ÎCCJ, decizie (scj.ro #81910)

Contestație împotriva deciziei prin care a fost respinsă notificarea prin care se solicită restituirea unui imobil preluat abuziv de către stat. Notificare formulată după expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin (1) din Legea nr. 10/2001. Respingerea contestației. Cuprins pe materii . Drept civil. Drept de proprietate. Contestație împotriva deciziei prin care a fost respinsă notificarea prin care se solicită restituirea unui imobil preluat abuziv de către stat. Notificare formulată după expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin (1) din Legea nr. 10/2001. Respingerea contestației.

Index alfabetic . Drept civil - Contestație - notificare - tardivitate Legea nr. 10/2001: art. 22 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept" Statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții, cu condiția ca dreptul să fie efectiv. O modalitate prin care un stat-parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Or, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri . Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3923 din 22 iunie 2010. Prin decizia nr. 3 72/A din 11 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții T.G. și T.A. împotriva sentinței civile nr. 1443 din 25 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că apelanții nu contestă faptul că au formulat tardiv notificarea întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 ci, invocând conjunctura plecării și stabilirii familiei lor în S.U.A., consideră că a intervenit o împrejurare mai presus de voința lor pentru a-și putea exercita dreptul de a solicita despăgubiri pentru imobilul expropriat. Termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere, față de care nu operează instituția repunerii în termen, iar această calificare este confirmată de legiuitor în dispozițiile imperative ale art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Nu are relevanță în soluționarea cauzei susținerea apelanților în sensul că termenul stabilit de Legea nr. 10/2001 privind depunerea notificărilor a fost stabilit administrativ și nu pe baze științifice, deoarece cât timp este stabilit printr-o normă juridică, este un termen legal ce nu poate fi prelungit sau scurtat de instanțe sau de părți, imperativ, înăuntrul căruia trebuie îndeplinit un act de procedură și absolut, întrucât nerespectarea lui afectează valabilitatea actului de procedură.

Nu a fost considerată fondată nici susținerea potrivit căreia dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind notificarea contravine legislației europene întrucât, așa cum a avut în vedere și tribunalul, procedura instituită de Legea nr. 10/2001 este una administrativă, cu soluționarea notificărilor nefiind învestită o instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. 1 din C.E.D.O., ci persoana juridică care deține imobilul, în fața căreia se derulează procedura prealabilă, iar competența deplină de a verifica procedura administrativă aparține unui tribunal independent și imparțial. Reclamanții T.G. și T.A.

au declarat recurs, motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4, pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C . proc . civ ., critica vizând următoarele aspecte: Instanța de apel a considerat în mod nelegal că a fost depășit termenul de notificare, întrucât nu a ținut cont de faptul că acest termen a fost depășit din cauze independente de reclamanți, aceștia fiind plecați din România, iar din martie 2001 sunt cetățeni americani. Legea nr. 10/2001 este o lege internă iar termenul de notificare de maximum 1 an, conform art. 21 din lege, a fost fixat absolut la voia întâmplării, total nejustificat, și contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului. În această situație, conform art. 20 din Constituția României instanța era obligată să facă aplicarea directă a Convenției europene a drepturilor omului vizând măsurile reparatorii la care au dreptul persoanele îndreptățite.

Recursul nu este întemeiat și a fost respins pentru următoarele considerente: Prima instanță a respins contestația întrucât notificarea s-a înregistrat la 20 mai 2008, cu mult peste termenul defipt de lege - 14 februarie 2002. Această soluție a fost păstrată de instanța de apel, iar criticile formulate prin motivele de recurs nu pot fi primite. Împrejurarea că reclamanții au emigrat din România în anul 1988, respectiv, în anul 1992, nu poate fi considerată mai presus de voința lor în aflarea faptului că notificarea trebuia depusă, sub pedeapsa decăderii, într-un anumit termen impus de lege.

Pe de altă parte, durata termenului de depunere a notificării și modul „absolut la voia întâmplării, total nejustificat" în care legiuitorul a fixat această durată nu constituie aspecte de natură să atragă nelegalitatea hotărârii instanței de apel astfel încât să justifice incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C proc . civ . Ambele instanțe de fond au aplicat și interpretat corect prevederile legii materiale speciale - art. 22 din Legea nr. 10/2001 - motiv pentru care criticile sub acest aspect nu sunt întemeiate.

Cât privește faptul că instanțele trebuiau să aplice direct prevederile Convenției europene a drepturilor omului, este de reținut că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept". Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții. O modalitate prin care un stat-parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

În acest sens, în Cauza Le Compte , Van Leuven și De Meyere contra Belgiei, 1981, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „rațiuni de flexibilitate și eficiență, care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot justifica intervenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale [… ] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigențele menționatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiția juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei". Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaște statelor membre în privința drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este și dreptul la un proces echitabil.

Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Or, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri. Având în vedere cele de mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a legii materiale incidente, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 G proc . civ . recursul a fost respins ca nefondat.