ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6028/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6028/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cauzei de față, constată:

Cu notificarea

nr. 56din 9 iulie 2007 a BEJ C.H.V., reclamantul A.P.R. a solicitat Primăriei

municipiului Sibiu să îi restituie în natură imobilul situat în str. N. nr. 25

(care are destinația de grădiniță de copii), invocând incidența dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

În motivarea

cererii, notificatorul a susținut că, deși termenul prevăzut de dispozițiile

Legii nr. 10/2001 pentru depunerea notificărilor a expirat, prin modificarea

dispozițiilor art. 16 din acest act normativ intervenită prin dispozițiile

Legii nr. 247/2005 s-a deschis foștilor proprietari sau moștenitorilor lor o

nouă oportunitate pentru a solicita și obține restituirea imobilelor având

destinația de unități de învățământ, spitalicesc ori social-culturale.

Prin dispoziția

nr. 78 din 15 ianuarie 2008, Primarul municipiului Sibiu a respins notificarea,

reținând că a fost depusă după expirarea termenului prevăzut de dispozițiile

art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin cererea înregistrata la data de 15 februarie 2008, reclamatul

A.P.R.

a cerut anularea

dispoziției și obligarea pârâtei să îi restituie în natură imobilul în litigiu,

naționalizat de stat din patrimoniul autorilor săi.

În motivarea

cererii, reclamantul a reiterat susținerea potrivit căreia,

prin modificarea dispozițiilor

art. 16 din Legea nr. 10/2001, s-a instituit o nouă posibilitate pentru

persoanele îndreptățite de a solicita retrocedarea în natură a imobilelor

prevăzute de acest text de lege, fără însă ca legiuitorul să reglementeze și

procedura legală în cadrul căreia să poată fi valorificată, respectiv un nou termen

legal pentru depunerea notificărilor.

Reclamantul a

susținut că măsura se impunea întrucât pentru ceilalți beneficiari ai Legii nr.

10/2001 a fost reglementat un termen legal, de 6 luni (prelungit de două ori cu

câte 3 luni) pentru formularea de notificări și că prin această omisiune a

legiuitorului și refuzul instanțelor de a i se recunoaște posibilitatea

formulării unei notificări după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, se

încalcă principiului egalității armelor în purtarea procesului (cu menționarea

cazului Baril contra Franței).

În susținerea

acestei apărări, reclamantul apreciază că prin modificarea art. 16 din Legea

nr. 10/2001 a operat, într-o manieră implicită, și o repunere în termenul de

notificare a persoanelor îndreptățite, cu mențiunea că instanța supremă a

statuat într-un caz similar că principiul realizării dreptului trebuie să

prevaleze în raport cu cel al respectării procedurii, aceasta în scopul

evitării încălcării dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO

și art. 6 din Convenție.

Prin sentința

nr. 598 din 28 mai 2008, Tribunalul Sibiu a respins cererea.

În motivarea

sentinței instanța a procedat la o comparare a conținutului dispozițiilor art.

16 din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială a legii cu cel al acelorași

dispoziții în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, și a statuat în sensul

că în ambele variante legiuitorul permitea restituirea în natură către foștii

proprietari a imobilelor prevăzute de acest text de lege, care au fost preluate

de stat fără un titlu valabil, categorie în care se încadrează și imobilul în

litigiu.

Ca atare, cum

reclamantul nu a formulat notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22

alin. (5) din lege, termen care respecta cerința referitoare la justul

echilibru care trebuie să existe între interesul public și imperativele

protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale, tribunalul

a statuat că, în mod just, pârâta a respins notificarea formulată de reclamant

la data de 9 iulie 2007.

Pentru a hotărî

astfel, s-a reținut și că în jurisprudența Curții Europene s-a arătat că

dreptul de acces la tribunale nu este unul absolut (cauza Golder vs. Regatul

unit al Marii Britanii) și că acest drept implică o reglementare din partea

statului care poate impune anumite limitări sau condiționări, cum ar fi

instituirea unui termen legal, caz în care nu poate fi primită nici susținerea

reclamantului referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 6 CEDO sau pe cele

ale art. 1 din Primul Protocol Adițional.

Prin decizia civilă nr. 168 din 30 octombrie 2008, Curtea de Apel

Alba-Iulia

a respins apelul

declarat de reclamant pentru aceleași considerente reținute și de prima

instanță.

Instanța de

apel a reținut și faptul că Legea nr. 10/2001 este o lege specială de

reparație, derogatorie de la dispozițiile de drept comun și că prin mai multe

decizii ale Curții Constituționale (nr. 50/2007, 1215/2007) s-a statuat că

legiuitorul național este în drept să stabilească cadrul procesual în cadrul

căruia se poate valorifica dreptul de proprietate și să impună anumite limitări

rezonabile pentru exercițiul acestui drept.

Instanța a

statuat că nu poate fi primită apărarea reclamantului potrivit căreia, prin

modificarea dispozițiilor art. 16 dlin Legea nr. 10/2001 s-ar fi încălcat

principiul egalității armelor în purtarea procesului sau anumite dispoziții din

Convenție ori din Protocolul 1 adițional.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidența art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului reclamantul reiterează apărarea potrivit căreia dreptul la

restituire în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, instituit prin

dispozițiile Legii nr. 10/2001 în varianta modificată prin Legea nr. 247/2005,

este un drept material nou, întrucât până la intrarea în vigoare a acestei din

urmă legi, pentru categoria de imobile prevăzute de art. 16, forma de reparație

era una prin echivalent și nu restituirea în natură, concluzie care se impune

în raport de prevederile art. II din Titlul 1 al Legii nr. 247/2005.

Recurentul susține

că instanța de apel a ignorat argumentele pe care le-a invocat în susținerea

apărării referitoare la principiul preeminenței dreptului material în fața

procedurii și a principiului egalității armelor în purtarea proceselor, ca și

componente ale dreptului la un proces echitabil.

În argumentarea

acestei apărări recurentul arată că au existat anumite incoerențe legislative

cu privire la bunurile prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001 și afirmă că

prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, legiuitorul deși a instituit un drept nou

a omis să prevadă și un nou termen procedural pentru formularea de notificări, fapt

care face ineficientă norma de drept material.

Recurentul

afirmă că instanțele de fond trebuiau să considere că prin modificarea art. 16

din Legea nr. 10/2001 a operat implicit o repunere în termenul de notificare și

trebuiau să dea prioritate normelor de drept material, în vederea atingerii

scopului legii și, respectiv să constate că, în lipsa unei norme de procedură

în cadrul căreia să poată fi valorificat dreptul material, este dat un caz de

discriminare și de încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 12 adițional

la CEDO.

Analizând

recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru

următoarele considerente care, în parte, le completează

pe cele reținute de instanțele de

fond:

În drept,

potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri

când a fost pronunțată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

În speță, deși

recurentul invocă incidența motivului de recurs mai sus arătat nu arată care

este textul din Legea nr. 10/2001 care ar fi fost încălcat sau care ar fi fost

aplicat greșit de instanțele de fond ci, se rezumă, să solicite ca, pe cale de

interpretare a unor dispoziții din această lege, să i se recunoască

posibilitatea de a formula notificare după data intrării în vigoare a Legii nr.

247/2005.

Prin

dispozițiile Legii nr. 10/2001, invocată de reclamant în scopul valorificării

pretenției de retrocedare a imobilului ce face obiectul litigiului, s-a

reglementat regimul juridic a unor imobile preluate de stat în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv a celor preluate de stat

prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950.

Potrivit art.

21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (devenit art. 22 după republicare),

persoanele pretins îndreptățite să obțină măsuri reparatorii în cadrul acestui

act normativ aveau obligația de a formula în termenul prevăzut de această

dispoziție legală o notificare prin care învestea entitatea deținătoare cu

analiza pretențiilor pe care înțelegea să le formuleze cu privire la un anumit

imobil.

Termenul de

notificare, de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14

februarie 2001, termen care a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G.

nr. 145/2001 până la data de 14 februarie 2002, nu a suferit nicio modificare

prin dispoziții legale ulterioare și el s-a aplicat pentru toate categoriile de

persoanele pretins îndreptățite la măsuri reparatorii, fără vreo distincție.

Acest termen s-a

aplicat și persoanelor care au pretins măsuri reparatorii (care puteau consta

fie în restituirea în natură, fie în acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent, în compensare cu alte bunuri sau de despăgubiri în echivalent)

pentru imobilele având destinațiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din lege

(anume, sunt ocupate de unități bugetare din

învățământ,

din sănătate, așezăminte social-culturale sau de instituții publice, sedii ale

partidelor politice legal înregistrate, de

misiuni diplomatice, oficii consulare,

reprezentanțele

organizațiilor internaționale interguvernamentale acreditate în

România, precum și de personalul cu rang

diplomatic al acestora, necesare în vederea

continuării activităților de interes public, social-cultural sau

obștesc).

Contrar

afirmațiilor recurentului, potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în

forma prevăzută la 14 februarie 2001, se prevedea posibilitatea restituirii în

natură și a imobilelor prevăzute de acest text de lege, condiționat însă de

lipsa unui titlu valabil al statului.

Nerespectarea

de către persoanele îndreptățite a termenului de notificare, potrivit art. 21

alin. (5) din lege, atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru

astfel de bunuri.

Fiind un termen

de decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispozițiile art. 103 C.

proc. civ., dispoziții prin care se reglementează condițiile în care persoana

care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act de procedură poate

cere repunerea în termen, adică condițiile în care o persoană poate cere și

obține efectuarea actului procedural după expirarea termenului legal.

Referitor la

acest termen de notificare, astfel cum s-a arătat, nu a intervenit nicio

modificare legislativă, anume conținutul său nu a fost modificat nici explicit

și nici implicit, prin instituirea unui caz legal de repunere în termen, astfel

cum afirmă reclamantul, cu trimitere la modificările aduse art. 16 din Legea

nr. 10/2001, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Prin dispozițiile art.

I pct. 37 și 38 din Legea nr. 247/2005 s-au modificat, într-adevăr,

dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 (anterior modificate prin

dispozițiile O.U.G. nr. 184/2002), însă modificarea nu a fost în sensul invocat

de recurent, anume în sensul instituirii unui nou drept/posibilități de a cere

restituirea în natură a categoriilor de imobile enunțate de art. 16 alin. (1),

după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Prin dispozițiile art.

I pct. 37 din Legea nr. 247/2005, cu referire la imobilele prevăzute de art. 16

din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit în sarcina foștilor proprietari, cărora

aceste imobile le-au fost restituite în natură în cadrul acestei legi de reparație,

obligativitatea de a le menține afectațiunea lor specială pentru anumite

perioade de timp iar prin dispozițiile art. I pct. 38 s-a abrogat alin. (5) al

articol 16.

Prin art. II alin. (1)

din Legea nr. 247/2005 s-a prevăzut, totodată, posibilitatea înlocuirii

măsurilor reparatorii prin echivalent atribuite foștilor proprietari prin

decizii sau dispoziții emise de entitățile deținătoare, în sensul art. 16 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 10/2001, cu măsura restituirii în natură cu obligația

menținerii afectațiunii speciale a acestora pentru o perioadă de timp

determinată.

În această din urmă

situație, contrar susținerilor recurentului, legiuitorul a prevăzut și normele

procedurale în cadrul cărora beneficiarii măsurilor reparatorii pot obține

înlocuirea acestora cu măsura restituirii în natură.

Anume, prin

art. II alin. (1) și (2) din Legea nr. 247/2005 s-a statuat

că „deciziile sau dispozițiile ori, după caz,

ordinele conducătorilor autorităților

administrației

publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16

alin. (1) din Legea nr. 10/2001

privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu

modificările aduse de prezentul titlu,

emise până la data intrării în

vigoare a prezentei legi și nevalorificate, pot fi

atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție

teritorială se află sediul

unității

deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei

legii și că „hotărârea pronunțată de prima

instanță poate fii atacată cu recurs la

curtea de apel'''.

În speța

supusă analizei, se constată că reclamantul nu a formulat notificare în

termenul legal, 14 februarie 2001 - 14 februarie 2002 și nici cerere de

repunere în termen în condițiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ.

Pe cale de

consecință, reclamantul este decăzut, în condițiile art. 21 (5) din Legea nr.

10/2001, din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu, caz în care, în mod corect

instanțele de fond au statuat că nu poate produce efectele juridice specifice

unei notificări, cererea transmisă de reclamant entității deținătoare sub nr.

56 din 9 iulie 2007 prin BEJ C.H.V.

Așa fiind, cum

pierderea dreptului reclamantului de a sesiza, conform procedurii prevăzute de

Legea nr. 10/2001, entitatea deținătoare cu notificare sau, după caz, instanța

de judecată, se datorează exclusiv comportamentului său culpabil, în mod just

instanțele de fond au dispus respingerea cererii deduse judecății.

Sancțiunea

decăderii aplicată pentru nerespectarea termenului legal instituit pentru

formularea notificării, nu poate fi înlăturată sub motivul acordării

preeminenței dreptului material în defavoarea procedurii, astfel cum susține

reclamantul, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispozițiilor

procedurale în favoare anumitor persoane, ceea ce nu este permis.

Principiul

preeminenței dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil

instituit prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, nu se analizează în opoziție cu procedurile judiciare.

Acest principiu

semnifică organizarea unei mai bune administrări a justiției, credibilă, sigură

și imparțială pentru cei care ajung în fața instituțiilor judiciare, înțelegând

prin aceasta și instituirea unor proceduri judiciare guvernate de principiul

contradictorialității dezbaterilor publice, de natură să asigure ca drepturile

garantate de Convenție să fie concrete și efective.

Or, prin

dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedură legala explicită

în cadrul căreia persoanele îndreptățite pot solicita verificarea ingerințelor

care ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate

iar prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, astfel cum s-a arătat mai sus, nu a

fost instituit nici un drept subiectiv civil pentru care să legiuitorul să fi

omis deschiderea posibilității apărării lui printr-o acțiune în justiție.

Este de menționat

și faptul că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 CEDO

și art. 25 din Constituția României, implică obligativitatea părții interesate

de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține recunoașterea și

protecția dreptului material pretins, nefiînd permisă o opțiune a persoanei

între norma de drept material și cea procedurală, astfel cum eronat susține

reclamantul. Aplicarea normelor de drept procedurale garantează siguranța

socială și nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul

1 adițional si nici un motiv de discriminare, în sensul Protocolului 12, cât

timp aceiași normă de drept procedurală (în speță, cea referitoare la termenul

de notificare) se aplică tuturor persoanelor care reclamă o anumită ingerință,

cum ar fi, în speța supusă analizei, deposedarea abuzivă de către stat de un

anumit bun într-o perioadă de timp determinată.

Totodată, este

de menționat că principiul egalității armelor, invocat de reclamant, semnifică

tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă sau celelalte

părți.

Procedând la

verificarea lucrărilor dosarului, se constată că în cauză au fost respectate

cerințele impuse prin principiului mai sus arătat și anume, dezbaterile asupra

cauzei au fost publice și contradictorii iar părților le-au fost comunicate

actele procesuale și le-a fost asigurată posibilitatea rezonabilă de a-și

susține cauza.

De altminteri,

deși invocă încălcarea principiului menționat, reclamantul nu dezvoltă nicio

critică în acest sens ci, se rezumă să afirme că încălcarea acestui principiu

ar trebui dedusă din faptul existenței unor neconcordanțe de ordin legislativ,

neconcordanțe care, la rândul lor ar trebui deduse din maniera de modificare a

conținutului dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, aspecte care nu se

circumscriu sferei de reglementare a principiului invocat.

Totodată, este

de menționat și că, deși a invocat incidența deciziei nr. XXXIII din 9 iunie

2008 a ICCJ, decizie prin care s-a statuat în ce condiții se poate acorda

prioritate Convenției în detrimentul legii de reparație în procesele având ca

obiect acțiuni în revendicare, reclamantul nu a arătat care este

aplicabilitatea acestei decizii la problematica dedusă judecății în prezenta

cauză, referitoare la termenul de notificare.

Așa fiind, cum

hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor

legale incidente, recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul A.P.R. împotriva deciziei nr. 168/A din 30 octombrie

2008 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2009.