ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6181/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6181/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 28

martie 2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București,

reclamanta N.F.M. a solicitat, în contradictoriu

cu pârâții Primăria Municipiului București, prin primar general, Primăria Sectorului

3 București, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul

General al Municipiului București, să se constatate că imobilul situat în București,

str. R., a fost preluat de la autorii reclamantei în mod abuziv de către stat și

să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

sau, în subsidiar, obligarea acestora la măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin

sentința civilă nr. 5722 din 27 iunie 2006, judecătoria Sectorului 3 București,

a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei Primăria Sector 3 București; a respins cererea formulată

împotriva acestei pârâte ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Statul Român; a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins cererea formulată

de reclamanta N.F.M. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar

General, Consiliul General al Municipiului București - A.F.I. și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă.

În considerente s-a reținut, în esență,

că Primăria sectorului 3 București nu are calitate procesuală pasivă, pentru că

nu este deținătorul imobilului, dar Statul Român are calitate procesuală în litigiile

ce au ca obiect restituirea imobilelor preluate de stat.

A mai reținut judecătoria, că reclamanta

nu poate uza de procedura revendicării de drept comun, ci doar de procedura specială

prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 181

1

A din 12 februarie 2007, Tribunalul București,

secția a-III-a civilă,

a admis

apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința și a reținut cauza pentru judecată

în primă instanță, reținând că valoarea imobilului depășește 5 miliarde RON, ceea

ce atrage competența în primă instanță a Tribunalului.

Prin sentința nr. 693 din 15 mai 2007,

Tribunalul București, secția a-III-a civilă,

a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea

introdusă de reclamantă ca inadmisibilă.

În considerente s-a reținut că reclamanta

nu are deschisă calea acțiunii în revendicare, pentru că legiuitorul a reglementat

o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, pentru imobilele preluate

de stat în mod abuziv.

Apelul declarat de reclamantă împotriva

acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 665/A din 23 octombrie

2007, pronunțată de Curtea de Apel București

, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Instanța de apel a reținut că reclamanta

a investit instanța cu o acțiune în revendicare inadmisibilă, pentru că a fost promovată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 care închide calea acțiunii directe

în instanță numai pentru imobilele aflate în deținerea statului la data intrării

sale în vigoare, dat fiind faptul că numai pentru aceste imobile legea specială

prescrie în mod imperativ calea procedurii administrative de restituire.

S-a mai reținut că reglementarea procedurii

administrative prealabile nu încalcă dreptul de acces la justiție, astfel cum este

garantat de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale.

Împotriva acestei decizi a declarat recurs

reclamanta, iar prin decizia nr. 5950 din 16 octombrie 2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul,

au fost casate decizia nr. 665/A din 23

octombrie 2007 a Curții de Apel București și sentința nr. 693 din 15 mai 2007 a

Tribunalului București și s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

supremă a reținut următoarele:

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 480 și următoarele C. civ., iar în probațiune, reclamanta a depus copia contractului

de vânzare — cumpărare prin care autorii săi, O.M. și M.O., au dobândit imobilul

în litigiu și adresa (cu dată ilizibilă), emisă de D.I.T.L. a Consiliului local

Sector 3, din care rezultă că în anul 1971 au fost impuși pe rolul fiscal al imobilului

autorii reclamantei, ulterior acestui act neexistând alte documente.

Legea nr. 10/2001, ca lege specială nu

se aplică în orice situație în care este în discuție un imobil preluat abuziv și

nu paralizează acțiunea în revendicare a unui astfel de imobil.

Pentru a fi aplicabilă legea specială reparatorie,

este necesar să fie îndeplinite cumulativ condițiile privind persoana îndreptățită,

persoana deținătoare și preluarea imobilului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

În cauză, acțiunea în revendicare a fost,

însă, respinsă de prima instanță, soluție menținută de instanța de apel, doar motivat

de faptul că reclamanta trebuia să parcurgă procedura administrativă prealabilă,

pentru că, în raportul lege specială - drept comun, nu există posibilitatea de opțiune,

fără ca, în cauză să fie stabilită modalitatea de preluare a imobilului și data

preluării lui.

Prin urmare, instanțele nu au analizat

chestiunea inadmisibilității acțiunii în revendicare verificând dacă legea specială

este aplicabilă față de circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv față de tidul

în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului și deținătorul bunului

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Instanța a mai reținut că nu s-a făcut

dovada că preluarea imobilului înscris în rolul fiscal pe numele autorilor reclamantei

ar fi avut loc în baza vreunei legi de expropriere sau altă modalitate de dobândire

a dreptului de proprietate de către stat și, față de susținerea primăriei că nu

deține imobilul, nu s-a putut reține că regimul juridic este cel prevăzut de Legea

nr. 10/2001, tară să se stabilească dacă la data intrării în vigoare a legii speciale

bunul era deținut de o entitate în raport de care reclamanta avea obligația transmiterii

notificării.

Chiar și în ipoteza existenței obligației

transmiterii notificării, nu pot fi nesocotite prevederile art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, care, deși recunosc retroactiv dreptul de proprietate în situația

imobilelor trecute la stat fără titlu valabil, condiționează exercitarea dreptului

de proprietate de parcurgerea procedurii prealabile administrative.

De aceea, instanțele judecătorești, în

cadrul acțiunii în revendicare, pot stabili dacă acest text este sau nu conform

exigențelor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale

și, acordând prioritate normelor europene să cerceteze în fond cererea proprietarului

de la care a fost preluat imobilul.

Prin urmare, sunt nelegale hotărârile pronunțate

în cauză, prin care acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, deși nu s-a stabilit

existența obligației recurentei — reclamante de a formula notificare și au fost

nesocotite prevederile Legii nr. 10/2001 care nu sunt conforme exigențelor normelor

europene.

Instanța supremă a dat îndrumări în sensul

că, procedând la rejudecarea cauzei, tribunalul trebuie să stabilească împrejurările

sus menționate, să cerceteze cererea reclamantei în raport de principiul specialia

generalibus derogant, dar și de cel al priorității reglementării normelor europene,

având în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părți.

În rejudecare, Tribunalul București, secția

a-III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1472 din 15 decembrie 2009, a admis excepția

inadmisibilității și a respins ca inadmisibilă acțiunea.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul

a reținut că, în prezent, în evidențele fiscale și în evidențele primăriei nu există

date din care să rezulte că imobilul în litigiu a fost înstrăinat către o altă persoană.

În consecință, instanța a reținut că imobilul

revendicat face parte din categoria bunurilor ce intră în domeniul de aplicare al

Legii nr. 10/2001, ca urmare a preluării acestuia de către stat prin decretul C.S.

nr. 444 din 27 decembrie 1984, aflându-se în prezent în proprietatea statului, așa

cum rezultă din înscrisurile administrate în cauză.

Întrucât Legea nr. 10/2001 este norma specială

în raport cu dispozițiile dreptului comun ca urmare a aplicării principiului specialia

generalibus derogant, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamanta

avea posibilitatea să se adreseze unității deținătoare cu notificare în termenul

prevăzut de acest act normativ, procedura administrativă fiind obligatorie.

Tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare

introdusă după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă întrucât,

imobilul în litigiu fiind naționalizat fără titlu valabil, suntem în prezența unei

preluări abuzive în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, ipoteza reclamantei intrând

în domeniul de aplicare al acestei legi, aceasta având posibilitatea formulării

notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, putând solicita restituirea în natură

și, în subsidiar, despăgubiri, fiind relevant în acest sens faptul că și la acest

moment bunul nu este înstrăinat.

Asupra cererii îndreptată împotriva pârâților,

Tribunalul a reținut că, atât timp cât persoana îndreptățită nu a recurs la procedura

administrativă, în termenul prevăzut de lege, atunci ea nu mai poate acționa în

niciun fel, nici măcar potrivit dreptului comun, deoarece este decăzută din dreptul

la acțiunea în restituire, în natură sau prin echivalent, fapt confirmat atât implicit

dar neîndoielnic de dispozițiile fostului art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

coroborat cu art. 42 din aceeași lege, cât și în mod explicit de art. 26 alin.

(3) și (21) alin. (5) din lege.

S-a mai reținut în considerente că, aprecierea

ca inadmisibilă a unei astfel de acțiuni impune a se analiza dacă, în primul rând,

reclamantei i se încalcă dreptul reglementat de art. 6 din C.E.D.O., respectiv dreptul

la un proces echitabil, care presupune dreptul de acces la o instanță și dacă prin

încălcarea acestui drept, nu se încalcă în mod automat și prevederile art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, ce garantează protecția dreptului de proprietate.

În esență, potrivit jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, atunci când accesul unui justițiabil la un tribunal

este limitat prin jocul dispozițiilor legale, sau în fapt, eventuala sa restricționare

nu este incompatibilă cu dispozițiile art. 6 parag. (1) din Convenție, dacă sunt

întrunite următoarele trei condiții: 1) restricționarea să nu atingă substanța dreptului;

2) restricționarea să urmărească un scop legitim; 3) să exist un raport de proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Dreptul de acces la un tribunal, fiind

un drept procedural, nu poate fi confundat cu dreptul material la acțiune - dreptul

la acțiunea în revendicare — care este înlocuit în cadrul procedurii speciale, care

debutează cu o procedură directă de restituire, urmată de o procedură judiciară

propriu-zisă. Prin urmare, nu poate fi vorba de o atingere adusă substanței dreptului,

în condițiile în care, dacă au formulat notificare, după expirarea termenului de

soluționare a notificării, se puteau adresa instanței să ceară soluționarea notificării,

în procedura judiciară, sau dimpotrivă, în cazul soluționări nefavorabile a notificării

în procedura administrativă, foștii proprietari sau moștenitorii acestora puteau

contesta modul de soluționare al notificării, tot în fața unui tribunal.

Prin cea de-a doua condiție, legiuitorul

a dorit ca prin reglementarea propusă să asigure rezolvarea rapidă, pe cale amiabilă,

într-un termen scurt, cu evitarea procedurii greoaie a acțiunii în revendicare.

Prin urmare, obligarea persoanelor îndreptățite de a reclama imobilele în cadrul

unei proceduri administrative, în principiu, necontencioasă, nu poate fi socotită

ilegitimă atât timp cât, în măsura în care este urmată procedura administrativă,

asigură acestor persoane dreptul la restituirea în natură sau despăgubirea efectivă

pentru bunul preluat.

A treia condiție, referitoare la raportul

de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit — este respectată,

câtă vreme limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este perpetuă ci este

limitată în timp la perioada prevăzută de lege pentru soluționarea notificări. După

împlinirea termenului prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, notificatorul are

dreptul să se adreseze tribunalului și să solicite soluționarea pe fond a notificării,

sau, în cazul în care este nemulțumit de o eventuală decizie de respingere a notificării

să conteste această decizie.

S-a putut concluziona așadar, că reglementarea

procedurii administrative de restituire corelată cu suprimarea acțiunii în revendicare

de drept comun nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță, astfel

cum acesta este recunoscut prin art. 6 parag. din Convenție.

Cât privește posibila încălcare a art.

1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, ce garantează dreptul de proprietate

Tribunalul a reținut că, trebuie analizat dacă, pentru persoanele care nu au formulat

notificare, ce pierd dreptul la acțiunea în justiție reglementată de Legea nr. 10/2001

și sunt decăzute din însuși dreptul de proprietate în favoarea statului sau a terțelor

persoane, se poate aprecia că suntem în prezența unei încălcări în sensul Convenției.

Pentru cauza de față , prin prisma

art. 1 din protocolul 1 la convenție, Tribunalul a arătat că este important de reținut

faptul că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat, decât

în cazul în care acel stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin

într-o speranță legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii.

Or, în cazul Legii nr. 10/2001, problema

s-a pus în sensul dacă, instituirea unei proceduri speciale de restituire în natură

sau prin echivalent și a unor termen relativ scurte pentru desfășurarea acesteia

corelată cu aprecierea pierderii dreptului la acțiunea în revendicare constituie

sau nu o violare a principiului garantării proprietății. Altfel spus, pierderea

dreptului de proprietate — fără nici o compensație — prin neobservarea termenelor

de decădere sau prescripție prevăzute de această lege — constituie sau nu o ingerință

legitimă în drepturile persoanelor îndreptățite, iar acesta poate sau nu fi socotită

drept admisibilă în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1

la Convenție.

În aprecierea Tribunalului, răspunsul la

această întrebare este afirmativ, apreciind că ingerința are caracter legitim și

nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenție. În acest sens, tribunalul a reținut că este dreptul exclusiv

al statului să stabilească modul concret de ocrotire juridică a unui drept al particularilor,

atât în raporturile între ei cât și în raporturile cu statul însuși, în acest sens

beneficiind de o largă marjă de apreciere.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel

reclamanta N.F.M., respins ca nefondat prin decizia nr. 324/A din 19 mai 2010 a

Curții de Apel București, secția a - IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

În considerentele deciziei, instanța de

apel a reținut următoarele:

Din înscrisurile aflate la dosar rezultă

că imobilului în litigiu i se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât a

fost preluat în perioada de referință a acestei legi (1945 - 1989), lipsa de rol

fiscal conducând la concluzia că se află în proprietatea statului, acesta nefiind

înstrăinat unei alte persoane.

Susținerile apelantei în sensul că, prin

neprezentarea de către intimată a decretului de expropriere, nu se poate face dovada

preluării în acest mod a imobilului, nu sunt întemeiate, autorii săi ridicând la

data de 14 ianuarie 1986 despăgubirile în sumă de 44.240 RON.

Ca atare, în mod corect instanța de fond

a constatat că acțiunea este inadmisibilă.

Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă

dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „specialia generalibus derogant",

conform căruia, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs,

adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică

legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

În acest sens, dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate

de stat fără titlu valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, în

cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001

este tocmai o asemenea lege specială de reparație, care reglementează și ipoteza

imobilului pretins de reclamanți, preluat de stat prin decretul nr. 444/1984.

De asemenea, decizia nr. 33 din 09 iunie

2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs

în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art.

329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului

enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

Prin aceeași decizie s-a stabilit că numai

persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care din

motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze acesta procedură în

termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă

acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea Legii nr. 112/1995

de către chiriași.

Prin aceasta, așa cum a reținut în mod

corect instanța de fond, nu se încalcă dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., întrucât

persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate

deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001.

Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii

de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu împiedică, accesul la instanță în situația în care calea oferită

de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecății este efectivă.

În speță, din culpa sa reclamanta nu a

urmat procedura administrativă, obligație prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru

a obține restituirea imobilului sau despăgubirii.

Faptul nesocotirii termenelor speciale

prevăzute de această lege și a procedurilor speciale de restituire din culpa fostului

proprietar nu constituie o violare a principiului garantării proprietății și a

art. 6 din Convenție.

Potrivit jurisprudenței C.E.D.O. instituția

prescripției achizitive ori extinctive, nu reprezintă o atingere adusă în sine substanței

dreptului de proprietate și, deci, o privare de proprietate în sensul art. 1 parag.

1 Protocol.

Împotriva deciziei nr. 324/A din 19 mai

2010 a Curții de Apel București, secția a - IlI-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie a formulat recurs reclamanta N.F.M.,

solicitând admiterea acestuia și, în principal,

casarea cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate,

în sensul admiterii apelului și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

O primă critică adusă de recurentă este

aceea că cele două instanțe, de fond și apel, nu au administrat probe privind excepția

inadmisibilității, invocată de pârâte și cu toate acestea au admis-o, respingând

acțiunea, deși reclamanta a făcut dovezi asupra temeiniciei acesteia.

O altă critică este aceea că reclamanta

nu a avut parte de un proces echitabil, instanțele nefiind obiective, în sensul

că materialul probator a fost analizat incomplet și numai prin prisma intereselor

pârâtelor , fără să tină seama de actele depuse de reclamantă. Astfel, instanțele

s-au mulțumit numai cu informațiile furnizate de pârâte, fără să dispună depunerea

la dosar a decretului de expropriere nr. 444/1984 care s-ar regăsi, din cele susținute

de reprezentantul Municipiului București, prin primar general, numai la Arhivele

Naționale.

Se mai susține că instanțele de fond și

de apel nu au respectat îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia de casare, în sensul că au analizat doar inadmisibilitatea acțiunii,

hotărârile fiind astfel lovite de nulitate.

Mai arată recurenta că, dacă instanțele

anterioare ar fi ținut seama de cererea cu care au fost investite, de întâmpinările

pârâtelor, de întregul material probator administrat în cauză și ar fi analizat

probele prin prisma îndrumărilor instanței supreme, ar fi constatat că acțiunea

este admisibilă întrucât nicio dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu prevede obligativitatea

parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, adică obligativitatea formulării

notificării și nici nu interzice promovarea unei acțiuni în revendicare întemeiată

pe dreptul comun.

În fine, recurenta susține că soluția de

respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun

și promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, echivalează cu privarea

reclamantei de a avea acces liber la justiție, încălcându-se în acest fel art. 6

din C.E.D.O.

Analizând recursul prin prisma criticilor

formulate, se constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:

Motivul de recurs referitor la încălcarea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu s-a conformat

îndrumărilor date de instanța de casare, este nefondat.

Recurenta-reclamantă susține că, în cel

de-al doilea ciclu procesual, instanțele au soluționat acțiunea „pornind din start

cu ideea că cererea este inadmisibilă", ceea ce contravine dispozițiilor date

prin decizia de casare, care a stabilit că instanța avea obligația să cerceteze

cererea reclamantei în raport de principiul specialia generalibus derogant, dar

și de cel al priorității reglementării normelor europene, având în vedere toate

mijloacele de apărare invocate de părți.

În mod corect instanța de apel a reținut

că din acțiunea introductivă, precum și din motivarea acesteia, rezultă că reclamanta

a investit instanța cu o cerere în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ. Obligația impusă prin decizia de casare nu impunea schimbarea obiectului

cererii, un asemenea fapt nefiind posibil față de necesitatea respectării principiului

disponibilității.

Pe de altă parte, în acțiunea în revendicare

a unui bun imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

instanța trebuie să țină cont de criteriile stabilite prin acest act normativ.

În acest sens trebuie interpretat și argumentul instanței de apel, care a reținut

că nu se poate face abstracție, în cadrul unei acțiuni în revendicare imobiliară,

de regimul juridic al bunului revendicat și de dispozițiile legale referitoare la

inaplicabilitatea dreptului comun ce rezultă dintr-un principiu fundamental de drept

- specialia generalibus derogant.

Totodată, instanța de apel a analizat și

aspectul privind principiul priorității reglementării normelor europene, în finalul

considerentelor care au stat la baza respingerii apelului fiind analizată cauza

prin raportare la jurisprudența C.E.D.O.

În consecință, rezultă că soluția pronunțată

în apel este în acord cu îndrumările date prin decizia de casare a instanței supreme,

astfel că motivul de recurs vizând nerespectarea dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ. este nefondat.

În ceea ce privește critica referitoare

la greșita respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, Înalta Curte constată

că și aceasta este nefondată pentru următoarele motive:

Acțiunea în revendicare prin care se urmărește

redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată potrivit

dreptului comun, ci trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor

și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui

în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa,

în sensul de a se aplica regulile specifice acțiunii în revendicare întemeiată pe

art. 480 C. civ.

Prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, în recurs în interesul legii,

s-a statuat că nu este de primit punctul de vedere conform căruia persoanele care

nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în

termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea

în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

Acest punct de vedere nu poate fi primit,

deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială

și legea generală specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat,

nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv

de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială,

care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun,

s-ar putea aplica în concurs cu aceasta.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie

atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni

menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele

preluate abuziv de stat.

Numai persoanele exceptate de la procedura

acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor,

nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea

acțiunii în revendicare a bunului litigios.

Așadar, prin decizia nr. 33 din 9 iunie

2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a

stabilit că în cazul concursului dintre legea specială și legea generală primează

legea specială, iar în situația în care există neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate.

Acțiunea reclamantei formulată pe calea

dreptului comun, la data de 28 martie 2006, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, nu este admisibilă deoarece legea specială este aplicabilă, cu precădere.

Nu există neconcordanță între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., iar accesul liber la justiție este asigurat

prin posibilitatea atacării dispoziției sau deciziei prin care a fost finalizată

faza administrativă, în instanță, prin contestație și apoi, prin exercitarea celorlalte

căi de atac specifice fazei judiciare.

În concluzie, în mod corect instanța de

apel a dat eficiență dezlegărilor date prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, aceasta fiind

obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, nici critica vizând încălcarea

prevederilor art. 6 din C.E.D.O. și art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O. nu poate

fi primită.

Art. 6 din C.E.D.O. garantează fiecărei

persoane „dreptul la un Tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să

soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede

obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă

privarea de dreptul la un Tribunal în sensul art. 6 din C.E.D.O., pentru că, împotriva

dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației

în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

Reglementarea unei proceduri speciale de

restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare

nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire

a bunurilor confiscate, adoptate de stat.

Fiind reglementată prin norme cu caracter

special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este

obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul

comun în materie.

Celelalte critici formulate de recurentă,

privind faptul că instanțele de fond și apel nu au administrat probe privind excepția

inadmisibilității și că materialul probator a fost analizat incomplet și numai prin

prisma intereselor pârâtelor, fără să se țină seama de actele depuse de reclamantă,

nu vor fi analizate, întrucât vizează modul de apreciere a probelor administrate,

respectiv a unor înscrisuri, aspect de netemeinicie ce nu mai poate fi cenzurat

în recurs, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.

Chiar dacă prin soluția adoptată în apel

a fost confirmată sentința tribunalului, criticile din recurs nu pot viza prima

judecată. Confirmând hotărârea, instanța de apel a realizat propriile verificări

jurisdicționale, așa încât numai dispozitivul și considerentele pe care se fundamentează

acesta pot constituit obiect al criticilor și al cenzurii instanței de recurs.

De altfel, recurenta se limitează la a

prelua întocmai și a reitera criticile formulate ca motive de apel, arătând în cuprinsul

recursului faptul că își menține „toate criticile aduse prin apel", care au

constituit deja obiect de analiză pentru instanța de apel.

Or, în faza recursului nu se realizează

o judecată devolutivă pentru a se putea proceda la reexaminarea cauzei ca în fața

instanței de fond, analiza fiind limitată la aspectele de nelegalitate strict reglementate

prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ..

Având în vedere considerentele expuse,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta N.F.M. împotriva deciziei nr. 324/A din 19 mai 2010 a Curții de Apel

București, secția a - IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20

septembrie 2011.