ÎCCJ, decizie (scj.ro #81910)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81910) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Contestație
împotriva deciziei prin care a fost respinsă notificarea prin care se
solicită
restituirea unui imobil
preluat abuziv de către stat. Notificare formulată după
expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin (1) din Legea nr. 10/2001.
Respingerea contestației.
Cuprins pe materii
. Drept civil.
Drept de proprietate. Contestație împotriva deciziei prin care a fost
respinsă notificarea prin care se solicită
restituirea unui imobil preluat abuziv de
către stat. Notificare formulată după expirarea termenului
prevăzut de art. 22 alin (1) din Legea nr. 10/2001. Respingerea
contestației.
Index alfabetic
. Drept civil
-
Contestație
-
notificare
-
tardivitate
Legea
nr. 10/2001: art. 22
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
statuat, în Cauza
Golder
contra Regatului Unit, 1975,
că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum
și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise
chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui
drept"
Statul poate să reglementeze într-un
anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor
limitări sau restricții, cu condiția ca dreptul să fie
efectiv.
O modalitate prin care un stat-parte
la Convenție
poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și
obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile
Accesul la justiție presupune în mod
necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea
interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei
instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea
posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în
substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate,
dreptul de acces la justiție nu este afectat. Or, prin Legea nr. 10/2001
au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar
și modalitățile de a ataca în justiție măsurile
dispuse în cadrul acestei proceduri
.
Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate
intelectuală, decizia nr.
3923 din
22 iunie 2010.
Prin decizia
nr. 3 72/A din 11 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a
III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins
ca nefondat apelul declarat de reclamanții T.G. și T.A. împotriva
sentinței civile nr. 1443 din 25 septembrie 2008 pronunțată de
Tribunalul București, Secția a IV-a civilă.
Pentru a
decide astfel, instanța a reținut că apelanții nu
contestă faptul că au formulat tardiv notificarea întemeiată pe
prevederile Legii nr. 10/2001 ci, invocând conjunctura plecării și
stabilirii familiei lor în S.U.A., consideră că a intervenit o
împrejurare mai presus de voința lor pentru a-și putea exercita
dreptul de a solicita despăgubiri pentru imobilul expropriat.
Termenul
prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de
decădere, față de care nu operează instituția
repunerii în termen, iar această calificare este confirmată de
legiuitor în dispozițiile imperative ale art. 22 alin. (5) din Legea nr.
10/2001.
Nu are
relevanță în soluționarea cauzei susținerea
apelanților în sensul că termenul stabilit de Legea nr. 10/2001
privind depunerea notificărilor a fost stabilit administrativ și nu
pe baze științifice, deoarece cât timp este stabilit printr-o
normă juridică, este un termen legal ce nu poate fi prelungit sau
scurtat de instanțe sau de părți, imperativ, înăuntrul
căruia trebuie îndeplinit un act de procedură și absolut,
întrucât nerespectarea lui afectează valabilitatea actului de
procedură.
Nu a fost
considerată fondată nici susținerea potrivit căreia
dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind notificarea contravine
legislației europene întrucât, așa cum a avut în vedere și
tribunalul, procedura instituită de Legea nr. 10/2001 este una administrativă,
cu soluționarea notificărilor nefiind învestită o
instanță independentă și imparțială în sensul
art. 6 alin. 1 din C.E.D.O., ci persoana juridică care deține
imobilul, în fața căreia se derulează procedura
prealabilă,
iar
competența
deplină de a verifica procedura administrativă aparține unui
tribunal independent și imparțial.
Reclamanții
T.G. și T.A. au declarat recurs, motivat în drept pe dispozițiile
art. 304 pct. 4, pct. 5, pct. 7 și pct.
9 C
.
proc
.
civ
., critica vizând următoarele aspecte:
Instanța
de apel a considerat în mod nelegal că a fost depășit termenul
de notificare, întrucât nu a ținut cont de faptul că acest termen a
fost depășit din cauze independente de reclamanți, aceștia
fiind plecați din România, iar din martie 2001 sunt cetățeni americani.
Legea nr.
10/2001 este o lege internă iar termenul de notificare
de
maximum 1 an, conform art. 21 din lege,
a fost fixat absolut la voia întâmplării, total nejustificat, și
contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor
omului.
În
această situație, conform art. 20 din Constituția României
instanța era obligată să facă aplicarea directă a
Convenției europene a drepturilor omului vizând măsurile reparatorii
la care au dreptul persoanele îndreptățite.
Recursul nu
este întemeiat și a fost respins pentru următoarele considerente:
Prima
instanță a respins contestația întrucât notificarea s-a
înregistrat la 20 mai 2008, cu mult peste termenul
defipt
de lege - 14 februarie 2002.
Această
soluție a fost păstrată de instanța de apel, iar criticile
formulate prin motivele de recurs nu pot fi primite.
Împrejurarea
că reclamanții au emigrat din România în anul 1988, respectiv, în
anul 1992, nu poate fi considerată mai presus de voința lor în
aflarea faptului că notificarea trebuia depusă, sub pedeapsa
decăderii, într-un anumit termen impus de lege.
Pe de
altă parte, durata termenului de depunere a notificării și modul
„absolut la voia întâmplării, total nejustificat" în care legiuitorul
a fixat această durată nu constituie aspecte de natură să
atragă
nelegalitatea
hotărârii
instanței de apel astfel încât să justifice incidența
prevederilor art. 304 pct.
9 C
proc
.
civ
.
Ambele
instanțe de fond au aplicat și interpretat corect prevederile legii
materiale speciale - art. 22 din Legea nr. 10/2001 - motiv pentru care
criticile sub acest aspect nu sunt întemeiate.
Cât
privește faptul că instanțele trebuiau să aplice direct
prevederile Convenției europene a drepturilor omului, este de reținut
că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza
Golder
contra Regatului Unit, 1975, că „dreptul de
acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că
„există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara
limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept".
Așadar,
cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să
reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să
îl supună unor limitări sau restricții.
O modalitate
prin care un stat-parte
la
Convenție
poate limita sau restrânge dreptul la un
proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri
administrative prealabile.
În acest sens,
în Cauza Le
Compte
, Van
Leuven
și De
Meyere
contra Belgiei, 1981, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „rațiuni de
flexibilitate și eficiență, care sunt pe deplin compatibile cu
protecția drepturilor omului, pot justifica intervenția
anterioară a unor organe administrative sau profesionale [....] ce nu
satisfac sub fiecare aspect în parte exigențele menționatelor
prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiția juridică
a mai multor state membre ale Consiliului Europei".
Această
posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o
recunoaște statelor membre în privința drepturilor fundamentale care
nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este și dreptul la un proces
echitabil.
Accesul la
justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea
procedurilor administrative, partea interesată să aibă
posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.
În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la
instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care
aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este
afectat. Or, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile
administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în
justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.
Având în vedere cele de mai sus arătate, Înalta Curte a
apreciat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea
și interpretarea corectă a legii materiale incidente, motiv pentru
care, în temeiul art. 312 alin.
1
G
proc
.
civ
.
recursul a fost respins ca nefondat.