ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3978/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3978/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 1943/85/2008, reclamantul

Municipiul Sibiu a chemat în judecată pe pârâta D.A., solicitând obligarea

acesteia la plata contravalorii actuale a corpului nou de clădire edificat pe

terenul aparținând pârâtei, înscris în C.F. nr. 6899 Sibiu, nr. top 4009/34/1,

4009/35/1/1, valoare care să fie reactualizată până la data plății efective; obligarea

pârâtei la plata contravalorii investițiilor la ambele corpuri de clădire,

adică atât la cel nou, cât și la cel preluat de stat de la pârâtă.

În motivarea acțiunii,

a arătat că, prin Dispoziția nr. 16335/2007 emisă de Primar municipiului Sibiu,

s-a dispus restituirea către pârâtă a întregului imobil, înscris în C.F. nr.

6899 Sibiu, nr. top 4009/34/1, 4009/35/1/1; că dispoziția a fost emisă în baza

sentinței civile nr. 395/2006; că imobilul restituit este compus din 2 corpuri

de clădire, cel nou fiind edificat prin adăugare la cel vechi după preluarea

acestuia de către stat; că s-a restituit pârâtei inclusiv acest corp nou de

clădire; că instanțele judecătorești, dispunând restituirea întregului imobil

au reținut dreptul său la recuperarea contravalorii investițiilor efectuate, și

că investițiile efectuate sunt cele identificate prin raportul de expertiză

întocmit de către expertul B.E., respectiv edificarea unui adaos cu regim de

înălțime P+E, închiderea și deschiderea unor uși, desființarea unui balcon și

schimbarea destinației unor încăperi, amenajarea unei bucătării la parter și a

unei băi la etaj, închiderea terasei inițiale de la etaj, completarea sistemului

de încălzire cu 3 sobe de teracotă, construirea unei pivnițe, înlocuirea

împrejmuirilor imobilului, modificări și extinderi de alei, amenajarea

terenului imobilului cu mobilier specific destinației de grădiniță.

Prin cerere

reconvențională formulată în cauză, pârâta reclamantă reconvențional D.A. a

solicitat să fie obligat pârâtul ca la expirarea contractului de închiriere

să-i predea imobilul în starea în care s-a aflat la data naționalizării, iar,

în caz de refuz, să fie autorizată să efectueze pe cheltuiala reclamantului

lucrării necesare readucerii imobilului la starea de casă de locuit.

Prin sentința civilă nr.

190/2000, Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat

pârâta să plătească acestuia suma de 198.250 lei cu titlu de despăgubiri, fiind

respinsă acțiunea reconvențională, pentru următoarele considerente:

Prin Dispoziția nr.

16335/2007 a Primarului municipiului Sibiu, s-a dispus restituirea către pârâtă

a întregului imobil înscris în C.F. nr. 6899 Sibiu, nr. top 4009/34/1,

4009/35/1/1, situat în Sibiu, str. M. Sebastian nr. 1. Emiterea dispoziției s-a

făcut în baza sentinței civile nr. 395/2006 a Tribunalului Sibiu.

Imobilul preluat

abuziv de la pârâtă a fost o casă de locuit compusă din 2 camere, bucătărie,

antreu, pivniță, spălătorie, cămară de alimente și verandă la parter, la etaj -

5 camere, o baie și o verandă, iar în curte un garaj cu magazie de cărămidă.

Este necontestat faptul că ulterior preluării de către stat, prin amenajări și

extinderi, casa a fost transformată în grădiniță. În prezent, la parter există

un oficiu, bucătărie, o cămară de alimente, două săli de mese, o magazie

lenjerie, 3 dormitoare, baie, 2 holuri, un hol al scării, 1 wc și o cameră sub

scară. La etaj există terasă închisă, un birou, 2 holuri, un hol scări, patru

săli de clasă, o cameră de joacă, o baie și o cameră arhivă. De asemenea, la

corpul principal de clădire, în anul 1973, s-a realizat un corp nou de

construcție compus din 2 dormitoare, baie și două holuri la parter, iar, la

etaj, hol, două săli de clasă și o cameră de joacă, suprafața totală a acestui

corp construit din cărămidă cu planșee din lemn fiind de 171, 73. mp.

Valoarea de

circulație a corpului nou este de 182.900 lei, iar valoarea investițiilor

efectuate de stat la corpul vechi de clădire este de 44.200 lei, însă, din

acestea, investițiile care au dus efectiv la creșterea valorii imobilului

inițial sunt de 15.350 lei, celelalte investiții ducând de fapt la scăderea

valorii casei de locuit, scopul lor fiind acela de a face funcțional spațiul

pentru destinația de grădiniță, așa cum rezultă din noua expertiză efectuată în

cauză.

Reclamantul a solicitat

ca pârâta să-i plătească contravaloarea corpului nou de clădire, apreciat prin

prima expertiză ca având valoarea de 662.000 lei, iar prin a doua expertiză la

182.900 lei. Această din urmă valoare a fost luată în considerare, fiind

apreciată de către instanța de fond ca reprezentând valoarea reală în raport de

faptul că noul corp de clădire reprezintă un adaos care a stricat echilibrul și

estetica construcției inițiale, ceea ce face ca la aprecierea valorii lui să se

țină cont de aceste împrejurări.

Cererea pârâtei de

demolare a acestui corp de clădire nu a fost primită, întrucât, ținând cont de

contextul în care s-a edificat adaosul, respectiv în perioada în care Statul

era proprietar asupra terenului și construcției vechi, constructorul trebuie

considerat de bună-credință. Poziția subiectivă a constructorului trebuie

raportată la momentul edificării construcției și nu pe baza unor elemente noi,

intervenite ulterior.

Or, la momentul

respectiv, Statul era convins că edifică pe terenul proprietatea sa. Faptul că,

ulterior, legislația a permis ca aceste preluări de imobile să fie considerate

abuzive nu modifică atitudinea subiectivă de la data edificării construcției,

când Statul s-a considerat proprietar al imobilului la care a făcut

investițiile.

Pentru aceste motive,

în baza art. 494 alin. (3) C. civ. a fost respinsă cererea reconvențională și

s-a admis în parte acțiunea principală, pârâta fiind obligată să plătească

reclamantului contravaloarea investițiilor efectuate la imobilul restituit

acesteia, valoarea acestora fiind de 198.250 lei, adică 182.900 lei valoarea corpului

nou și 15.350 lei investiții la corpul vechi.

Curtea Apel Alba Iulia,

secția civilă, în majoritate, prin decizia nr. 59 din 17 februarie 2011, a respins

apelul declarat de pârâta D.A. reținând, în esență, următoarele:

În ceea ce privește

calitatea procesuală activă a reclamantului, pe care apelanta a contest-o

pentru prima dată în apel, s-a reținut că acest prim motiv de apel nu este

întemeiat, întrucât reclamantul a făcut dovada că adaosul de clădire a fost

edificat în anul 1967 și nu în anul 1973, că proiectul de extindere și

amenajare a Grădiniței nr. 22 din anul 1973 nu a fost materializat, așa cum

rezultă din actele administrate în cauză, care sunt de natură a dovedi

calitatea procesuală activă a reclamantului, în calitate de continuator al

personalității juridice a Sfatul Popular al Orașului Sibiu.

În ceea ce privește

fondul cauzei, s-a reținut că motivele de apel nu sunt fondate, iar apelul

urmează a fi respins, pentru cele ce succed:

Imobilul în litigiu,

înscris în C.F. 6899 Sibiu, nr. top nr. 4009/34/1 și nr. 4009/35/1/1, a fost

restituit în natură prin Dispoziția primarului municipiului Sibiu nr.

16335/2007, emisă în baza sentinței civile nr. 395/2006 a Tribunalului Sibiu,

așa cum a fost schimbată prin decizia civilă nr. 258/A/2006 a Curții de Apel

Alba Iulia, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1562//2007 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție (f. 27-42, dosar fond).

Inițial, prin Dispoziția

nr. 2754/2004 a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului,

însă instanțele au constatat incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001, așa cum a

fost modificat prin Legea nr. 247/2005, articol prin care s-a instituit

principiul restituirii în natură pentru imobilele afectate activităților de

învățământ, cu obligația persoanei îndreptățite de a menține afectațiune acestora

pe o perioadă de 5 ani.

Instanțele au

constatat că în speță nu este incident art. 19 din Legea nr. 10/2001 și anume

că supraedificatele realizate după preluarea imobilului de către Statul Român

nu însumează peste 100% din aria desfășurată inițial, astfel că au dispus

restituirea în natură a întregului imobil, reținând că reclamantul are

posibilitatea formulării unei acțiuni de drept comun pentru a-și valorifica

dreptul de creanță aferent valorii investițiilor făcute (f. 41-42, dosar fond).

Este de necontestat

că imobilul preluat a avut destinația de casă de locuit, iar după preluare

Statul Român a făcut o serie de investiții la acest imobil și a construit un

adaos, astfel că, prin extinderi și amenajări, imobilul a primit destinația de

grădiniță, fiind restituit pârâtei în starea în care se afla la data apariției

Legii nr. 10/2001, conform art. 1 al acestui act normativ, potrivit cu care

imobilele se restituie în natură în starea în care se află. De altfel, prin

contestația împotriva dispoziției emise în 2004, pârâta însăși, reclamantă în

dosarul nr. 627/2005, a solicitat restituirea în natură a întregului imobil,

deci inclusiv a adaosului construit ulterior preluării, cunoscând fără îndoială

destinația acestuia, aceea de grădiniță. Pe de altă parte, în același dosar,

reclamanta a solicitat restituirea în natură a întregului imobil, arătând, în

mod expres, că Statul Român are la dispoziție o acțiune de drept comun pentru

stabilirea dreptului de creanță aferent valorii investițiilor făcute (f. 30,

dosar fond).

S-a conchis, că nu se

poate susține cu temei că Statul Român, preluând un imobil cu destinația de

locuință, ar avea obligația să restituie imobilul în starea în care l-a

preluat, Legea nr. 10/2001 reglementând în mod expres că imobilele se restituie

în starea în care se află la momentul preluării.

Reclamantul Primarul municipiului

Sibiu a formulat prezenta acțiune solicitând obligarea pârâtei la plata

contravalorii investițiilor efectuate la corpul vechi de clădire și la plata

contravalorii corpului nou de clădire denumit „adaos”, iar instanța de fond a

admis în parte acțiunea reclamantului reținând incidența art. 494 alin. (3) C.

civ., pârâta proprietară a terenului și a construcției vechi devenind, prin

accesiune, proprietară și asupra construcțiilor noi, respectiv a adaosului

edificat de Statul Român după preluare. Pârâta a fost obligată la plata

contravalorii investițiilor realizate de constructor, reținându-se

buna-credință a acestuia din urmă la realizarea edificatului, considerent

pentru care a respins acțiunea reconvențională prin care pârâta a solicitat

obligarea reclamantului-pârât reconvențional să-i predea imobilul așa cum fost

la data naționalizării, casă de locuit, iar în caz de refuz să fie autorizată

să execute lucrările de refacere pe cheltuiala reclamantului-pârât reconvențional

(f. 53).

Instanța de apel a

reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ.,

referitor la accesiunea imobiliară artificială, potrivit cărora proprietarul

terenului devine, prin accesiune, și proprietar al construcțiilor, având însă

obligația să-l despăgubească pe constructor pe temeiul principiului îmbogățirii

fără justă cauză. Codul civil face distincție între tratamentul juridic al

constructorului de bună credință și cel al constructorului de rea-credință, în

primul caz proprietarul terenului devine, prin accesiune, în mod obligatoriu, proprietar

al construcției, fără a putea cere demolarea ori desființarea ei, această din

urmă solicitare putând fi făcută numai dacă constructorul a fost de

rea-credință la data edificării construcției. Pârâta reclamantă reconvențională

a solicitat acest lucru prin acțiunea reconvențională, contestând buna credință

a Statului Român la edificarea adaosului.

Sub acest aspect,

instanța de apel a constatat că instanța de fond a dat o soluție corectă,

reținând buna-credință a constructorului la data edificării construcției.

Astfel, s-a reținut

că este de necontestat faptul că imobilul în litigiu a fost proprietatea

autorului contestatoarei, D.V., până în anul 1950, când, în baza Decretului nr.

92/1950, a fost trecut în proprietatea statului, preluarea fiind făcută de

către Statul Român, reprezentat prin Sfatul Popular al Orașului Sibiu, prin

I.L.L. Imobilul a fost în administrarea I.L.L. Sibiu până în anul 1967, când,

în baza Deciziei nr. 388 din 10 iunie 1967, s-a transmis din administrarea

I.L.L. Sibiu în administrarea Sfatului Popular al orașului regional Sibiu (f.

22 dosar apel). Această preluare a fost una abuzivă, chestiune care a fost

stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanțele anterioare care au

analizat modalitatea de preluare a imobilului, însă, s-a apreciat că nu se

poate pune semn de egalitate între preluarea abuzivă a terenului de către

Statul Român și buna sau reaua credință a constructorului, adică a celui care a

edificat construcția în litigiu, respectiv adaosul denumit „extinderea

Grădiniței nr. 7”.

Din proiectul de

comandă nr. 217/1967 (f. 27 dosar apel), rezultă că beneficiar al acestei

extinderi a fost Sfatul Popular al orașului Sibiu. Prin constructor de bună

credință se înțelege persoana care ridică o construcție, face o plantație sau o

altă lucrare pe teren, având convingerea fermă, dar eronată, că acel teren este

proprietatea sa, spre deosebire de constructorul de rea credință care ridică o

construcție cunoscând că terenul în cauză este proprietatea altuia.

În baza Decretului nr.

92/1950, imobilul a devenit proprietatea Statului Român, iar la acel moment nu

se putea pune sub semnul îndoielii valabilitatea titlului statului asupra

terenului și nu se putea pretinde că titularul dreptului de administrare, care

exercita în numele statului posesia, folosința și chiar dispoziția, în anumite

condiții, să fi analizat dacă statul, proprietar de carte funciară, avea sau nu

un titlu asupra imobilului, ori dacă titlul său era valabil sau nu, această

chestiune devenind apanajul exclusiv al instanțelor de judecată abia după anul

apreciat că statul nu era proprietar al imobilului în anul 1967 și să refuze să

construiască pe acel teren.

În aceste condiții,

instanța de apel a conchis că prima instanță a ajuns la o concluzie corectă atunci

când a reținut că Statul Român a fost constructor de bună credință, deoarece

poziția subiectivă a constructorului trebuie raportată la momentul edificării

construcției și nu pe baza unor elemente noi, intervenite ulterior; că nu se

poate pune la îndoială buna credință a constructorului, care interesează la

data edificării construcției, în anul 1967, și că nu se poate aprecia buna sau

reaua credință în funcție de constatările ulterioare făcute prin hotărâri

judecătorești pronunțate în anii 2006-2007, care se referă la preluarea abuzivă

a imobilului și nu are nicio legătură cu ridicarea construcției.

Raportat la această

stare de fapt, s-a reținut că problema care se pune în speță este aplicarea

instituției accesiunii imobiliare artificiale și tratamentul constructorului de

bună credință. Astfel, art. 494 alin. (3) teza a doua C. civ. prevede că, dacă

construcțiile au fost ridicate cu bună credință, proprietarul terenului devine,

prin accesiune, proprietarul construcției, fără a putea cere demolarea sau

ridicarea ei, având obligația de despăgubire în temeiul principiului

îmbogățirii fără justă cauză, legea oferindu-i posibilitatea de a opta între

indemnizația constructorului cu o sumă de bani egală cu valoarea materialelor

și prețul muncii sau plata unei sume de bani reprezentând sporul de valoare a

terenului înregistrat ca urmare a edificării construcției. Dispozițiile art.

494 C. civ. au fost edictate în favoarea proprietarului fondului și trebuie

interpretate în sensul că s-a voit a se da proprietarului fondului

posibilitatea de a plăti constructorului cea mai mică despăgubire posibilă, dat

fiind că el este obligat să rețină pentru dânsul lucrările făcute pe terenul

său de constructorul de bună credință, plătind acestuia suma ce reprezintă o

îmbogățire a sa, adică fie valoarea materialelor și manoperei, fie plus valoarea

ce s-a adăugat fondului.

Sub acest aspect,

față de probele administrate în cauză, instanța de apel a reținut că valoarea

de circulație a corpului nou este de 182.900 lei, iar valoarea investițiilor

efectuate la corpul vechi este de 15.350 lei, care au dus efectiv la creșterea

valorii imobilului inițial, instanța de fond acordând în final suma totală de

198.250 lei.

Apelanta a criticat

hotărârea instanței de fond sub aspectul acordării acestei sume ca reprezentând

valoarea de circulație a imobilului, atâta timp cât art. 494 C. civ. vorbește

de contravaloarea materialelor și prețul muncii sau de suma de bani egală cu

creșterea valorii fondului, iar instanța de apel a apreciat că această critică

este fondată, întrucât nu se pune problema tranzacționării acestei construcții,

ci ceea ce interesează este valoarea materialelor și prețul muncii din momentul

facerii lucrărilor respective, actualizate la data judecății, având în vedere

prevederile art. 494 alin. (3) teza finală C. civ. Expertiza efectuată în apel

a concluzionat că valoarea materialelor se estimează la 131.382 lei, iar

valoarea manoperei se estimează la 93.245 lei, ceea ce reprezintă un total de

224.627 lei (f. 66 dosar apel), dar această sumă depășește suma acordată de

instanța de fond, așa încât, deși motivul de apel este fondat, instanța nu a

admis apelul pârâtei în sensul acordării acestei sume, deoarece se opune

principiul neagravării situației în propria cale de atac.

S-a concluzionat, că,

în speță, în mod corect, prima instanță a făcut aplicarea art. 494 alin. (3)

teza finală C. civ. și a constatat că reclamantul a edificat construcția nouă

cu bună credință; că reclamantul, fiind de bună credință, proprietarul fondului

a devenit prin accesiune proprietarul întregii construcții, deci și asupra adaosului

realizat ulterior preluării de către Statul Român, și că, în aceste condiții, în

mod corect a fost respinsă acțiunea reconvențională prin care pârâta reclamantă

a solicitat obligarea pârâtului reconvențional să-i predea imobilul așa cum a

fost la data naționalizării, ceea ce presupunea, de fapt, deși aceasta nu a

spus-o în mod expres, demolarea adaosului construit ulterior preluării, situație

ce ar fi fost posibilă decât dacă se constata incidența art. 494 alin. (2) C.

civ. și, în același timp, dacă se dovedea reaua-credință a constructorului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta D.A., criticând-o pentru nelegalitate,

potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că decizia instanței de apel

a fost dată cu aplicare greșită a legii.

În dezvoltarea

criticilor formulate, pârâta a arătat că greșit, în raport de actele depuse la

dosar, respectiv autorizația de extindere a lucrării, extindere și amenajare,

din 12 iulie 1973, emisă la cererea Grădiniței cămin din municipiul Sibiu, s-a

respins excepția lipsei calității procesual active a reclamantului, fără ca

instanța să se pronunța în dispozitivul deciziei asupra acestei excepții de

procedură dirimantă; că, prin motivele de apel, s-a reținut că instanța de fond

a admis în parte acțiunea reclamantului plecând de la premisa greșită, legată

de buna credință a acestuia, în calitatea sa de constructor pe terenul altuia;

că, pentru același considerente legate de buna credință a acestuia, date fiind

dispozițiile art. 494 C. civ., instanța de fond a respins acțiunea

reconvențională, fondată pe prevederile art. 494 alin. (1) și (2) C. civ., iar

instanța de apel, în opinia majoritară, a amplificat într-un mod mult mai

pretențios susținerile instanței de fond, apreciind că, atâta timp cât la

momentul efectuării investițiilor administrația comunistă nu avea posibilitatea

predictivă a schimbării regimului politic după anul 1990, aceste organe au fost

de bună credință atunci când a procedat la schimbarea destinației imobilului și

la efectuarea adaosului încorporat în construcția veche, ignorând cu bună

știință o serie de realități istorice care se înscriu în categoria faptelor

notorii, dispensate procedural de probă, respectiv că uzurpatorul dreptului de

proprietate a fost statul, ca entitate juridică și politică, sfatul popular sau

consiliul popular fiind instrumentele administrative ale statului, poziția obiectivă,

de rea - credință, a statului, manifestându-se la momentul preluării abuzive ca

element al așa-numitei lupte de clasă, pentru lichidarea „clasei burghezo -

moșierești".

S-a mai arătat, că al

treilea motiv de apel a vizat faptul că cererea reconvențională a fost fondată

pe dispozițiile art. 494 alin. (1) și (2) C. civ. respectiv pe dreptul

proprietarului fondului de a reține construcția, alternativ cu dreptul de a

cere ridicarea acesteia pe cheltuiala terțului - constructor, cu posibila obligație

de plată a unor daune interese pentru prejudiciul adus proprietății, că, chiar

dacă s-ar accepta susținerea instanțelor de fond și de apel cu privire la buna

credință a constructorului, este de remarcat faptul că instanța de fond a dispus

obligarea sa la plata valorii de circulație a adaosului, temeiul de drept

invocat de către aceasta fiind art. 494 alin. (3) teza a doua C. civ., fără a

se ține seama că exercitarea opțiunii, respectiv disponibilitatea, aparțin proprietarului

fondului și nu constructorului de bună credință; că, în privința chestiunii

legată de creșterea valorii fondului, s-au adus argumente legate de prejudiciul

adus construcției inițiale, respectiv de diminuarea valorii fondului, și că, prin

această soluție a instanței de fond, a fost obligată proprietara construcției

să fac investiții legate de demolarea adaosului și pentru readucerea

construcției la situația inițială, respectiv, la valoarea de circulație reală.

În acest sens, s-a

arătat că, instanța de apel, în opinia majoritară, a acceptat temeinicia

susținerilor reclamantei, dar a apreciat faptul că stabilind valoarea

actualizată a materialelor și a manoperei la suma de 224.627 lei, s-ar ivi

situația inadmisibilă, a agravării situației în propria cale de atac.

Or, eroarea instanței

de apel este legată de neobservarea obiectului procesului civil, determinat

prin cererea reclamantului de sub punctul nr. 1, respectiv „obligarea ...la

plata contravalorii actuale a corpului nou de clădire edificat pe terenul

aparținând pârâtei... ", însă acest adaos nu reprezintă un corp nou de

sine stătător, ci o alipire la corpul principal de clădire.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanțele de fond și

apel au stabilit situația de fapt, în raport de probele administrate în cauză,

ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 pct. 1-9

C. proc. civ., în sensul că pe calea recursului se pot formula numai critici

privind nelegalitatea deciziei recurate.

Astfel, s-a stabilit

că imobilul în litigiu, ce a avut inițial destinația de casă de locuit și a

fost preluat de stat abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, înscris în C.F.

6899 Sibiu, nr. top 4009/34/1 și nr.4009/35/1/1, a fost restituit în natură

către pârâtă, prin Dispoziția Primarului municipiului Sibiu nr. 16335/2007

emisă în baza sentinței civile nr. 395/2006 a Tribunalului Sibiu, așa cum a

fost schimbată prin decizia civilă nr. 2588/A/2006 a Curții de Apel Alba Iulia,

rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1562/2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă; că imobilul în litigiu, după preluarea de

către Statul Român, reprezentat prin Sfatul Popular al Orașului Sibiu, prin ILL,

care l-a avut în administrare până în anul 1967, în baza Deciziei nr. 388 din 10

iunie 1967, a fost transmis în administrarea Sfatului Popular al orașului

regional Sibiu; că, în anul 1967, l-a imobilul în litigiu s-a realizat un adaos

denumit „extinderea Grădiniței nr. 7” al cărei beneficiar a fost Sfatul Popular

al orașului Sibiu; că, la momentul edificării construcției, constructorul a

fost de bună credință, iar buna credință a acestuia trebuie apreciată la

momentul edificării construcției și nu pe baza unor elemente noi, respectiv în

raport de hotărârile judecătorești pronunțate în anii 2006 – 2007, care se

referă la preluarea abuzivă a imobilului de către stat, ce nu au nicio legătură

cu ridicarea construcției.

Prin apelul său,

reclamantă a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului,

excepție respinsă de către instanța de apel, așa cum rezultă din considerentele

deciziei recurate.

Această excepție

fiind invocată prin motivele de apel, se constată că a fost analizată în cadrul

cercetării cererii de apel, astfel că nu se mai impunea ca instanța de apel să

se pronunțe explicit asupra acesteia prin dispozitivul deciziei recurate, așa

cum susține recurenta pârâtă.

În ceea ce privește

soluția dată acestei excepții de către instanța de apel, se constată că este

legală.

Astfel, calitatea

procesuală activă în litigiu de față presupune existența identității

reclamantului cu titularul dreptului corelativ obligației recurentei pârâte

reclamante, de a-i acorda despăgubiri, în condițiile art. 494 alin. (3) C. civ,

reprezentând fie creșterea valorii fondului acesteia prin edificarea corpului

nou de clădire și prin investițiile la corpul de clădire inițial efectuate de

reclamant, fie contravaloarea materialelor și prețul muncii.

Or, așa cum s-a reținut

de către instanțele de fond și apel, privitor la starea de fapt, adaosul la

clădire s-a realizat în anul 1967, proiectul de extindere și amenajare a

Grădiniței nr. 22 din anul 1973 nemaifiind realizat, iar beneficiarul

proiectului a fost Sfatul Popular al orașului Sibiu, care administra imobilul

în litigiu, ce se afla în proprietatea statului român.

Prin urmare, se

constată că există identitate între reclamantul din prezentul litigiu și

titularul dreptului corelativ obligației recurentei pârâte reclamante, în

raportul juridic dedus judecății, respectiv, în plan procesual, că reclamantul

are calitate procesuală activă.

În ceea ce privește

criticile formulate de recurenta pârâtă reclamantă potrivit cărora instanța de

apel a pronunțat decizia recurată cu aplicare greșită a prevederilor art. 494 alin.

(3) C. civ., în speță fiind aplicabile dispozițiile art.494 alin. (1) și (2) C.

civ., se constată că sunt nefondate.

Astfel, corect,

instanțele de fond și apel, în aprecierea bunei credințe sau a relei credințe a

constructorului imobilelor în litigiu, s-a raportat la momentul edificării

acestora și nu la împrejurările survenite ulterior acestui moment, stabilind că

reclamantul a fost un constructor de bună credință la momentul edificării construcțiilor,

în anul 1967, când acesta era convins că edifică construcțiile pe terenul proprietatea

sa.

Împrejurările

survenite ulterior, respectiv pronunțarea unor hotărâri judecătorești, în baza unor

acte normative de reparație, cu caracter special, adoptate după anul 1990, prin

care s-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat abuziv și prin

care s-a dispus restituirea sa în natură, inclusiv a construcțiilor edificare

de reclamant ulterior preluării, nu produc nici un fel de consecințe cu privire

la stabilirea atitudinii subiective a constructorului la momentul edificării construcției.

Prin urmare,

reclamantul fiind constructor de bună credință, în speță, sunt incidente

dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ., potrivit cărora „… cu toate acestea,

dacă plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de către o a treia

persoană de bună credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea

respectivelor plantații, clădiri și lucrări, dar va avea dreptul de a înapoia

valoarea materialelor și prețul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu

aceea a creșterii valorii fondului” și nu dispozițiile alin. (1) și (2) din

același text de lege, așa cum susține recurenta pârâtă reclamantă.

De asemenea,

susținerea recurentei pârâte reclamante că prin cererea de chemare în judecată

reclamantul a solicitat plata valorii de circulație a adaosului și a

„investițiilor efectuate la ambele corpuri de clădire”, iar instanța de fond a

dispus obligarea acesteia la plata valorii de circulație a adaosului, deși

temeiul de drept invocat era art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., fără a

ține seama că exercitarea opțiunii oferite de acest text de lege aparține

proprietarului fondului, este nefondată.

Astfel, dispozițiile art.

494 alin. (3) teza ultima C. civ., stabilesc două obligații alternative în

sarcina proprietarului fondului, respectiv de a înapoia valoarea materialelor

și prețul muncii sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creșterii

valorii fondului, iar dreptul de dispoziție pentru îndeplinirea uneia din cele

două obligații aparține constructorului de bună credință, în speță

reclamantului și nu proprietarului fondului.

În ceea ce privește

susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel a apreciat că, stabilind

valoarea actualizată a materialelor și a manoperei la suma de 224.627 lei,

pârâtei i s-ar înrăutățit situația în propria cale de atac, fără să observe că

reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea sa la

plata contravalorii actuale a corpului nou de clădire edificat pe terenul proprietatea

pârâtei, se constată următoarele:

Într-adevăr, strict

formal, așa cum s-a arătat mai sus, reclamantul a solicitat prin acțiune obligarea

recurentei pârâte reclamante la plata „contravalorii corpului de clădire numit

adaos” și a investițiilor efectuate la ambele corpuri de clădire, însă din

motivarea acțiunii rezultă că ceea ce s-a solicitat a fost realizarea

„dreptului de creanță aferent valorii investiției făcute”, drept stabilit în

favoarea reclamantului prin decizia nr. 1562 din 20 februarie 2007, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, respectiv de a fi obligată pârâta reclamantă de a plăti o sumă de

bani egală cu cea a creșterii valorii fondului, iar analiza instanțelor de fond

și apel s-a circumscris acestui obiect al acțiunii în condițiile art. 494

C.civ., în tranșarea fondului raportului juridic dedus judecății.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta D.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta D.A. împotriva deciziei civile nr. 59 din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.