ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3013/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3013/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 256

alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria

Sibiu sub nr. 12012/306/2010, la data de 14 septembrie 2010, reclamanții F.A. și

F.E. au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Consiliul Local prin Primar,

SC U. SA și Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Sibiu, solicitând să se

constate că între reclamanți și pârâta SC U. SA a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare

din 1998 cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reclamanții fiind cumpărători

de bună-credință, cu privire la imobilul situat în Sibiu; obligarea pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice la plata către reclamanți a prețului de piață al imobilului în

litigiu; cu cheltuieli de judecată în caz de opunere din partea pârâților.

Reclamanții au precizat că valoarea estimativă

a imobilului ce formează obiectul acțiunii este de 450.000 euro, valoare fată de

care, prin sentința civilă nr. 2444/2011 Judecătoria Sibiu a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Prin sentința civilă nr. 33 din 20

ianuarie 2012 Tribunalul Sibiu, a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții

F.A. și F.E. împotriva pârâților Statul Român prin Consiliul Local Sibiu prin Primar

și Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Sibiu.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de fond a reținut și motivat următoarele:

Reclamanții au formulat la data de 15

august 1996 cerere pentru cumpărarea imobilului în litigiu, pe care l-au deținut

cu contract de închiriere. R.A.G.C.L. Sibiu a declarat imobilul „bun de vânzare"

la data de 30 octombrie 1997. La data de 20 ianuarie 1998 reclamanții au achitat

suma de 10.302.771 ROL, reprezentând avans, comision și taxa de întabulare și abia

la 23 ianuarie 2003 suma reprezentând avansul pentru locuință a fost virată în contul

D.G.F.P. Sibiu.

La data de 21 august 1997 imobilul era

întabulat pe Statul Român, cu titlu de naționalizare. La data de 19 februarie 1998

R.A.G.C.L. Sibiu a comunicat Oficiului de Fond Locativ să sisteze vânzarea imobilului

în litigiu, întrucât pe rolul judecătoriei se află o contestație împotriva Hotărârii

nr. 777/1997 emisă de Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr. 112/1995. Prin această

hotărâre a fost respinsă cererea foștilor proprietari de restituire a imobilului

în natură și li s-au acordat despăgubiri. Contestația formulată a fost respinsă,

însă, prin aceeași hotărâre judecătorească, sentința civilă nr. 2794/1999, s-a constatat

că imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului și s-a dispus restabilirea

situației anterioare de CF pe numele foștilor proprietari.

În

aceste condiții, este evident că nu s-a mai realizat încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, deși măsurătorile au fost efectuate și s-a achitat

avansul și comisionul pentru întabulare. Nu s-a dovedit plata integrală a prețului

și nu s-a mai realizat manifestarea de voință din partea vânzătorului de a vinde

apartamentul, în condițiile în care nici nu mai avea posibilitatea legală să vândă

imobilul. Mențiunea de „bun de vânzare" efectuată pe cererea reclamanților

la 30 octombrie 1997 nu reprezintă și manifestarea de voință a persoanei juridice

mandatate să efectueze operațiuni de vânzare a apartamentelor din fondul locativ

de stat, în sensul vânzării, iar pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare

valabil, într-o astfel de situație, era necesară existența formei scrise a contractului

de vânzare-cumpărare, ori în cauză nu s-a făcut dovada existenței acestui contract.

De altfel, pârâta SC U. SA a arătat prin adresa din 2011 că s-au efectuat măsurătorile

și s-a întocmit releveul, însă vânzarea nu s-a finalizat deoarece în foaia colectivă

s-a notat proces la data de 6 februarie 1998. Așa cum s-a arătat, imobilul a revenit

în patrimoniul foștilor proprietari, s-a dezbătut moștenirea asupra lui și, ulterior,

moștenitorii foștilor proprietari l-au vândut, așa cum rezultă din sentința civilă

nr. 5449/2010.

A

mai constatat instanța de fond că, dacă contractul s-ar fi

încheiat, aceasta s-ar fi făcut la acea dată cu încălcarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, pentru că pe rolul instanțelor existau cereri referitoare la acest

imobil. Potrivit art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996 modificată prin H.G. nr.

11/1997 în cazul în care pe rolul instanțelor judecătorești există cereri referitoare

la restituirea imobilelor preluate de stat fără titlu valabil formulate de persoanele

îndreptățite, procedurile de vânzare către chiriași se suspendă. Nici ulterior apartamentul

nu putea fi înstrăinat către chiriași pentru că potrivit art. 44 din O.G. nr. 40/1999

s-a interzis, sub sancțiunea nulității absolute, înstrăinarea imobilelor ce făceau

obiectul unei cereri de constatare sau realizare a dreptului de proprietate din

partea foștilor proprietari. Reclamanții nu aveau nici o posibilitate legală să

mai încheie contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu, singura

lor alternativă fiind aceea de a solicita restituirea sumelor achitate, actualizate,

însă și această cerere putea fi formulată în termenul general de prescripție de

3 ani de la data la care au avut cunoștință despre sistarea operațiunii de vânzare,

termen ce demult a expirat.

Legiuitorul, prin art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, a creat dreptul

la despăgubiri doar pentru chiriașii cumpărători care sunt beneficiari ai unor contracte

de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, contracte

ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Legea

vorbește în termeni preciși și clari de contractele de vânzare-cumpărare încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel încât, ori de câte ori printr-o

hotărâre judecătorească s-a constatat că nulitatea contractului este generată de

încălcarea prevederilor aceste legi la încheierea contractului, cumpărătorul nu

are dreptul la plata prețului de piață al imobilului. în cauză nu sunt îndeplinite

dispozițiile legale pentru obligarea la plata prețului de piață al imobilului, pentru

că, în primul rând, nu s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, și în al doilea

rând, dispozițiile legale mai sus invocate prevăd că pot beneficia de acest preț

doar acei cumpărători care au încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 112/1995,

dar contractul le-a fost desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ori

reclamanții nu se află în această situație.

Expertiza efectuată în cauză a stabilit

că apartamentul în litigiu are o valoare de circulație de 515.450 RON, însă cum

reclamanții nu se încadrează în prevederile legale pentru a beneficia de restituirea

prețului actualizat, această sumă nu le va fi acordată.

În

ce privește excepțiile invocate de pârâți, s-a reținut că

acestea sunt întemeiate, întrucât, nici Statul Român prin Consiliul Local prin Primar,

nici SC U. SA nu au atribuții în ce privește restituirea prețului de piață, având

în vedere că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: „Restituirea prețului

prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și

Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 34 din 03 mai 2012 a Curții

de Apel Alba Iulia, secția

I

civilă s-a respins apelul,

ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea

de Apel a reținut următoarele considerente:

Reclamanții au învestit instanța de judecată

cu o acțiune având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare în conformitate cu dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În

mod corect acțiunea astfel cum a fost formulată a fost respinsă

de către prima instanță, reținându-se în esență că în cauză nu este incident textul

legal invocat, neexistând contract de vânzare-cumpărare.

Cu referire la criticile formulate în preambulul

declarației de apel s-a reținut că, într-adevăr, în dispozitivul sentinței atacate

nu este cuprinsă mențiunea expresă a admiterii excepției lipsei calității procesuale

pasive a intimaților SC U. SA și Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului

Sibiu, însă, aceasta nu constituie motiv de desființare a hotărârii în condițiile

art. 297 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, în considerentele hotărârii se

dezvoltă argumentele ce formează convingerea instanței, iar soluția rezultă fără

echivoc și din dispozitivul sentinței, acțiunea fiind respinsă față de pârâți.

De asemenea, nici criticile ce vizează

fondul cauzei nu pot fi primite.

Potrivit art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.

Astfel, pentru aplicarea acestui text legal,

se impune încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă

a acestui contract, în sensul de ineficacitate a actului juridic, ceea ce în speță,

corect a reținut instanța de fond că este exclus.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar,

reclamanții au fost chiriași ai imobilului în litigiu, ce a fost restituit moștenitorilor

foștilor proprietari tabulari prin sentința civilă nr. 2794/1999 a

Judecătoriei Sibiu, prin care s-a constatat

nevalabilitatea titlului statului și s-a dispus restabilirea situației anterioare

de carte funciară, în favoarea foștilor proprietari tabulari.

Reclamanților, contrar susținerilor acestora,

nu le-a fost încheiat contract de vânzare-cumpărare, tocmai datorită revendicării

imobilului de către moștenitorii proprietarilor tabulari și notării acestui proces

în cartea funciară, aspect ce rezultă cu evidență din înscrisul depus la dosarul

cauzei, respectiv adresa din 2011 (dosar fond).

Întrucât reclamanții nu au fost proprietari

ai imobilului în litigiu în conformitate cu Legea nr. 112/1995, ci au avut doar

calitatea de chiriași, corect a reținut instanța de fond că aceștia nu pot beneficia

de restituirea prețului de piață în condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Susținerile apelanților privitoare la îndeplinirea

cerințelor Legii nr. 112/1995 pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare

exced prezentului cadru procesual și aceasta cu atât mai mult cu cât, un asemenea

contract nu a fost încheiat de SC U. SA.

Contrar susținerilor apelanților, la dosar

nu a fost depus contractul de vânzare-cumpărare din 1998, semnat de către aceștia

și reprezentanții SC U. SA pentru a se aprecia de către instanța de fond eventualul

acord de voință.

Nici susținerea referitoare la lipsa vreunui

demers pentru anularea contractului de către moștenitorii foștilor proprietari tabulari

nu pot fi primite atâta timp cât nu s-a probat existența unui asemenea contract.

Pentru considerentele expuse, întrucât

hotărârea atacată este temeinică și legală, Curtea, în temeiul dispozițiilor

art. 296 C. proc. civ., a respins ca nefondat apelul declarat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs,

în termenul legal, reclamanții F.A. și F.E.

Prin criticile formulate se susține nelegalitatea

deciziei pronunțate de instanța de apel sub următoarele aspecte:

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care

se sprijină (art. 304 pct. 7). Așa cum se poate constata, instanța de apel a reluat

motivarea de la instanța de fond, fără să răspundă la niciunul din motivele invocate

de apelanții reclamanți. în acest context decizia dată nu cuprinde motivele pe care

se sprijină, nefiind reținute dispoziții legale sau alte motive.

Instanța a interpretat greșit actul dedus

judecății (art. 304 pct. 8). în justificarea cererii deduse judecății reclamanții

au invocat contractul de vânzare-cumpărare încheiat, dar neintabulat în cartea funciară.

Instanța de fond și apel au apreciat că nu este încheiat niciun contract, bazându-se

exclusiv pe afirmațiile pârâților. Nu s-a făcut nici o verificare în acest sens

pentru a se constata realitatea afirmațiilor reclamanților. Bazându-se pe această

interpretare greșită, instanța de fond a respins acțiunea, iar instanța de apel

a menținut hotărârea.

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită

a legii (art. 304 pct. 9). În justificarea cererii reclamanții au invocat dispozițiile

Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001. Fiind vorba despre două legi speciale,

instanțele investite trebuiau să se limiteze la aplicarea strictă a acestor dispoziții

legale. În primul rând trebuia să se facă aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

privind încheierea contractului (cu verificarea procedurilor specifice) și ulterior,

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privind acordarea despăgubirilor (verificarea

bunei credințe și condițiile de anulare).

Se solicită, urmare admiterii recursului,

obligarea intimaților pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând recursul prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru

considerentele ce succed:

Referitor la motivul de recurs reglementat

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești,

Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., instanța de judecată are obligația de a arăta, în cadrul hotărârii,

motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru

care au fost înlăturate cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor

reținute nu se poate exercita controlul judiciar.

Hotărârea ar putea fi modificată pentru

acest motiv de ordine publică dacă: există contradicție între considerente și dispozitiv;

există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia

acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipsește motivarea soluției

sau instanța de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără

să răspundă motivelor de critică.

Instanța de recurs constată că susținerea

recurenților reclamanți, în sensul că „instanța de apel a reluat motivarea de la

instanța de fond, fără să răspundă la niciunul din motivele invocate de apelanții

reclamanți", nu corespunde adevărului.

Se constată, astfel, că respingând apelul

declarat de reclamanți, judecătorii apelului au indicat considerentele de fapt și

de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, motivând de ce apelul nu este

fondat.

Prin urmare, invocarea dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este lipsită de o susținere pertinentă în dezvoltarea

acestui motiv de recurs, care urmează să fie respins ca atare.

Și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat, deoarece, susținerile recurenților

reclamanți nu se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite

și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic existent, în sens de convenție sau

act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci se referă

exclusiv la neefectuarea oricăror verificări pentru constatarea realității afirmațiilor

reclamanților, în sensul că actul de vânzare cumpărare există. O asemenea susținere

nu se încadrează în motivul de nelegalitate astfel invocat.

În

ceea ce privește critica încadrată juridic în motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că

nu este fondată.

Se susține, în recurs, că instanța de apel

a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr.

10/2001, sens în care trebuia să se facă aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

privind încheierea contractului de vânzare cumpărare (cu verificarea procedurilor

specifice) și ulterior, aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privind acordarea

despăgubirilor (verificarea bunei credințe și condițiile de anulare).

Înalta Curte constată, cu prioritate, că

aplicarea acestor legi presupune existența unui contract de vânzare-cumpărare care

să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, ceea

ce în speță, în mod corect s-a reținut că nu s-a încheiat niciodată un asemenea

act juridic de înstrăinare.

Din situația de fapt reținută de instanțele

de fond în cauză, rezultă că reclamanții au fost chiriași ai imobilului în litigiu,

ce a fost restituit moștenitorilor foștilor proprietari tabulari prin sentința civilă

nr. 2794/1999 a Judecătoriei Sibiu, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului

statului și s-a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară, în favoarea

foștilor proprietari tabulari.

Recurenților reclamanți, contrar susținerilor

acestora, nu le-a fost încheiat contract de vânzare-cumpărare, tocmai datorită revendicării

imobilului de către moștenitorii proprietarilor tabulari și notării acestui proces

în cartea funciară, aspect ce rezultă cu evidență din înscrisul depus la dosarul

cauzei, respectiv adresa din 2011 (dosar fond).

Nu a fost depus la dosar contractul de

vânzare-cumpărare din 1998, despre care fac vorbire recurenții reclamanți, semnat

de către aceștia și reprezentanții SC U. SA, pentru a se aprecia de către instanțe

eventualul acord de voință al părților.

În

acest context, susținerile recurenților reclamanți privitoare

la îndeplinirea cerințelor Legii nr. 112/1995 pentru încheierea contractului de

vânzare-cumpărare sunt lipsite de fundament, în condițiile în care, un asemenea

contract nu a fost încheiat niciodată între recurenții reclamanți și SC U. SA. Un

asemenea demers a fost sistat, tocmai pentru respectarea Legii nr. 112/1995,

așa cum rezultă din considerentele de mai

sus, încheierea actului juridic de înstrăinare în condițiile date însemnând practic

încălcarea acestei legi.

Întrucât reclamanții nu au devenit proprietari

ai imobilului în litigiu în conformitate cu Legea nr. 112/1995, ci au avut doar

calitatea de chiriași, corect au reținut instanțele de fond că aceștia nu pot beneficia

de restituirea prețului de piață în condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum au solicitat prin acțiunea pendinte.

În consecință, instanța de apel a făcut

o corectă interpretare și aplicare a legii la situația de fapt stabilită în speță,

astfel încât, nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate în recurs.

Pentru toate aceste considerente, în raport

de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca, nefondat,

recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanții F.A. și F.E. împotriva deciziei civile

nr. 34 din 03 mai 2012 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 30 mai 2013.