ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5378/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5378/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 174 din 13

ianuarie 2004 a Judecătoriei Sibiu s-a respins acțiunea civilă formulată de

reclamanta P.G. împotriva pârâtelor SC U. SA Sibiu, M.O., M.P., a Statului

Român, prin Municipiul Sibiu și primar, având ca obiect constatarea nulității contractului

de vânzare-cumpărare.

A fost obligată reclamanta să

plătească pârâților M.O. și M.P. suma de 2.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la

Judecătoria Sibiu, la 6 august 2003, reclamanții D.N., domiciliat în Germania,

cu domiciliul ales în Alba Iulia, și P.G., domiciliată în Cluj-Napoca, prin

mandatar, prin mandatar, în contradictoriu cu pârâta A.L.A., domiciliată în

Sibiu, și SC U. SA, cu sediul în Sibiu, au solicitat constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți cu privire la

apartamentul nr. 2 din imobilul înscris în C.F. 6527 Sibiu și a părților comune

indivize de la A + 9 în cota de 19/100 și, pe cale de consecință, să se anuleze

încheierea de intabulare nr. 45.125 de sub B 18 din C.F., cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că

imobilul a fost vândut în condițiile Legii nr. 112/1995, cu încălcarea

prevederilor acestei legi, iar la data intabulării contractului de

vânzare-cumpărare, de sub N 15 din C.F. indicat, era notat procesul ce a format

obiectul dosarului nr. 3648/1999 al Tribunalului Sibiu, finalizat prin sentința

civilă nr. 585/1999, rămasă definitivă și irevocabilă la 28 februarie 2001,

prin care a fost admisă acțiunea reclamantului împotriva Statului Român și s-a

constatat nulitatea încheierii de intabulare nr. 2458/1962 și s-a dispus

restabilirea situației anterioare de C.F. pe numele fostei proprietare M.A.,

antecesoarea lor, decedată în 1956.

S-a mai arătat că, acel contract de

vânzare-cumpărare este nul, provenind de la un neproprietar, iar ca efect al

notificării procesului, pârâții nu pot invoca buna-credință.

În drept au fost invocate

dispozițiile Legii nr. 112/1938 și art. 945 C. civ.

Reclamanții au precizat acțiunea în

sensul indicării corecte a temeiului de drept, care înțelege să-și întemeieze acțiunea,

respectiv, Legea nr. 115/1938 și art. 948 C. civ., iar după aflarea

împrejurării că pârâta a decedat la 8 februarie 2002, având ca moștenitori

testamentari pe M.O.G. și M.P., în sensul că înțelege să cheme în judecată ca

pârâți, pe aceștia din urmă.

De asemenea reclamanții au precizat

că din eroare au indicat în petitul acțiunii încheierea de intabulare nr. 5.124

de sub B 19 din C.F., în mod corect, trebuind indicată, încheierea de

intabulare nr. 4183 de sub B 19.

La termenul din 11 noiembrie 2003,

reclamanții au înțeles să cheme în judecată și Statul Român, prin Municipiul

Sibiu, în calitate de pârât, la care celelalte părți nu s-au opus.

La termenul din 2 decembrie 2003,

având în vedere poziția reclamantului D.N. exprimată de acesta personal în fața

instanței, la termenul din 2 septembrie 2003 și anume că nu dorește să fie

parte în acest litigiu, nu a cunoscut că s-a promovat acțiunea și nu dorește să

aibă calitatea de reclamant, instanța a constatat că acesta nu are calitate

procesuală activă și nu a mai fost citat în cauză. Pe de altă parte, s-a

constatat că, în cauză, nu s-a făcut dovada mandatului dat de acest reclamant

avocatului sau celeilalte reclamante.

Din întreg probatoriul administrat

în cauză, instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu a aparținut

defunctei M.A., fiind naționalizat în temeiul Decretului-lege nr. 92/1945 și că

în baza Legii nr. 112/1995 reclamantei P.G. i s-au acordat pentru acest imobil

despăgubiri bănești, hotărârea comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995,

rămânând definitivă, prin neatacare a sa, în fața instanței de judecată.

La data de 13 iulie 1999 a fost

notat în C.F. procesul intentat de D.N. Statului Român, soluționat prin

sentința civilă nr. 585/1998, a Judecătoriei Sibiu, prin care s-a constatat

irevocabil că imobilul înscris în C.F. 6572 nr.top.1342 a fost preluat abuziv

de Statul Român, s-a constatat nulitatea încheierii de intabulare a statului și

s-a dispus restabilirea situației anterioare de C.F., pe numele fostei

proprietare M.A.

Cumpărătoarea A.L.A. și-a intabulat

contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul din litigiu, la data

de 21 decembrie 2000 (contractul fiind încheiat la 8 iulie 1999), pentru ca,

ulterior decesului acesteia, pârâții persoane fizice, să se intabuleze în C.F.

asupra apartamentului, în calitate de moștenitori testamentari.

Acțiunea reclamantei a fost

apreciată ca neîntemeiată întrucât la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se solicită, imobilul era

considerat ca fiind trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, făcând

obiectul Legii nr. 112/1995 și în C.F. nu era trecut procesul ce a făcut

obiectul dosarului nr. 3648/1999 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 585/1999,

notarea fiind făcută la câteva zile de la încheierea contractului.

S-a apreciat buna-credință a

cumpărătoarei în momentul încheierii contractului și că la data înstrăinării a

existat eroare asupra modului de preluare a imobilului de către stat, astfel că

actul de înstrăinare a fost încheiat cu respectarea legislației în vigoare la

data încheierii lui.

Împotriva acestei sentințe și a

încheierii din 2 decembrie 2003 au declarat apeluri în termen, motivate,

reclamanții P.G. și D.N., solicitând schimbarea, în tot, a sentinței atacate,

în sensul admiterii acțiunii civile astfel cum a fost formulată la instanța de

fond.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin

decizia civilă nr. 1150/A din 7 iulie 2004 a admis apelul declarat de

reclamanta P.G. împotriva sentinței civile nr. 174 din 13 ianuarie 2004 a

Judecătoriei Sibiu și, în consecință:

Schimbă în tot hotărârea atacată în

sensul că admite acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanta P.G. împotriva

pârâților SC U. SA Sibiu, Statul Român prin municipiul Sibiu, prin Primar și M.O.

și M.P., în calitate de moștenitori ai defunctei A.L.A.

Constată nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC U. SA Sibiu și A.L.A. cu

privire la apartamentul nr.2 din imobilul înscris în C.F. nr. 6527 Sibiu A + 3

nr.top. 1342/II și a părților indivize comune de la A + 9, în cotă de 19/100.

Anulează încheierea de intabulare

nr.14.182 de sub B 18 din C.F. nr. 6227 Sibiu.

Înlătură obligația de plată a

cheltuielilor de judecată stabilită în sarcina reclamantei P.G. și în favoarea

pârâților M.O. și M.P.

Respinge ca inadmisibil apelul

declarat de apelantul D.N. împotriva aceleiași sentințe civile.

Obligă pe apelantul D.N. să

plătească intimaților-pârâți M.O. și M.P. suma de 1.000.000 lei cheltuieli de

judecată în apel.

Pentru a se pronunța această

soluție, s-a arătat că analizându-se sentința atacată prin prisma motivelor de

apel invocate, în raport de actele dosarului, se constată că apelul reclamantei

P.G. este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Imobilul în litigiu, înscris în C.F.

6527 Sibiu nr.top. 1342 a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român, fapt

constatat irevocabil, prin sentința civilă nr. 585/1999 a Tribunalului Sibiu.

Prin aceeași hotărâre judecătorească

irevocabilă s-a constatat și nulitatea absolută a încheierii de intabulare nr.

2458/1962 prin care Statul Român și-a înscris dreptul de proprietate asupra

imobilului.

Într-o atare situație, prin efectul

acestei sentințe civile a avut loc o rectificare de carte funciară pentru

poziția de sub B 14, rectificare de carte funciară pentru poziția de sub B 14,

rectificare operată sub B 23 prin restabilirea situației anterioare de C.F. pe

numele fostei proprietare M.A., antecesoarea reclamanților apelanți.

Procesul soluționat prin

susmenționata hotărâre judecătorească a fost notat în cartea funciară sub B 15,

astfel că pârâții din prezentul litigiu, care nu au avut calitatea de părți, în

dosarul nr. 3648/1999, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 585/1999, au

fost vizați în legătură cu procesul.

Conform dispozițiilor art. 38 din

Legea nr. 7/1996 și ale art. 360 alin. (1) pct. 1 din același act normativ,

față de terțele persoane care au dobândit un drept real, cu titlu oneros și cu

bună-credință, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare, acțiunea în

rectificarea cărții funciare va produce efecte față de acești terți, într-un termen

de 30 de ani.

În speță, se constată că cerințele

legii sunt îndeplinite, respectiv notarea procesului în cartea funciară,

alături de rectificarea dreptului statului din C.F. 6527 Sibiu, nr.top. 1342/I,

termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit, față de data rămânerii

definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de rectificare.

Ca atare, instanța de fond trebuia

să admită acțiunea civilă formulată de reclamantă și să dispună anularea

încheierii de intabulare nr. 14.182 de sub B 18 din C.F. nr. 6527 Sibiu și nu

să o respingă ca neîntemeiată.

Aprecierile instanței de fond

referitoare la buna-credință a antecesoarei pârâților persoane fizice la data

cumpărării imobilului și la faptul că la data înstrăinării imobilului Statul

Român era proprietar în cartea funciară nu are nici o relevanță, din moment ce,

acțiunea în rectificarea cărții funciare promovată de antecesorii fostei

proprietare de C.F. a fost admisă fiind incidente dispozițiile art. 38 din

Legea nr. 7/1996 și art. 39 alin. (2) din aceeași lege, potrivit căreia dacă

acțiunea în rectificare a fost înscrisă în cartea funciară, hotărârea

judecătorească va fi opozabilă și terțelor persoane care au dobândit dreptul

după înscriere.

Examinând și condițiile de

valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare nr. 5463 din 8 iulie 1999 a

cărui nulitate se solicită în prezentul proces, se constată că acesta a fost

încheiat cu fraudă la lege și deci convenția este nulă, conform art. 978 C.

civ.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. 5463

din 8 iulie 1999 prin care pârâta SC U. SA a vândut apartamentul nr. 2 din

imobilul în litigiu numitei A.L.A. a fost încheiat în considerarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cumpărătoarea dobândind locuința în calitate

de chiriașă.

Confruntați cu acțiunea în nulitatea

contractului, pârâții s-au apărat susținând că la data încheierii contractului,

atunci când A.L.A. a cumpărat, proprietarul imobilului era statul, astfel că ei

sunt la adăpostul aparenței de drept și a bunei-credințe cu care numita a

cumpărat apartamentul deținut cu chirie.

Potrivit art. 966 C. civ., obligația

fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect, iar conform

art. 968 C. civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi sau contrară

bunelor moravuri și ordinii publice.

Cauza fiind una din condițiile

generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziției

subiective a părților față de actul juridic încheiat. Ignorarea sau,

dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu

aparține vânzătorului, poziție subiectivă, în funcție de care urmează să fie

calificată, ca fiind de bună sau de rea-credință, își are, incontestabil,

reflex, la nivelul cauzei.

Un act de înstrăinare încheiat în

condițiile în care ambele părți au fost de rea-credință este considerat nul

absolut, în aplicarea principiului

fraus omne corrumpit

, al cărui temei

legal îl constituie art. 966 C. civ.

Per a contrares

, în măsura în care

ambele părți, sau cel puțin cumpărătorul, au fost de bună-credință, intenția de

fraudare a legii nu există și, drept urmare, nici cauza ilicită. Așadar, în

aceste condiții, actul ar putea fi deplin valabil.

Este adevărat că în conflictul de

interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună

credință al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă. Din punct de

vedere juridic, recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de

bună-credință și-a aflat suport în rațiuni de ordin pragmatic, în principiul

validității aparenței de drept a cărei esență este exprimată în adagiul

error

communis facit jus

.

Incidența acestui principiu este

însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu

privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie

comună sau unanimă și, de asemenea, invincibilă, și a unor condiții privind

buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită

de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.

Din această perspectivă, se constată

că la 8 iulie 1999 când s-a încheiat, în temeiul Legii nr. 112/1995 contractul

de vânzare-cumpărare nr. 5463, ce se cere a fi declarat nul, cumpărătoarea A.L.A.

era în eroare cu privire la calitatea de proprietar al statului vânzător, buna

ei credință nefiind lipsită de îndoială atâta timp cât, dobândind folosința în

calitate de chiriașă, în anul 1994 ea știa sau putea să știe că apartamentul a

fost preluat de stat, în mod abuziv, iar, după 1989, că poate fi revendicat de

foștii proprietari. Ea putea și chiar trebuia să se intereseze și să obțină

informații privitoare la intenția reclamantei-apelante de a-și redobândi

proprietatea, pasivitate care poate fi imputabilă antecesoarei

pârâților-intimați, persoane fizice.

Pe cale de consecință, la data de 8

iulie 1999, cumpărătoarea A.L.A. era în deplină cunoștință de cauză că statul

era doar proprietarul aparent al bunului cumpărat, astfel că pârâții intimați

nu pot invoca cu succes nici eroarea cu privire la calitatea de proprietar al

vânzătorului și nici buna credință.

Față de cele ce preced, cum contractul

de vânzare-cumpărare nr. 5463 din 8 iulie 1999 a fost încheiat cu fraudă la

lege, apelul declarat de reclamanți se privește ca fondat și sub acest aspect.

Prin urmare, se va admite ca fondat

apelul reclamantei-apelante și se va modifica soluția civilă, cu consecința

admiterii acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost formulată în

sensul constatării nulității absolute a menționatului act juridic, a anulării

încheierii de intabulare de sub B 18 din C.F. 6527 Sibiu.

Urmare a admiterii acțiunii civile,

conform art. 274 C. proc. civ. se va înlătura obligația de plată a

cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina reclamantei P.G.

În ce privește excepția prescripției

dreptului la acțiune conform art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 invocată

prin întâmpinare de către Municipiul Sibiu prin primar, examinând actele

dosarului, se constată că aceasta nu este incidentă în cauza dedusă prezentei

judecăți.

Cererea de chemare în judecată

supusă prezentei judecăți, privește constatarea unor împrejurări de fapt și de

drept în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 5463 din 8 iulie 1999

a cărui nulitate se cere a fi constatată pentru apartamentul nr. 2 din imobilul

în litigiu și a încheierii de intabulare a acestui act juridic în cartea

funciară.

Acțiunea civilă a fost formulată pe

dreptul comun fiind invocate dispozițiile art. 948 C. civ. și Legea nr.

115/1958.

Ca urmare, instanța de judecată este

chemată ca făcând aplicabilitatea dispozițiilor art. 112 și art. 129 alin. (6) C.

proc. civ., să hotărască în limitele obiectului cererii deduse judecății,

situație în care se impune a nu se recurge la aplicabilitatea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

Ca atare, excepția de tardivitate a

promovării prezentei acțiuni invocate de către Municipiul Sibiu prin primar,

urmează a fi respins, nefiind incidente, în cauză, dispozițiile Legii nr.

10/2001.

În ce privește apelul reclamantului D.N.

formulat împotriva aceleiași sentințe civile și a încheierii de ședință din 2

decembrie 2003 se constată că acesta este inadmisibil, urmând a fi respins ca

atare.

Potrivit încheierii de ședință din 2

decembrie 2003 reclamantul-apelant prezent personal a declarat că nu dorește să

fie parte în acest litigiu, că nu a promovat acțiunea și nu dorește să figureze

ca reclamant în cauza dedusă judecății întrucât s-a adresat instanței europene

pentru a se da curs hotărârii judecătorești irevocabile prin care s-a restituit

imobilul preluat abuziv de Statul Român, împrejurări față de care instanța de

fond, în baza dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea la

judecată a reclamantului.

În baza art. 246 alin. (2) C. proc.

civ., renunțarea la judecată se constată prin încheiere dată fără drept de

apel.

Prin urmare, calea de atac prevăzută

de lege împotriva unei atari încheieri, este recursul și nu apelul.

Or, în condițiile în care

reclamantul nu a uzat de calea de atac a recursului împotriva încheierii

sus-menționate, apelul declarat împotriva sentinței civile este inadmisibil, el

nemaiavând calitate de parte, în prezentul litigiu.

Aflat în culpă procesuală, urmare a

respingerii apelului, apelantul D.N. va fi obligat la plata cheltuielilor de

judecată ale pârâților intimați persoane fizice, dovedite cu înscrisurile

depuse la dosar.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, au declarat recursuri pârâții M.O. și M.P., pârâta SC U. SA și Primăria

Municipiului Sibiu.

Recurenții M.O. și M.P. au criticat

decizia pentru respingerea ca inadmisibil al recursului în loc să-l fi anulat

deoarece era declarat de reprezentantul intimatei P.G., fără ca aceasta să fi

putut dovedi vreun contract de asistență juridică ori vreo împuternicire

specială și, în al doilea rând, pentru soluția de admitere a cererii

reclamantei P.G. și a constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare.

În dezvoltarea acestui al doilea

motiv de recurs, recurenții au susținut că au fost de bună-credință în momentul

cumpărării imobilului și că în momentul cumpărării imobilului au respectat

toate dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Aceeași bună-credință se invocă și

în recursul declarat de SC U. SA Sibiu care solicită admiterea recursului său

și revenirea la hotărârea primei instanțe motivat de împrejurarea că din

evidența de carte funciară nu rezultă că pe rolul instanțelor judecătorești

existau procese de revendicare a imobilului în litigiu.

La fel, Municipiul Sibiu, prin

primar, cere același lucru, pretinzând că instanța nu s-ar fi pronunțat asupra

unui mijloc de apărare, excepția prescripției dreptului la acțiune în nulitatea

actelor de înstrăinare și pronunțarea hotărârii cu aplicarea greșită a legii,

deoarece nu s-a ținut seama că terțul de bună-credință devine proprietar sau

titular al unui drept real, chiar dacă el nu deține dreptul respectiv de la

adevăratul proprietar.

Nici unul dintre cele trei recursuri

nu poate fi primit, fiind nefondate.

Analiza recursurilor, arată

existența unui motiv comun întemeiat pe art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. solicitându-se

schimbarea, în totul, a hotărârii atacate și menținerea sentinței civile nr.

174/2004, pronunțată de prima instanță.

Toate cele trei recursuri critică,

în esență, faptul că instanța de apel nu a recunoscut recurenților M.O. și M.P.

calitatea de terți dobânditori de bună-credință a imobilului. Or, instanța de

apel, nici nu avea cum să le recunoască buna-credință, atâta timp cât aceștia

nu au făcut un minim de diligențe, pentru a vedea dacă cumpără de la un

proprietar adevărat și dacă vânzătorul este de bună-credință, ceea ce a făcut

posibilă cumpărarea de la un non proprietar, de la un vânzător de rea-credință.

Este adevărat că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cel puțin SC U.

Sibiu, mandatara Consiliului Local Sibiu, cu care reclamanții se aflau în

litigiu, era de rea-credință, și cele mai sumare diligențe ale pârâților le-ar

fi dat posibilitatea aflării adevăratei situații juridice a imobilului. Oricum,

în momentul intabulării contractului de vânzare-cumpărare, care s-a făcut

ulterior datei de 13 iulie 1999 când reclamanții au notat procesul în C.F.,

pârâții erau în mod evident de rea-credință, existența notării constituind

pentru ei un semnal asupra caracterului litigios al bunului ce a format

obiectul contractului ce se dovedea, astfel anulabil, dacă nu chiar nul. Prin

urmare, în mod corect, instanța de apel nu a recunoscut calitatea de proprietari

pârâților, persoane fizice, admițând acțiunea acestora și constatând nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat.

În ce privește cel de-al doilea

motiv de recurs formulat de pârâți (de fapt, în ordinea enumerării, primul, nu

poate fi nici el primit, anularea unei căi de atac, având loc atunci când este

promovată de o persoană fără vocație la declararea ei, ceea ce nu este cazul,

în speță. Reclamantul D.N. avea calitate de parte în proces și ar fi putut

introduce orice cale de atac prevăzută de lege, dacă nu ar fi făcut declarația

de renunțare la judecată, conform art. 246 C. proc. civ. Cum însă, reclamantul

făcuse o astfel de declarație, desigur că, nu mai putea ataca hotărârea în mod

corect, fiindu-i respins apelul, ca inadmisibil.

Nici critica referitoare la primirea

de despăgubiri de către reclamantă, nu este întemeiată. Deși reală, această

împrejurare nu poate avea efectele scontate de pârâți, atâta timp cât prin

hotărârea irevocabilă s-a dispus anularea încheierii de intabulare operate în

favoarea Statului Român și restituirea imobilului de către SC U. SA.

În raport de cele arătate, Curtea va

trebui să privească recursurile declarate de pârâți, ca nefondate, și să le

respingă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de

pârâții M.O. și P., pârâta SC U. SA și Primăria Municipiului Sibiu prin Primar

ca nefondate împotriva deciziei nr. 1150 A din 7 iulie 2004 a Curții de Apel

Alba Iulia.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2005.