ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 108/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 108/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

La 4 decembrie 2006, reclamanții T.V. și V.T.

au chemat în judecată pe pârâții

N.G.B.,

Municipiul Sibiu, SC U. SA, Statul

Român (prin Ministerul

Finanțelor),

Ministerul Justiției, C.I., T.I., T.S. și

Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând obligarea acestora la

plata

sumelor de:

-

50.000 Ron, contravaloarea

îmbunătățirilor aduse imobilului din

Sibiu,

(Municipiul Sibiu și N.G.B.

);

-

2560 Ron, prețul achitat în anul

1997 pentru achiziționarea

imobilului

menționat, reactualizat în raport de indicele de inflație

(Municipiul

Sibiu și Ministerul Finanțelor);

-

460.000 Ron, diferență dintre

despăgubirea de 40.000 lei și prețul

pe care l-au plătit pentru imobilul

din Sibiu,

reactualizată în raport de rata

de creștere a prețurilor la imobile în

perioada

1990-2006 (Municipiul Sibiu și Statul Român);

-

250.000 Ron, daune morale cauzate

de neintabularea pe numele

lor a

imobilului din Sibiu, (Municipiul Sibiu și SC U. SA

);

-

500.000 Ron, daune morale (Statul

Român și Ministerul Justiției);

-

450.000 Ron, daune morale pentru

decizia aberantă pronunțată în

dosarul

nr. 6010/2003 (C.I., T.I., T.S. și Consiliul

Superior al Magistraturii).

De asemenea, reclamanții au solicitat:

-

obligarea pârâtului Municipiul

Sibiu la punerea la dispoziție a unui

teren

intravilan de 438 mp, similar ca poziție și preț/mp cu terenul

expropriat din str. I. nr. 46 sau, în ipoteza că

nu are un astfel de

lot, la plata sumei de 480.000 Ron;

- stabilirea unui drept de retenție asupra

imobilului din Sibiu,

str. T. nr. 40, până la achitarea despăgubirilor.

În motivarea cererii, întemeiată pe art. 48 din

Legea nr. 10/2001 și

art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ., reclamanții

au susținut că:

-

s-au căsătorit în anul 1978 și, în

anul 1980, au cumpărat imobilul

din

Sibiu, str. I. nr. 46 (compus din clădire cu suprafață locuibilă

de 140

mp, curte și grădină), care a fost expropriat în anul 1988, pentru edificarea

unor blocuri;

- au rămas în imobilul expropriat până în anul 1990, când le-a fost

închiriat imobilul din str. T. nr. 40, pe care l-au cumpărat în anul 1997 (cu

prețul de 2560 Ron), la sugestia reprezentanților pârâtei SC U. SA;

- în anul 2002, pârâtul N.G.B., fostul proprietar al ultimului imobil,

i-a chemat în judecată, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare;

- această acțiune a fost respinsă de instanțele de fond și apel dar

admisă de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin decizia nr. 2454 din

27 noiembrie 2003 (pronunțată de pârâții C.I., T.I. și T.S.);

-

au solicitat să se declare recurs

în anulare, a cărui promovare nu a

fost

însă posibilă ca urmare a suprimării acestei căi extraordinare de atac;

- plângerile formulate împotriva Primarului Municipiului Sibiu,

salariaților primăriei și ai SC U. SA, precum și judecătorilor care au

pronunțat decizia nr. 2454/2003 au fost finalizate inițial prin soluții de

neîncepere a urmăririi penale;

- de curând, Judecătoria Sibiu a dispus redeschiderea urmăririi

penale față de Primarul Municipiului Sibiu și

salariații primăriei și ai SC U. SA

.;

- soluția de neîncepere a urmării penale față de pârâții C.I., T.I. și

T.S. a fost menținută de Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație

și Justiție, iar Consiliul Superior al Magistraturii

nu a inițiat vreo anchetă disciplinară împotriva acelorași magistrați;

- în perioada 1997-2000, au efectuat la imobilul din str. T. nr. 40

diverse îmbunătățiri (refacerea instalației electrice și de gaze, a

acoperișului, tâmplăriei, dușumelelor și garajului, subzidiri etc), evaluate la

50.000 Ron;

- notificarea pe care au formulat-o la începutul anului 2001 în baza

Legii nr. 10/2001 nu a fost încă soluționată, spre deosebire de notificarea

pârâtului N.G.B., analizată și finalizată nelegal în cursul anului 2002;

- nu au primit despăgubiri pentru terenul de 438 mp, expropriat în anul

1988, deoarece în acea perioadă era în vigoare Legea nr. 59/1974;

- neintabularea imobilului din str. T. nr. 40, pe care l-au cumpărat în

rate, nu le este imputabilă, ci a fost determinată de culpa

prepușilor SC U. SA și ai Municipiului Sibiu,

care nu le-au permis

să realizeze această operațiune;

-

legile proprietății, elaborate de

Ministerul Justiției și adoptate de

guvernații și parlamentarii

României, s-au făcut din interese electorale și au stimulat apariția grupărilor

de crimă organizată, a mafiei imobiliare, căreia i s-au subordonat până la urmă

toate structurile de putere;

- pârâții C.I., T.I. și T.S. au comis grave erori

de judecată, care au fost acoperite de Consiliul

Superior al Magistraturii.

La 12 februarie 2007, reclamanții au precizat că

petitele referitoare

la

imobilul situat în str. I. nr. 46 vizează obligarea pârâților Municipiul Sibiu

și Statul Român la despăgubiri bănești care, potrivit art.

11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, trebuie să

reprezinte valoarea de piață la

data soluționării notificării.

Judecătoria Sibiu, prin sentința civilă nr. 584 din

12 februarie 2007,

și-a

declinat competența în favoarea Tribunalului Sibiu, pe considerentul că

valoarea obiectului cererii depășește 5 miliarde lei.

La 13 septembrie 2007, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a

precizat că este de acord să restituie reclamanților prețul reactualizat plătit

de aceștia pentru imobilul din str. T. nr. 40; totodată,

pârâtul a învederat că înțelege să cheme în

garanție pe Municipiul Sibiu și SC U. SA., solicitând obligarea acestora la

plata unei despăgubiri,

corespunzătoare fie prețului actualizat, ce se

va stabili printr-o expertiză (în ipoteza nevirării acestui preț), fie

diferenței dintre prețul plătit de soții T. și prețul actualizat (în ipoteza

virării prețului).

Tribunalul Sibiu, secția civilă, prin sentința nr. 883 din 15 septembrie

2008, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților N.G.B.

(în referire la petitul 1), Municipiul Sibiu (în referire la petitul 2) și

Consiliul Superior al

Magistraturii dar a

respins aceeași excepție în privința pârâtei SC U. SA

, precum și

excepția inadmisibilității, invocată de pârâții C.I., T.I. și T.S.

Totodată, tribunalul a admis în parte acțiunea precizată și i-a

obligat pe pârâții Municipiul Sibiu, Ministerul

Finanțelor Publice și Statul

Român (prin Ministerul Finanțelor Publice)

să le plătească reclamanților

sumele de

67.380 lei (contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului din str. T. nr.

40), 9937,34 lei (prețul actualizat al aceluiași imobil) și,

respectiv,

o despăgubire corespunzătoare diferenței dintre valoarea de piață a imobilului

din str. I. nr. 46 (95.000 Euro) și valoarea actualizată a despăgubirilor de

40.000 lei, precum și daune morale egale cu echivalentul în lei al sumei de

10.000 Euro.

In sfârșit, tribunalul a respins celelalte petite,

cererea de chemare în

garanție

și acțiunea față de pârâții N.G.B.,

Consiliul

Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției, C.I., T.I.

și T.S. și

i-a obligat pe pârâții Municipiul Sibiu și Statul

Român să plătească reclamanților 500 lei și, respectiv, 2631,2 lei

cheltuieli

de judecată, iar pe

reclamanți să plătească pârâtului N.G.B.

, cu același titlu, suma de

1.350 lei. S-a reținut că:

-

în anul 1980, reclamanții au

cumpărat, prin act autentificat,

imobilul

din Sibiu, str. I. nr. 46, cu prețul de 65.500 lei;

- imobilul menționat a fost expropriat în anul

1988, reclamanții

primind

cu această ocazie despăgubiri de 40.000 lei;

-

ulterior exproprierii,

autoritățile locale au închiriat reclamanților

imobilul din Sibiu, str.

T. nr. 40, preluat de stat, în baza

Decretului

nr. 223/1974, de la pârâtul N.G.B.;

-

la 31 octombrie 1997, reclamanții

au cumpărat acest imobil

(conform

Legii nr. 112/1995) de la pârâta SC U. SA, cu prețul de 2.560

lei, fără să-și intabuleze însă dreptul de

proprietate astfel dobândit;

-

în referire la imobilul situat în Sibiu, str. T.

nr. 40, prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a constatat preluarea (de

către stat)

fără titlu valabil și nulitatea absolută a deciziei administrative de

preluare, a încheierii de intabulare a dreptului de proprietate al statului,

precum și a contractului de vânzare cumpărare încheiat la 31 octombrie 1997;

-

notificarea formulată în termenul

prevăzut de Legea nr. 10/2001

de reclamanți, prin care aceștia solicitau

măsuri reparatorii pentru imobilul expropriat, nu a fost încă soluționată;

-

în condițiile constatării

nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare privitor la

imobilul din str. T. nr. 40

reclamanții nu

au avut niciodată calitatea de proprietari, ci pe aceea de

chiriași, astfel că, potrivit art. 48 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, obligația despăgubirii lor pentru sporul de valoare adus

acestui imobil revine

Municipiului

Sibiu, și nu pârâtului N.G.B.;

-

lucrările de îmbunătățire a

imobilului menționat au fost efectuate

în

perioada 1997-2000, iar expertul consultant C.G. a stabilit

că valoarea

lor se ridică la 67.380 lei;

-

valoarea actualizată a prețului de

2.560 lei plătit de reclamanți pentru același imobil este de 9.937,37 lei, iar

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că restituirea lui se face de

către Ministerul Finanțelor

Publice, și nu de Municipiul Sibiu și SC U.

SA;

-

prin mai multe hotărâri de

condamnare a României (pronunțate

în

cauzele Florescu, Horia Jean Ionescu, Brazdă și Malița, Popescu și

Drașoveanu), Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a statuat că

procedura stabilită

prin Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005 nu și-a dovedit

caracterul efectiv, iar lipsa totală de

despăgubiri, timp de mai mulți ani, îi

face

pe cei îndreptățiți să sufere o povară disproporționată și excesivă,

incompatibilă cu dreptul de proprietate garantat

de art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția Europeană;

În lumina acestei jurisprudențe constante, solicitarea despăgubirilor

cuvenite pentru imobilul expropriat pe calea unei acțiuni de drept comun, fără

parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, este admisibilă deoarece

reclamanții nu au primit încă răspuns la notificarea formulată în urmă cu 7 ani

și în această perioadă au fost lipsiți de despăgubirile menționate;

- prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1980,

reclamanții au dobândit doar cota de din construcțiile situate în I. nr. 46,

astfel că nu sunt îndreptățiți la despăgubiri și pentru terenul de la aceeași

adresă;

- potrivit suplimentului la expertiza H., valoarea construcțiilor

expropriate de la reclamanți este de 95.000 Euro;

- imobilul din str. T. nr. 40 nu putea fi vândut conform Legii nr.

112/1995, astfel că deși neintabularea dreptului de proprietate al

reclamanților asupra imobilului menționat a fost determinată de culpa unei

angajate a SC U. SA, între această faptă ilicită și prejudiciul pretins

lipsește legătura de cauzalitate;

- acțiunea îndreptată împotriva pârâților C.I., T.I. și T.S. este

nefondată deoarece în speță nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 96

alin. (1) și (4) din Legea nr. 303/2004;

- din aceleași motive, la care se adaugă inexistența unei dispoziții

referitoare la răspunderea solidară a Consiliului Superior al Magistraturii

pentru eventualele prejudicii produse prin erori judiciare, instituția

menționată nu are calitate procesuală pasivă;

- stresul, tensiunea nervoasă și incertitudinea creată prin modul în

care au decurs litigiile purtate pe parcursul mai multor ani, au cauzat

reclamanților un prejudiciu moral de 10.000 Euro (câte 5.000 Euro pentru

fiecare dintre ei);

- în temeiul art. 998-999 C. civ. și Convenției Europene, obligația de

reparare a acestui prejudiciu revine pârâtului Statul Român, și nu Ministerului

Justiției;

- petitul privitor la stabilirea unui drept de retenție asupra

imobilului din str. T. nr. 40 este nefondat pentru că pârâtul N.G.B.,

proprietarul imobilului, nu are calitatea de debitor al reclamanților.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin decizia nr. 20 din 20

februarie 2009, a respins apelurile declarate de pârâții Statul Român (prin

Ministerul Economiei și Finanțelor Publice) și Ministerul Economiei și

Finanțelor Publice și a anulat ca netimbrat apelul promovat de reclamanți.

S-a reținut că:

- instanța de fond a stabilit situația de fapt în baza unor hotărâri

judecătorești irevocabile și altor probe (expertize, declarații de martori

etc), pe care le-a interpretat corect, ținând

seama și de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană, precum

și de jurisprudența

în materie a Curții Europene;

-

reclamanții nu și-au motivat apelul

și au precizat în scris că nu-și

timbrează

această cale de atac, la care înțeleg să renunțe.

Pârâții Statul Român (prin Ministerul Finanțelor

Publice) și

Ministerul

Finanțelor Publice (prin D.G.F.P. Sibiu) au declarat recurs, solicitând:

-

modificarea ultimei hotărâri, în

sensul admiterii apelului,

schimbării

sentinței în tot și respingerii acțiunii (primul recurent);

- modificarea ultimei hotărâri, în sensul

admiterii apelului,

schimbării parțiale a sentinței, admiterii cererii de

chemare în garanție și

obligării Municipiului Sibiu și a SC U. SA la plata

sumei de 7.850

lei, diferență dintre prețul plătit și prețul actualizat

(ultimul recurent).

In motivarea recursului, întemeiat pe art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ.,

recurentul

Statul Român a susținut că:

-

obligarea sa la plata de

despăgubiri bănești pentru imobilul

expropriat

este inadmisibilă în raport de soluțiile de principiu stabilite de

Înalta

Curte de Casație și Justiție prin deciziile nr. 53/2007 și nr.

33/2008, ambele pronunțate în recursuri în

interesul legii;

- lipsa de celeritate în soluționarea notificării

nu justifică

abandonarea procedurii instituite prin Legile nr. 10/2001 și nr.

247/2001,

mai ales că reclamanții, în loc să acționeze împotriva primarului

pentru a-

l obliga la emiterea deciziei cu propuneri de acordare a măsurilor

reparatorii în

echivalent, au preferat să rămână în pasivitate; or, prin

reținerea

acestei atitudini ca temei al admiterii acțiunii, instanța de fond a

valorificat practic propria

turpitudine a reclamanților;

-

acordarea de despăgubiri bănești

este nelegală, nefiind prevăzuta

ca atare de Legea nr. 247/2005;

-

instanța de fond nu a stabilit dacă

exproprierea imobilului din str.

T. nr. 40 a avut sau nu caracter

abuziv;

-

acordarea de despăgubiri bănești

pentru imobilul expropriat este

contrară

prevederilor Legii nr. 10/2001 și Titlului VII al Legii nr.

247/2005;

-

instanța de fond nu putea să-1

oblige la plata daunelor morale prin

raportare la hotărârile și procedura

Curții Europene (care permite

obligarea

statelor, în calitate de Înalte Părți Contractante, la plata unor

asemenea daune), ci trebuia să identifice

persoana fizică sau juridică autor

al pretinsei fapte ilicite;

-

pe de altă parte, existența prejudiciului

moral cert și nereparat a

rămas

nedovedită, opera legislativă și actul de justiție nu pot constitui

fapte ilicite, iar din considerentele sentinței

rezultă că stresul, tensiunea

nervoasă

și incertitudinea reclamanților, ca principale componente ale

prejudiciului menționat, au fost produse în

litigiul purtat de aceștia cu

N.G.B.

Celălalt recurent și-a întemeiat recursul tot pe

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând că, deși Legea nr. 10/2001

stabilește că obligația de

restituire a prețului incumbă doar Ministerului

Finanțelor Publice,

principiul „restitutio in integrum" impunea

admiterea cererii sale de

chemare în garanție.

Criticile formulate de recurentul Statul Român sunt

nefondate

deoarece:

-

problemele de drept la care se

referă prima critică sunt diferite de

problemele

soluționate prin recursurile în anulare la invocate de recurent,

respectiv „aplicabilitatea art. 35 din Legea nr.

33/1994 în cazul acțiunilor

având ca

obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, introduse după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001"

(decizia

nr. LIII/2007) și „admisibilitatea acțiunii în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având

ca obiect imobile

preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

(decizia nr. XXXIII/2008);

- în atare situație, fiind vorba despre chestiuni

de drept diferite, este

evident că dezlegarea dată prin cele două decizii

menționate nu era obligatorie pentru instanțele învestite cu soluționarea

cererii deduse

judecății;

- practic, recurentul critică nerespectarea procedurilor

administrative de acordare a despăgubirilor

prevăzute de Titlul VII al

Legii nr.

247/2005 din punct de vedere formal, fără să conteste aspecte

de fond cum ar fi imposibilitatea restituirii în

natură a imobilului preluat

abuziv,

valoarea construcțiilor expropriate, valoarea actualizată a

despăgubirilor primite de reclamanți consecutiv

exproprierii ori modul de

aplicare

concretă a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001;

-

procedurile administrative în discuție sunt supuse

controlului

instanțelor judecătorești (care, prin urmare, au posibilitatea să le

analizeze

sub toate aspectele, inclusiv cele menționate cu titlu exemplificativ),

iar

potrivit

jurisprudenței Curții Europene, nu și-au dovedit caracterul

efectiv;

-

pe de altă parte, nerespectarea

termenului prevăzut de art. 25 alin. (

1)

din Legea nr. 10/2001 nu este imputabilă reclamanților, care aveau

dreptul, dar nu și obligația de a acționa în

sensul înlăturării acestei

deficiențe,

recurentul nu a făcut nicio dovadă că entitatea notificată ar

deține bunuri sau servicii disponibile,

susceptibile de atribuire în

compensare, art. 181 din Titlul VII al

Legii nr. 10/2001 permite

acordarea de

despăgubiri în numerar beneficiarilor titlurilor de

despăgubire individuale emise pentru o sumă de

maxim 500.000 lei, iar

eventuala

declanșare a procedurilor administrative reglementate de actul

normativ

precitat ar avea drept consecință prelungirea „

sine die

" a

duratei de soluționare a unei notificări formulate

la 15 noiembrie 2001,

deci

amplificarea încălcării dreptului la un proces echitabil, ocrotit de art.

6

din Convenția Europeană;

-

în acest context, soluția

instanței de fond, confirmată de instanța

ierarhic superioară,

constituie singura opțiune în concordanță cu

prevederile

constituționale și ale Convenției Europene, alternativa

respingerii capătului de cerere în discuție,

pentru a determina începerea unei noi proceduri (care deocamdată nu și-a

dovedit caracterul efectiv),

nefiind

de natură să asigure reclamanților, într-un termen rezonabil, plata despăgubirii

cuvenite pentru construcțiile demolate ulterior exproprierii;

-

stabilirea caracterului abuziv sau neabuziv al

exproprierii

imobilului reclamanților este lipsită de sens atâta timp cât însăși

Legea nr. 10/2001, pe care se întemeiază pretențiile deduse judecății, califică

drept

abuzive toate preluările de acest gen operate în perioada 6 martie 1945-

22 decembrie 1989;

-

verificarea existenței

prejudiciului moral și a legăturii de

cauzalitate

dintre acest prejudiciu și fapta recurentului presupune

reaprecierea materialului probator și, ca atare,

nu se încadrează în

motivele de

nelegalitate prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.;

-

nicio dispoziție legală nu îi împiedică pe

reclamanții să-și

valorifice

în instanțele naționale dreptul la reparații împotriva

recurentului, impunându-le să acționeze în judecată pe alți presupuși

autori ai faptei păgubitoare, persoane fizice sau

juridice, ori să sesizeze

Curtea Europeană.

Este nefondată și critica formulată de celălalt

pârât deoarece, în

raport de prevederile imperative ale art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001

(potrivit cărora, în cazul contractelor de

vânzare-cumpărare desființate de

instanțele judecătorești pentru

eludarea Legii nr. 112/1995, restituirea

prețului actualizat plătit de chiriași

se face de către Ministerul Finanțelor

Publice), cererea sa de chemare în

garanție a Municipiului Sibiu și SC U. SA

nu are niciun suport legal.

Așa fiind, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., ambele recursuri

declarate

în cauză vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Sibiu împotriva deciziei nr. 20/A

din 20

februarie 2009 a Ciuții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2010.