ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3637/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3637/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 1258/C/2010 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 2964/85/2006

a fost admisă acțiunea comercială formulată și precizată de reclamanta SC S.M. SRL

Sibiu în contradictoriu cu pârâtul V.M., a fost obligat pârâtul la plata sumelor

de 131.926,87 lei contravaloarea lucrărilor neachitate, 322.870,44 lei

penalități și 26.826,88 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

S-a admis în parte

cererea reconvențională formulată de reclamantul reconvențional V.M. și

obligată pârâta reconvențional la plata sumei de 4.195 Euro penalități de

întârziere către reclamantul reconvențional și 2.985, 14 lei cheltuieli

parțiale.

Pentru a pronunța

această sentință instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 23

octombrie 2004 între reclamanta SC S.M. SRL și pârâtul V.M. s-a încheiat

contractul de antrepriză nr. 23/2004 cu 9 (nouă) anexe parte integrantă la

acesta având ca obiect executarea de lucrări de reamenajare și refuncționare a

imobilului proprietatea pârâtului situat administrativ în Sibiu, jud. Sibiu.

Datorită unui

eveniment produs la structura de rezistență a imobilului, la data de 01 iunie 2005

părțile au încheiat Protocolul la contractul de antrepriză prin care reclamanta

în calitate de antreprenoare își lua obligația de a finaliza toate lucrările

până la data de 17 iunie 2005 când urma să se facă recepția finală.

Până la data

recepției finale, pârâtul V.M. în calitate de beneficiar urma să facă recepții

preliminare, urmând ca toate neregularitățile să fie remediate până la recepția

finală.

Conform Protocolului

încheiat între părți, reclamanta-pârâtă reconvențional a fost de acord ca în

cazul în care recepția finală nu se va face până la data de 17 iunie 2005, să

achite penalități de 1% pe zi de întârziere pe întreaga valoare a contractului.

Potrivit

dispozițiilor art. 10 din contractul nr. 23/2004 încheiat între părți, pârâtul V.M.

avea obligația de plată a unui avans de 20 % din valoarea contractului și plăți

parțiale la cererea executatului și la valoarea lucrărilor executate conform contractului.

De asemenea potrivit

dispozițiilor art. 10.4 din contract plata facturii finale va fi făcută imediat

după verificarea și acceptarea situației de plată definitivă de către

achizitor, iar potrivit dispozițiilor art. 10.5, contractul nu va fi considerat

terminat până când procesul-verbal de recepție nu va fi semnat de comisia de

recepție, iar pentru părți din lucrare, dacă acestea sunt distincte din punct

de vedere funcțional. Conform dispozițiilor aceluiași articol, recepția finală

va fi efectuată conform prevederilor legale iar, plata ultimelor sume datorate

executantului pentru lucrările executate nu este condiționată de eliberarea

certificatului de recepție finală.

Din actele depuse la

dosarul cauzei la filele 48 – 115, la data de 23 iunie 2009 au avut loc primele

recepții preliminare consemnate în procesele-verbale nr. 1-10 în care s-au

stipulat neregulile constatate și care urmau să fie remediate până la recepția

finală, recepție care a avut loc și la data de 20 iulie 2005.

Instanța a reținut că

pretenția reclamantei privind contravaloarea lucrărilor neachitate este

dovedită de concluziile raportului de expertiză efectuat de experții B.E., F.S.

și G.A. (filele 370-475 din volumul III) în capitolul IV.1.1. care atestă că

reclamanta a executat pârâtului lucrări în temeiul contractului de antrepriză

nr. 23 din 23 octombrie 2004 în sumă de 131.127,88 lei, cuantum la care

reclamanta și-a precizat acțiunea.

În ce privește

valoarea penalităților, instanța a constatat că în speță devin incidente

dispozițiile art. 12.2 din contractul încheiat între părți nr. 23 din 23

octombrie 2004 respectiv 0,15 % pe zi din valoarea neachitată și care sunt în

conformitate cu precizarea de acțiune, pe perioada 20 iulie 2005 – 30 ianuarie 2010

în sumă de 322.870,44 lei.

Cu privire la cererea

reconvențională instanța a reținut:

În ce privește primul

petit, obligarea pârâtei-reconvenționale la plata sumei de 29.512 Euro

reprezentând penalități de întârziere conform Protocolului din data de 01 iunie

2005.

Potrivit dispozițiilor

art. 10.5 din contractul nr. 23/2004 încheiat între părți, pot fi întocmite

procese-verbale de recepție finală și pentru părți din lucrare, dacă acestea

sunt distincte din punct de vedere fizic și funcțional.

Având în vedere

faptul că la data de 23 iunie 2006 s-au efectuat primele recepții preliminare,

consemnate în procesele-verbale ținând cont că, pe de altă parte, pârâta -

reconvențional a recunoscut întârzierea cu 5 zile peste termenul de 17 iunie 2005,

instanța a admis în parte acest capăt de cerere, doar pentru cele 5 zile de

întârziere și a obligat pârâta-reconvențională la plata sumei de 4.195 Euro

reprezentând contravaloare penalități întârziere pentru cele 5 zile.

În ce privește

capătul al II-lea privind obligarea pârâtei-reconvențional la plata sumei de

2728,49 lei reprezentând costul utilităților apartamentului folosit de către

aceasta pe parcursul derulării contractului de antrepriză – instanța a reținut

că reclamantul-reconvențional nu face dovada închirierii acestui apartament în

scopul susținut de reclamantul - reconvențional împrejurare față de care

instanța a respins aceste pretenții ca nedovedite.

În ce privește

petitul al III-lea: obligarea pârâtei-reconvenționale la plata sumei de 5680

lei reprezentând contravaloarea proiectelor de refacere a structurii de

rezistență, instanța a reținut:

Potrivit punctului 5

din contractul încheiat între părți, reclamantul-reconvențional V.M. avea

obligația de a pune la dispoziția executantului întreaga documentație necesară

pentru execuția lucrărilor contractate:

a) autorizație de

construire ;

b)documentație pentru

PAC cu viza Spre neschimbare Primăria Municipiului Sibiu;

c) Proiect instalații

termice, fără plată, în 2 exemplare xerografiate.

Așa cum a rezultat

din procesul-verbal de contravenție depus la dosarul cauzei,

pârâta-reconvențional SC S.M. SRL a fost sancționată contravențional pentru

încălcarea prevederilor Legii nr. 10/1995, art. 23 lit. b) și art. 23 lit. c)

demarând lucrările numai pe baza proiectului pentru autorizare PAC.

Față de aceste considerente,

tribunalul a apreciat că reclamantul-reconvențional nu și-a îndeplinit

obligația contractuală asumată la punctul 5 din contract, împrejurare față de

care acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat.

În ce privește

capătul de cerere privind obligarea reclamantei la suma de 3500 lei

reprezentând costuri suplimentare cu plata dirigintelui de șantier instanța a

constatat pe de o parte, reclamantul - reconvențional V.M. a fost sancționat

contravențional pentru lipsa dirigintelui de cartier, această obligație legală

incumbând în sarcina sa, iar pe de altă parte, la dosarul cauzei nu a făcut

dovada acestor costuri suplimentare.

Ca atare, acest capăt

de cerere a fost respins ca neîntemeiat.

În ce privește

capătul de cerere privind obligarea reclamantei – pârâte reconvențional la

plata sumei de 2632 lei reprezentând costuri pentru remedierea fațadei instanța

a constatat că aceste pretenții nu derivă din contractul încheiat între părți,

împrejurare față de care a fost respinsă ca neîntemeiată.

În consecință,

cererea reconvențională a fost admisă în parte, pentru suma de 4195 Euro –

reprezentând contravaloare penalități întârziere.

Prin decizia

nr. 31 din 1 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

comercială

, apelul pârâtului – reclamant a fost admis, iar sentința a

fost schimbată în parte, în sensul că s-a înlăturat obligarea pârâtului la

plata sumei de 322.870,44 lei cu titlu de penalități de întârziere și s-a

respins cererea reclamantei de obligare la plata penalităților, fiind menținute

celelalte prevederi ale sentinței, reclamanta fiind obligată la plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că critica pârâtului reclamant

reconvențional privind caracterul extracontractual al lucrărilor executate de

reclamantă evidențiate în notele de comandă suplimentare este întemeiată pentru

următoarele considerente:

Astfel, prin

contractul de antrepriză nr. 23/2004 pârâtul s-a obligat să achite reclamantei

contravaloarea lucrărilor de reamenajare și refuncționalizare a imobilului din

Sibiu, în sumă de 86.819,54 Euro, valoare de include și lucrările din anexele

la contract prevăzute ca lucrări contractuale și însușite de părți.

Conform raportului de

expertiză contabilă întocmit de expertul contabil T.M. pe parcursul lucrărilor

pârâtul V.M. a achitat suma de 88.265, 86 lei, astfel că lucrările prevăzute în

contract au fost integral achitate.

Prin Protocolul la

contractul de antrepriză încheiat la 1 iunie 2005 reclamanta și pârâtul au

prevăzut la pct. 6 că „Plata lucrărilor care nu sunt cuprinse în anexele de la

contract sau exced valorii acestuia, se va face doar după o acceptare scrisă a

acestora din partea achizitorului, după o negociere între părți, în funcție de

constatările comisiei de recepție finală”, prevedere ce dovedește că ambele

părți au confirmat efectuarea unor lucrări extracontractuale.

S-a notat că instanța

de fond a interpretat greșit că din concluziile raportului de contraexpertiză

efectuat de experții B.E., F.S. și G.A. ar rezulta că lucrările efectuate în

sumă de 131.127,88 lei ar fi executate în temeiul contractului de antrepriză

nr. 23/2004, experții precizând expres că au fost identificate lucrări

suplimentare de construcții și instalații care nu se încadrează în anexele 1 –

9 al contractului, relevate în tabelul centralizator prin categoriile de

lucrări identificate.

Curtea de apel nu a

primit nici critica pârâtului că lucrările suplimentare în valoare de

131.127,88 lei nu au fost acceptate de beneficiar întrucât nu a existat o

negociere asupra valorii lucrărilor, față de însușirea acestora prin semnarea

procesului – verbal de recepție încheiat la terminarea lucrărilor care se

coroborează cu situația lucrărilor din notele de construcții suplimentare și

facturile nr. 3111766, 3111767, 3111768 și 3111769/2005.

Prin urmare, instanța

de apel a reținut că deși lucrările suplimentare în valoare de 131.127, 88 lei

au caracter extracontractual și nu contractual, cum a reținut tribunalul,

acestea au fost executate și acceptate, astfel că în mod temeinic pârâtul a

fost obligat la plată în favoarea reclamantei, contravaloarea acestora fiind

evidențiate în raportul de contraexpertiză întocmit de B.E., F.S. și G.A.

Nu s-a găsit fondată

nici critica apelantei privind nelămurirea unor înregistrări de fapt de către

contraexpertiza efectuată datorită reamenajării imobilului, considerându-se că

cei 3 experți în construcții civile și industriale s-au deplasat în teren și nu

au invocat imposibilitatea efectuării expertizei față de modificările aduse imobilului

de noul proprietar.

Curtea a înlăturat și

susținerea apelantului privind greșita obligare a acestuia la plata lucrărilor

de consolidare necesare conform proiectului tehnic de consolidare nr. 500/2004

ca urmare a prăbușirii unui planșeu, întrucât proiectul tehnic de rezistență a

fost întocmit doar după producerea incidentului din 9 noiembrie 2004, iar

nepunerea la dispoziția executorului a proiectului este imputabilă

beneficiarului.

S-a considerat întemeiat însă

motivul de apel referitor la netemeinicia obligării pârâtului la plata

penalităților de întârziere potrivit art. 12.2 din contractul nr. 23/2004 în

cuantum de 322.870,44 lei pe perioada 20 iulie 2007 – 30 ianuarie 2010 în

condițiile în care, așa cum s-a stabilit în expunerea anterioară lucrările

suplimentare indicate sunt extracontractuale, astfel că nu pot curge penalități

pentru lucrări ce exced contractului, potrivit art. 12 din contract,

penalitățile calculându-se doar pentru obligațiile asumate prin contract.

În ce privește penalitățile de întârziere

solicitate prin cererea reconvențională, curtea de apel a reținut că instanța

de fond a interpretat corect dispozițiile art. 10.5 din contractul nr. 23/2004

stabilind că penalitățile pentru întârzierea în executarea lucrărilor pot fi

calculate doar pe perioada 17 iunie – 23 iunie 2005, dată când s-au efectuat

recepțiile preliminare, iar nu pentru 17 iunie 2005 – 20 iulie 2005 cum susține

apelantul.

Împotriva deciziei a

declarat recurs

S.C. S.M. S.R.L., care a invocat

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în

dezvoltarea cărora susține următoarele:

- Instanța de apel a

pronunțat o decizie nelegală, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

În susținere,

recurenta arată că a efectuat lucrări suplimentare ce au fost recunoscute de

către beneficiar prin semnarea notelor de lucrări și a procesului – verbal de

recepție din 23 iunie 2005, lucrări reglementate în actele adiționale nr. 1 – 9

la contract, arătându-se și că la pct. 10.5 din contract s-a stabilit ca plata

ultimelor sume datorate să nu fie condiționată de recepția finală.

De asemenea,

recurenta invocă prevederile art. 1 din H.G.R. nr. 273/1994 și art.30 din

același act normativ și apreciază că beneficiarul a recunoscut lucrările

suplimentare odată cu semnarea procesului-verbal de recepție – în concordanță

cu dispozițiile legale menționate – chiar și în cazul în care recepția a fost

acceptată cu obiecțiuni.

Se mai argumentează

că, în speță nu se poate discuta despre existența unor lucrări care exced

contractului, în condițiile în care lucrările executate constituie obiectul

contractului parte din ele fiind cuprinse și în anexele contractului.

- Instanța de apel a

aplicat greșit dispozițiile art. 274 și art. 276 C. proc. civ. ce reglementează

modul în care trebuie acordate cheltuielile de judecată.

Recurenta consideră

că, în condițiile în care din totalul celor șase motive de apel formulate de

apelantul V.M., instanța de apel a găsit ca fondat numai unul atunci se impunea

admiterea în parte a cheltuielilor de judecată, proporțional cu pretențiile

admise.

Împotriva aceleiași

decizii a declarat recurs și pârâtul V.M., care a invocat nelegalitatea

acestuia din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru

următoarele motive:

- În cauză, instanța

de apel a încălcat dispozițiile art. 1484 C. civ. care prevăd că cererea

antreprenorului este întemeiată doar dacă lucrările suplimentare sunt aprobate

în scris și dacă există acordul părților pentru lucrările suplimentare.

Sub acest aspect se

critică omisiunea instanței de apel de a observa că procesul – verbal de

recepție încheiat la terminarea lucrărilor a fost semnat de beneficiar și nu

cuprinde nicio mențiune le valoarea lucrărilor suplimentate astfel că, ceea ce

s-a acceptat de beneficiar a fost finalizarea lucrărilor, iar nu prețul

acestora.

De asemenea, în

privința Protocolului la contract din 1 iunie 2005 prin care – la pct. 6 – se

prevede că plata lucrărilor ce nu sunt cuprinse în anexe sau exced valorii

contractului se va face doar după o acceptare scrisă și după o negociere între

părți, în funcție de constatările comisiei de recepție finală, recurenta

consideră că au fost nesocotite pentru că nu a existat vreo negociere în acest

sens.

- Referitor la

cuantumul lucrărilor suplimentare se arată că concluziile raportului de

expertiză au fost contestate atât la instanța de fond cât și în apel însă

susținerile sale (pe care le reia) nu au fost luate în seamă, ambele instanțe,

raportându-se la contraexpertiză iar nu la prima expertiză.

- Referitor la

obligația de plată a lucrărilor de consolidare în urma prăbușirii planșeului se

susține că instanța nu a ținut cont de convenția părților în ceea ce privește

persoana obligată, considerând că potrivit Protocolului din 1 iunie 2005 plata

trebuia să fie suportată de antreprenor. Cu privire la cuantum reia aceleași

susțineri în sensul că suma corectă era cea stabilită prin raportul de

expertiză.

- Instanța a aplicat

greșit data până la care au fost calculate penalitățile de întârziere

solicitate prin cererea reconvențională, data corectă fiind aceea a semnării

procesului – verbal de recepție la terminarea lucrării, iar nu data recepției

preliminare – 23 iunie 2005.

Și în acest caz se

susține că prin Protocol a fost modificat regimul juridic al penalităților,

derogându-se de la dispozițiile art. 105 din contract.

Ambele recursuri sunt

nefondate pentru următoarele considerentele:

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamantă, care a invocat ca temei de drept dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ. ce vizează interpretarea greșită a actului

juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia se constată că nu este fondat.

Din susținerile aduse

de recurentă în argumentarea acestui motiv de recurs nu rezultă o astfel de

situație, susținerile încadrându-se mai degrabă cu motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În esență, recurenta

neagă existența lucrărilor suplimentare, susținând că ele se încadrează în

obiectul contractului și în anexele nr.1 – 9 la acesta, situație contrazisă

însă de procesul – verbal de recepție notele de construcții suplimentare și

facturile emise prin care acestea au fost evidențiate.

Mai mult, caracterul

extracontractual al lucrărilor a fost stabilit și prin raportul de

contraexpertiză, situație asupra căreia instanța de recurs nu poate reveni,

calea de atac nefiind una devolutivă, ci strict limitată la controlul de

legalitate al deciziei.

În ce privește

cuantumul cheltuielilor de judecată criticile apar nefondate, în contextul în

care recurenta nu indică ce anume text de lege a fost încălcat sau aplicat

greșit, text care să impună instanței acordarea acestora proporțional cu

motivele găsite fondate într-o cale de atac.

Instanța de apel a

dat eficiență în mod corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ. ce au fost

invocate doar în mod formal de către recurentă, cum, de altfel, au fost

invocate și dispozițiile art. 276 C. proc. civ.

În ce privește

recursul pârâtului V.M. care și-a întemeiat criticile pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. se constată următoarele:

Recurentul nu neagă

efectuarea lucrărilor suplimentare ci doar prețul acestora, considerând că

numai semnătura procesului – verbal de recepție nu este de natură a determina

obligarea sa la plată însă, așa cum instanța a arătat în precedent, tocmai

închirierea Protocolului la 2 iunie 2005, fiind acceptate prin semnarea

procesului – verbal de recepție încheiat la terminarea lucrărilor coroborat cu

situația lucrărilor din notele de construcții suplimentare și facturile emise

situație ce ține de stabilirea situației de fapt asupra căreia nu se poate

interveni în această cale de atac.

Din această

perspectivă, normele legale evocate au primit eficiență prin aplicarea lor la

situația de fapt stabilită pe deplin.

- Critica ce vizează

cuantumul lucrărilor suplimentare stabilit de instanță nu poate fi supusă

analizei, în condițiile în care prin trimiterea la probele efectuate în cauză

nu vizează aspecte de nelegalitate.

- Nici critica prin

care se susține că plata lucrărilor de consolidare trebuia suportată de

antreprenor conform Protocolului nu poate fi primită, câtă vreme culpa

nepunerii la dispoziția executantului a proiectului aparține beneficiarului

proiectul fiind prezentat după producerea incidentului.

- În ce privește data

până la care trebuie acordate penalitățile de întârziere, aceasta a fost

stabilită corect de instanță în raport de prevederile art. 969 C. civ.,

dându-se eficiență dispozițiilor art. 10.5 din contract.

În consecință, pentru

considerentele expuse anterior Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele

recursuri în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de reclamanta S.C. S.M. S.R.L. SIBIU și de pârâtul V.M.

împotriva deciziei comerciale nr. 31/2011 din 1 aprilie 2011 a Curții de Apel

Alba Iulia, secția comercială, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

16 noiembrie 2011.