ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1302/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1302/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1/2013, Tribunalul Sibiu

a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC U. SA Sibiu în acțiunea

principală.

A fost admisă acțiunea

civilă formulată de reclamanta B.D., prin mandatar C.I.M., în contradictoriu cu

pârâții: M.M., S.G. și S.M., M.L.I., în nume propriu și ca moștenitoare a lui A.F.,

C.L.O., S.A., B.B.O., C.D. și C.E., J.E., P.P.R. și P.D., C.D. și C.T.D., ambii

în nume propriu și ca moștenitori al lui C.E., M.P., S.A. și SC U. SA Sibiu și,

în consecință:

Au fost obligați pârâții,

persoane fizice, să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentele

pe care le ocupă în imobilul proprietatea reclamantei, situat în Sibiu, str. N.B.,

imobil înscris în CF nr. F1 Sibiu nr. top. T1, prin predarea posesiei și folosinței

acestuia și s-a dispus evacuarea pârâților din acest imobil. S-a luat act de renunțarea

reclamantei la judecarea acțiunii civile în contradictoriu cu pârâții A.F. și F.M.

A fost admisă excepția

lipsei calității procesuale pasive, în cererea reconvențională, a municipiului Sibiu

reprezentat de Primar, și în consecință s-a respins cererea reconvențională formulată

de pârâții M.L.I. și B.B.O. în contradictoriu cu municipiul Sibiu reprezentat de

Primar.

Au fost respinse excepțiile

lipsei capacității procesuale a numitei A.F., inadmisibilității acțiunii principale

și prescripției achizitive, invocate de pârâții-reclamanți reconvenționali.

S-a respins cererea reconvențională

formulată de pârâții M.L.I. și B.B.O. în contradictoriu cu B.D., G.G.M., C.M. și

C.E.A., C.O.M. și C.D.A., și SC U. SA Sibiu.

A fost obligată pârâta

SC U. SA la plata către reclamantă a sumei de 30.289,9 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Imobilul în litigiu este

înscris în CF F1 Sibiu nr. top. T1 și este în prezent proprietatea tabulară a reclamantei,

proprietate dobândită prin cumpărare în anul 2006. Acest imobil a fost proprietatea,

în anul 1928, a lui G.E., pentru ca mai apoi să devină proprietatea prin cumpărare,

în anul 1949, a lui E.S., pentru ca mai apoi, în anul 1999, în baza certificatului

de moștenitor din 1999 eliberat de Biroul Notarului Public B.V. și a încheierii

de întabulare din 1999, bunul să treacă, prin moștenire, în proprietatea lui G.G.M.

La rândul său, acesta a vândut imobilul, în anul 2000, soților C.M. și C.E.A., iar

apoi imobilul a fost vândut soților C.O.M. și C.D.A., iar, în final, în baza contractului

de vânzare-cumpărare autentificat de către Notarul Public G.L., imobilul a ajuns

în proprietatea reclamantei B.D. (încheierea de întabulare din 19 octombrie 2006).

Pârâții persoane fizice

au cumpărat apartamentele pe care, în mare parte, le-au deținut cu chirie de la

Statul Român (a se vedea copiile contractelor de vânzare-cumpărare la dosar fond)

și și-au întabulat dreptul de proprietate în CF-uri individuale în topograficul

T2, dezmembrat.

Expertiza efectuată în

cauză a explicat faptul că imobilul din Sibiu, str. N.B. este situat pe nr. top.

T3, fiind inițial un corp de clădire A, care, în anul 1928, a fost dezmembrat în

două loturi, respectiv: nr. top. T2, 220 mp, cu corpul de clădire A, amplasat la

zona stradală, și nr. top. T1, de 331 mp, amplasat în zona posterioară a primului

imobil, corpul B de clădire, între care s-a edificat ulterior o plombă (clădire

de legătură). S-a mai explicat de unde a provenit eroare de identificare, și anume

faptul că, contrar uzanțelor generale, în care prin dezmembrarea pe loturi, nr.

top al unui nou lot creat, cu terminație /1, rămâne notat în CF-ul inițial, în acest

caz, imobilul cu nr. top. nou T2 a trecut în CF F2, iar imobilul nou creat, cu

nr. top. T1 a rămas notat în CF-ul vechi, F1. Acest fapt a favorizat confuzia creată

ulterior relativ la spațiile cumpărate de pârâți. Ca și concluzie a experților,

relativ la înscrierile din CF, „de drept imobilul de la nr. top. T1 nu a fost operat

ca fiind trecut în proprietatea Statului Român în anul 1952, deoarece nu s-a efectuat

nicio operațiune de carte funciară în acest sens pe CF F1, în care se afla înscris

acest nr. top. T1”. Experții au mai arătat că „toate locuințele din imobil au fost

considerate (în mod eronat) ca fiind situate pe nr. top. T2, fără a se evidenția

spațiile de locuit de pe nr. top. T1. În această din urmă situație se află cele

9 apartamente nominalizate în raportul de față (apartamentele pârâților) care în

fapt sunt situate pe lotul de teren nr. T1 (în CF F1), în timp ce în fapt au fost

notate eronat de către entitățile abilitate pe nr. top. T1, din CF F2.”

Cu privire la acțiunea

în evacuare formulată de reclamantă, instanța de fond a reținut că în anul 2007

aceasta a promovat o acțiune în evacuarea pârâților, acțiune ce a făcut obiectul

Dosarului nr. 865/306/2007 al Judecătoriei Sibiu, ocazie cu care pârâții au invocat

un drept de proprietate asupra apartamentelor deținute. Prin sentința civilă

nr. 3693/2007, Judecătoria Sibiu a respins acțiunea cu motivarea, în esență, că

în condițiile în care ambele părți invocă un titlu de proprietate asupra aceluiași

imobil, analiza acestuia nu poate fi făcută pe calea acțiunii în evacuare, ci pe

calea unei acțiuni în care instanța să fie învestită cu compararea titlurilor. Sentința

a rămas definitivă prin respingerea apelului, prin decizia civilă nr. 380/2007 a

Tribunalului Sibiu și mai apoi irevocabilă, prin respingerea recursului, prin decizia

civilă nr. 80/2008 a Curții de Apel Alba-Iulia.

Cu privire la acțiunea

în anularea actelor de proprietate ale proprietarilor de CF și pentru înscrierea

în CF a dreptului de proprietate a imobilului de către stat în temeiul Decretului

nr. 92/1950, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 3469/2006, pronunțată de Judecătoria

Sibiu, instanța a respins acțiunea reclamantei SC U. SA prin care aceasta solicita,

pe de-o parte, înscrierea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului

ce face obiectul acțiunii de față, în temeiul prevederilor Decretului nr. 92/1950,

precum și cererile de anulare a certificatului de moștenitor din 1999 suplimentar,

eliberat de Biroul Notarial Public B.V. în ce privește acest imobil, a înscrierii

dreptului de proprietate în favoarea pârâtei J.E. în CF F2 Sibiu, nr. top. T2 și

CF F3 nr. top. T4, înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei J.E. în CF corectă,

respectiv CF F1 Sibiu, nr. top. T1, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat de Biroul Notarului Public B.M., nulitatea absolută a încheierilor

de întabulare, modificarea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei J.E. în

ceea ce privește coordonatele de carte funciară ale imobilului cumpărat. Sentința

a rămas irevocabilă la data de 23 august 2006.

Referitor la jurisprudența

și dreptul intern aplicabil cauzei, instanța de fond a reținut:

Art. 480 C. civ.: „Proprietatea

este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv

și absolut, însă în limitele determinate de lege.”

Art. 1 Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului: „Orice persoană fizică

sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit

de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente

nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a

asigura plata impozitelor ori a altor contribuții ori a amenzilor.”

Cu privire la soluționarea

excepțiilor invocate de părți, instanța de fond a reținut următoarele:

În prezenta cauză atât

reclamanta, cât și pârâții au invocat o serie de excepții care, având în vedere

dispozițiile art. 137 C. proc. civ. s-a impus a fi analizate și soluționate cu precădere,

înainte de cercetarea fondului cauzei. Reclamanta a invocat, în final, excepția

autorității de lucru judecat, sub aspectul pozitiv, în ultimă instanță, raportat

la primul petit al cererii reconvenționale și prin raportare la considerentele sentinței

civile nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu.

Pârâtul G.G.M. a invocat

excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește petitele din cererea reconvențională,

excepție asupra căreia instanța de fond, Judecătoria Sibiu, înainte de declinarea

competenței, s-a pronunțat prin încheierea de ședință din data de 11 decembrie 2009,

admițând-o în parte.

Pârâta din acțiunea principală

SC U. SA a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, aceeași excepție

fiind invocată și de pârâtul din cererea reconvențională, municipiul Sibiu, reprezentat

de Primar.

De asemenea, reclamanții

reconvenționali au invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantei și,

în ceea ce-i privește, pe cale de excepție, dobândirea dreptului de proprietate

ca efect al prescripției achizitive, de 10-20 de ani pentru pârâta M.L.I. și de

10 ani pentru pârâtul B.B.O. Reclamanții reconvenționali au invocat și insuficiența

timbrare a acțiunii reclamantei, precum și lipsa calității procesuale pasive (de

fapt a capacității procesuale) a pârâtei A.F., decedată.

De asemenea, s-a invocat

și excepția de necompetență materială a instanței inițial învestită, Judecătoria

Sibiu, soluționată prin sentința civilă nr. 5369/2010, urmare căreia Tribunalul

Sibiu a fost învestit, în mod corect, cu soluționarea cauzei în fond.

Excepția de netimbrare,

excepție de procedură, este prima într-o ordine firească asupra căreia instanța

a trebuit să ofere un răspuns. Ea, de altfel, nici nu a mai fost susținută după

ce, prin precizarea de către reclamantă a valorii imobilului în litigiu, la 500.001

RON, instanța i-a pus în vedere și aceasta s-a conformat dispoziției de completare

a timbrajului, conform prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, achitându-se

în total o taxă judiciară de timbru de 8.189 RON și un timbru judiciar de 5 RON.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, tribunalul a găsit neîntemeiată

excepția insuficientei timbrări a acțiunii.

Celelalte excepții invocate

sunt excepții de fond, iar instanța de fond s-a pronunțat mai întâi asupra calității

procesuale, capacității procesuale, a inadmisibilității și apoi a autorității de

lucru judecat.

În ceea ce o privește

pe pârâta SC U. SA Sibiu, reclamanta a justificat formularea acțiunii și în contradictoriu

cu aceasta ca urmare a faptului că este parte, fiind vânzătorul, din contractele

de vânzare-cumpărare în raport cu care solicită compararea titlului ei, așa încât

instanța a acceptat acest punct de vedere și a respins ca neîntemeiată excepția

invocată.

Municipiul Sibiu prin

Primar a fost chemat în judecată de către reclamanții reconvenționali și din lecturarea

petitelor cererii reconvenționale s-a observat că nu există nicio cerere în raport

cu acest pârât, așa încât în mod corect s-a impus concluzia că municipiul Sibiu

prin Primar nu-și justifică, din punct de vedere pasiv, calitatea în această cauză,

considerent pentru care s-a admis această excepție și s-a respins cererea reconvențională

formulată în contradictoriu cu acesta.

Aspectul legat de lipsa

capacității procesuale a pârâtei A.F., decedată la momentul soluționării acțiunii,

dar în viață la data introducerii acțiunii, nu s-a mai impus a fi soluționată, întrucât

prin declarație autentică reclamanta a renunțat la judecată în contradictoriu cu

aceasta, așa încât instanța a luat act, în temeiul dispozițiilor art. 246 C. proc.

civ., de această renunțare.

Excepția de inadmisibilitate

invocată de reclamanții reconvenționali în ceea ce privește acțiunea reclamantei

este neîntemeiată și a fost respinsă. Această excepție de fond vizează, în general,

lipsa dreptului la acțiune al părții pentru respectiva acțiune. Nu poate fi reținută

această excepție în ceea ce o privește pe reclamantă care a înțeles să formuleze

o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri, fiind în situația în care invocă

existența unui titlu de proprietate asupra imobilului în privința căruia și pârâții

invocă un titlu valabil.

Autoritatea de lucru judecat

în ceea ce privește petitul cererii reconvenționale a fost respinsă deja de instanță

și deși s-a invocat faptul că instanța nu a fost competentă, tribunalul a apreciat

că nu se poate pronunța din nou asupra excepției, încheierea fiind interlocutorie.

Reclamanta a insistat ca tribunalul să rețină, în ultimă instanță, această excepție

sub aspectul ei pozitiv, de prezumție de adevăr judecat. Acest efect presupune situația

în care persoana interesată solicită instanței să accepte ca impunându-i-se o constatare

jurisdicțională deja realizată în alt proces în legătură cu problema litigioasă

din cauza aflată spre soluționare, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1200

alin. (4) C. civ., în scopul evitării unor soluții contradictorii. Cum aceasta nu

este o excepție procesuală, ci o prezumție absolută, care presupune analiza în fond

a litigiului, instanța s-a pronunțat asupra ei cu ocazia cercetării fondului cauzei.

Cu privire la acțiunea

principală, pârâții, în acțiunea reconvențională, au susținut că acțiunea în revendicare

formulată pe dreptul comun este inadmisibilă și au adus ca argument deciziile Înaltei

Curți de Casație și Justiție. Tribunalul a apreciat însă, că în cauză nu ne găsim

în situația reglementată de Legea nr. 10/2001, pentru că reclamanta nu este un fost

proprietar care solicită restituirea imobilului de la Statul Român, ci este o persoană

care deține un titlu de proprietate și se îndreaptă împotriva altor persoane, care

dețin bunul și invocă și ele un titlu de proprietate, fiind astfel incidente dispozițiile

art. 480 C. civ.

Așa fiind, în cadrul unei

asemenea acțiuni în revendicarea unui imobil pentru care atât reclamanta, cât și

pârâții invocă titluri, se impune compararea lor, pentru a se da eficiență celui

mai caracterizat. Titlul reclamantei este preferat titlurilor deținute de pârâți,

întrucât al reclamantei provine de la adevăratul proprietar, în timp ce al pârâților

provine de la Statul Român, un non dominus.

Pârâții au invocat în

apărarea lor buna-credință pe care cumpărătorii au avut-o la încheierea contractelor

de vânzare-cumpărare, anume faptul că au avut reprezentarea că contractează cu adevăratul

proprietar și că eroarea lor a fost una invincibilă, în sensul că era imposibil

oricărei persoane și nu numai lor să se fi înșelat în condițiile date. În primul

rând se cuvine a fi făcută precizarea că în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară

buna-credință se analizează doar în situația în care nici una dintre părți nu are

titlu de proprietate, situație în care s-ar da câștig de cauză celei care are posesia

mai bine caracterizată, dar nu aceasta este și situația în litigiu. În al doilea

rând, este cel puțin discutabil să se susțină, în regim de carte funciară, eroarea

invincibilă a cumpărătorilor relativ la situația cărții funciare. Este adevărat,

însă, că în litigiu situația este una aparte, eroarea având cauze vechi, de la dezmembrarea

imobilului, și-i impută în mod prioritar vânzătorului, însă așa cum s-a dovedit

această eroare prin expertiza efectuată, se putea afla și în faza premergătoare

încheierii vânzării. Oricum, buna-credință nu duce prin ea însăși și în lipsa unui

titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate

imobiliară. Consecința unui asemenea raționament este aceea că dacă s-ar da eficiență

titlului pârâților, ținând cont de faptul că provine de la un neproprietar, ar echivala,

pentru adevăratul proprietar, de data aceasta înscris în cartea funciară, cu o privare

de un bun și o încălcare nu numai a prevederilor art. 480 C. civ., dar și a

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâții, pierzând în această

acțiune în comparare de titluri, au la îndemână, în funcție de situația concretă

a fiecăruia, fie acțiunea în evicțiune, conform art. 1337 și urm. C. civ., fie cea

care rezultă din prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Una dintre apărările pârâților,

în raport cu care reclamanta a invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat,

a fost și cea legată de faptul că întreg imobilul din Sibiu, str. N.B., deci și

nr. top. T1, a făcut obiectul naționalizării, arătându-se că fostul proprietar figura

în lista anexă la decretul de naționalizare cu 6 apartamente. În primul rând, doar

înscrierea sa în anexa la decretul de naționalizare, fără înscrierea dreptului statului

în cartea funciară, în condițiile în care la acea dată erau aplicabile dispozițiile

Decretului-lege nr. 115/1938, care consfințea caracterul constitutiv de drepturi

al întabulării în cartea funciară, era ineficientă pentru dobândirea dreptului de

proprietate de către stat. În al doilea rând, așa cum s-a remarcat, în nr. top.

T1 se află 9 apartamente, așa încât există neconcordanțe din acest punct de vedere.

Prin considerentele sentinței

civile nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu s-a reținut, în același sens, că imobilul

cu nr. top. T1 nu a făcut obiectul naționalizării, ceea ce creează în plus o prezumție

de adevăr cu privire la acest aspect.

Cu privire la cererea

reconvențională, pârâții M.L.I. și B.B.O. au mai invocat, pe cale de excepție, dobândirea

dreptului de proprietate prin uzucapiune. Prevederile C. civ., invocate în susținerea

cererilor lor nu sunt aplicabile în speță, întrucât pentru posesiile începute după

anul 1947 au devenit inaplicabile, în Transilvania, prevederile C. civ. în această

materie și și-au găsit aplicarea cele ale Decretului-lege nr. 115/1938, până la

intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, când s-au aplicat aceste din urmă dispoziții.

Ambele acte normative indicate prevăd alte condiții în care se poate uzucapa și

pârâții nu se află în niciuna dintre ele. Pe de altă parte posesia exercitată de

chiriaș nu este una aptă să conducă la dobândirea proprietății prin uzucapiune,

iar după dobândirea titlului de proprietate, cu vicii ce nu le erau cunoscute, nu

sunt îndeplinite dispozițiile legale.

Primul capăt de cerere,

de altfel formulat inexact doar ca o acțiune în constatare în condițiile în care

dispozițiile art. 111 C. proc. civ. declară inadmisibile aceste acțiuni atunci când

există cale realizării dreptului, a fost respins însă ca neîntemeiat, pentru considerentele

de fapt și de drept deja arătate, instanța reținând din cuprinsul întregii probațiuni

administrate în cauză că imobilul cu nr. top. T1 nu a făcut obiectul naționalizării.

Al doilea petit al cererii

reconvenționale este, din nou, redactat ca o acțiune în constatare ce nu poate fi

primită. Pârâții au solicitat să se constate o eroare de identificare fără a solicita

înscrierea dreptului lor de proprietate în topograficul corect, chiar dacă acest

lucru este neîntemeiat pentru considerente deja arătate. În condițiile unei erori

de identificare a bunului vândut în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare,

cu prealabila rectificare a contractului în acest sens, ceea ce nu s-a cerut, ar

fi fost admisibilă cel mult în situația în care imobilul ar mai fi fost proprietatea

Statului Român (iar în cazul în speță nu a fost niciodată), așa încât și acest capăt

de cerere din acțiunea reconvențională a fost respins.

Petitele (așa cum au fost

redate în motivare) au fost respinse ca urmare a admiterii deja de către instanță

a excepției autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește cererea

de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2006

și a încheierii de întabulare subsecvente, pentru preț neserios, lipsa obiectului

și cauză ilicită, aceste cereri sunt neîntemeiate pentru considerentele ce urmează:

În primul rând nu s-a

făcut nicio dovadă cu privire la nici unul din motivele de nulitate absolută a contractului

invocate. Prețul este neserios atunci când el este atât de mic încât nu reprezintă

o cauză suficientă pentru vânzător transmiterea proprietății bunului. Aprecierea

nu este una matematică, nici măcar prin raportare la o valoare de circulație a bunului,

ci se face în mod concret în funcție de circumstanțele cauzei. În cazul de față,

existența unui preț inferior valorii de circulație a bunului se justifică foarte

ușor prin situația incertă a acestuia, în care există titluri ce se suprapun din

partea diverselor persoane, așa încât pentru o eventuală redobândire a posesiei

sau mai mult a confirmării priorității titlului, e necesară promovarea de acțiuni

în justiție. Cauza în contractul de vânzare-cumpărare este considerația prestației

celeilalte părți. Potrivit art. 968 C. civ., cauza este ilicită când este contrară

bunelor moravuri și ordinii publice. Contractul atacat este unul parțial cauzal,

ipoteză în care, scopul mediat putea fi dovedit, dacă a fost determinant la încheierea

contractului și prin mijloace de probă extrinseci înscrisului contractual. Nicio

dovadă administrată în cauză nu susține poziția pârâților de nulitate a contactului

pentru cauză ilicită. În ceea ce privește lipsa obiectului contractului, pârâții

nu au precizat nici dacă „obiectul contractului” vizează nașterea, modificarea sau

stingerea raportului contractual sau e vorba de „obiectul obligațiilor contractuale”,

care ar viza prestațiile pe care fiecare parte și le asumă, însă în condițiile date,

de vânzare a unui bun înscris în cartea funciară, nu se dovedește lipsa obiectului

acestuia, fiind irelevant dacă bunul era sau nu în posesia vânzătorului.

Pentru toate aceste considerente,

nu a fost admisă nici cererea de revenire la situația anterioară de carte funciară,

cerere care a fost respinsă.

Prin admiterea acțiunii

și respingerea cererii reconvenționale, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., reclamanta este în drept să obțină cheltuielile de judecată ocazionate de

prezentul litigiu. În cazul în speță ele constau în taxe de timbru, 8.192 RON, onorariu

de avocat în sumă de 17.388,9 RON, și parte din contravaloarea expertizei efectuată

în cauză, adică 4.700 RON, în total 30.289,9 RON. Tribunalul a dispus obligarea

SC U. SA Sibiu la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, apreciind

că acesteia îi revine în mod covârșitor culpa în greșeala de dezmembrare și înscriere

în cartea funciară a imobilului.

Soluționând apelurile

declarate împotriva susmenționatei hotărâri, curtea de apel a reținut următoarele:

Instanța a fost învestită

cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, în cadrul căreia sunt cercetate

titlurile aflate în coliziune.

În sistemul cărții funciare

reglementată de Decretul-lege nr. 115/1938, singura modalitate de dobândire a dreptului

de proprietate este înscrierea în cartea funciară.

Deci, în situația imobilelor

evidențiate în regimul real de publicitate, acțiunea în revendicare se întemeiază

pe înscrierile operate în cartea funciară, titularul dreptului înscris putând opune

dreptul său oricărei persoane care pretinde un drept real, indiferent de titlul

pe care îl deține.

Înscrierea dreptului de

proprietate în evidențele reale mobiliare au forța deplină probantă și efect constitutiv

de drept, conform art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, creează în favoarea titularului

dreptului o prezumție legală de proprietate, care nu poate fi combătută decât printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă în rectificare de carte funciară, întemeiată

pe unul din motivele prevăzute de art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938.

În speță, proprietarul

tabular al imobilului în litigiu este reclamanta, care a dobândit dreptul de proprietate

prin cumpărare de la succesorii în drepturi ai proprietarului tabular.

Astfel, în CF F1 Sibiu,

este înscris imobilul cu nr. top. T1, casă de piatră cu II etaje și care conform

înscrierilor s-a dezmembrat din nr. top. T3 în anul 1928 și s-a întabulat în favoarea

lui G.E. în baza contractului de donațiune, cu încheierea din 13 decembrie 1928.

Nr. top. T2 s-a transcris

în CF F2 în favoarea numiților F.J. și M.S. (conform extraselor de carte funciară,

dosar Judecătoria Sibiu).

Asupra acestui număr topografic,

T1, nu s-au mai efectuat înscrieri în cartea funciară, deci a rămas în proprietatea

tabulară a G.E. până în anul 1999 când succesorul acesteia, G.G.M. și-a întabulat

dreptul de proprietate în baza certificatului de moștenitor cu încheierea din 7

iulie 1999.

Pârâții sunt posesori

ai apartamentelor ce compun imobilul în litigiu, foști chiriași, și care au încheiat

contracte de vânzare-cumpărare cu reprezentanții Statului Român.

Asupra concluziilor raportului

de expertiză efectuat în cauză, reținut de instanța de fond, s-a considerat că nu

se mai impune a se insista, întrucât acest raport a fost însușit de către toate

părțile și nu se contestă.

În concluzie, față de

aspectele reținute, curtea a constatat că în mod corect Tribunalul Sibiu a dat prioritate

titlului reclamantei reținând că provine de la adevăratul proprietar, în timp ce

al pârâților provine de la Statul Român, un non dominus.

Cu privire la apelul declarat

de către pârâții J.E., M.L.I. și B.B.O.:

Împrejurarea că succesorii

în drepturi ai proprietarului tabular ai imobilului în litigiu nu au avut posesia

imobilului nu prezintă relevanță, aspect ce rezultă din definiția acțiunii în revendicare,

care este acțiunea proprietarului neposesor formulată împotriva posesorului neproprietar.

Toate părțile susțin că

imobilul în litigiu a fost naționalizat prin Decretul de naționalizare nr. 50/1952

odată cu nr. top. T2, proprietar ce era trecut în anexele decretului.

Aceste susțineri nu au

fost primite. Pe de o parte, în anexa la decretul de naționalizare, cum chiar părțile

arată, erau trecute doar cele 6 apartamente ale nr. top. T2, număr dezmembrat în

anul 1928 și înscris în altă carte funciară pe numele celor doi proprietari, care

de altfel, au fost trecuți în anexele decretului.

Pe de altă parte, deși

imobilul în litigiu a fost preluat în fapt de Statul Român, în cartea funciară nu

a fost înscrisă această naționalizare.

Or, corect a reținut instanța

de fond că preluarea în fapt fără înscriere în fapt, în cartea funciară în condițiile

Decretului-lege nr. 115/1938, era ineficientă pentru dobândirea dreptului de proprietate.

În cele ce preced s-au

analizat principiile de carte funciară. Astfel, față de principiul efectului constitutiv

de drepturi reale al înscrierii în cartea funciară, reglementat de dispozițiile

art. 18 din Decretul-lege nr. 115/1938, și lipsa înscrierii în cartea funciară a

preluării imobilelor cu nr. top. T1 statul nu a dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu, acesta rămânând în proprietatea celui înscris în cartea

funciară.

În cauză nu sunt incidente

nici excepțiile prevăzute de art. 26 din același decret potrivit căruia drepturile

reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară în cazul dobândirii prin succesiune

legală și testamentară, vânzare silită și expropriere.

Prin urmare, în situația

în care imobilul a făcut obiectul naționalizării, acesta trebuia întabulat în favoarea

statului cu acest titlu, pentru ca acesta din urmă să dobândească dreptul de proprietate,

ceea ce în speță nu s-a efectuat.

Față de lipsa înscrierii

în CF a vreunui drept al imobilului de către Statul Român, orice susțineri referitoare

la fișa imobilului, posesia statului sunt lipsite de relevanță.

Este adevărat că actele

de vânzare-cumpărare ale foștilor chiriași sunt titluri valabile, însă provin de

la un neproprietar, iar în situația dată, a comparării titlurilor, preferința titlului

reclamantei ce provine de la succesorii proprietarului tabular corect a fost reținută

de prima instanță.

Susținerile referitoare

la uzucapiune nu au fost primite, întrucât în cauză corect a reținut Tribunalul

Sibiu că prevederile C. civ. nu sunt aplicabile întrucât pentru posesiunile începute

după anul 1947 au devenit aplicabile dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938,

deoarece prin Legea nr. 241/1947 a fost completată și pusă în aplicare pe tot cuprinsul

Transilvaniei, Legea nr. 115/1938, lege prin care s-a unificat reglementarea privitoarea

la unificarea cărților funciare.

Astfel numai uzucapiunile

începute între momentul extinderii legislației române în Transilvania prin Legea

nr. 219/1943 și data intrării în vigoare a Legii nr. 115/1938, prin Legea nr.

241/1947, cad sub incidența reglementărilor din Cartea a III-a Titlul XX C. civ.

român.

Legea nr. 115/1938, intrată

în vigoare la 22 iulie 1947 reglementează uzucapiunea diferit, instituind două cazuri.

Or apelanții B.B.O., J.E. și M.L.I. nu au invocat aceste cazuri, și astfel nu au

fost analizate.

Criticile referitoare

la buna credință, eroarea comună, caracterul invincibil al erorii comune nu au fost,

de asemenea, primite întrucât în cauză prezintă relevanță aspectele expuse mai sus,

și anume lipsa titlului vânzătorului, respectiv lipsa întabulărilor în cartea funciară,

aspecte care primează în sistemul cărților funciare.

Cu referire la apelul

declarat de pârâtul B.B.O., Curtea a reținut următoarele:

Curtea a constatat că

este insuficient timbrat și l-a anulat ca atare.

Prin încheierea de ședință

din data de 21 martie 2013 pârâții-apelanți au fost obligați la plata taxei judiciare

de timbru, calculată la valoarea de impunere a apartamentelor deținute de fiecare.

Apelanții M.L.I. și B.B.O.

au fost obligați și la plata sumei de 1.355,5 RON pentru cererea reconvențională.

Această încheiere a rămas irevocabilă față de acești apelanți, care nu au formulat

cerere de reexaminare.

Prin înscrisul de la dosar,

apelantul B.B.O. a arătat că valoarea apartamentului este conformă certificatului

de impunere, recunoscând că datorează taxă de timbru de 1.505,4 RON și pentru care

a formulat cerere de ajutor public judiciar.

De asemenea, la dosar

s-a făcut dovada achitării sumei de 1.355,55 RON stabilită pentru cererea reconvențională.

Deși prin încheierea din

11 aprilie 2013 acești apelanți au fost citați cu mențiunea de a depune la dosar

acte în susținerea cererii, nu s-au conformat acestei dispoziții și, astfel, prin

încheierea din camera de consiliu din 30 mai 2013 s-a respins cererea de ajutor

public judiciar formulată de apelanții B.B.O. și M.L.I.

Împotriva acestei încheieri,

apelantul B.B.O. nu a formulat cerere de reexaminare în termen legal și, deși a

fost citat cu mențiunea de a achita taxa judiciară de timbru, acesta nu s-a conformat

dispozițiilor instanței și nu a depus la dosar chitanța taxei judiciare de timbru.

Astfel, deși criticile

formulate de apelantul B.B.O. au fost analizate, fiind comune cu cele ale apelanților

J.E. și M.L.I. (declarația de apel fiind comună), întrucât acesta nu a depus taxa

judiciară de timbru aferentă acțiunii precizată, calculată la valoarea de impunere

a apartamentului pe care îl ocupă, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997

apelul pârâtului B.B.O. a fost anulat ca insuficient timbrat.

Cu referire la apelul

declarat de pârâții C.D., C.T.D., B.L.O. și M.P. s-au reținut următoarele:

Solicitarea formulată

în principal de desființare cu trimitere, cu evidență nu poate fi primită, întrucât

în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 297 C. proc. civ, deoarece prima instanță

a soluționat procesul cu cercetarea fondului, iar judecata s-a făcut cu legala citare

(prezență) a părților.

Susținerile referitoare

la încheierea din 11 decembrie 2009, pronunțată de Judecătoria Sibiu sunt nefondate,

întrucât excepția pusă în discuția părților și soluționată prin această încheiere

a fost pusă din nou în dezbaterea părților de către Tribunalul Sibiu și analizată

de această din urmă instanță, așa cum rezultă din încheierea de amânare a pronunțării

din data de 17 decembrie 2012 și considerentele sentinței atacate.

Împrejurarea că anterior

declinării, Judecătoria Sibiu a admis cererea în probațiune nu atrage nulitatea

încheierii atacate, întrucât potrivit art. 160 C. proc. civ, în cazul declarării

necompetenței, dovezile administrate de instanța necompetentă rămân câștigate judecății,

iar instanța competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.

Mai mult, expertiza tehnică ce a stat la baza soluționării cauzei a fost administrată

de instanța competentă material, respectiv Tribunalul Sibiu.

Nici susținerile referitoare

la cele două persoane decedate nu pot fi primite, întrucât în cauză au fost introduși

moștenitorii defunctei, C.E. și M.M.M., respectiv prezenții apelanți.

Împrejurarea că în dispozitiv

au fost menținuți din eroare și pârâții decedați nu produce apelanților nicio vătămare

în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ, atâta timp cât sunt introduși și moștenitorii

acestora iar apelul moștenitorilor se analizează prin prezenta hotărâre.

Susținerile referitoare

la sentința civilă nr. 3697/2007 s-au reținut a fi vădit nefondate.

Această sentință, rămasă

definitivă urmare a respingerii recursului de către Curtea de Apel Alba-Iulia, corect

reținută de către instanța de fond, s-a pronunțat în procesul de evacuare inițiat

de reclamantă, cerere respinsă, pe considerentul că în condițiile în care ambele

părți invocă un titlu de proprietate asupra aceluiași imobil, analiza acestora nu

poate fi făcută pe calea acțiunii în evacuare ci pe calea unei acțiuni în care instanța

să fie învestită cu compararea titlurilor, ceea ce a și demarat reclamanta prin

prezentul proces.

Contrar susținerilor apelanților,

instanța de fond nu a reținut o împrejurare contrară celor stabilite prin sentința

nr. 3697/2007, nu a constatat nevalabilitatea titlurilor apelanților și a procedat

conform investirii, la compararea titlurilor și a acordat preferință titlului reclamantei.

Susținerile referitoare

la greșita reținere a instanței de fond sub aspectul preferabilității titlului reclamantei

au fost găsite ca nefondate, astfel cum s-a analizat în cele ce preced, în analiza

apelului celorlalte părți.

S-a arătat că în cauză

nu prezintă relevanță că imobilul forma un tot unitar, atâta timp cât dezmembrarea

lui în două corpuri de clădire, un corp cu nr. top. T2 și un corp cu nr. top. T1

s-a realizat în 1928, deci cu mult înainte de instaurarea regimului comunist în

România și adoptarea decretului de naționalizare.

Mai mult, s-a reținut

mai sus că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul naționalizării și oricum statul

român nu și-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate sub acest titlu,

imobilul continuând să fie proprietatea tabulară a antecesoarei intimatului G.G.M.

Împrejurarea că apelanții

C. au cumpărat imobilul în 1974, iar ceilalți în baza Legii nr. 112/1995, nu prezintă

relevanță sub aspectul celor invocate de apelanți, întrucât contractele de vânzare-cumpărare

au fost încheiate de un neproprietar. Împrejurarea că s-a înscris dreptul de proprietate

cu titlu de moștenire în anul 1994 și apoi imobilul s-a vândut succesiv mai multor

persoane, contrar susținerilor apelanților, nu constituie un dubiu cu privire la

valabilitatea titlului înscris, și aceasta cu atât mai mult cu cât certificatul

de moștenitor, emis în favoarea fiului proprietarului tabular, au făcut obiectul

cenzurii judiciare prin sentința civilă nr. 3469/2006 a Judecătoriei Sibiu și sentința

civilă nr. 6548 corect reținută de instanța de fond.

Cu referire la prescripția

achizitivă invocată prin motivele de apel, curtea a reținut admisibilitatea invocării

direct în apel a acestei apărări de fond față de dispozițiile art. 292 alin.

(1) C. proc. civ, potrivit cărora părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței

de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima

instanță sau arătate în motivarea apelului.

Potrivit dispozițiilor

art. 1842 C. civ., prescripția poate fi opusă în cursul unei instanțe până la momentul

când se va pronunța o decizie definitivă.

Din examinarea acestor

dispoziții legale rezultă că prescripția achizitivă poate fi invocată inclusiv în

fața instanței de apel, aceasta fiind cea care pronunță hotărârea definitivă în

sensul celor indicate în textul de lege.

Invocarea uzucapiunii

nu are caracterul unor pretenții de sine stătătoare ci este o apărare de fond, ea

putând fi invocată atât pe cale de acțiune cât și pe cale de excepție.

În speță, apelanții au

invocat uzucapiunea prin motivele de apel, ca o apărare de fond, ca un mijloc de

apărare față de cererea în revendicare.

Sub aspectul fondului,

curtea a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile C. civ. român față

de data susținută a începerii posesiei, ulterioare aplicării Decretului-lege

nr. 115/1938, așa cum s-a arătat în analiza apelului declarat de ceilalți pârâți.

Cu privire la aplicabilitatea

dispozițiilor art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938 față de apelanții C. se reține

că acest text legal reglementează uzucapiunea extratabulară. Astfel, dispozițiile

art. 28 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938 prevăd că posesorul unui bun imobil

care l-a posedat, în condițiile legii, timp de 20 de ani de la moartea titularului

dreptului de proprietate înscris în cartea funciară, poate cere stabilirea dreptului

în favoarea sa în temeiul uzucapiunii.

Condițiile prevăzute de

lege pentru a se putea invoca această uzucapiune sunt: titularul dreptului întabulat

în cartea funciară să fie decedat; uzucapantul să posede imobilul timp de 20 de

ani de la moartea proprietarului tabular; posesia să fie utilă.

Or, în speță, condițiile

uzucapiunii extratabulare nu sunt îndeplinite întrucât proprietara tabulară a imobilului

în litigiu, defuncta G.E., a decedat în anul 1996 (conform certificatului de moștenitor

al intimatului G.G.M. arătat mai sus) la 17 iunie.

Astfel, condiția celor

20 de ani, calculați de la decesul proprietarului tabular nu este îndeplinită.

Față de această reținere,

celelalte două condiții nu au mai fost analizate.

Cu referire la apelul

declarat de pârâții S., s-a reținut următoarele:

Criticile referitoare

la naționalizarea imobilului au fost analizate în apelul celorlalte părți.

Contrar susținerilor apelanților,

instanța de fond nu înlătură forța legală a actului de naționalizare, ci corect

a reținut că acest act nu a fost întabulat în cartea funciară, deci statul nu a

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Instanța de fond a reținut

corect prezumția de adevăr de care se bucură sentința civilă nr. 3496/2006 a Judecătoriei

Sibiu, prin care s-a stabilit, în același sens, că imobilul cu nr. top. T1 nu a

făcut obiectul naționalizării, altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat

ce se impune în al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată

anterior, fără posibilitatea de a mai fi contestate [conform art. 1200 alin.

(4) și art. 1202 alin. (2) C. civ. vechi].

Cu referire la apelul

declarat de către pârâta SC U. SA s-au reținut următoarele:

Este real că față de obiectul

acțiunii în revendicare, această pârâtă nu are calitate procesuală pasivă întrucât

nu are posesia imobilului revendicat.

Însă, calitatea de parte

în procesul proces este justificată de aspecte de opozabilitate și față de împrejurarea

că este parte în contractele de vânzare-cumpărare ce s-au solicitat a fi anulate,

prin cererea reconvențională.

În concluzie, prima critică

referitoare la calitatea sa procesuală este nefondată.

S-a reținut a fi fondată

critica referitoare la cheltuielile de judecată.

Potrivit dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere,

să plătească cheltuieli de judecată.

Astfel, acest text de

lege instituie principiul conform căruia acordarea cheltuielilor de judecată se

bazează pe culpa procesuală a părții căzută în pretenții.

Or, în speță, părțile

căzute în pretenții sunt pârâții, persoane fizice, față de care a fost admisă acțiunea

în revendicare a reclamantei.

Apelanta SC U. SA nu a

fost obligată prin hotărârea atacată să îndeplinească vreo obligație, să efectueze

vreo prestație. În concluzie, reținerea instanței de fond sub acest aspect exced

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ, motiv pentru care apelul acestei pârâte a fost

admis, în temeiul art. 296 C. proc. civ, sentința a fost schimbată în sensul că

cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă vor fi suportate de pârâții care

au fost obligați să predea posesia și folosința imobilului și față de care s-a dispus

evacuarea.

Ca urmare, prin decizia

nr. 54 din 12 iulie 2013, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă, a admis apelul

declarat de pârâta SC U. SA împotriva sentinței civile nr. 1/2013, pronunțată de

Tribunalul Sibiu în Dosar civil nr. 8292/306/2008, care a fost schimbată în parte

numai sub aspectul obligației de plată a cheltuielilor de judecată efectuate de

reclamantă în cuantum de 30.289,9 RON, care a fost înlăturată din sarcina pârâtei

persoană juridică și obligați pârâții, persoane fizice, să plătească această sumă.

Au fost menținute restul

dispozițiilor sentinței.

Au fost respinse apelurile

declarate de pârâții J.E., M.L.I., C.D., C.T.D., B.L.O., M.P., S.G. și S.M., împotriva

aceleiași sentințe și a încheierii din 11 decembrie 2009 a Judecătoriei Sibiu.

A fost anulat ca netimbrat

apelul declarat de pârâtul B.B.O. împotriva aceleiași sentințe și încheieri.

Au fost obligați apelanții

persoane fizice să plătească intimatei B.D. suma de 10.910,75 RON și intimatului

G.G.M. suma de 1.400 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva susmenționatei

hotărâri au declarat recurs M.L.I., J.E., C.D., C.T.D., B.L.O. și M.P., S.G. și

S.M., criticând-o pentru nelegalitate.

1 .În dezvoltarea recursului

său, recurenta M.L.I. a solicitat, în principal, admiterea recursului și casarea

deciziei cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la curtea de apel, iar,

în subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârilor atacate și, în urma

rejudecării cauzei, respingerea acțiunii principale și admiterea cererilor reconvenționale.

A solicitat, totodată,

modificarea hotărârii atacate și cu privire la plata cheltuielilor de judecată din

ambele faze procesuale în sensul ca acestea să cadă numai în sarcina SC U. SA și

a Municipiului Sibiu prin Primar, în cauză fiind dovedită culpa procesuală a acestor

pârâți.

A învederat recurenta

că motivarea din apel este contradictorie, sens în care a arătat că litigiul dedus

judecății impune compararea titlurilor părților, nefiind o simplă revendicare.

Nu se poate face abstracție

de modalitatea în care a fost achiziționat bunul în litigiu, prin cumpărare de la

stat, începând cu anul 1974, vânzătorul bunului fiind cel căruia îi incumba răspunderea

pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, astfel încât greșit s-a constatat

că statul român nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Statul a vândut părți

din acest imobil încă din anul 1974 către chiriași, dată la care nu exista SC

U. SA, societatea prin care au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare pentru

celelalte părți ale imobilului în litigiu înstrăinate după 1990.

Deși reține că întreg

imobilul din Sibiu, str. N.B. cu nr. top. T1 a făcut obiectul naționalizării, în

timp fiind compartimentat în 9 apartamente (față de 6 câte au fost preluate inițial)

se constată ca nerelevant acest aspect, la fel cum s-a constatat și în cazul existenței

bunei sau relei credințe a cumpărătorilor în achiziționarea bunului litigios.

Și în legătura cu acest

ultim aspect, motivarea hotărârii instanței de apel este contradictorie, întrucât

deși arată că statul putea dar nu a făcut verificări la înstrăinarea bunului, se

reține în sarcina cumpărătorilor persoane fizice obligația de a sesiza neînscrierea

dreptului transmițătorului în cartea funciară. Instanța ar fi trebuit să procedeze

la compararea titlurilor părților, operațiune pe care a refuzat a o face, ocazie

cu care ar fi constatat că ei au, pe lângă titlu, și posesia de bună credință a

bunului, pe când reclamanții se prevalează de un titlu ce conține declarații nereale

privind predarea proprietății și posesiei aceluiași bun pe care nu au avut-o niciodată.

Instanța se contrazice

și în ceea ce privește stabilirea modalității de dobândire de către părți a

dreptului pretins, sens în care a arătat recurenta că, deși reclamantei i se recunoaște

modul originar de dobândire a dreptului, pârâților nu li se recunoaște aceeași modalitate.

Chiar dacă a preluat abuziv

bunul în anul 1950, statul a intrat în posesia bunului prin naționalizare, titlu

care, chiar neînscris în cartea funciară, a creat o prezumție de proprietate, astfel

cum arată art. 1854 C. civ.

Reclamanta ca și antecesorii

acesteia nu au avut niciodată posesia imobilului, iar înscrierea dreptului său a

fost efectuată în anul 1997.

Sunt neconcordanțe și

în ceea ce privește analiza cererilor în constatarea uzucapiunii, determinat de

reținerea eronată a momentului decesului proprietarei tabulare, ce a avut loc în

anul 1967 și nu ulterior cum greșit s-a reținut, așa încât, cererea pârâților

se vădește a fi perfect admisibilă la împlinirea a 10 ani.

În drept, calea de atac

a fost întemeiata pe dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ.

S.G. și S.M. (prin memorii separate de recurs dar cu considerente identice) au susținut,

în dezvoltarea recursului lor, următoarele:

- hotărârile atacate sunt

lipsite de temei legal și au fost date cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Ambele instanțe îl caracterizează

eronat, atât pe G.E., cât și pe succesorul ei, G.G.M., ca fiind proprietari neposesori,

fără a arăta cum, când și în favoarea cui au pierdut cei doi posesia imobilului,

intervenită prin naționalizarea bunului, odată cu topul înscris sub nr. T2, în baza

Decretului nr. 50/1952, astfel cum s-a dovedit în cauză.

Această concluzie este

susținută și de expertizele B.V.A. și F.I.D., care au arătat expressis verbis „clădirea

a fost naționalizată în întregime, în fapt, în anul 1952. Acest fapt poate fi probat

prin însăși faptul că întregul imobil a fost ocupat cu chiriași ai statului

român.”. Ambii experți au menționat și faptul că „imobilul în litigiu a fost tratat,

de la început, ca un tot unitar de către statul român și nu s-a avut în vedere existența

a două numere topografice la adresa din str. N.B.”. Concluzia experților este susținută

și de documentul depus la dosar la termenul din 2 martie 2010 care indică explicit

că în anul 1950 au fost naționalizate ambele topografice ale imobilului menționat,

T2 și T1, act ce a fost avut în vedere și la întocmirea expertizelor efectuate în

cauză.

- instanța de apel reține

greșit că în anexa la decretul de naționalizare sunt înscrise, trecute doar 6 apartamente

deși în această anexă nu s-a indicat numărul topografic al imobilelor naționalizate.

Naționalizarea a vizat întreg imobilul familiei S. (ambele corpuri de clădire, T2

și T1) iar nu numerele topografice ale bunului. Indicarea numelui persoanei căreia

i s-au naționalizat bunurile a fost efectuată tocmai datorită calității persoanei

vizate de prevederile actului de naționalizare.

Compartimentarea inițială

a bunului (cele două corpuri de clădire) nu are nimic comun cu cea efectuată de

statul român după naționalizare, aspect care, de asemenea, rezultă din constatările

lucrării de specialitate administrate în cauză: „toate locuințele din imobil au

fost considerate (în mod eronat) ca fiind situate pe nr. top. T2, fără a se evidenția

separate spațiile de locuit de pe nr. top. T1. În această din urmă situație se află

cele 9 apartamente nominalizate în raportul de față, care în fapt sunt situate pe

lotul de teren nr. T1 (în CF F1), în timp ce au fost notate de către entitățile

abilitate pe nr. top. T2 din CF F2.”

În acest context greșit

reține instanța de apel că în lipsa înscrierii dreptului de proprietate în cartea

funciară, statul nu ar fi devenit proprietar, în condițiile în care, efect al actului

de naționalizare, odată cu preluarea bunului, a operat integral și imediat și transferul

dreptului de proprietate asupra acestuia. Dacă s-ar accepta opinia instanțelor de

judecată s-ar ajunge la concluzia că în Transilvania, actul de naționalizare, în

lipsa înscrierii operațiunii în cartea funciară, nu a produs nici un efect, ceea

ce nu poate fi acceptat din punct de vedere juridic (întrucât C. civ. recunoaște

legea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate).

- deși se reține valabilitatea

titlului său de proprietate instanța acordă preferință titlului reclamantei, deși

situația juridică reală a bunului litigios, preluat prin naționalizare, impunea

concluzia contrară.

B.L.O. și M.P. au susținut, în dezvoltarea recursului lor, următoarele:

- deși nu constituie un

veritabil motiv de recurs, învederează greșita determinare și, implicit soluționare

a cererii de reexaminare, care trebuia stabilită în raport de fracțiunea bunului

pretins, iar nu de valoarea integrală a acestuia.

- sunt nelegale dispozițiile

instanței de apel prin care au fost menținute dispozițiile judecătoriei privind

soluționarea excepției autorității de lucru judecat (încheiere din 11 decembrie

2009), deși această instanța și-a constatat propria sa necompetență (4 mai

2010).

- un alt element de nelegalitate

îl constituie și faptul că acțiunea a fost soluționată de prima instanță în contradictoriu

cu două persoane decedate: C.E. și M.M., chestiune ce, în mod greșit, a fost apreciată

ca fiind lipsită de semnificație juridică, nerelevantă.

- admisibilitatea acțiunii

reclamantei ar fi trebuit să pornească de la analiza mai multor aspecte: caracterul

de titlu valabil al statului stabilit cu autoritate de lucru judecat (sentința civilă

nr. 3693 din 12 iulie 2007, prin care a fost respinsă acțiunea aceleiași reclamante

pentru evacuarea pârâților în cauză, act de procedură care, așa cum a fost

menținut, a reținut valabilitatea titlului lor).

Admițând acțiunea reclamantei,

instanța de fond reține o împrejurare contrară celei de mai sus, respectiv nevalabilitatea

titlului lor care ar proveni de la un neproprietar, concluzie preluată și de instanța

de apel.

Or, nu se poate face abstracție

de constatările jurisdicționale irevocabil reținute în precedentul litigiu,

decât cu riscul încălcării puterii lucrului judecat a actului de procedură ce a

finalizat acel litigiu, ceea ce nu poate fi primit.

În concluzie, punctul

de