ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2698/2010

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC A. SCM Sibiu, a chemat în

judecată pe pârâta SC P.T. SRL, solicitând rezilierea contractului de

închiriere pentru neplata chiriei timp de 3 luni, evacuarea pârâtei din spațiu

și obligarea la cheltuieli de judecată.

Prin cerere

reconvențională pârâta a solicitat să se constate că imobilul închiriat a

efectuat investiții pentru care să se încuviințeze un drept de retenție iar

reclamanta să fie obligată la cheltuieli de judecată.

Tribunalul Sibiu,

prin sentința civilă, nr. 1483/C din 15 noiembrie 2005 a admis acțiunea, a

dispus rezilierea contractului și evacuarea pârâtei și a respins cererea

reconvențională, obligând pe pârâtă la 344.000 RON cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a

reținut în esență că între părți s-a încheiat un contract de închiriere care a

încetat efectele la 1 octombrie 2002, dar care a continuat prin tacită

relocațiune până la data de 4 iunie 2002 când reclamanta a notificat concediul

pentru neplata folosinței spațiului pe lunile martie 2003 – ianuarie 2004.

Cererea reconvențională a fost considerată nefondată întrucât pârâta nu a

dovedit efectuarea lucrărilor pe bază de proiect și cu autorizație de

construcție iar clauza contractuală exonera pe proprietar de plata

cheltuielilor de reparații, amenajare, exploatare executate fără consimțământul

său.

Curtea de Apel Alba

Iulia, prin decizia civilă, nr. 61/A din 7 aprilie 2006, a admis apelul pârâtei

SC P.T. SRL, a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare.

Instanța de apel a

considerat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de

cerere a acțiunii reconvenționale precizate, nu a stabilit valoarea obiectului

pentru timbrarea cererii și nu a administrat complet probatoriul cu expertiză.

Recursul împotriva

deciziei astfel pronunțate a fost respins, prin decizia nr. 795 din 21

februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă

confirmând nepronunțarea asupra cererii precizate de pârâtă, prin care solicita

valoarea investițiilor efectuate din anul 1993.

Reluând judecata

fondului, Tribunalul Sibiu a admis cererea de intervenție accesorie a

intervenientului C.A., administratorul societății pârâte, iar prin sentința

civilă nr. 480/C din 26 martie 2009, a respins ca rămasă fără obiect acțiunea,

a admis în parte cererea reconvențională și cererea de intervenție accesorie și

a obligat pe reclamantă la plata sumei de 1.028.438 RON contravaloare lucrări,

a constatat rămasă fără obiect cererea privind acordarea dreptului de retenție

și a obligat pe reclamantă la 2.600 RON cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reținut

în esență că prin contract de colaborare încheiat în anul 1993 pe o perioadă de

10 ani între pârâtă și Cooperativa C., s-a prevăzut ca organizația cooperatistă

că pună la dispoziție spațiul de 688,29 m.p., iar pârâta să plătească 10% din

profitul lunar, contract care a fost completat prin acte adiționale ce obligau

proprietarul să realizeze lucrări de compartimentare instalații și sisteme de

ventilație și încălzire.

S-a mai reținut că

reclamanta a preluat prin fuziune prin absorbție drepturile și obligațiile

cooperativei așa încât lucrările efectuate de pârâtă, pentru care a existat

autorizație de construcție și au fost evidențiate în contabilitate, reprezintă

un spor de valoare adus spațiilor, pentru care pârâta va fi despăgubită.

Pe parcursul

procesului termenul de locațiune a expirat, iar pârâta a fost evacuată motiv ce

a determinat instanța de fond să constate că acțiunea principală a rămas fără

obiect.

Prin decizia

comercială nr. 86/A din 23 octombrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, a admis

apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința civilă nr. 480/C din 26 martie

2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu, în sensul că a respins cererea

reconvențională și cererea de intervenție accesorie a menținut celelalte

dispoziții și a obligat pe pârâtă la 10.057,45 RON cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a

reținut că părțile au reglementat convențional drepturile și obligațiile legate

de efectuarea lucrărilor de amenajare a spațiului comercial, stabilind că

pârâta va suporta aceste cheltuieli, fără a le putea pretinde de la reclamantă,

așa încât temeiul acțiunii se găsește în dispozițiile art. 969 C. civ. și nu în

dispozițiile art. 992, art. 994 și art. 493 C. civ. cum greșit a reținut

instanța de fond, iar valoarea investițiilor nu mai apare relevantă.

Împotriva deciziei

astfel pronunțate pârâta, prin lichidatorul judiciar I.C.I. și intervenientul C.A.I.

au declarat recurs.

Pârâta și-a întemeiat

cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ. susținând că

instanța de apel nu a analizat contractul de colaborare din 1993, protocolul

din același an și actul adițional din 1994, prin care s-a stabilit ca

reparațiile curente și capitale necesare să fie deduse venitul realizat de proprietar

în baza contractului [art. 2 lit. e)] iar în cazul încetării contractului [art.

2 lit. e)] iar în cazul încetării contractului fiecare parte își va prelua

bunurile cu care a participat la constituire (art. 5), confundând suportarea

contravalorii lucrărilor de amenajare cu amortizarea acestora.

Mai susține pârâta că

prin contractul nu s-a adus nici o modificare contractului de colaborare,

acesta având ca obiect un alt spațiu pentru care nu s-a cerut restituirea

sumelor investite.

Intervenientul și-a

întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C.

proc. civ., susținând că instanța de apel nu a analizat cele două contracte

încheiate între părți în anul 1993 și 1997, primul având ca obiect spațiul de

producție iar cel de-al doilea spațiu de depozitare. Numai pentru spațiul de

producție au fost cerute despăgubirile în raport de investițiile făcute

potrivit situațiilor de lucrări și proceselor verbale de recepție, în temeiul art.

2 din contractul de colaborare în care se prevedea deducerea cheltuielilor din

venituri realizat.

Mai susține

recurentul intervenient că instanța de apel nu a ținut cont nici de protocolul

din 14 septembrie 1993 care îndreptățea investitorul să amortizeze lucrările

executate din activitatea proprie desfășurată și nici de prevederile art. 5 din

contractul de colaborare care permitea pârâtei să își preia bunurile cu care a

participat la colaborare în cazul încetării contractului.

În privința

contractului de închiriere, recurentul intervenient susține că acesta

reprezintă o extindere pentru alte spații astfel încât instanța de apel a

analizat greșit clauzele celor două contracte și probatoriul administrat.

O ultimă critică a

deciziei atacate se referă la greșita înlăturare a temeiului de drept pentru care

s-a solicitat admiterea cererii reconvenționale, art. 992, art. 994 și art. 494

alin. (3) C. civ., considerându-se că îmbogățirea fără justă cauză reprezintă

un fapt juridic licit care constă în mărirea patrimoniului unei persoane fără

temei legitim, prin diminuarea patrimoniului unei alte persoane, dovedită prin

rapoartele de expertiză tehnică.

Recursurile sunt

nefondate și vor fi respinse pentru considerentele ce se vor expune.

Raporturile juridice

dintre reclamantă și pârâtă au fost stabilite prin acordul lor de voință,

manifestat în aparența sa (ca instrumentum) în cele două contracte încheiate.

Însă temeiul juridic pe care pârâta și intervenientul l-au invocat în cererea

reconvențională este greșit, așa cum judicios a stabilit instanța de apel.

Faptele juridice

licite ca izvor de obligații pe care C. Civ. le numește a fi cvasicontracte se

întemeiază într-adevăr pe prevederile art. 987 – art. 997 și art. 1092 C. civ.,

însă raporturile juridice sunt născute în urma unor asemenea fapte stricto

sensu, care produc efecte în virtutea legii, nu a voinței părților, cum se

întâmplă în cazul în care obligațiile izvorăsc din contractul părților. De

aceea critica deciziei atacate sub aspectul greșitei interpretări a

prevederilor art. 992, art. 994 și art. 493 C. civ. nu este întemeiată,

drepturile și obligațiile rezultând din acordul de voință a cărui reglementare

se găsește în dispozițiile art. 969 C. civ.

Neîntemeiat

recurenții apreciază că instanța de apel a confundat dispozițiile celor două

contracte. Prin contractul de colaborare ale cărui efecte nu se confundă ce

cele ale asocierii în participațiune părțile au stabilit ca reparațiile

efectuate să fie deduse din venitul realizat de cooperativă, așa încât fără a

face vreo confuzie, instanța de apel, judicios a considerat amortizarea

investițiilor, ținând cont și de protocolul încheiat la 14 septembrie 1993 prin

care expres au prevăzut, în completarea art. 2 pct. 2 din contract,

„amortizarea lucrărilor executate de către SC P.T. SRL”.

Prevederile art. 5

din contractul de colaborare sunt nejustificat coroborate cu cele ale art. 493 C.

civ., opunându-se acesteia chiar dispozițiile art. 2 lit. c) menționate mai

sus. Proprietarul care a efectuat lucrări cu materiale străine este dator să

plătească materiale, în condițiile în care nu există un acord de voință prin

care se stipulează o altă reglementare. De aceea prevederile art. 493 C. civ.

nu sunt pertinente și au fost înlăturate pe instanța de apel.

În privința

criticilor deciziei atacate prin recursul intervenientului întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 C. proc. civ., recurentul nu motivează

încălcarea vreuneia din formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității

după cum nu motivează nici o motivare contradictorie sau străină de natura

pricinii.

Cât privește pct. 6

al art. 304, atât timp cât cererea reconvențională a fost respinsă, evocarea

motivului este nepertinentă neputându-se afirma că s-a dat mai mult decât s-a

cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

Așa fiind în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, va

respinge ca nefondate recursurile împotriva deciziei 86/A din 23 octombrie 2009

a Curții de Apel Alba Iulia, și față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

având în vedere culpa procesuală a recurentelor le va obliga la cheltuieli de

judecată în sumă de 6.664 RON așa cum a fost dovedită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de intervenientul C.A.I. și pârâta SC P.T. SRL prin

lichidator I.C. I. Sibiu împotriva deciziei nr. 86/A din 23 octombrie 2009 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială.

Obligă recurentele să

plătească intimatei – reclamante SC A. SCM Sibiu suma de 6.664 RON cheltuieli

de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 septembrie 2010.