de proprietate. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul. În motivarea apelului, pârâtul a învederat că prima instanță, fiind învestită cu judecata unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, avea a verifica valabilitatea titlului de proprietate invocat de reclamanți, titlu care însă nu a fost depus în proces. Pârâtul a susținut, totodată, că titlul statului cu privire la imobilul în litigiu, compus din suprafața de 450 mp teren și construcții, anume sentința civilă nr. 3987/1974 a Judecătoriei Ploiești, este un titlu valabil, caz în care, în mod greșit prima instanță a primit cererea în revendicare dedusă judecății.

În fine, pârâtul a învederat și faptul prima instanță nu a individualizat în concret, din punct de vedere al întinderii și compunerii sale, imobilul pentru care a dispus retrocedarea către reclamanți. Prin decizia nr. 7 din 31 ianuarie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât. În motivarea hotărârii, instanța a reținut că este irelevant faptul că reclamanții nu au depus la dosar titlul de proprietate al autorilor lor cu privire la imobilul în litigiu, întrucât, fiind învestite cu judecata unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, instanțele sunt abilitate să analizeze fondul pretențiilor și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În atare condiții, instanța de apel a reținut, în aplicarea art. 23 pct. 1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg și alte acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul acesteia la data preluării abuzive de către stat. Or, reține instanța, reclamanții, prin mențiunile procesului-verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor, matricola nr. Q1. (impozitul pe clădiri) și ale sentinței nr. 3987/1974 a Judecătoriei Ploiești, au făcut dovada dreptul de proprietate al autorilor lor cu privire la imobilul în litigiu.

Cât privește titlul statului, instanța de apel a reținut că acesta nu este valabil, motivat de faptul că decretul nr. 111/1951 era un act normativ neconstituțional în raport de prevederile art. 35 din Constituția din 1965, acest fapt fundamentând și reglementarea prevăzută de art. 2 lit. e) ale Legii nr. 10/2001, potrivit căreia preluările efectuate de stat în baza acestui decret sunt prezumate a fi abuzive. Referitor la ultimul motiv de apel, relativ la omisiunea identificării imobilului în litigiu din punct de vedere al suprafeței și compunerii sale, instanța a apreciat că nu poate fi primit cât timp imobilul a fost identificat prin adresă și număr poștal, precum și prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, care fac parte integrantă din hotărârea pronunțată.

Instanța de apel a reținut că această concluzie se impune chiar dacă, potrivit mențiunilor sentinței civile nr. 3987/1974 a Judecătoriei Ploiești, suprafața de teren în litigiu, împrejmuită, la momentul preluării de stat măsura 450 mp, întrucât, potrivit mențiunilor procesului-verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor din anul 1952, terenul proprietatea autorilor reclamanților măsura 729 mp, aproximativ cât s-a statuat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, anume de 809 mp, diferența putând fi justificată prin caracterul rudimentar al aparatelor cu care s-au efectuat unele măsurători. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Ploiești, invocând incidența prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a criticat hotărârea recurată argumentat de faptul că, deși acțiunea reclamanților era întemeiată expres și exclusiv pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., instanța de apel a soluționat-o greșit prin raportare la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, mai exact prin raportare la prevederile art. 23 pct. 1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007. Pârâtul susține că instanța de apel, procedând astfel, a interpretat greșit acțiunea, schimbându-i natura, din acțiune în revendicare pe dreptul comun, în acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâtul susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 480 C. civ., întrucât soluția de admitere a fost dispusă în condițiile în care reclamanții nu au depus la dosarul cauzei un titlu care să ateste dreptul de proprietate al autorilor săi cu privire la imobilul în litigiu, titlu în raport cu care se impune și clarificarea întinderii terenului, de 450 mp ori de 809 mp. Pârâtul a reiterat faptul că titlul statului este un titlu valabil, cât timp preluarea imobilului s-a realizat cu respectarea prevederilor decretului nr. 111/1951, concluzie ce se impune cu atât mai mult cu cât, la judecata în fond, nu s-a probat că bunul nu ar fi fost administrat de proprietar timp de un an anterior preluării de stat din motive neimputabile.

Prin decizia nr. 6963 din 14 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Ploiești prin Primar împotriva deciziei nr. 7 din 31 ianuarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut următoarele: Potrivit prevederilor art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar și această acțiune este supusă regulilor de probațiune prevăzute de dreptul comun, care nu pot fi înlocuite cu alte reguli speciale de probațiune derogatorii, stabilite cu caracter de excepție, prin alte acte normative.

Referitor la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, regulile aplicabile concursului dintre legea specială, Legea nr. 10/2001, și dreptul comun au fost stabilite prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care, potrivit prevederilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., este obligatorie pentru instanțele judecătorești de la publicării în M. Of. În speță, instanțele de fond, deși au fost învestite cu judecata unei acțiuni în revendicare formulată de reclamanți pe calea dreptului comun, nu au aplicat regulile de probațiune specifice unei astfel de acțiuni, ci, în mod greșit, regulile de probațiune derogatorii, prevăzute de legea specială, anume regulile prevăzute de dispozițiile art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001.

Procedând astfel, instanțele au soluționat acțiunea în revendicare dedusă judecății în afara cadrului procesual stabilit de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, fapt ce echivalează cu o soluționare a procesului fără a se intra în cercetarea fondului, în înțelesul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte a mai reținut că instanțele de fond au interpretat și reținut corect actul juridic dedus judecății, fără a-i schimba natura, cu privire la care însă s-au pronunțat prin aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, motiv pentru care criticile formulate de pârât nu se subsumează și motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a dat îndrumări în sensul ca, în rejudecare, în soluționarea acțiunii în revendicare deduse judecății, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de trimitere să aplice, sub aspect probatoriu, regulile dreptului comun și, dat fiind că imobilul ce face obiectul procesului pendinte a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 precum și ca, în soluționarea cauzei, în analiza raportului dintre legea generală și legea specială, să se aibă în vedere decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. La data de 15 decembrie 2012 (data poștei), P.Y. (I.) și R.F. au formulat cerere de revizuire a deciziei nr. 6963 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, susținând că „este potrivnică cu hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în același dosar, între aceleași persoane, având aceeași calitate, în aceeași cauză”.

Au mai susținut că instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut. La data de 14 martie 2013 revizuienții P.Y. (I.) și R.F. și-au precizat cererea de revizuire și, în dezvoltarea motivelor de revizuire întemeiate în drept pe dispozițiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ. au arătat că dispozitivul deciziei - ca rezultat al celor reținute de către instanță prin considerente - este contradictoriu, întrucât, pe de-o parte, Înaltei Curți de Casație și Justiție impune administrarea de probe și judecarea pe fond, iar pe de altă parte, solicită să se facă în cauză analiza raporturilor dintre legea generală și legea specială conform deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Au susținut că astfel, în speță, sunt incidente și dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. deoarece pârâtul nu a invocat niciodată nici pe calea recursului, nici în faza procesuală a rejudecării cauzei, aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție referitor la admisibilitatea sau inadmisibilitatea acțiunii, instanța de recurs punând din oficiu, în discuția părților, incidența acestei decizii în soluționarea pricinii. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. revizuienții au susținut că prin decizia nr. 6963 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, se nesocotește puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 481 din 8 mai 2007 pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 10519/105/2006 pronunțată într-un ciclu procesual anterior, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Revizuienții au solicitat admiterea cererii de revizuire și anularea deciziei nr. 6963 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, iar în subsidiar, schimbarea deciziei atacate. Cererea de revizuire este inadmisibilă. Potrivit dispozițiilor art. 326 alin. (3) din C. proc. civ. „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”. Această dispoziție legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează. Potrivit art. 322 C. proc.

civ., „ Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri : 1. Dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire ; 2. Dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; (…) 7. Dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una sau aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.” Textul art. 322 pct. 1 C. proc. civ. vizează o ipoteză riguros determinată și care implică următoarele cerințe: hotărârea să cuprindă hotărâri potrivnice; dispozițiile potrivnice să fie cuprinse în chiar dispozitivul hotărârii, dispozițiile potrivnice să fie ireconciliabile, adică să nu poată fi aduse la îndeplinire.

Nerespectarea acestor cerințe nu deschide calea extraordinară a revizuirii. Astfel fiind, contradicțiile dintre dispozitiv și considerente nu se încadrează în motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. și cum criticile revizuienților vizează tocmai acest aspect, se constată că acestea nu atrag incidența în speță a dispozițiilor legale menționate. Nici susținerile revizuienților în sensul că, prin decizia pronunțată în recurs, instanța Înaltei Curți s-ar fi pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut, respectiv cu privire la incidența deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea acțiunii în revendicare, nu poate fi circumscrisă motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc.

civ. deoarece, așa cum reiese din considerentele deciziei a cărei revizuire se cere, Înalta Curte nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect. Referitor la motivul de revizuire prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., revizuirea pentru contrarietate de hotărâri își are suportul logic în respectarea puterii lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu. În speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de revizuire pentru acest motiv și anume ca între hotărârile pretins a fi contradictorii să existe identitate de părți, obiect și cauză. Revizuieții pretind că hotărârea atacată pe calea revizuirii ar fi potrivnică deciziei civile nr. 481 din 8 mai 2007 pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 10519/105/2006 pronunțată într-un ciclu procesual anterior.

Or hotărârile pretins a fi potrivnice au fost pronunțate în soluționarea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți (revizuienții din prezenta cauză), în cicluri procesuale diferite, astfel cum reiese din redarea lucrărilor cauzei. Rațiunea reglementării revizuirii prevăzute de dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se găsește în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. Fiind o cale extraordinara de atac, de retractare, revizuirea este admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de lege și, ca atare, nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de art. 322 C. proc.

civ. Înalta Curte, constatând că susținerile formulate de revizuienți prin cererea de revizuire nu se încadrează în dispozițiile textului legal menționat reflectând, în realitate nemulțumirea acestora cu privire la modul în care a fost soluționat recursul, și cum, pe calea revizuirii, legiuitorul nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs, va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a deciziei nr. 6963 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de revizuenții P.Y. (I.) și R.F. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2013.