ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5378/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 174 din 13 ianuarie 2004 a Judecătoriei Sibiu s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta P.G. împotriva pârâtelor SC U. SA Sibiu, M.O., M.P., a Statului Român, prin Municipiul Sibiu și primar, având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare. A fost obligată reclamanta să plătească pârâților M.O. și M.P. suma de 2.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Sibiu, la 6 august 2003, reclamanții D.N., domiciliat în Germania, cu domiciliul ales în Alba Iulia, și P.G., domiciliată în Cluj-Napoca, prin mandatar, prin mandatar, în contradictoriu cu pârâta A.L.A., domiciliată în Sibiu, și SC U. SA, cu sediul în Sibiu, au solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți cu privire la apartamentul nr. 2 din imobilul înscris în C.F. 6527 Sibiu și a părților comune indivize de la A + 9 în cota de 19/100 și, pe cale de consecință, să se anuleze încheierea de intabulare nr. 45.125 de sub B 18 din C.F., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că imobilul a fost vândut în condițiile Legii nr. 112/1995, cu încălcarea prevederilor acestei legi, iar la data intabulării contractului de vânzare-cumpărare, de sub N 15 din C.F. indicat, era notat procesul ce a format obiectul dosarului nr. 3648/1999 al Tribunalului Sibiu, finalizat prin sentința civilă nr. 585/1999, rămasă definitivă și irevocabilă la 28 februarie 2001, prin care a fost admisă acțiunea reclamantului împotriva Statului Român și s-a constatat nulitatea încheierii de intabulare nr. 2458/1962 și s-a dispus restabilirea situației anterioare de C.F. pe numele fostei proprietare M.A., antecesoarea lor, decedată în 1956. S-a mai arătat că, acel contract de vânzare-cumpărare este nul, provenind de la un neproprietar, iar ca efect al notificării procesului, pârâții nu pot invoca buna-credință.

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 112/1938 și art. 945 C. civ. Reclamanții au precizat acțiunea în sensul indicării corecte a temeiului de drept, care înțelege să-și întemeieze acțiunea, respectiv, Legea nr. 115/1938 și art. 948 C. civ., iar după aflarea împrejurării că pârâta a decedat la 8 februarie 2002, având ca moștenitori testamentari pe M.O.G. și M.P., în sensul că înțelege să cheme în judecată ca pârâți, pe aceștia din urmă. De asemenea reclamanții au precizat că din eroare au indicat în petitul acțiunii încheierea de intabulare nr. 5.124 de sub B 19 din C.F., în mod corect, trebuind indicată, încheierea de intabulare nr. 4183 de sub B 19. La termenul din 11 noiembrie 2003, reclamanții au înțeles să cheme în judecată și Statul Român, prin Municipiul Sibiu, în calitate de pârât, la care celelalte părți nu s-au opus.

La termenul din 2 decembrie 2003, având în vedere poziția reclamantului D.N. exprimată de acesta personal în fața instanței, la termenul din 2 septembrie 2003 și anume că nu dorește să fie parte în acest litigiu, nu a cunoscut că s-a promovat acțiunea și nu dorește să aibă calitatea de reclamant, instanța a constatat că acesta nu are calitate procesuală activă și nu a mai fost citat în cauză. Pe de altă parte, s-a constatat că, în cauză, nu s-a făcut dovada mandatului dat de acest reclamant avocatului sau celeilalte reclamante. Din întreg probatoriul administrat în cauză, instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu a aparținut defunctei M.A., fiind naționalizat în temeiul Decretului-lege nr. 92/1945 și că în baza Legii nr. 112/1995 reclamantei P.G.

i s-au acordat pentru acest imobil despăgubiri bănești, hotărârea comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, rămânând definitivă, prin neatacare a sa, în fața instanței de judecată. La data de 13 iulie 1999 a fost notat în C.F. procesul intentat de D.N. Statului Român, soluționat prin sentința civilă nr. 585/1998, a Judecătoriei Sibiu, prin care s-a constatat irevocabil că imobilul înscris în C.F. 6572 nr.top.1342 a fost preluat abuziv de Statul Român, s-a constatat nulitatea încheierii de intabulare a statului și s-a dispus restabilirea situației anterioare de C.F., pe numele fostei proprietare M.A. Cumpărătoarea A.L.A. și-a intabulat contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul din litigiu, la data de 21 decembrie 2000 (contractul fiind încheiat la 8 iulie 1999), pentru ca, ulterior decesului acesteia, pârâții persoane fizice, să se intabuleze în C.F.

asupra apartamentului, în calitate de moștenitori testamentari. Acțiunea reclamantei a fost apreciată ca neîntemeiată întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se solicită, imobilul era considerat ca fiind trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, făcând obiectul Legii nr. 112/1995 și în C.F. nu era trecut procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. 3648/1999 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 585/1999, notarea fiind făcută la câteva zile de la încheierea contractului. S-a apreciat buna-credință a cumpărătoarei în momentul încheierii contractului și că la data înstrăinării a existat eroare asupra modului de preluare a imobilului de către stat, astfel că actul de înstrăinare a fost încheiat cu respectarea legislației în vigoare la data încheierii lui.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 2 decembrie 2003 au declarat apeluri în termen, motivate, reclamanții P.G. și D.N., solicitând schimbarea, în tot, a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii civile astfel cum a fost formulată la instanța de fond. Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr. 1150/A din 7 iulie 2004 a admis apelul declarat de reclamanta P.G. împotriva sentinței civile nr. 174 din 13 ianuarie 2004 a Judecătoriei Sibiu și, în consecință: Schimbă în tot hotărârea atacată în sensul că admite acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanta P.G. împotriva pârâților SC U. SA Sibiu, Statul Român prin municipiul Sibiu, prin Primar și M.O. și M.P., în calitate de moștenitori ai defunctei A.L.A.

Constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC U. SA Sibiu și A.L.A. cu privire la apartamentul nr.2 din imobilul înscris în C.F. nr. 6527 Sibiu A + 3 nr.top. 1342/II și a părților indivize comune de la A + 9, în cotă de 19/100. Anulează încheierea de intabulare nr.14.182 de sub B 18 din C.F. nr. 6227 Sibiu. Înlătură obligația de plată a cheltuielilor de judecată stabilită în sarcina reclamantei P.G. și în favoarea pârâților M.O. și M.P. Respinge ca inadmisibil apelul declarat de apelantul D.N. împotriva aceleiași sentințe civile. Obligă pe apelantul D.N. să plătească intimaților-pârâți M.O. și M.P. suma de 1.000.000 lei cheltuieli de judecată în apel. Pentru a se pronunța această soluție, s-a arătat că analizându-se sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate, în raport de actele dosarului, se constată că apelul reclamantei P.G.

este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare: Imobilul în litigiu, înscris în C.F. 6527 Sibiu nr.top. 1342 a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român, fapt constatat irevocabil, prin sentința civilă nr. 585/1999 a Tribunalului Sibiu. Prin aceeași hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat și nulitatea absolută a încheierii de intabulare nr. 2458/1962 prin care Statul Român și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului. Într-o atare situație, prin efectul acestei sentințe civile a avut loc o rectificare de carte funciară pentru poziția de sub B 14, rectificare de carte funciară pentru poziția de sub B 14, rectificare operată sub B 23 prin restabilirea situației anterioare de C.F.

pe numele fostei proprietare M.A., antecesoarea reclamanților apelanți. Procesul soluționat prin susmenționata hotărâre judecătorească a fost notat în cartea funciară sub B 15, astfel că pârâții din prezentul litigiu, care nu au avut calitatea de părți, în dosarul nr. 3648/1999, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 585/1999, au fost vizați în legătură cu procesul. Conform dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 7/1996 și ale art. 360 alin. (1) pct. 1 din același act normativ, față de terțele persoane care au dobândit un drept real, cu titlu oneros și cu bună-credință, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare, acțiunea în rectificarea cărții funciare va produce efecte față de acești terți, într-un termen de 30 de ani.

În speță, se constată că cerințele legii sunt îndeplinite, respectiv notarea procesului în cartea funciară, alături de rectificarea dreptului statului din C.F. 6527 Sibiu, nr.top. 1342/I, termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit, față de data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de rectificare. Ca atare, instanța de fond trebuia să admită acțiunea civilă formulată de reclamantă și să dispună anularea încheierii de intabulare nr. 14.182 de sub B 18 din C.F. nr. 6527 Sibiu și nu să o respingă ca neîntemeiată. Aprecierile instanței de fond referitoare la buna-credință a antecesoarei pârâților persoane fizice la data cumpărării imobilului și la faptul că la data înstrăinării imobilului Statul Român era proprietar în cartea funciară nu are nici o relevanță, din moment ce, acțiunea în rectificarea cărții funciare promovată de antecesorii fostei proprietare de C.F.

a fost admisă fiind incidente dispozițiile art. 38 din Legea nr. 7/1996 și art. 39 alin. (2) din aceeași lege, potrivit căreia dacă acțiunea în rectificare a fost înscrisă în cartea funciară, hotărârea judecătorească va fi opozabilă și terțelor persoane care au dobândit dreptul după înscriere. Examinând și condițiile de valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare nr. 5463 din 8 iulie 1999 a cărui nulitate se solicită în prezentul proces, se constată că acesta a fost încheiat cu fraudă la lege și deci convenția este nulă, conform art. 978 C. civ. Contractul de vânzare-cumpărare nr. 5463 din 8 iulie 1999 prin care pârâta SC U. SA a vândut apartamentul nr. 2 din imobilul în litigiu numitei A.L.A.

a fost încheiat în considerarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cumpărătoarea dobândind locuința în calitate de chiriașă. Confruntați cu acțiunea în nulitatea contractului, pârâții s-au apărat susținând că la data încheierii contractului, atunci când A.L.A. a cumpărat, proprietarul imobilului era statul, astfel că ei sunt la adăpostul aparenței de drept și a bunei-credințe cu care numita a cumpărat apartamentul deținut cu chirie. Potrivit art. 966 C. civ., obligația fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect, iar conform art. 968 C. civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi sau contrară bunelor moravuri și ordinii publice. Cauza fiind una din condițiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat.

Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului, poziție subiectivă, în funcție de care urmează să fie calificată, ca fiind de bună sau de rea-credință, își are, incontestabil, reflex, la nivelul cauzei. Un act de înstrăinare încheiat în condițiile în care ambele părți au fost de rea-credință este considerat nul absolut, în aplicarea principiului fraus omne corrumpit , al cărui temei legal îl constituie art. 966 C. civ. Per a contrares , în măsura în care ambele părți, sau cel puțin cumpărătorul, au fost de bună-credință, intenția de fraudare a legii nu există și, drept urmare, nici cauza ilicită. Așadar, în aceste condiții, actul ar putea fi deplin valabil.

Este adevărat că în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă. Din punct de vedere juridic, recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință și-a aflat suport în rațiuni de ordin pragmatic, în principiul validității aparenței de drept a cărei esență este exprimată în adagiul error communis facit jus . Incidența acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și, de asemenea, invincibilă, și a unor condiții privind buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.

Din această perspectivă, se constată că la 8 iulie 1999 când s-a încheiat, în temeiul Legii nr. 112/1995 contractul de vânzare-cumpărare nr. 5463, ce se cere a fi declarat nul, cumpărătoarea A.L.A. era în eroare cu privire la calitatea de proprietar al statului vânzător, buna ei credință nefiind lipsită de îndoială atâta timp cât, dobândind folosința în calitate de chiriașă, în anul 1994 ea știa sau putea să știe că apartamentul a fost preluat de stat, în mod abuziv, iar, după 1989, că poate fi revendicat de foștii proprietari. Ea putea și chiar trebuia să se intereseze și să obțină informații privitoare la intenția reclamantei-apelante de a-și redobândi proprietatea, pasivitate care poate fi imputabilă antecesoarei pârâților-intimați, persoane fizice.

Pe cale de consecință, la data de 8 iulie 1999, cumpărătoarea A.L.A. era în deplină cunoștință de cauză că statul era doar proprietarul aparent al bunului cumpărat, astfel că pârâții intimați nu pot invoca cu succes nici eroarea cu privire la calitatea de proprietar al vânzătorului și nici buna credință. Față de cele ce preced, cum contractul de vânzare-cumpărare nr. 5463 din 8 iulie 1999 a fost încheiat cu fraudă la lege, apelul declarat de reclamanți se privește ca fondat și sub acest aspect. Prin urmare, se va admite ca fondat apelul reclamantei-apelante și se va modifica soluția civilă, cu consecința admiterii acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost formulată în sensul constatării nulității absolute a menționatului act juridic, a anulării încheierii de intabulare de sub B 18 din C.F.

6527 Sibiu. Urmare a admiterii acțiunii civile, conform art. 274 C. proc. civ. se va înlătura obligația de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina reclamantei P.G. În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune conform art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 invocată prin întâmpinare de către Municipiul Sibiu prin primar, examinând actele dosarului, se constată că aceasta nu este incidentă în cauza dedusă prezentei judecăți. Cererea de chemare în judecată supusă prezentei judecăți, privește constatarea unor împrejurări de fapt și de drept în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 5463 din 8 iulie 1999 a cărui nulitate se cere a fi constatată pentru apartamentul nr. 2 din imobilul în litigiu și a încheierii de intabulare a acestui act juridic în cartea funciară.

Acțiunea civilă a fost formulată pe dreptul comun fiind invocate dispozițiile art. 948 C. civ. și Legea nr. 115/1958. Ca urmare, instanța de judecată este chemată ca făcând aplicabilitatea dispozițiilor art. 112 și art. 129 alin. (6) C. proc. civ., să hotărască în limitele obiectului cererii deduse judecății, situație în care se impune a nu se recurge la aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Ca atare, excepția de tardivitate a promovării prezentei acțiuni invocate de către Municipiul Sibiu prin primar, urmează a fi respins, nefiind incidente, în cauză, dispozițiile Legii nr. 10/2001. În ce privește apelul reclamantului D.N. formulat împotriva aceleiași sentințe civile și a încheierii de ședință din 2 decembrie 2003 se constată că acesta este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.

Potrivit încheierii de ședință din 2 decembrie 2003 reclamantul-apelant prezent personal a declarat că nu dorește să fie parte în acest litigiu, că nu a promovat acțiunea și nu dorește să figureze ca reclamant în cauza dedusă judecății întrucât s-a adresat instanței europene pentru a se da curs hotărârii judecătorești irevocabile prin care s-a restituit imobilul preluat abuziv de Statul Român, împrejurări față de care instanța de fond, în baza dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea la judecată a reclamantului. În baza art. 246 alin. (2) C. proc. civ., renunțarea la judecată se constată prin încheiere dată fără drept de apel. Prin urmare, calea de atac prevăzută de lege împotriva unei atari încheieri, este recursul și nu apelul.

Or, în condițiile în care reclamantul nu a uzat de calea de atac a recursului împotriva încheierii sus-menționate, apelul declarat împotriva sentinței civile este inadmisibil, el nemaiavând calitate de parte, în prezentul litigiu. Aflat în culpă procesuală, urmare a respingerii apelului, apelantul D.N. va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată ale pârâților intimați persoane fizice, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recursuri pârâții M.O. și M.P., pârâta SC U. SA și Primăria Municipiului Sibiu. Recurenții M.O. și M.P. au criticat decizia pentru respingerea ca inadmisibil al recursului în loc să-l fi anulat deoarece era declarat de reprezentantul intimatei P.G., fără ca aceasta să fi putut dovedi vreun contract de asistență juridică ori vreo împuternicire specială și, în al doilea rând, pentru soluția de admitere a cererii reclamantei P.G.

și a constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare. În dezvoltarea acestui al doilea motiv de recurs, recurenții au susținut că au fost de bună-credință în momentul cumpărării imobilului și că în momentul cumpărării imobilului au respectat toate dispozițiile Legii nr. 112/1995. Aceeași bună-credință se invocă și în recursul declarat de SC U. SA Sibiu care solicită admiterea recursului său și revenirea la hotărârea primei instanțe motivat de împrejurarea că din evidența de carte funciară nu rezultă că pe rolul instanțelor judecătorești existau procese de revendicare a imobilului în litigiu.

La fel, Municipiul Sibiu, prin primar, cere același lucru, pretinzând că instanța nu s-ar fi pronunțat asupra unui mijloc de apărare, excepția prescripției dreptului la acțiune în nulitatea actelor de înstrăinare și pronunțarea hotărârii cu aplicarea greșită a legii, deoarece nu s-a ținut seama că terțul de bună-credință devine proprietar sau titular al unui drept real, chiar dacă el nu deține dreptul respectiv de la adevăratul proprietar. Nici unul dintre cele trei recursuri nu poate fi primit, fiind nefondate. Analiza recursurilor, arată existența unui motiv comun întemeiat pe art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. solicitându-se schimbarea, în totul, a hotărârii atacate și menținerea sentinței civile nr. 174/2004, pronunțată de prima instanță.

Toate cele trei recursuri critică, în esență, faptul că instanța de apel nu a recunoscut recurenților M.O. și M.P. calitatea de terți dobânditori de bună-credință a imobilului. Or, instanța de apel, nici nu avea cum să le recunoască buna-credință, atâta timp cât aceștia nu au făcut un minim de diligențe, pentru a vedea dacă cumpără de la un proprietar adevărat și dacă vânzătorul este de bună-credință, ceea ce a făcut posibilă cumpărarea de la un non proprietar, de la un vânzător de rea-credință. Este adevărat că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cel puțin SC U. Sibiu, mandatara Consiliului Local Sibiu, cu care reclamanții se aflau în litigiu, era de rea-credință, și cele mai sumare diligențe ale pârâților le-ar fi dat posibilitatea aflării adevăratei situații juridice a imobilului.

Oricum, în momentul intabulării contractului de vânzare-cumpărare, care s-a făcut ulterior datei de 13 iulie 1999 când reclamanții au notat procesul în C.F., pârâții erau în mod evident de rea-credință, existența notării constituind pentru ei un semnal asupra caracterului litigios al bunului ce a format obiectul contractului ce se dovedea, astfel anulabil, dacă nu chiar nul. Prin urmare, în mod corect, instanța de apel nu a recunoscut calitatea de proprietari pârâților, persoane fizice, admițând acțiunea acestora și constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat. În ce privește cel de-al doilea motiv de recurs formulat de pârâți (de fapt, în ordinea enumerării, primul, nu poate fi nici el primit, anularea unei căi de atac, având loc atunci când este promovată de o persoană fără vocație la declararea ei, ceea ce nu este cazul, în speță.

Reclamantul D.N. avea calitate de parte în proces și ar fi putut introduce orice cale de atac prevăzută de lege, dacă nu ar fi făcut declarația de renunțare la judecată, conform art. 246 C. proc. civ. Cum însă, reclamantul făcuse o astfel de declarație, desigur că, nu mai putea ataca hotărârea în mod corect, fiindu-i respins apelul, ca inadmisibil. Nici critica referitoare la primirea de despăgubiri de către reclamantă, nu este întemeiată. Deși reală, această împrejurare nu poate avea efectele scontate de pârâți, atâta timp cât prin hotărârea irevocabilă s-a dispus anularea încheierii de intabulare operate în favoarea Statului Român și restituirea imobilului de către SC U. SA. În raport de cele arătate, Curtea va trebui să privească recursurile declarate de pârâți, ca nefondate, și să le respingă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de pârâții M.O. și P., pârâta SC U. SA și Primăria Municipiului Sibiu prin Primar ca nefondate împotriva deciziei nr. 1150 A din 7 iulie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2005.