ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3978/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 1943/85/2008, reclamantul Municipiul Sibiu a chemat în judecată pe pârâta D.A., solicitând obligarea acesteia la plata contravalorii actuale a corpului nou de clădire edificat pe terenul aparținând pârâtei, înscris în C.F. nr. 6899 Sibiu, nr. top 4009/34/1, 4009/35/1/1, valoare care să fie reactualizată până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata contravalorii investițiilor la ambele corpuri de clădire, adică atât la cel nou, cât și la cel preluat de stat de la pârâtă. În motivarea acțiunii, a arătat că, prin Dispoziția nr. 16335/2007 emisă de Primar municipiului Sibiu, s-a dispus restituirea către pârâtă a întregului imobil, înscris în C.F.

nr. 6899 Sibiu, nr. top 4009/34/1, 4009/35/1/1; că dispoziția a fost emisă în baza sentinței civile nr. 395/2006; că imobilul restituit este compus din 2 corpuri de clădire, cel nou fiind edificat prin adăugare la cel vechi după preluarea acestuia de către stat; că s-a restituit pârâtei inclusiv acest corp nou de clădire; că instanțele judecătorești, dispunând restituirea întregului imobil au reținut dreptul său la recuperarea contravalorii investițiilor efectuate, și că investițiile efectuate sunt cele identificate prin raportul de expertiză întocmit de către expertul B.E., respectiv edificarea unui adaos cu regim de înălțime P+E, închiderea și deschiderea unor uși, desființarea unui balcon și schimbarea destinației unor încăperi, amenajarea unei bucătării la parter și a unei băi la etaj, închiderea terasei inițiale de la etaj, completarea sistemului de încălzire cu 3 sobe de teracotă, construirea unei pivnițe, înlocuirea împrejmuirilor imobilului, modificări și extinderi de alei, amenajarea terenului imobilului cu mobilier specific destinației de grădiniță.

Prin cerere reconvențională formulată în cauză, pârâta reclamantă reconvențional D.A. a solicitat să fie obligat pârâtul ca la expirarea contractului de închiriere să-i predea imobilul în starea în care s-a aflat la data naționalizării, iar, în caz de refuz, să fie autorizată să efectueze pe cheltuiala reclamantului lucrării necesare readucerii imobilului la starea de casă de locuit. Prin sentința civilă nr. 190/2000, Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâta să plătească acestuia suma de 198.250 lei cu titlu de despăgubiri, fiind respinsă acțiunea reconvențională, pentru următoarele considerente: Prin Dispoziția nr. 16335/2007 a Primarului municipiului Sibiu, s-a dispus restituirea către pârâtă a întregului imobil înscris în C.F.

nr. 6899 Sibiu, nr. top 4009/34/1, 4009/35/1/1, situat în Sibiu, str. M. Sebastian nr. 1. Emiterea dispoziției s-a făcut în baza sentinței civile nr. 395/2006 a Tribunalului Sibiu. Imobilul preluat abuziv de la pârâtă a fost o casă de locuit compusă din 2 camere, bucătărie, antreu, pivniță, spălătorie, cămară de alimente și verandă la parter, la etaj - 5 camere, o baie și o verandă, iar în curte un garaj cu magazie de cărămidă. Este necontestat faptul că ulterior preluării de către stat, prin amenajări și extinderi, casa a fost transformată în grădiniță. În prezent, la parter există un oficiu, bucătărie, o cămară de alimente, două săli de mese, o magazie lenjerie, 3 dormitoare, baie, 2 holuri, un hol al scării, 1 wc și o cameră sub scară.

La etaj există terasă închisă, un birou, 2 holuri, un hol scări, patru săli de clasă, o cameră de joacă, o baie și o cameră arhivă. De asemenea, la corpul principal de clădire, în anul 1973, s-a realizat un corp nou de construcție compus din 2 dormitoare, baie și două holuri la parter, iar, la etaj, hol, două săli de clasă și o cameră de joacă, suprafața totală a acestui corp construit din cărămidă cu planșee din lemn fiind de 171, 73. mp. Valoarea de circulație a corpului nou este de 182.900 lei, iar valoarea investițiilor efectuate de stat la corpul vechi de clădire este de 44.200 lei, însă, din acestea, investițiile care au dus efectiv la creșterea valorii imobilului inițial sunt de 15.350 lei, celelalte investiții ducând de fapt la scăderea valorii casei de locuit, scopul lor fiind acela de a face funcțional spațiul pentru destinația de grădiniță, așa cum rezultă din noua expertiză efectuată în cauză.

Reclamantul a solicitat ca pârâta să-i plătească contravaloarea corpului nou de clădire, apreciat prin prima expertiză ca având valoarea de 662.000 lei, iar prin a doua expertiză la 182.900 lei. Această din urmă valoare a fost luată în considerare, fiind apreciată de către instanța de fond ca reprezentând valoarea reală în raport de faptul că noul corp de clădire reprezintă un adaos care a stricat echilibrul și estetica construcției inițiale, ceea ce face ca la aprecierea valorii lui să se țină cont de aceste împrejurări. Cererea pârâtei de demolare a acestui corp de clădire nu a fost primită, întrucât, ținând cont de contextul în care s-a edificat adaosul, respectiv în perioada în care Statul era proprietar asupra terenului și construcției vechi, constructorul trebuie considerat de bună-credință.

Poziția subiectivă a constructorului trebuie raportată la momentul edificării construcției și nu pe baza unor elemente noi, intervenite ulterior. Or, la momentul respectiv, Statul era convins că edifică pe terenul proprietatea sa. Faptul că, ulterior, legislația a permis ca aceste preluări de imobile să fie considerate abuzive nu modifică atitudinea subiectivă de la data edificării construcției, când Statul s-a considerat proprietar al imobilului la care a făcut investițiile. Pentru aceste motive, în baza art. 494 alin. (3) C. civ. a fost respinsă cererea reconvențională și s-a admis în parte acțiunea principală, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului contravaloarea investițiilor efectuate la imobilul restituit acesteia, valoarea acestora fiind de 198.250 lei, adică 182.900 lei valoarea corpului nou și 15.350 lei investiții la corpul vechi.

Curtea Apel Alba Iulia, secția civilă, în majoritate, prin decizia nr. 59 din 17 februarie 2011, a respins apelul declarat de pârâta D.A. reținând, în esență, următoarele: În ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamantului, pe care apelanta a contest-o pentru prima dată în apel, s-a reținut că acest prim motiv de apel nu este întemeiat, întrucât reclamantul a făcut dovada că adaosul de clădire a fost edificat în anul 1967 și nu în anul 1973, că proiectul de extindere și amenajare a Grădiniței nr. 22 din anul 1973 nu a fost materializat, așa cum rezultă din actele administrate în cauză, care sunt de natură a dovedi calitatea procesuală activă a reclamantului, în calitate de continuator al personalității juridice a Sfatul Popular al Orașului Sibiu.

În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că motivele de apel nu sunt fondate, iar apelul urmează a fi respins, pentru cele ce succed: Imobilul în litigiu, înscris în C.F. 6899 Sibiu, nr. top nr. 4009/34/1 și nr. 4009/35/1/1, a fost restituit în natură prin Dispoziția primarului municipiului Sibiu nr. 16335/2007, emisă în baza sentinței civile nr. 395/2006 a Tribunalului Sibiu, așa cum a fost schimbată prin decizia civilă nr. 258/A/2006 a Curții de Apel Alba Iulia, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1562//2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (f. 27-42, dosar fond).

Inițial, prin Dispoziția nr. 2754/2004 a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului, însă instanțele au constatat incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, articol prin care s-a instituit principiul restituirii în natură pentru imobilele afectate activităților de învățământ, cu obligația persoanei îndreptățite de a menține afectațiune acestora pe o perioadă de 5 ani. Instanțele au constatat că în speță nu este incident art. 19 din Legea nr. 10/2001 și anume că supraedificatele realizate după preluarea imobilului de către Statul Român nu însumează peste 100% din aria desfășurată inițial, astfel că au dispus restituirea în natură a întregului imobil, reținând că reclamantul are posibilitatea formulării unei acțiuni de drept comun pentru a-și valorifica dreptul de creanță aferent valorii investițiilor făcute (f. 41-42, dosar fond).

Este de necontestat că imobilul preluat a avut destinația de casă de locuit, iar după preluare Statul Român a făcut o serie de investiții la acest imobil și a construit un adaos, astfel că, prin extinderi și amenajări, imobilul a primit destinația de grădiniță, fiind restituit pârâtei în starea în care se afla la data apariției Legii nr. 10/2001, conform art. 1 al acestui act normativ, potrivit cu care imobilele se restituie în natură în starea în care se află. De altfel, prin contestația împotriva dispoziției emise în 2004, pârâta însăși, reclamantă în dosarul nr. 627/2005, a solicitat restituirea în natură a întregului imobil, deci inclusiv a adaosului construit ulterior preluării, cunoscând fără îndoială destinația acestuia, aceea de grădiniță.

Pe de altă parte, în același dosar, reclamanta a solicitat restituirea în natură a întregului imobil, arătând, în mod expres, că Statul Român are la dispoziție o acțiune de drept comun pentru stabilirea dreptului de creanță aferent valorii investițiilor făcute (f. 30, dosar fond). S-a conchis, că nu se poate susține cu temei că Statul Român, preluând un imobil cu destinația de locuință, ar avea obligația să restituie imobilul în starea în care l-a preluat, Legea nr. 10/2001 reglementând în mod expres că imobilele se restituie în starea în care se află la momentul preluării.

Reclamantul Primarul municipiului Sibiu a formulat prezenta acțiune solicitând obligarea pârâtei la plata contravalorii investițiilor efectuate la corpul vechi de clădire și la plata contravalorii corpului nou de clădire denumit „adaos”, iar instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantului reținând incidența art. 494 alin. (3) C. civ., pârâta proprietară a terenului și a construcției vechi devenind, prin accesiune, proprietară și asupra construcțiilor noi, respectiv a adaosului edificat de Statul Român după preluare.

Pârâta a fost obligată la plata contravalorii investițiilor realizate de constructor, reținându-se buna-credință a acestuia din urmă la realizarea edificatului, considerent pentru care a respins acțiunea reconvențională prin care pârâta a solicitat obligarea reclamantului-pârât reconvențional să-i predea imobilul așa cum fost la data naționalizării, casă de locuit, iar în caz de refuz să fie autorizată să execute lucrările de refacere pe cheltuiala reclamantului-pârât reconvențional (f. 53). Instanța de apel a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ., referitor la accesiunea imobiliară artificială, potrivit cărora proprietarul terenului devine, prin accesiune, și proprietar al construcțiilor, având însă obligația să-l despăgubească pe constructor pe temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză.

Codul civil face distincție între tratamentul juridic al constructorului de bună credință și cel al constructorului de rea-credință, în primul caz proprietarul terenului devine, prin accesiune, în mod obligatoriu, proprietar al construcției, fără a putea cere demolarea ori desființarea ei, această din urmă solicitare putând fi făcută numai dacă constructorul a fost de rea-credință la data edificării construcției. Pârâta reclamantă reconvențională a solicitat acest lucru prin acțiunea reconvențională, contestând buna credință a Statului Român la edificarea adaosului. Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că instanța de fond a dat o soluție corectă, reținând buna-credință a constructorului la data edificării construcției.

Astfel, s-a reținut că este de necontestat faptul că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului contestatoarei, D.V., până în anul 1950, când, în baza Decretului nr. 92/1950, a fost trecut în proprietatea statului, preluarea fiind făcută de către Statul Român, reprezentat prin Sfatul Popular al Orașului Sibiu, prin I.L.L. Imobilul a fost în administrarea I.L.L. Sibiu până în anul 1967, când, în baza Deciziei nr. 388 din 10 iunie 1967, s-a transmis din administrarea I.L.L. Sibiu în administrarea Sfatului Popular al orașului regional Sibiu (f. 22 dosar apel).

Această preluare a fost una abuzivă, chestiune care a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanțele anterioare care au analizat modalitatea de preluare a imobilului, însă, s-a apreciat că nu se poate pune semn de egalitate între preluarea abuzivă a terenului de către Statul Român și buna sau reaua credință a constructorului, adică a celui care a edificat construcția în litigiu, respectiv adaosul denumit „extinderea Grădiniței nr. 7”. Din proiectul de comandă nr. 217/1967 (f. 27 dosar apel), rezultă că beneficiar al acestei extinderi a fost Sfatul Popular al orașului Sibiu. Prin constructor de bună credință se înțelege persoana care ridică o construcție, face o plantație sau o altă lucrare pe teren, având convingerea fermă, dar eronată, că acel teren este proprietatea sa, spre deosebire de constructorul de rea credință care ridică o construcție cunoscând că terenul în cauză este proprietatea altuia.

În baza Decretului nr. 92/1950, imobilul a devenit proprietatea Statului Român, iar la acel moment nu se putea pune sub semnul îndoielii valabilitatea titlului statului asupra terenului și nu se putea pretinde că titularul dreptului de administrare, care exercita în numele statului posesia, folosința și chiar dispoziția, în anumite condiții, să fi analizat dacă statul, proprietar de carte funciară, avea sau nu un titlu asupra imobilului, ori dacă titlul său era valabil sau nu, această chestiune devenind apanajul exclusiv al instanțelor de judecată abia după anul 1990. Este absurd a pretinde ca titularul dreptului de administrare să fi apreciat că statul nu era proprietar al imobilului în anul 1967 și să refuze să construiască pe acel teren.

În aceste condiții, instanța de apel a conchis că prima instanță a ajuns la o concluzie corectă atunci când a reținut că Statul Român a fost constructor de bună credință, deoarece poziția subiectivă a constructorului trebuie raportată la momentul edificării construcției și nu pe baza unor elemente noi, intervenite ulterior; că nu se poate pune la îndoială buna credință a constructorului, care interesează la data edificării construcției, în anul 1967, și că nu se poate aprecia buna sau reaua credință în funcție de constatările ulterioare făcute prin hotărâri judecătorești pronunțate în anii 2006-2007, care se referă la preluarea abuzivă a imobilului și nu are nicio legătură cu ridicarea construcției.

Raportat la această stare de fapt, s-a reținut că problema care se pune în speță este aplicarea instituției accesiunii imobiliare artificiale și tratamentul constructorului de bună credință. Astfel, art. 494 alin. (3) teza a doua C. civ. prevede că, dacă construcțiile au fost ridicate cu bună credință, proprietarul terenului devine, prin accesiune, proprietarul construcției, fără a putea cere demolarea sau ridicarea ei, având obligația de despăgubire în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză, legea oferindu-i posibilitatea de a opta între indemnizația constructorului cu o sumă de bani egală cu valoarea materialelor și prețul muncii sau plata unei sume de bani reprezentând sporul de valoare a terenului înregistrat ca urmare a edificării construcției.

Dispozițiile art. 494 C. civ. au fost edictate în favoarea proprietarului fondului și trebuie interpretate în sensul că s-a voit a se da proprietarului fondului posibilitatea de a plăti constructorului cea mai mică despăgubire posibilă, dat fiind că el este obligat să rețină pentru dânsul lucrările făcute pe terenul său de constructorul de bună credință, plătind acestuia suma ce reprezintă o îmbogățire a sa, adică fie valoarea materialelor și manoperei, fie plus valoarea ce s-a adăugat fondului. Sub acest aspect, față de probele administrate în cauză, instanța de apel a reținut că valoarea de circulație a corpului nou este de 182.900 lei, iar valoarea investițiilor efectuate la corpul vechi este de 15.350 lei, care au dus efectiv la creșterea valorii imobilului inițial, instanța de fond acordând în final suma totală de 198.250 lei.

Apelanta a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul acordării acestei sume ca reprezentând valoarea de circulație a imobilului, atâta timp cât art. 494 C. civ. vorbește de contravaloarea materialelor și prețul muncii sau de suma de bani egală cu creșterea valorii fondului, iar instanța de apel a apreciat că această critică este fondată, întrucât nu se pune problema tranzacționării acestei construcții, ci ceea ce interesează este valoarea materialelor și prețul muncii din momentul facerii lucrărilor respective, actualizate la data judecății, având în vedere prevederile art. 494 alin. (3) teza finală C. civ.

Expertiza efectuată în apel a concluzionat că valoarea materialelor se estimează la 131.382 lei, iar valoarea manoperei se estimează la 93.245 lei, ceea ce reprezintă un total de 224.627 lei (f. 66 dosar apel), dar această sumă depășește suma acordată de instanța de fond, așa încât, deși motivul de apel este fondat, instanța nu a admis apelul pârâtei în sensul acordării acestei sume, deoarece se opune principiul neagravării situației în propria cale de atac. S-a concluzionat, că, în speță, în mod corect, prima instanță a făcut aplicarea art. 494 alin. (3) teza finală C. civ.

și a constatat că reclamantul a edificat construcția nouă cu bună credință; că reclamantul, fiind de bună credință, proprietarul fondului a devenit prin accesiune proprietarul întregii construcții, deci și asupra adaosului realizat ulterior preluării de către Statul Român, și că, în aceste condiții, în mod corect a fost respinsă acțiunea reconvențională prin care pârâta reclamantă a solicitat obligarea pârâtului reconvențional să-i predea imobilul așa cum a fost la data naționalizării, ceea ce presupunea, de fapt, deși aceasta nu a spus-o în mod expres, demolarea adaosului construit ulterior preluării, situație ce ar fi fost posibilă decât dacă se constata incidența art. 494 alin. (2) C. civ.

și, în același timp, dacă se dovedea reaua-credință a constructorului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta D.A., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că decizia instanței de apel a fost dată cu aplicare greșită a legii.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâta a arătat că greșit, în raport de actele depuse la dosar, respectiv autorizația de extindere a lucrării, extindere și amenajare, din 12 iulie 1973, emisă la cererea Grădiniței cămin din municipiul Sibiu, s-a respins excepția lipsei calității procesual active a reclamantului, fără ca instanța să se pronunța în dispozitivul deciziei asupra acestei excepții de procedură dirimantă; că, prin motivele de apel, s-a reținut că instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantului plecând de la premisa greșită, legată de buna credință a acestuia, în calitatea sa de constructor pe terenul altuia; că, pentru același considerente legate de buna credință a acestuia, date fiind dispozițiile art. 494 C. civ., instanța de fond a respins acțiunea reconvențională, fondată pe prevederile art. 494 alin. (1) și (2) C. civ., iar instanța de apel, în opinia majoritară, a amplificat într-un mod mult mai pretențios susținerile instanței de fond, apreciind că, atâta timp cât la momentul efectuării investițiilor administrația comunistă nu avea posibilitatea predictivă a schimbării regimului politic după anul 1990, aceste organe au fost de bună credință atunci când a procedat la schimbarea destinației imobilului și la efectuarea adaosului încorporat în construcția veche,

ignorând cu bună știință o serie de realități istorice care se înscriu în categoria faptelor notorii, dispensate procedural de probă, respectiv că uzurpatorul dreptului de proprietate a fost statul, ca entitate juridică și politică, sfatul popular sau consiliul popular fiind instrumentele administrative ale statului, poziția obiectivă, de rea - credință, a statului, manifestându-se la momentul preluării abuzive ca element al așa-numitei lupte de clasă, pentru lichidarea „clasei burghezo - moșierești". S-a mai arătat, că al treilea motiv de apel a vizat faptul că cererea reconvențională a fost fondată pe dispozițiile art. 494 alin. (1) și (2) C. civ.

respectiv pe dreptul proprietarului fondului de a reține construcția, alternativ cu dreptul de a cere ridicarea acesteia pe cheltuiala terțului - constructor, cu posibila obligație de plată a unor daune interese pentru prejudiciul adus proprietății, că, chiar dacă s-ar accepta susținerea instanțelor de fond și de apel cu privire la buna credință a constructorului, este de remarcat faptul că instanța de fond a dispus obligarea sa la plata valorii de circulație a adaosului, temeiul de drept invocat de către aceasta fiind art. 494 alin. (3) teza a doua C. civ., fără a se ține seama că exercitarea opțiunii, respectiv disponibilitatea, aparțin proprietarului fondului și nu constructorului de bună credință; că, în privința chestiunii legată de creșterea valorii fondului, s-au adus argumente legate de prejudiciul adus construcției inițiale, respectiv de diminuarea valorii fondului, și că, prin această soluție a instanței de fond, a fost obligată proprietara construcției să fac investiții legate de demolarea adaosului și pentru readucerea construcției la situația inițială, respectiv, la valoarea de circulație reală.

În acest sens, s-a arătat că, instanța de apel, în opinia majoritară, a acceptat temeinicia susținerilor reclamantei, dar a apreciat faptul că stabilind valoarea actualizată a materialelor și a manoperei la suma de 224.627 lei, s-ar ivi situația inadmisibilă, a agravării situației în propria cale de atac. Or, eroarea instanței de apel este legată de neobservarea obiectului procesului civil, determinat prin cererea reclamantului de sub punctul nr. 1, respectiv „obligarea ...la plata contravalorii actuale a corpului nou de clădire edificat pe terenul aparținând pârâtei... ", însă acest adaos nu reprezintă un corp nou de sine stătător, ci o alipire la corpul principal de clădire. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Instanțele de fond și apel au stabilit situația de fapt, în raport de probele administrate în cauză, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în sensul că pe calea recursului se pot formula numai critici privind nelegalitatea deciziei recurate. Astfel, s-a stabilit că imobilul în litigiu, ce a avut inițial destinația de casă de locuit și a fost preluat de stat abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, înscris în C.F.

6899 Sibiu, nr. top 4009/34/1 și nr.4009/35/1/1, a fost restituit în natură către pârâtă, prin Dispoziția Primarului municipiului Sibiu nr. 16335/2007 emisă în baza sentinței civile nr. 395/2006 a Tribunalului Sibiu, așa cum a fost schimbată prin decizia civilă nr. 2588/A/2006 a Curții de Apel Alba Iulia, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1562/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă; că imobilul în litigiu, după preluarea de către Statul Român, reprezentat prin Sfatul Popular al Orașului Sibiu, prin ILL, care l-a avut în administrare până în anul 1967, în baza Deciziei nr. 388 din 10 iunie 1967, a fost transmis în administrarea Sfatului Popular al orașului regional Sibiu; că, în anul 1967, l-a imobilul în litigiu s-a realizat un adaos denumit „extinderea Grădiniței nr. 7” al cărei beneficiar a fost Sfatul Popular al orașului Sibiu; că, la momentul edificării construcției, constructorul a fost de bună credință, iar buna credință a acestuia trebuie apreciată la momentul edificării construcției și nu pe baza unor elemente noi, respectiv în raport de hotărârile judecătorești pronunțate în anii 2006 – 2007, care se referă la preluarea abuzivă a imobilului de către stat, ce nu au nicio legătură cu ridicarea construcției.

Prin apelul său, reclamantă a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepție respinsă de către instanța de apel, așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate. Această excepție fiind invocată prin motivele de apel, se constată că a fost analizată în cadrul cercetării cererii de apel, astfel că nu se mai impunea ca instanța de apel să se pronunțe explicit asupra acesteia prin dispozitivul deciziei recurate, așa cum susține recurenta pârâtă. În ceea ce privește soluția dată acestei excepții de către instanța de apel, se constată că este legală.

Astfel, calitatea procesuală activă în litigiu de față presupune existența identității reclamantului cu titularul dreptului corelativ obligației recurentei pârâte reclamante, de a-i acorda despăgubiri, în condițiile art. 494 alin. (3) C. civ, reprezentând fie creșterea valorii fondului acesteia prin edificarea corpului nou de clădire și prin investițiile la corpul de clădire inițial efectuate de reclamant, fie contravaloarea materialelor și prețul muncii. Or, așa cum s-a reținut de către instanțele de fond și apel, privitor la starea de fapt, adaosul la clădire s-a realizat în anul 1967, proiectul de extindere și amenajare a Grădiniței nr. 22 din anul 1973 nemaifiind realizat, iar beneficiarul proiectului a fost Sfatul Popular al orașului Sibiu, care administra imobilul în litigiu, ce se afla în proprietatea statului român.

Prin urmare, se constată că există identitate între reclamantul din prezentul litigiu și titularul dreptului corelativ obligației recurentei pârâte reclamante, în raportul juridic dedus judecății, respectiv, în plan procesual, că reclamantul are calitate procesuală activă. În ceea ce privește criticile formulate de recurenta pârâtă reclamantă potrivit cărora instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicare greșită a prevederilor art. 494 alin. (3) C. civ., în speță fiind aplicabile dispozițiile art.494 alin. (1) și (2) C. civ., se constată că sunt nefondate.

Astfel, corect, instanțele de fond și apel, în aprecierea bunei credințe sau a relei credințe a constructorului imobilelor în litigiu, s-a raportat la momentul edificării acestora și nu la împrejurările survenite ulterior acestui moment, stabilind că reclamantul a fost un constructor de bună credință la momentul edificării construcțiilor, în anul 1967, când acesta era convins că edifică construcțiile pe terenul proprietatea sa. Împrejurările survenite ulterior, respectiv pronunțarea unor hotărâri judecătorești, în baza unor acte normative de reparație, cu caracter special, adoptate după anul 1990, prin care s-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat abuziv și prin care s-a dispus restituirea sa în natură, inclusiv a construcțiilor edificare de reclamant ulterior preluării, nu produc nici un fel de consecințe cu privire la stabilirea atitudinii subiective a constructorului la momentul edificării construcției.

Prin urmare, reclamantul fiind constructor de bună credință, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ., potrivit cărora „… cu toate acestea, dacă plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea respectivelor plantații, clădiri și lucrări, dar va avea dreptul de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului” și nu dispozițiile alin. (1) și (2) din același text de lege, așa cum susține recurenta pârâtă reclamantă.

De asemenea, susținerea recurentei pârâte reclamante că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat plata valorii de circulație a adaosului și a „investițiilor efectuate la ambele corpuri de clădire”, iar instanța de fond a dispus obligarea acesteia la plata valorii de circulație a adaosului, deși temeiul de drept invocat era art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., fără a ține seama că exercitarea opțiunii oferite de acest text de lege aparține proprietarului fondului, este nefondată. Astfel, dispozițiile art. 494 alin. (3) teza ultima C. civ., stabilesc două obligații alternative în sarcina proprietarului fondului, respectiv de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului, iar dreptul de dispoziție pentru îndeplinirea uneia din cele două obligații aparține constructorului de bună credință, în speță reclamantului și nu proprietarului fondului.

În ceea ce privește susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel a apreciat că, stabilind valoarea actualizată a materialelor și a manoperei la suma de 224.627 lei, pârâtei i s-ar înrăutățit situația în propria cale de atac, fără să observe că reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea sa la plata contravalorii actuale a corpului nou de clădire edificat pe terenul proprietatea pârâtei, se constată următoarele: Într-adevăr, strict formal, așa cum s-a arătat mai sus, reclamantul a solicitat prin acțiune obligarea recurentei pârâte reclamante la plata „contravalorii corpului de clădire numit adaos” și a investițiilor efectuate la ambele corpuri de clădire, însă din motivarea acțiunii rezultă că ceea ce s-a solicitat a fost realizarea „dreptului de creanță aferent valorii investiției făcute”, drept stabilit în favoarea reclamantului prin decizia nr. 1562 din 20 februarie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, respectiv de a fi obligată pârâta reclamantă de a plăti o sumă de bani egală cu cea a creșterii valorii fondului, iar analiza instanțelor de fond și apel s-a circumscris acestui obiect al acțiunii în condițiile art. 494 C.civ., în tranșarea fondului raportului juridic dedus judecății.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta D.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta D.A. împotriva deciziei civile nr. 59 din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.