ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 108/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 4 decembrie 2006, reclamanții T.V. și V.T. au chemat în judecată pe pârâții N.G.B., Municipiul Sibiu, SC U. SA, Statul Român (prin Ministerul Finanțelor), Ministerul Justiției, C.I., T.I., T.S. și Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând obligarea acestora la plata sumelor de: - 50.000 Ron, contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului din Sibiu, (Municipiul Sibiu și N.G.B.

); - 2560 Ron, prețul achitat în anul 1997 pentru achiziționarea imobilului menționat, reactualizat în raport de indicele de inflație (Municipiul Sibiu și Ministerul Finanțelor); - 460.000 Ron, diferență dintre despăgubirea de 40.000 lei și prețul pe care l-au plătit pentru imobilul din Sibiu, reactualizată în raport de rata de creștere a prețurilor la imobile în perioada 1990-2006 (Municipiul Sibiu și Statul Român); - 250.000 Ron, daune morale cauzate de neintabularea pe numele lor a imobilului din Sibiu, (Municipiul Sibiu și SC U. SA ); - 500.000 Ron, daune morale (Statul Român și Ministerul Justiției); - 450.000 Ron, daune morale pentru decizia aberantă pronunțată în dosarul nr. 6010/2003 (C.I., T.I., T.S.

și Consiliul Superior al Magistraturii). De asemenea, reclamanții au solicitat: - obligarea pârâtului Municipiul Sibiu la punerea la dispoziție a unui teren intravilan de 438 mp, similar ca poziție și preț/mp cu terenul expropriat din str. I. nr. 46 sau, în ipoteza că nu are un astfel de lot, la plata sumei de 480.000 Ron; - stabilirea unui drept de retenție asupra imobilului din Sibiu, str. T. nr. 40, până la achitarea despăgubirilor.

În motivarea cererii, întemeiată pe art. 48 din Legea nr. 10/2001 și art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ., reclamanții au susținut că: - s-au căsătorit în anul 1978 și, în anul 1980, au cumpărat imobilul din Sibiu, str. I. nr. 46 (compus din clădire cu suprafață locuibilă de 140 mp, curte și grădină), care a fost expropriat în anul 1988, pentru edificarea unor blocuri; - au rămas în imobilul expropriat până în anul 1990, când le-a fost închiriat imobilul din str. T. nr. 40, pe care l-au cumpărat în anul 1997 (cu prețul de 2560 Ron), la sugestia reprezentanților pârâtei SC U. SA; - în anul 2002, pârâtul N.G.B., fostul proprietar al ultimului imobil, i-a chemat în judecată, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare; - această acțiune a fost respinsă de instanțele de fond și apel dar admisă de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin decizia nr. 2454 din 27 noiembrie 2003 (pronunțată de pârâții C.I., T.I.

și T.S.); - au solicitat să se declare recurs în anulare, a cărui promovare nu a fost însă posibilă ca urmare a suprimării acestei căi extraordinare de atac; - plângerile formulate împotriva Primarului Municipiului Sibiu, salariaților primăriei și ai SC U. SA, precum și judecătorilor care au pronunțat decizia nr. 2454/2003 au fost finalizate inițial prin soluții de neîncepere a urmăririi penale; - de curând, Judecătoria Sibiu a dispus redeschiderea urmăririi penale față de Primarul Municipiului Sibiu și salariații primăriei și ai SC U. SA .; - soluția de neîncepere a urmării penale față de pârâții C.I., T.I. și T.S.

a fost menținută de Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar Consiliul Superior al Magistraturii nu a inițiat vreo anchetă disciplinară împotriva acelorași magistrați; - în perioada 1997-2000, au efectuat la imobilul din str. T. nr. 40 diverse îmbunătățiri (refacerea instalației electrice și de gaze, a acoperișului, tâmplăriei, dușumelelor și garajului, subzidiri etc), evaluate la 50.000 Ron; - notificarea pe care au formulat-o la începutul anului 2001 în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost încă soluționată, spre deosebire de notificarea pârâtului N.G.B., analizată și finalizată nelegal în cursul anului 2002; - nu au primit despăgubiri pentru terenul de 438 mp, expropriat în anul 1988, deoarece în acea perioadă era în vigoare Legea nr. 59/1974; - neintabularea imobilului din str. T. nr. 40, pe care l-au cumpărat în rate, nu le este imputabilă, ci a fost determinată de culpa prepușilor SC U. SA și ai Municipiului Sibiu, care nu le-au permis să realizeze această operațiune; - legile proprietății, elaborate de Ministerul Justiției și adoptate de guvernații și parlamentarii României, s-au făcut din interese electorale și au stimulat apariția grupărilor de crimă organizată, a mafiei imobiliare, căreia i s-au subordonat până la urmă toate structurile de putere; - pârâții C.I., T.I.

și T.S. au comis grave erori de judecată, care au fost acoperite de Consiliul Superior al Magistraturii. La 12 februarie 2007, reclamanții au precizat că petitele referitoare la imobilul situat în str. I. nr. 46 vizează obligarea pârâților Municipiul Sibiu și Statul Român la despăgubiri bănești care, potrivit art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, trebuie să reprezinte valoarea de piață la data soluționării notificării. Judecătoria Sibiu, prin sentința civilă nr. 584 din 12 februarie 2007, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Sibiu, pe considerentul că valoarea obiectului cererii depășește 5 miliarde lei.

La 13 septembrie 2007, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a precizat că este de acord să restituie reclamanților prețul reactualizat plătit de aceștia pentru imobilul din str. T. nr. 40; totodată, pârâtul a învederat că înțelege să cheme în garanție pe Municipiul Sibiu și SC U. SA., solicitând obligarea acestora la plata unei despăgubiri, corespunzătoare fie prețului actualizat, ce se va stabili printr-o expertiză (în ipoteza nevirării acestui preț), fie diferenței dintre prețul plătit de soții T. și prețul actualizat (în ipoteza virării prețului). Tribunalul Sibiu, secția civilă, prin sentința nr. 883 din 15 septembrie 2008, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților N.G.B.

(în referire la petitul 1), Municipiul Sibiu (în referire la petitul 2) și Consiliul Superior al Magistraturii dar a respins aceeași excepție în privința pârâtei SC U. SA , precum și excepția inadmisibilității, invocată de pârâții C.I., T.I. și T.S. Totodată, tribunalul a admis în parte acțiunea precizată și i-a obligat pe pârâții Municipiul Sibiu, Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român (prin Ministerul Finanțelor Publice) să le plătească reclamanților sumele de 67.380 lei (contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului din str. T. nr. 40), 9937,34 lei (prețul actualizat al aceluiași imobil) și, respectiv, o despăgubire corespunzătoare diferenței dintre valoarea de piață a imobilului din str. I. nr. 46 (95.000 Euro) și valoarea actualizată a despăgubirilor de 40.000 lei, precum și daune morale egale cu echivalentul în lei al sumei de 10.000 Euro.

In sfârșit, tribunalul a respins celelalte petite, cererea de chemare în garanție și acțiunea față de pârâții N.G.B., Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției, C.I., T.I. și T.S. și i-a obligat pe pârâții Municipiul Sibiu și Statul Român să plătească reclamanților 500 lei și, respectiv, 2631,2 lei cheltuieli de judecată, iar pe reclamanți să plătească pârâtului N.G.B. , cu același titlu, suma de 1.350 lei.

S-a reținut că: - în anul 1980, reclamanții au cumpărat, prin act autentificat, imobilul din Sibiu, str. I. nr. 46, cu prețul de 65.500 lei; - imobilul menționat a fost expropriat în anul 1988, reclamanții primind cu această ocazie despăgubiri de 40.000 lei; - ulterior exproprierii, autoritățile locale au închiriat reclamanților imobilul din Sibiu, str. T. nr. 40, preluat de stat, în baza Decretului nr. 223/1974, de la pârâtul N.G.B.; - la 31 octombrie 1997, reclamanții au cumpărat acest imobil (conform Legii nr. 112/1995) de la pârâta SC U. SA, cu prețul de 2.560 lei, fără să-și intabuleze însă dreptul de proprietate astfel dobândit; - în referire la imobilul situat în Sibiu, str. T. nr. 40, prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a constatat preluarea (de către stat) fără titlu valabil și nulitatea absolută a deciziei administrative de preluare, a încheierii de intabulare a dreptului de proprietate al statului, precum și a contractului de vânzare cumpărare încheiat la 31 octombrie 1997; - notificarea formulată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 de reclamanți, prin care aceștia solicitau măsuri reparatorii pentru imobilul expropriat, nu a fost încă soluționată; - în condițiile constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare privitor la imobilul din str. T. nr. 40 reclamanții nu au avut niciodată calitatea de proprietari, ci pe aceea de chiriași,

astfel că, potrivit art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligația despăgubirii lor pentru sporul de valoare adus acestui imobil revine Municipiului Sibiu, și nu pârâtului N.G.B.; - lucrările de îmbunătățire a imobilului menționat au fost efectuate în perioada 1997-2000, iar expertul consultant C.G.

a stabilit că valoarea lor se ridică la 67.380 lei; - valoarea actualizată a prețului de 2.560 lei plătit de reclamanți pentru același imobil este de 9.937,37 lei, iar art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că restituirea lui se face de către Ministerul Finanțelor Publice, și nu de Municipiul Sibiu și SC U. SA; - prin mai multe hotărâri de condamnare a României (pronunțate în cauzele Florescu, Horia Jean Ionescu, Brazdă și Malița, Popescu și Drașoveanu), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că procedura stabilită prin Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005 nu și-a dovedit caracterul efectiv, iar lipsa totală de despăgubiri, timp de mai mulți ani, îi face pe cei îndreptățiți să sufere o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană; În lumina acestei jurisprudențe constante, solicitarea despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat pe calea unei acțiuni de drept comun, fără parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, este admisibilă deoarece reclamanții nu au primit încă răspuns la notificarea formulată în urmă cu 7 ani și în această perioadă au fost lipsiți de despăgubirile menționate; - prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1980, reclamanții au dobândit doar cota de din construcțiile situate în I. nr. 46,

astfel că nu sunt îndreptățiți la despăgubiri și pentru terenul de la aceeași adresă; - potrivit suplimentului la expertiza H., valoarea construcțiilor expropriate de la reclamanți este de 95.000 Euro; - imobilul din str. T. nr. 40 nu putea fi vândut conform Legii nr. 112/1995, astfel că deși neintabularea dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului menționat a fost determinată de culpa unei angajate a SC U. SA, între această faptă ilicită și prejudiciul pretins lipsește legătura de cauzalitate; - acțiunea îndreptată împotriva pârâților C.I., T.I. și T.S.

este nefondată deoarece în speță nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 96 alin. (1) și (4) din Legea nr. 303/2004; - din aceleași motive, la care se adaugă inexistența unei dispoziții referitoare la răspunderea solidară a Consiliului Superior al Magistraturii pentru eventualele prejudicii produse prin erori judiciare, instituția menționată nu are calitate procesuală pasivă; - stresul, tensiunea nervoasă și incertitudinea creată prin modul în care au decurs litigiile purtate pe parcursul mai multor ani, au cauzat reclamanților un prejudiciu moral de 10.000 Euro (câte 5.000 Euro pentru fiecare dintre ei); - în temeiul art. 998-999 C. civ.

și Convenției Europene, obligația de reparare a acestui prejudiciu revine pârâtului Statul Român, și nu Ministerului Justiției; - petitul privitor la stabilirea unui drept de retenție asupra imobilului din str. T. nr. 40 este nefondat pentru că pârâtul N.G.B., proprietarul imobilului, nu are calitatea de debitor al reclamanților. Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin decizia nr. 20 din 20 februarie 2009, a respins apelurile declarate de pârâții Statul Român (prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice) și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și a anulat ca netimbrat apelul promovat de reclamanți.

S-a reținut că: - instanța de fond a stabilit situația de fapt în baza unor hotărâri judecătorești irevocabile și altor probe (expertize, declarații de martori etc), pe care le-a interpretat corect, ținând seama și de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană, precum și de jurisprudența în materie a Curții Europene; - reclamanții nu și-au motivat apelul și au precizat în scris că nu-și timbrează această cale de atac, la care înțeleg să renunțe. Pârâții Statul Român (prin Ministerul Finanțelor Publice) și Ministerul Finanțelor Publice (prin D.G.F.P.

Sibiu) au declarat recurs, solicitând: - modificarea ultimei hotărâri, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței în tot și respingerii acțiunii (primul recurent); - modificarea ultimei hotărâri, în sensul admiterii apelului, schimbării parțiale a sentinței, admiterii cererii de chemare în garanție și obligării Municipiului Sibiu și a SC U. SA la plata sumei de 7.850 lei, diferență dintre prețul plătit și prețul actualizat (ultimul recurent). In motivarea recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., recurentul Statul Român a susținut că: - obligarea sa la plata de despăgubiri bănești pentru imobilul expropriat este inadmisibilă în raport de soluțiile de principiu stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile nr. 53/2007 și nr. 33/2008, ambele pronunțate în recursuri în interesul legii; - lipsa de celeritate în soluționarea notificării nu justifică abandonarea procedurii instituite prin Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2001, mai ales că reclamanții, în loc să acționeze împotriva primarului pentru a- l obliga la emiterea deciziei cu propuneri de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, au preferat să rămână în pasivitate; or, prin reținerea acestei atitudini ca temei al admiterii acțiunii, instanța de fond a valorificat practic propria turpitudine a reclamanților; - acordarea de despăgubiri bănești este nelegală, nefiind prevăzuta ca atare de Legea nr. 247/2005; - instanța de fond nu a stabilit dacă exproprierea imobilului din str. T. nr. 40 a avut sau nu caracter abuziv; - acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul expropriat este contrară prevederilor Legii nr. 10/2001 și Titlului VII al Legii nr. 247/2005; - instanța de fond nu putea să-1 oblige la plata daunelor morale prin raportare la hotărârile și procedura Curții Europene (care permite obligarea statelor, în calitate de Înalte Părți Contractante, la plata unor asemenea daune),

ci trebuia să identifice persoana fizică sau juridică autor al pretinsei fapte ilicite; - pe de altă parte, existența prejudiciului moral cert și nereparat a rămas nedovedită, opera legislativă și actul de justiție nu pot constitui fapte ilicite, iar din considerentele sentinței rezultă că stresul, tensiunea nervoasă și incertitudinea reclamanților, ca principale componente ale prejudiciului menționat, au fost produse în litigiul purtat de aceștia cu N.G.B. Celălalt recurent și-a întemeiat recursul tot pe art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând că, deși Legea nr. 10/2001 stabilește că obligația de restituire a prețului incumbă doar Ministerului Finanțelor Publice, principiul „restitutio in integrum" impunea admiterea cererii sale de chemare în garanție.

Criticile formulate de recurentul Statul Român sunt nefondate deoarece: - problemele de drept la care se referă prima critică sunt diferite de problemele soluționate prin recursurile în anulare la invocate de recurent, respectiv „aplicabilitatea art. 35 din Legea nr. 33/1994 în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001" (decizia nr. LIII/2007) și „admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (decizia nr. XXXIII/2008); - în atare situație, fiind vorba despre chestiuni de drept diferite, este evident că dezlegarea dată prin cele două decizii menționate nu era obligatorie pentru instanțele învestite cu soluționarea cererii deduse judecății; - practic, recurentul critică nerespectarea procedurilor administrative de acordare a despăgubirilor prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 din punct de vedere formal, fără să conteste aspecte de fond cum ar fi imposibilitatea restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, valoarea construcțiilor expropriate,

valoarea actualizată a despăgubirilor primite de reclamanți consecutiv exproprierii ori modul de aplicare concretă a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001; - procedurile administrative în discuție sunt supuse controlului instanțelor judecătorești (care, prin urmare, au posibilitatea să le analizeze sub toate aspectele, inclusiv cele menționate cu titlu exemplificativ), iar potrivit jurisprudenței Curții Europene, nu și-au dovedit caracterul efectiv; - pe de altă parte, nerespectarea termenului prevăzut de art. 25 alin. ( 1) din Legea nr. 10/2001 nu este imputabilă reclamanților, care aveau dreptul, dar nu și obligația de a acționa în sensul înlăturării acestei deficiențe, recurentul nu a făcut nicio dovadă că entitatea notificată ar deține bunuri sau servicii disponibile, susceptibile de atribuire în compensare, art. 181 din Titlul VII al Legii nr. 10/2001 permite acordarea de despăgubiri în numerar beneficiarilor titlurilor de despăgubire individuale emise pentru o sumă de maxim 500.000 lei, iar eventuala declanșare a procedurilor administrative reglementate de actul normativ precitat ar avea drept consecință prelungirea „ sine die " a duratei de soluționare a unei notificări formulate la 15 noiembrie 2001, deci amplificarea încălcării dreptului la un proces echitabil, ocrotit de art. 6 din Convenția Europeană; - în acest context, soluția instanței de fond,

confirmată de instanța ierarhic superioară, constituie singura opțiune în concordanță cu prevederile constituționale și ale Convenției Europene, alternativa respingerii capătului de cerere în discuție, pentru a determina începerea unei noi proceduri (care deocamdată nu și-a dovedit caracterul efectiv), nefiind de natură să asigure reclamanților, într-un termen rezonabil, plata despăgubirii cuvenite pentru construcțiile demolate ulterior exproprierii; - stabilirea caracterului abuziv sau neabuziv al exproprierii imobilului reclamanților este lipsită de sens atâta timp cât însăși Legea nr. 10/2001, pe care se întemeiază pretențiile deduse judecății, califică drept abuzive toate preluările de acest gen operate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989; - verificarea existenței prejudiciului moral și a legăturii de cauzalitate dintre acest prejudiciu și fapta recurentului presupune reaprecierea materialului probator și, ca atare, nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 304 C. proc.

civ.; - nicio dispoziție legală nu îi împiedică pe reclamanții să-și valorifice în instanțele naționale dreptul la reparații împotriva recurentului, impunându-le să acționeze în judecată pe alți presupuși autori ai faptei păgubitoare, persoane fizice sau juridice, ori să sesizeze Curtea Europeană. Este nefondată și critica formulată de celălalt pârât deoarece, în raport de prevederile imperative ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (potrivit cărora, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare desființate de instanțele judecătorești pentru eludarea Legii nr. 112/1995, restituirea prețului actualizat plătit de chiriași se face de către Ministerul Finanțelor Publice), cererea sa de chemare în garanție a Municipiului Sibiu și SC U. SA nu are niciun suport legal.

Așa fiind, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri declarate în cauză vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Sibiu împotriva deciziei nr. 20/A din 20 februarie 2009 a Ciuții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2010.