ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4717/2013

I.C.C.J., secția I

civilă, decizia nr. 4717 din 23 octombrie 2013

Curtea de Apel Alba

Iulia, Secția civilă, prin decizia nr. 1150/ A din 7 iulie 2004 a admis apelul declarat de reclamanta P.G. împotriva sentinței civile nr. 174 din 13 ianuarie

2004 pronunțată de Judecătoria Sibiu, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că

a admis acțiunea civilă precizată. A constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare - cumpărare încheiat între SC U. SA și A.L.A. cu

privire la apartamentul nr. 2 din imobilul înscris în CF Sibiu A+3 nr. top

1342/II și a părților indivize comune de la A+9 în cotă de 19/100. A anulat încheierea de intabulare nr. 14182 de sub B18 din CF Sibiu. A înlăturat

obligația de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina reclamantei

P.G. și în favoarea pârâților M.O. și M.P. A respins, ca inadmisibil, apelul

declarat de D.N. împotriva aceleiași sentințe, pe care l-a obligat la plata,

către intimații - pârâți M., a sumei de 1.000.000 lei cheltuieli de judecată în

apel.

S-a constatat că

imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil de către Statul Român,

fapt constatat irevocabil prin sentința civilă nr. 585/1999 a Tribunalului

Sibiu, hotărâre prin care s-a constatat și nulitatea absolută a încheierii de

intabulare nr. 2458/1962.

S-a reținut că într-o

atare situație, prin efectul respectivei sentințe civile a avut loc o rectificare

de carte funciară și că litigiul soluționat prin acea hotărâre judecătorească a

fost notat în cartea funciară sub N15, astfel încât pârâții din prezentul

litigiu au fost avizați în legătură cu procesul.

Pornind de la

prevederile art. 38 și art. 39 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, s-a constatat că

nu au relevanță aprecierile instanței de fond referitoare la buna credință a

antecesoarei pârâților persoane fizice, din moment ce acțiunea în rectificarea

cărții funciare a fost admisă, după înscrierea acesteia fiind opozabilă

terțelor persoane care au dobândit dreptul după înscriere.

Examinând și

condițiile de valabilitate ale contractului de vânzare - cumpărare din 8 iulie 1999 a cărui nulitate s-a solicitat, s-a reținut de către curtea de apel că acesta a fost încheiat cu

fraudă la lege, fiind nul conform art. 948 C. civ.

S-a observat astfel

că la data încheierii, în temeiul Legii nr. 112/1996, a respectivului contract,

cumpărătoarea A.L.A. era în eroare cu privire la calitatea de proprietar al

statului vânzător, însă buna sa credință nu a părut ca lipsită de îndoială,

întrucât dobândind folosința în calitate de chiriașă a apartamentului în anul

1984 cunoștea că acesta a fost preluat în mod abuziv de către stat și că putea

fi revendicat după 1989 de foștii proprietari.

Nu a fost constatată

ca fiind incidentă nici excepția prescripției dreptului la acțiune conform art.

46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, invocată de Municipiul Sibiu prin Primar,

în condițiile în care cererea a fost formulată pe dreptul comun, fiind

întemeiată pe art. 948 C. civ. și Legea nr. 115/1938.

Pe aceleași

considerente a fost respinsă și excepția tardivității promovării acțiunii,

invocată de același pârât, constatându-se că nu sunt incidente în cauză

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Referitor la apelul

declarat de reclamantul D.N., s-a reținut că este inadmisibil, în condițiile în

care respectiva parte a renunțat la judecată, conform art. 246 C. proc. civ.,

calea de atac împotriva încheierii prin care s-a constatat renunțarea fiind

recursul și nu apelul.

Soluția curții de

apel a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 5378 din 17 iunie 2005, prin care

s-au respins recursurile declarate de pârâții M.O. și P., SC U. SA și Primăria

municipiului Sibiu prin Primar împotriva deciziei nr. 1150/ A din 7 iulie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia.

S-a reținut că analiza recursurilor

arată existența unui motiv comun, întemeiat pe art. 304 pct. 8, 9 și 10 C.

proc. civ., prin cele trei recursuri criticându-se, în esență, faptul că

instanța de apel nu a recunoscut pârâților Muscă calitatea de terți dobânditori

de bună - credință a imobilului. Or, instanța de apel nu avea cum să recunoască

acest aspect, atâta timp cât respectivii recurenți nu au întreprins un minim de

diligențe, pentru a vedea dacă cumpără de la un proprietar adevărat și dacă

vânzătorul este de bună credință, în condițiile în care cele mai sumare

diligențe le-ar fi dat posibilitatea aflării adevăratei situații juridice a

imobilului. Oricum, în momentul intabulării contractului de vânzare -

cumpărare, care s-a făcut ulterior datei de 13 iulie 1999 când reclamanții au

notat procesul în CF, pârâții erau în mod evident de rea - credință, existența

notării constituind pentru ei un semnal asupra caracterului litigios al bunului

ce a format obiectul contractului.

Nu a fost primit nici al doilea motiv

de recurs, anularea unei căi de atac având loc atunci când este promovată de o

persoană fără vocație la declararea ei, ceea ce nu a fost cazul în speță. S-a

constatat că reclamantul D.N. avea calitate de parte în proces și ar fi putut

introduce orice cale de atac prevăzută de lege, dacă nu ar fi făcut declarația

de renunțare la judecată, conform art. 246 C. proc. civ. Cum însă reclamantul a

făcut o astfel de declarație, s-a reținut că nu mai ataca în mod corect

hotărârea, fiindu-i respins apelul ca inadmisibil.

Nici critica referitoare la primirea

de despăgubiri de către reclamantă nu a fost găsită de Înalta Curte ca fiind

întemeiată. Deși reală, s-a constatat că această împrejurare nu poate avea

efectele scontate de pârâți atâta timp cât prin hotărârea irevocabilă s-a

dispus anularea încheierii de intabulare operate în favoarea Statului Român și

restituirea imobilului de către SC U. SA.

Împotriva acestor decizii

au formulat cerere de revizuire M.O.G. și M.P., întemeiată pe dispozițiile art.

322 pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

Au arătat că după

soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarelor ce au avut ca obiect nulitatea

contractului de vânzare - cumpărare, au început procedura de restituire a

sumelor de bani achitate la cumpărare, iar în această conjunctură au aflat că

intimata P.G. a beneficiat de o dublă măsură reparatorie, respectiv, conform Hotărârii

nr. 899 din 22 martie 2009 a Consiliului județean Sibiu, Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 112/1996, a încasat de la Statul Român suma de 212.422.149 lei, potrivit procesului verbal de evaluare din 30 martie

1998, obținând concomitent, pe cale judecătorească, restituirea în natură.

Au precizat că prin

adresa nr. 5407 din 31 ianuarie 2013 au primit în scris cele solicitate având

certitudinea că intimații nu au procedat la restituirea sumelor încasate, acest

înscris fiind actul nou de care înțeleg a se folosi în prezenta cauza, în

lumina dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Au mai arătat că

acțiunile în evacuare introduse de intimați au fost respinse pentru lipsa

dovezii capacității procesuale active, ceea ce îi îndreptățește a-și pune

întrebarea dacă în dosarul de fond privind restabilirea situației anterioare,

unde nu au fost parte, au existat acte care să facă această dovadă a calității

de moștenitor.

Pentru acest

considerent, dar și pentru faptul că Primăria municipiului Sibiu prin Primar și

Direcția finanțelor publice a județului Sibiu au fost în măsură să verifice și

să acționeze conform dispozițiilor legale, pentru a nu se întâmpina o pagubă în

bugetul statului, au considerat a fi aplicabil art. 322 pct. 6 C. proc. civ.

Cererea de revizuire

urmează a fi respinsă, în considerarea argumentelor ce succed.

Conform dispozițiilor

art. 322 alin. (1) C. proc. civ., obiect al cererii de revizuire, inclusiv al

celei întemeiată pe pct. 5 al articolului, cum este cazul în speță, pot fi și

hotărârile date de instanța de recurs atunci când evocă fondul.

Evocarea fondului de

către instanța de recurs, ca expresie a uneia din condițiile prealabile de

admisibilitate a cererii de revizuire, presupune ca raportului juridic dedus

judecății să i se dea o altă dezlegare decât cea care fusese aleasă până în

acel moment. Or, o astfel de situație nu se întâlnește în cazul în care

instanța de recurs respinge recursul.

Condiția ca hotărârea

a cărei revizuire se cere să evoce fondul pricinii este impusă de caracterul

acestei căi extraordinare de atac care este una de retractare, prin care se

cere instanței de judecată care a soluționat fondul unui proces să revină

asupra hotărârii atacate.

În speța dedusă

judecății, în mod evident, hotărârea instanței de recurs, supusă revizuirii,

prin care au fost respinse, ca nefondate, recursurile, nu a evocat fondul

pricinii.

Prin urmare, în

această situație nu mai poate fi analizat cazul de revizuire reglementat de art.

322 pct. 5 teza întâi C. proc. civ., invocat de revizuenți ca temei de drept,

care stipulează că revizuirea se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au

descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au

putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, cererea

fiind procedural inadmisibilă.

În ceea ce privește motivul

întemeiat pe pct. 6 al art. 322 C. proc. civ., se reține că acesta nu poate fi

primit.

Potrivit art. 322 pct.

6 C. proc. civ., revizuirea poate fi solicitată dacă „statul ori alte persoane

juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii sau

cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie

de cei însărcinați să-i apere”.

Se reține

astfel că menționatul text de lege reglementează un caz în care lipsa de

apărare sau apărarea cu viclenie de cei însărcinați să-i apere ar putea conduce

la revizuirea unei hotărâri.

Se

observă însă că revizuenții nu se încadrează în această dispoziție legală,

întrucât nu îndeplinesc o condiție vizată de text și anume să se afle în

categoria persoanelor vătămate prevăzute, respectiv „statul ori alte persoane

juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii sau

cei puși sub curatelă”.

Prin urmare, acest

motiv de revizuire, ce constituie o garanție specială a dreptului la apărare,

poate fi invocat doar de persoanele cărora legea a înțeles să le acorde

protecție deosebită, revizuenții din cauză neregăsindu-se printre acestea.

Pentru toate aceste

considerente, urmează a se respinge cererea de revizuire, ca nefondată.

Se va respinge, ca

neîntemeiată și cererea formulată de intimata P.G. de acordare a cheltuielilor

de judecată.

Se observă astfel că

respectiva solicitare a fost făcută de către intimată prin notele de ședință

depuse prin Serviciul registratură în 22 octombrie 2013, fără însă a se depune,

în dovedirea cheltuielilor de judecată, înscrisuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, cererea de revizuire formulată de M.O.G. și M.P. împotriva deciziei nr.

5378 din 17 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,

și deciziei civile nr. 1150/ A din 7 iulie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia.

Respinge cererea

formulată de intimata P.G. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 octombrie 2013.